Marturii despre Sfanta Lumina de la Ierusalim

Pogorârea Focului Sfânt pe Mormântul Domnului în Sâmbăta Mare

Din amintirile pelerinilor

Din acea dimineaţă după cum cântă Biserica, când apostolul Petru, a alergat la mormântul gol şi aplecându-se a „văzut lumină” în el, – Ortodoxia sărbătoreşte pogorârea focului ceresc deasupra Sfântului Mormânt al Domnului. Sărbătorirea Focului Sfânt aparţine în exclusivitate Ierusalimului şi nu se mai repetă nicăieri, exact la fel precum nu se sărbătoreau în afara Ierusalimului sărbătorile focului Testamentului Vechi.

Pogorârea Focului Haric în biserica din Ierusalim în Sâmbăta Mare este o dovadă uluitoare a adevărului şi măreţiei universale a Bisericii Ortodoxe.

La straja Sfântului Mormânt deja multe veacuri stau ierarhii ortodocşi. În diferite vremuri şi în perioada diverşilor conducători toţi veneau să primească Focul Sfânt. Califul însuşi venea şi sta cu lumânări chiar şi în timpul lui Saladin. Şi până acum vin musulmanii să primească Focul Sfânt – „focul din cer” – cum ei îl numesc, şi care este pentru ei o sfinţenie. Numai catolicii nu cred că acesta este Foc din cer.

Focul nematerialnic, lumina, potrivit mărturiilor Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi, a luminat Mormântul Domnului chiar în momentul Învierii Mântuitorului Hristos. La Sf. Grigore al Nisei citim: „Petru credea şi vedea nu numai cu ochii simţurilor, ci şi cu înalta minte Apostolească –Mormântul era plin de lumină, şi, cu toate că era noapte, totuşi, el a văzut în două chipuri cele dinlăuntru – prin simţuri şi sufleteşte”. Iar Sf. Ioan Damaschin scrie: „Stând Petru înaintea Mormântului şi văzând lumină în Mormânt, s-a spăimântat”.

Prima menţionare despre primirea Focului Sfânt s-a păstrat din sec. IV. Despre aceasta mărturiseşte istoricul Eusebie şi pelerinii evlavioşi. Chiar din timpul întemeierii bisericii (împărăteasa Elena a zidit Biserica Învierii Domnului în sec. IV), din acele vremuri îndepărtate există memorii despre primirea Focului Sfânt, adică într-adevăr, Harul a fost dat de Domnul chiar de la temelia construcţiei bisericii; în Paris a fost publicat studiul monahului Benedictin, prior al Abaţiei Franbriei, Don Cabroli, consacrată lucrării din sec. IV sau V, descoperite de el, intitulate „Pelerinajul Silviei”. În această lucrare, descoperită în biblioteca Abaţiei Rossano din Calabria, se comunică despre pogorârea Focului Sfânt în Sâmbăta Mare la Sf. Mormânt al Domnului.

Înainte datina primirii Focului Sfânt intra în componenţa cinului slujbei de seară din Sâmbăta Mare, iar în prezent s-a prefăcut într-o litanie a Mormântului Sfânt. Într-o atmosferă solemnă patriarhul însoţit de cler se deplasează spre Biserica Învierii. În altar Patriarhul se îmbracă în veşminte albe, în tot cinul luminos. Înainte de începerea procesiunii Drumului Crucii arabii ortodocşi într-un fel aparte (care le este permis lor din vremuri străvechi) îşi exprimă bucuria pentru arătarea Focului Sfânt: gloata gălăgioasă înconjoară de trei ori Cuvuclia, bat din palme, exclamând puternic: „Doamne miluieşte! Nu există altă credinţă decât credinţa Ortodoxă!” – „Volea din, ilea din El – Mesia” (arab.).

Se povesteşte că într-un an arabilor nu li s-a permis să intre în biserică şi Focul Sfânt nu a pogorât timp îndelungat. Se spune că ora primirii Focului Sfânt este cea când Domnul a pogorât în iad. Toţi creştinii ţin în mâini câte un mănunchi din 33 de lumânări. Pe la ora unu de zi din altarul Bisericii Învierii iese procesiunea Drumului Crucii în frunte cu Patriarhul, cântăreţii şi clerul, cântând: „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule…” şi înconjoară de trei ori Cuvuclia. Apoi toţi participanţii la litanie intră în altar, doar Patriarhul rămâne la intrarea în Mormânt. El îşi scoate toate veşmintele şi rămâne numai în cămaşa de sub rasă. Se face examinarea oficială a patriarhului: dacă nu are chibrituri sau fosfor. Apoi se scoate de pe uşi sigiliul şi el, singur, intră în Mormântul întunecos, iar uşile Sf. Cuvuclii se închid.

Împreună cu Patriarhul grec intră şi Patriarhul armean, însă el rămâne în altarul Îngerului aproape de deschizătura sudică a lui, pe când Patriarhul ortodox se duce la locul unde a fost pus Mântuitorul şi, îngenunchind, cu lacrimi se roagă lui Hristos Mântuitorul pentru ca El să înnoiască cu bunătatea Sa de negrăit şi să-i lumineze cu lumina cunoştinţei Sale pe păgânii care sunt în întuneric şi prin pogorârea Sa în iad să se umple de lumină cele cereşti, cele pământeşti şi cele dedesubt, ca această lumină împărţită de la Mormânt Lui, Purtătorului de lumină, să le fie credincioşilor spre sfinţire, vindecare de boli, dracilor – urgie şi ca Mântuitorul să-i binecuvânteze şi să-i sfinţească pe cei care se apropie de El cu evlavie şi să le dăruiască lor, ca fiilor luminii, umblarea în lumina poruncilor Lui.

După zgomotele şi forfota de neînchipuit, în biserică se lasă o linişte de mormânt. Gândul, privirea rugătorilor tind să pătrundă în tainica profunzime a acestei scumpe Sfinţenii creştineşti, înfăşurate în întuneric, nutrind dorinţa ascunsă de a ridica măcar puţin de tot vălul misterioasei taine a pogorârii Focului Sfânt pe locul unde trei zile S-a aflat Mântuitorul… Toţi cei din biserică aşteaptă cu fiori în suflet şi cu strângere de inimă mult-aşteptatul moment al primei apariţii a Focului Sfânt din Mormântul Sfânt. În aşteptarea chinuitoare minutele par ceasuri, iar sfertul de oră a rugăciunii fierbinţi a Patriarhului – pare o veşnicie întreagă… Brusc, sub cupolele bisericii, răsună tunetul strigătului în mai multe limbi al mulţimii din mii de oameni, sunetele toacei şi dangătele asurzitoare ale clopotelor care bat din răsputeri şi aceasta pentru că din cele două deschizături laterale ale Cuvucliei a ţâşnit Sfântul Foc. Diaconul, ca un înger, aleargă cu torţa în altar, pentru a o transmite străjerului Mormântului Sfânt care împarte focul celor din jur. Din uşile deschise vraişte ale Cuvucliei iese, nu, mai degrabă este purtat pe sus de mâni puternice, Patriarhul, care ţine două torţe de foc nou şi spre care se îndreaptă toată mulţimea pentru a-şi aprinde lumânările anume de la el. Sfântul Foc într-o clipită se revarsă ca o mare prin tot spaţiul vast al bisericii, din pieptul a mii de rugători lui Dumnezeu izbucnesc strigăte entuziasmate de bucurie şi încântare neprefăcută. Iar în jur totu-i luminat şi încă o minune este faptul că în această zi niciodată nu a fost incendiu. Un triumf absolut! Focul e peste tot, în mâinile tuturor, în el îşi scaldă feţele şi bărbile, toţi se bucură, totul triumfă şi saltă de bucurie: „Astăzi toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele dedesubt”.

Entuziasmul credincioşilor, care acum nu mai este reţinut de nimeni şi de nimic, se revarsă fără limite. Tărăgănatul „Chirie eleison!” alternează cu exclamaţiile de bucurie despre superioritatea credinţei ortodoxe. Exclamaţiile frenetice şi strigătele de bucurie din interiorul bisericii se transmit mulţimii din afara bisericii şi se răspândesc departe pe străzile şi ulicioarele oraşului. Alergătorii numiţi din timp se îndreaptă spre Bethleem şi spre Lavra Sfântului Sava pentru a-i sfinţi cu lumină nouă şi pe locuitorii de acolo. Pe timpuri, se spune, aprindeau cu Sfântul Foc ruguri în piaţa din faţa Bisericii Învierii Mântuitorului şi pe străzile Ierusalimului şi aceste ruguri ardeau toată seara până la utrenia Pascală, adunând în jurul lor mulţime de popor cu dispoziţie sărbătorească.

La primirea harului mulţi plâng de bucurie, de umilinţă şi entuziasm, iar cei mai agitaţi şi exaltaţi dintre localnici, îşi pârlesc fruntea, capul, mâinile cu sfântul foc, îl iau în gură şi chiar îşi sting pe piept smocurile de lumânări. Ortodocşii din localităţile apropiate duc focul sfânt în felinare prin sate unde sunt întâmpinaţi cu aplauze, cu exclamări de bucurie şi cu diverse expresii specifice de entuziasm. Întâlnindu-se, toţi se felicită reciproc cu sărbătoarea.

În 1859 dna Varvara Briun Sent-Ipolit, aflându-se la Ierusalim a fost prezentă la pogorârea Focului Sfânt în Sâmbăta Mare. E remarcabilă amintirea ei despre această minune descrisă în scrisoarea adresată duhovnicului său, egumenul Antonie:

„În Sâmbăta Mare în Mănăstirea Feodorovsk, dis-de-dimineaţă toate pelerinele legau în mănunchiuri lumânări pestriţe mici astfel încât fiecare mănunchi să fie alcătuit din 33 de lumânări – în amintirea anilor Mântuitorului Hristos. La ora zece după Sfânta Liturghie ortodocşii noştri au stins toate candelele de la Mormântul Mântuitorului, iar în biserică au stins toate lumânările. În tot oraşul şi chiar în împrejurimi nu a rămas nici o scânteie de foc. Doar în casele catolicilor, evreilor şi protestanţilor ardea focul.

Chiar şi turcii urmează obiceiul ortodocşilor şi în această zi vin în Biserica Mormântului Domnului. Eu am văzut cum copiii lor ţineau în mâini mănunchiuri de lumânări şi am vorbit cu ei prin traducător. Copiii erau însoţiţi de maturi.

La ora 12 de zi uşile bisericii erau deschise şi catedrala era plină de lume. Toţi, fără excepţie – mic şi mare – se duc la biserică. Din cauza mulţimii am ajuns cu mare greu în biserică. Nu numai toate cele cinci etaje ale cafastrelor erau pline de mulţimea pelerinilor, ci şi pe pereţi, unde era posibil să te ţii cât de cât; peste tot şedeau arabi. Unul dintre ei m-a impresionat mult: s-a aşezat pe mânerul candelabrului din faţa icoanei ţinând-o pe genunchi şi pe fiică-sa, o fetiţă de vreo şapte ani, şi tot timpul a stat acolo. În biserică au dat buzna din munţi beduini cu capetele rase, femeile cu bani înşiruiţi pe cap şi pe nas şi acoperite cu văl. Cu dânşii erau şi copii de toate vârstele.

Toată lumea aceasta se îmbulzea şi se agita şi aştepta cu nerăbdare Focul Sfânt. Oamenii erau supravegheaţi de ostaşii turci, care cu armele îi potoleau pe arabii agitaţi. Acest tablou pestriţ era privit cu curiozitate de călugării catolici iezuiţi, printre ei era şi principele nostru Gagarin, care 18 ani în urmă a trecut la catolicism.

Uşile împărăteşti ale Catedralei Învierii erau deschise şi se vedea clerul de frunte al tuturor confesiunilor creştine.

Patriarhului din Ierusalim acum i s-a întâmplat pentru prima dată să fie prezent la acest eveniment, deoarece în anii precedenţi sanctitatea sa locuia la Constantinopol. Totuşi, în altar dădea indicaţii locţiitorul său, mitropolitul Petru Meletie care urma să primească Focul Sfânt. De duminică (Duminica Floriilor) el nu a gustat nimic, în afara prescurii, şi nici nu şi-a permis măcar să bea apă; de aceea era mai palid ca de obicei, totuşi, vorbea liniştit cu slujitorii.

Fiecare dintre cei prezenţi ţinea în mâini câte un mănunchi mare de lumânări, iar alţii, care erau în cafastre, au coborât frânghii cu câteva mănunchiuri şi ele atârnau pe pereţi în aşteptarea focului Ceresc. Toate candelele au fost umplute cu ulei proaspăt, iar în candelabre s-au înfipt lumânări noi, cu fitilurile neatinse de foc.

Eterodocşii neîncrezători şterg minuţios toate colţurile Cuvucliei şi personal pun vata pe lespedea din marmură a Mormântului Domnului…

Se apropie clipa solemnă, nevrând fiecăruia îi tresaltă inima… Aşa cum toate gândurile sunt concentrate asupra fenomenului supranatural, unii în aceste momente sunt încolţiţi de o îndoială puternică, alţii, care sunt mai evlavioşi, se roagă din tot sufletul cu o convingere fierbinte şi speranţă în mila lui Dumnezeu, iar ceilalţi, indiferenţi, aşteaptă doar din curiozitate să vadă ce se va întâmpla…”

Iată în sfârşit o rază de soare a strălucit în deschizătura de deasupra Cuvucliei şi a luminat acest tablou… Ziua e clară, în aer e fierbinţeala zilei de primăvară orientală! Deodată, a apărut un nor care a acoperit acea deschizătură în care cădea raza soarelui. Eu m-am speriat gândindu-mă că nu va mai fi Focul Sfânt şi lumea indignată îl va sugruma pe preasfinţitul mitropolit.

Îndoiala mi-a întunecat inima, am început să-mi reproşez, de ce am rămas, oare nu îmi este de ajuns că m-am închinat Mormântului Mântuitorului? De ce să aştept fenomenul ireal? Şi meditând astfel, eu tot mai mult mă îngrijoram. Deodată, în biserică s-a întunecat. M-am întristat până la lacrimi… mă rugam cu sârguinţă… Arabii au început să strige, să cânte, să se bată în piept, se rugau în glas, ridicau mâinile spre cer; soldaţii turci începură să-i liniştească. Tabloul era îngrozitor, larma – generală!.. Între timp în altar încep să-l îmbrace pe locţiitorul-mitropolitului – nu fără de participarea la aceasta a eterodocşilor. Clerul îl ajută să îmbrace stiharul din argint, îl încinge cu un cordon de argint, îl încalţă; toate acestea se săvârşesc în prezenţa clerului armean, romano-catolic şi protestant.

Îmbrăcându-l astfel, îl duc de subsuori cu capul descoperit printre două rânduri de soldaţi împodobiţi până la uşa Cuvucliei şi închid uşa după el. Şi iată-l singur la Mormântul Domnului. Iarăşi linişte. Asupra poporului pogoară un nor de rouă. Mi-a revenit şi mie, pe rochia mea albă de batist.

În aşteptarea minunii din cer totul înmărmureşte, însă nu pentru mult timp… Din nou agitaţie: strigă, freamătă, se roagă; pe cei agitaţi iarăşi îi calmează. Misiunea noastră se afla pe catedra de deasupra uşilor împărăteşti; văd aşteptarea pioasă a Preasfinţitului Kiril. Am aruncat o privire şi spre kneazul Gagarin, care se afla în mulţime.

Vedeam bine faţa lui; ea exprima tristeţe, Gagarin privea cu insistenţă spre Cuvuclie…

În prima cameră din ambele părţi ale Cuvucliei sunt în pereţi două deschizături rotunde prin care egumenii şi stareţii mănăstirilor din preajmă îi dau Preasfinţitului mitropolit lumânările.

Deodată, din deschizătura laterală apare un mănunchi de lumânări aprinse… Într-o clipită arhimandritul Serafim transmite lumânările poporului… Deasupra Cuvucliei totul se aprinde: candelele, candelabrele… Toţi strigă, se bucură, îşi fac cruce, plâng de bucurie; sute, mii de lumânări transmit lumina una alteia. Forfotă… Arabii îşi dau cu focul sfânt pe bărbi, femeile apropie focul de gâtul dezgolit. În această strâmtoare focul pătrunde înăuntrul mulţimii, însă niciodată nu s-a înregistrat vreun caz de incendiu. Entuziasmul general e de nedescris, să redai acest tablou este imposibil: aceasta e o minune nespusă.

După soare a urmat norul, apoi roua şi după rouă – focul. Roua cade pe vata de pe Mormântul Domnului şi, deodată, vata udă se aprinde cu o flacără albastră.

Mitropolitul apropie lumânările de vată şi ele se aprind cu o flacără slabă albăstruie. E remarcabil că la început în biserică de la atâta mulţime de lumânări domneşte semiobscurul; nu se văd feţele; tot poporul se află parcă într-o ceaţă albăstruie; iar apoi totul se luminează şi focul arde foarte viu.

Transmiţând tuturor focul, mitropolitul iese din Cuvuclie cu două mănunchiuri mari de lumânări aprinse ca nişte torţe. Arabii au vrut, ca de obicei, să-l ducă pe mâini, însă Vlădica s-a eschivat şi a mers singur ca prin ceaţă cu paşi rapizi din Cuvuclie spre altarul Învierii Domnului. Fiecare se străduia să-şi aprindă lumânarea de la lumânările lui. Eu eram în calea lui şi mi-am aprins lumânarea. El părea străveziu; părul alb îi flutura pe umeri; fruntea-i lată era netedă, fără riduri, iar faţa îi era de o paloare neobişnuită; era îmbrăcat totul în alb; în mâini avea două torţe; ochii îi erau îndreptaţi spre cer; privirea – plină de inspiraţie; poporul vedea în el un mesager ceresc. Toţi plângeau de bucurie… Dar, iată că din mijlocul poporului s-a auzit un sunet neclar…

Involuntar am privit spre kneazul Gagarin: faţa-i, scăldată de lacrimi, strălucea de bucurie…Cum ai putea să uneşti în acelaşi om această expresie a feţii cu discursul de ieri de pe Golgota rostit în franceză, pe care l-a încheiat cu cuvintele: „îmi rămâne doar să doresc un singur lucru – noi toţi să ne facem catolici şi să ne supunem papei!”. Ieri el ridica în slăvi priorităţile credinţei romano-catolice, iar astăzi, impresionat de vederea harului ceresc, dăruit doar ortodoxiei, varsă lacrimi. Oare acesta nu este elanul credinţei trădate de el, trezit de entuziasmul general? Oare acesta nu este cumva rodul căinţei întârziate şi o rezonanţă a sufletului oarecând ortodox, care s-a lepădat cu uşurinţă de Una adevărată şi mântuitoare Biserică a lui Hristos? Unde se află el, acest reprezentant al convingerii sale sincere? Acolo unde de la înălţimea catedrei se prezintă drept un partizan al papei sau aici, în mijlocul poporului, cu lacrimile ce-i şiroiesc pe faţă, ca un prinos involuntar adus sentimentului profund care-l îndeamnă să-i dea „lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”.

Mi-am amintit un caz din Vieţile Sfinţilor. Oarecând pe părintele egumen Antonie l-au vizitat doi moşieri, unul dintre care se abătea spre volterianism şi în timpul discuţiei cu stareţul şi-a exprimat îndoiala cu privire la povestirea despre călătoria Sf. Ioan, arhiepiscopul Novgorodului, care s-a dus călare pe drac la Ierusalim (vezi Cetii-Minei, 7 septembrie). „Aceste lucruri sunt de necrezut”, zâmbind ironic a spus acest domn. „Da!, i-a răspuns stareţul, pe timpuri erau sfinţi şi printre curteni… şi călătoreau călare pe drac, iar acum dracul călătoreşte călare pe unii dintre ei”.

Acest cuvânt stareţul l-a rostit cu semnificaţie şi cu o tristeţe dojenitoare.

Dar să revenim iarăşi la alesul de Dumnezeu străjer al Mormântului Domnului. Trebuia să vezi cu câtă solemnitate Patriarhul l-a primit în braţele sale pe acest vestitor al Harului lui Dumnezeu, dar şi toţi ai noştri îl îmbrăţişau pe miropolitul-locţiitor şi primeau din mâinile lui sfinte lumânări aprinse. După aceasta a urmat liturghia pe care a slujit-o însuşi Patriarhul cu tot clerul îmbrăcat în veşminte strălucitoare de aur. Între timp beduinii se adună într-un entuziasm sălbatic în cerc şi dansează în mijlocul bisericii, într-o bucurie năvalnică ei urcă unii pe umerii altora, cântă şi se roagă, până ce cad istoviţi de puteri. Nimeni nu le interzice: ei ca nişte copii îşi exprimă în felul lor bucuria covârşitoare. După liturghie toţi aleargă să aprindă candelele: unii acasă, alţii la Ilie proorocul, în Mănăstirea Sf. Cruci, unii la Bethleem, alţii în Ghetsimani. Toată ziua pe străzile oraşului, în lumina soarelui vezi luminiţe – un tablou uluitor! Această prezenţă palpabilă a lui Dumnezeu Însuşi la Mormântul Fiului Său Unul-născut trezeşte o dragoste puternică faţă de Biserica Ortodoxă şi rămâne o amintire vie a inimii.

Preasfinţia sa, mitropolitul Petru Meletie spunea că deja pe parcursul a 30 de ani Dumnezeu îl învredniceşte să primească Focul Ceresc. Şi, cunoscând absoluta mea convingere în semnul Harului Dumnezeiesc, a spus: „De data aceasta când am intrat în Cuvuclie harul deja pogorâse pe Mormântul Mântuitorului: după cum se vede, toţi v-aţi rugat cu sârguinţă şi Dumnezeu a auzit rugăciunile voastre. Se întâmpla uneori să mă rog îndelung cu lacrimi şi Focul lui Dumnezeu nu venea chiar şi două ore, iar de data aceasta l-am văzut imediat după ce s-a închis uşa după mine! Peste tine a căzut roua harică?”

Eu am răspuns că şi acum sunt vizibile urmele de pe rochia mea, de parcă ar fi nişte pete de ceară. „Vor rămâne pentru totdeauna”, mi-a spus Vlădica. Aşa şi a fost: de 12 ori mi-am dat rochia la spălat, însă petele au rămas. Apoi l-am întrebat pe Preasfinţitul ce simţea el în momentul când ieşea din Cuvuclie şi de ce mergea atât de grăbit? „Parcă eram orb, nu vedeam nimic, a răspuns el, şi, dacă nu eram susţinut, aş fi căzut!” Acest lucru s-a şi observat: ochii lui parcă nu vedeau, cu toate că erau deschişi.

Iată o scurtă expunere a scrisorii dnei Varvara B. de S-I., la care pot fi adăugate cuvintele Vohodului Mare al Sâmbetei Mari: „Să tacă tot trupul omenesc!” – în faţa sfinţitei taine a Harului Dumnezeiesc.

(„Strannik, 1860, aprilie,

Culeg. „Torjestvo Pashi v Ierusalime”, pag. 115)

Şi monahul rasofor al Muntelui Sfânt Partenie îşi amintea despre sărbătorile din Ierusalim la care a fost prezent.

„… A trecut oarecare timp, nu ştiu – mult sau puţin – fiindcă eram înspăimântaţi, când deodată lângă Mormântul Domnului a strălucit lumina; peste puţin a apărut lumina şi în altar, ieşea din Uşile Împărăteşti, din deschizătură. Şi curgeau două râuri de foc – una de la apus, de la Mormântul Domnului, iar cealaltă de la răsărit, de la altar. O, ce mare bucurie şi triumfare s-a făcut în biserică! De parcă toţi erau îmbătaţi şi exaltaţi, nu-şi mai aminteau cine şi ce spune sau încotro aleargă… O, vedere străină şi minunată! Toată biserica s-a prefăcut în Foc; nu se mai vedea nimic în afară de lumina cerească.

…Mitropolitul de după Iordan, când intră înăuntrul Mormântului află acolo o candelă mare ce stă pe mormântul lui Hristos care s-a aprins singură; iar uneori se aprinde brusc în prezenţa lui. Însă el n-a văzut niciodată cum ea se aprinde. În Ierusalim am auzit de la mai mulţi oameni ce le-a mărturisit sincer Mitropolitul: „Uneori când intru, ea deja arde, atunci eu repede ies cu ea; alteori eu intru, iar candela încă nu arde; atunci eu cad la pământ de frică şi încep să cer cu lacrimi milă de la Dumnezeu. Când mă ridic candela deja arde şi eu aprind două mănunchiuri de lumânări, le scot şi le împart”.

După ce Patriarhul iese din Mormânt, mai bine-zis, îl duc în altar, unde el, asistă, parcă absent, la Liturghie, poporul năvăleşte înăuntrul Mormântului şi îl sărută; şi eu, (monahul Parfenie) m-am învrednicit să mă ating de el. Tot Mormântul lui Hristos era ud, parcă udat de ploaie; însă eu n-am reuşit să aflu de ce. În centrul Mormântului sta candela mare care s-a aprins singură şi ardea cu o lumină puternică.

(„Povestirea despre călătoria şi pelerinajul prin Rusia, Moldova, Turcia şi Ţara Sfântă”, pag. 118-119, M., 1855, partea a 4-a).

Iată o altă mărturie care se referă la vremurile mai noi, publicată în revista „Niva”, în 1892 (M., pag. 192), articolul „Aghios-fotos”, despre arătarea minunii cerescului Foc Haric.

„Sfânta Lumină” – la greci, „Focul Sfânt” (sau Harul Domnului) – la ruşi, scrie autorul articolului, ce din timpuri străvechi se arată în biserica Învierii Domnului în Ierusalim în ultima zi a Săptămânii Patimilor la ora două după amiază – este o solemnitate de care nu mai există în toată lumea creştină.

Am avut prilejul să fiu de două ori martor ocular al celor ce se întâmplă în acest timp în Biserica Învierii. Este imposibil să redai cu exactitatea cuvenită această privelişte extraordinară percepută de simţurile exterioare. De obicei în Sâmbăta Mare, la 13.30, răsună dangătul clopotelor de la Patriarhie. Procesiunea începe de acolo. Într-un şir lung intră clerul grecesc, mergând înaintea Patriarhului.

El este îmbrăcat în toate veşmintele, strălucind în mitră şi panaghii. Clerul cu pas încet trece de „Piatra Ungerii” şi apoi mergând printre două rânduri de soldaţi turci înarmaţi, care cu anevoie reţin îmbulzeala gloatei, dispare în încăperea imensă a catedralei. Patriarhul se opreşte în faţa uşilor împărăteşti. Doi arhimandriţi împreună cu ierodiaconii îi scot veşmintele. Fără mitră şi regalii arhipăstoreşti, într-o hlamidă albă de bumbac, încins cu o curea din piele, el se întoarce însoţit de mitropoliţi şi arhierei la intrarea în capelă. Intrarea este sigilată cu ştampilă şi păzită de santinela turcească.

În ajun, în biserică au fost stinse toate lumânările, candelele, policandrele. Din vremuri străvechi se îngrijeau de aceasta: autorităţile turceşti efectuau un control riguros înăuntrul capelei (Cuvucliei); din cauza calomniilor catolicilor se ajungea până la aceea că cercetau chiar şi buzunarele mitropolitului (locţiitorului Patriarhului) pe când reşedinţa acestuia se afla încă în Constantinopol.

După ce clerul, precedat de purtătorii de prapori, a înconjurat de trei ori capela Sfântului Mormânt, cu cântarea stihirii „Învierea Ta Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri…”, Patriarhul se opreşte pe podiumul din faţa intrării exterioare a capelei. Aici el este aşteptat de episcopul armean îmbrăcat în veşminte. Ofiţerul turc scoate pecetea. După ce intră Patriarhul urmat de episcopul armenesc, uşa din nou se închide. De ambele ori eu nu l-am observat pe episcop însă, din spusele altora, printre care e şi vestitul nostru pelerin Andrei Nikolaievici Muraviov, el chiar de şi intră după Patriarh rămâne doar ca un martor în altarul Îngerului. Ierarhul grecesc însă, pătrunde prin deschizătura joasă a peretelui transversal la Mormântul Domnului. Acolo domneşte întunericul nopţii.

Urmează minutele înfricoşătoare… palpitante… uneori un sfert de oră, alteori 20 de minute… Pare un veac de aşteptare fremătătoare… Domină o linişte de mormânt… Închipuiţi-vă o linişte mortală a unei gloate sălbatice din mii de oameni, o linişte că de ar zbura o pasăre s-ar auzi fâlfâitul aripilor ei şi veţi înţelege cât de electrizată este această aşteptare încordată a mulţimii de oameni. Doar cei care au avut ocazia să trăiască aceste minute pot înţelege cum bat inimile.

În Cuvuclie, în altarul Îngerului, în peretele de nord şi de sud sunt două orificii (deschizături) ovale, de mărimea unui talger mare… În cel din nord deodată apare o lumânare lungă…pâlpâietoare!

– Harul! Doamne miluieşte! Chirie eleison!..

–… Volea-din, ilea-din, eli-Mesia (nici o credinţă nu-i ca credinţa ortodoxă!..). Strigăte, urlete sfâşietoare, răsună de sus necontenit, de la balcoane, galerii, loje, pervazuri; de peste tot – exclamaţii asurzitoare, dangăte de clopot, sunetele solemne ale toacelor din lemn, bătăi de tobă, triluri ascuţite ale ciocănaşelor metalice; totul sare, strigă, unii se caţără pe umerii altora…

Am impresia că sunt într-o imens edificiu învăluit în flăcări. Focul momentan se răspândeşte peste tot, toţi au în mâini smocuri de lumânări arzânde; ele sunt coborâte cu frânghii de la balcoane; cele aprinse zboară în sus. Toată biserica este cuprinsă de flăcări. Într-o clipită temperatura sare la 45⁰…

Soldaţii depun eforturi nemaipomenite, cu paturile armelor şi a baionetelor abia de reuşesc să elibereze calea Patriarhului care a ieşit din Cuvuclie.

Palid, cu expresia suferindă a feţii de la zguduirea profundă, Patriarhul lent se apropie de altarul catedralei. Astfel, în vremea aceea, Moise părăsea înălţimile Sinaiului. Patriarhul întinde în ambele părţi lumânările aprinse. Cine dovedeşte îşi stinge mănunchiul său şi îl aprinde di nou de la flacăra făcliei patriarhale.

Nu am putut să-mi explic nicidecum, cum Focul, abia observat în deschizătura de nord a Cuvucliei, cât ai clipi din ochi apare în altarul catedralei. Acolo toate lumânările deja ard în momentul când Focul începe să fie răspândit şi transmis de cei din preajma capelei. La deschizătura Cuvucliei de obicei aşteaptă doi curieri speciali, cu felinarele: unul dintre ei călare pe cal imediat se duce la Betleem. Însă, cum poate cel de-al doilea într-o singură clipită să răzbească prin masa compactă de oameni şi să ajungă în altar, rămâne absolut de neînţeles.

În altar Patriarhul se odihneşte nu mai mult de cinci minute şi apoi se retrage; puţin câte puţin dispare şi tot clerul din altar. Ce oare s-a întâmplat? De unde însă a apărut Focul la Patriarh? Acestea sunt întrebările ce şi le pune un sceptic.

S-a întâmplat o dată ca după zilele pascale să-l însoţesc şi eu împreună cu alţi pelerini abia sosiţi pe Patriarh în drumul spre Ierihon şi Iordan. La jumătate de cale am fost invitaţi la prânz în cortul lui. Unul dintre aceşti sceptici alegând un moment potrivit îl întrebă pe Patriarh: „De unde, Preafericirea Voastră, primiţi Focul în Cuvuclie?” Bătrânul arhipăstor fără a atrage atenţie la tonul întrebării, a răspuns liniştit (eu am înregistrat în scris cele spuse de el aproape cuvânt în cuvânt):

– „Eu, domnule drag, vreau să ştiţi că fără de ochelari nu mai sunt citeţ. Când pentru prima dată am intrat în altarul Îngerului şi în urma mea s-au închis uşile, acolo domnea semiîntunericul. Slab pătrundea lumina din cele două deschizături ale rotondei Sf. Mormânt, abia luminat de sus. Iar în altarul Sfântului Mormânt eu nu puteam desluşi ce ţin în mâini – molitfelnicul sau altceva. Abia-abia se percepea o pată alburie pe fundalul negru al nopţii: probabil era lespedea de marmură de pe Sfântul Mormânt. Când am deschis molitfelnicul, spre uimirea mea, textul tipărit era accesibil văzului meu fără ajutorul ochelarilor. Nu am reuşit să citesc cu adâncă emoţie sufletească nici trei-patru rânduri, când aruncându-mi din nou privirea asupra lespezii care se lumina din ce în ce mai mult, astfel încât vedeam clar cele patru colţuri ale ei, am observat pe acea lespede un fel de mărgeluşe minuscule împrăştiate, multicolore, ca nişte mărgăritare de dimensiunea cerculeţului unui boldişor, chiar şi mai mici, iar lespedea a început să lumineze. Inconştient ştergând cu o bucată mare de vată aceste mărgăritare care începură să se contopească ca picăturile de ulei, am simţit în vată o oarecare căldură şi am atins cu ea fitilul lumânării. A izbucnit ca praful de puşcă şi lumânarea s-a aprins, luminând cele trei icoane ale Învierii, precum şi icoana Maicii Domnului şi toate candelele metalice de deasupra Sfântului Mormânt.

Vă las, stimate domn, să vă închipuiţi ce emoţii profunde mi-au cuprins sufletul în acele minute şi să deduceţi răspunsul la propria dumneavoastră întrebare”.

Ar trebui să ne oprim puţin asupra necredinţei scepticilor cu privire la apariţia nematerialnică a Focului, care anume de aceea se şi numeşte sfânt şi să le prezentăm următoarele dovezi: discursul de mai sus al ierarhului, de fapt aceasta este o relatare a fenomenului atestat, pe parcursul a multor secole, de mulţi pelerini de seamă, care au avut prilejul asemeni mie să fie prezenţi în biserică în Sâmbăta Mare. Oare e posibil ca cineva dintre aceşti pelerini, înregistrând cele văzute în însemnările sale, să nu se fi satisfăcut de propriile impresii?

Cum însă oare pot fi explicate descrierile uluitor de identice ale fenomenului dat dacă nu prin periodicitatea şi certitudinea acestor relatări?

Să mai ascultăm povestirea unui pelerin despre Focul Sfânt care a pogorât în anul 1982.

„Acum ne aflăm în biserica Învierii lui Hristos. Este ora 10.00, până la Focul Sfânt au mai rămas aproape patru ore. Iată deja au sigilat uşile Cuvucliei, au pus o ştampilă din ceară. Acum arabii merg în procesiunea Drumului Crucii: „Noi am venit la noi acasă şi o rugăm pe Maica Domnului şi pe Gheorghe Purtătorul de Biruinţă ca Domnul să trimită har din cer. Credinţa noastră este dreaptă, credinţa ortodoxă”.

Agitaţie, strigăte, muzică… adresare către cer… acestea sunt nişte rugăciuni originale exprimate foarte furtunos, cu temperament sudic. Astfel ei îl preaslăvesc pe Dumnezeu.

Pe lângă noi trece Preafericitul Patriarh Diodor. În aceste clipe el este deosebit de inspirat, înfăţişarea lui e neliniştită şi este pregătit pentru rugăciune. Moi toţi îl vom sprijini în rugăciune.

Peste câteva minute Preafericitul Patriarh va intra la Mormântul Domnului îmbrăcat doar în tunică. La uşa Mormântului stă un armean şi un copt. Ei vor sta lângă Piatră ca martori a primirii Focului Sfânt. Preafericitul, desigur, are emoţii în momentul responsabil când exclamă: „Caută din cer, Doamne, şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a zidit-o Dreapta Ta”. Drumul Crucii se încheie.

Orice creştin ortodox şi fiecare credincios se străduieşte ca în această zi să vină în biserica Învierii. Mulţi pelerini şi călători din diverse ţări vin aici să vadă Harul lui Dumnezeu. Toate surorile noastre şi preoţii în această zi sunt la Mormântul Domnului. Preafericitul a intrat deja în Cuvuclie, acum se va ruga să trimită Domnul Focul Sfânt.

… Focul Sfânt a pogorât. În acest an Harul a pogorât deosebit de repede. Strigăte, zgomote, plânsete… Acum Focul Sfânt aprinde totul, toţi întind lumânările, se văd sute de mâini întinse şi toată biserica parcă se aprinde, fiindcă de jur împrejur ard focuri, în fiecare mână – mănunchiuri mari de lumânări, formate din 2-3 mănunchiuri mai mici. Toată biserica învie, se umple de lumină.

Ieşind din biserica Învierii observăm că toate străzile Ierusalimului sunt pline cu lume, toţi duc Focul sfânt.

Iată impresiile unor surori după pogorârea Focului Sfânt.

– Am văzut focul din belşug, în formă de fulgere triunghiulare, unghiuri şi îmrejurul Cuvucliei, în jurul cupolei bisericii. Ce simţeam în acele momente?

Stăteam şi mă gândeam: am să văd oare lumina sau nu, pentru că din pricina păcatelor nu sunt vrednică să văd însă totuşi am văzut. Totuşi Domnul ne-a învrednicit să vedem Focul Sfânt, ne-a mai prelungit viaţa cu un an. Am simţit o mare bucurie, unele surori de lângă mine plângeau, plângeau chiar în hohote când a pogorât Harul.

– Iar lângă mine erau pelerini ruşi din Belgia, ei strigau „Ura!”

Fiecare în felul său îşi exprimă bucuria sa, unul se bucură, altul – plânge. În general însă e desigur bucurie, zgomot, nu se aseamănă cu starea de dispoziţie din Biserica noastră. Însă aici credinţele sunt diferite, poporul e pestriţ şi primeşte aceasta ca o bucurie din cer, un dar al lui Dumnezeu.

Cât este de milostiv Dumnezeu!.. Iată cum aşteptăm, cu dispoziţii diferite, unii din prejmă se şi ceartă, pe alţii, se întâmplă să-i potolească chiar şi poliţia, te poţi aştepta la orice, şi totuşi Harul pogoară, toţi văd aceasta. Şi, în primul rând nu pentru cei care se află aici, ci pentru toţi rugătorii şi oamenii, pentru toţi creştinii care se roagă în fiecare colţ al lumii şi la noi se roagă, în Rusia, şi în mănăstiri se roagă creştinii ortodocşi şi pentru rugăciunile lor Dumnezeu ne trimite nouă, ortodocşilor creştini Harul Său.

Surorile povestesc că Harul continuă să se mai manifeste după prima pogorâre.

– Am văzut cum scapără ceva deasupra Cuvucliei, şi în zigzag, în jurul Cuvucliei, ba ici, ba chiar pe cupola Cuvucliei…

Deodată a apărut o sferă, ca un fulger globular. La un moment dat s-a împrăştiat în zigzaguri şi noi am sărit din loc – Harul! Domnul acum dă Harul vădit, e noaptea Învierii şi Domnul proslăveşte locul Său, Mormântul Său. Ce minune!

– Suntem în aşteptare. Deodată au început să şuiere toţi, văd cum peste cel Înviat a coborât o sferă albastră. Iese şi Patriarhul, a primit deja Harul.

– Venim la Golgota, deodată străluceşte toată biserica şi iarăşi Harul a pogorât pe Golgota.

Trimite Doamne şi în Rusia bucurie şi mângâiere ca să se bucure şi ei de cele ce au văzut ochii noştri, ca Domnul să le întărească duhul lor, să simtă şi ei Harul pe care noi l-am primit.

– Când am venit aici pentru prima dată mi s-a spus: Harul vindecă! Aveam mâinile bolnave, îmi erau răsucite de reumatism: „Doamne, le voi apropia de Lumină, chiar de Har”. Iar Harul este cald şi nu frige de loc. Eu ţin mâinile, tot le ţin şi simt, Domnul e atât de Milostiv, mi-a dat aşa o mângâiere, de bucurie nici nu-mi amintesc cum era focul: rece sau fierbinte. Şi cu această bucurie am ajuns la Misiune, nimic n-am mai simţit, durere sau altceva, doar o bucurie desăvârşită în suflet, o bucurie ce nu poate fi redată. Nu ştiam ce să fac de bucurie, să plâng sau să strig.

– Prima dată am simţit aşa o bucurie mare, o spaimă mare. Intru în chilie însă nu pot sta din cauza bucuriei, e mică chilia, ies în curte.

„Doamne, Îţi mulţumim pentru mila Ta pentru noi, păcătoşii, ce mângâiere mare ne-ai dat nouă pe pământ, credem că vom ajunge în viitor în Împărăţia Cerurilor, unde-i lumina cea negrăită!”

Din vremuri vechi norodul rus tindea să ajungă în Ţara Sfântă, patria duhovnicească a tuturor creştinilor, să se închine Mormântului de Viaţă Purtător al Domnului şi să se roage în locurile Sfinte. Nu a dispărut nici în zilele noastre această dorinţă fierbinte a sufletului rus de a ajunge într-o lume cu totul deosebită – în Ţara Sfântă – leagănul duhovnicesc al creştinismului. Cu o pioşenie adâncă şi cu freamăt interior a pornit şi grupul nostru de pelerini spre cea mai mare sfinţenie din lume din oraşul Ierusalim. Anul 1988.

Şi iată privirilor noastre s-au înfăţişat Pământul Făgăduinţei, Pământul Sfânt, în care curge miere şi lapte.

Din timpurile vieţii pământeşti ale Domnului nostru Iisus Hristos au trecut mai mult de XIX secole. Multe evenimente s-au întâmplat în Ţara Sfântă pe parcursul secolelor. Multe s-au distrus, multe s-au zidit. Însă a rămas acelaşi Pământ pe care a mers Domnul, acelaşi cer, aceiaşi munţi şi aceleaşi câmpii la care au privit ochii Lui. Fiecare părticică de pământ, fiecare pietricică mărturiseşte acest adevăr.

Aici, pe Pământul Sfânt Arhanghelul Gavriil a descoperit Fecioarei Maria Sfatul cel Mai-înainte de veci despre naşterea Fiului lui Dumnezeu. Aici, nu într-un leagăn bogat, nu pe o pânză scumpă, ci în peştera săracă a Betleemului a răsărit Soarele Dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Aici în Pământul Făgăduinţei a trăit Domnul, a săvârşit minuni, a fost răstignit pentru mântuirea lumii, a treia zi a Înviat, s-a înălţat cu slavă la ceruri şi le-a trimis ucenicilor săi Duhul Mângâietor. . În Pământul Sfânt a trăit şi Maica Domnului şi aici a fost şi minunata Ei Adormire. De aici au ieşit la predică Sf. Apostoli, aici s-a vărsat sângele primilor mucenici pentru Hristos. Toate aceste evenimente Evanghelice pe care le ştim din Sfânta Scriptură cu claritate s-au descoperit privirii noastre interioare. Aici, pe Pământul Sfânt nu simţi multiseculara îndepărtare de la acele evenimente sfinţite care s-au săvârşit pe aceste meleaguri. Dispar toate hotarele dintre veacurile istorice care ne despart pe noi de la acele vremuri pline de har, când pe acest Pământ a trăit chiar Mântuitorul.

Aici le vezi pe toate real, distinct, simţi cu claritate omniprezenţa lui Dumnezeu, prezenţa lui Hristos, iată El e aici, alături de tine, Hristos Însuşi!

Sfinţitul oraş Ierusalim necontenit este vizitat de credincioşii ţărilor întregii lumi. Acest loc este venerat de toată lumea. Nimănui nu-i este interzis să vină aici.

La ora 7 dimineaţa s-a slujit Te Deumul de mulţumire. Toţi pelerinii cu lacrimi au mulţumit lui Dumnezeu pentru sosirea în Pământul Sfânt. Profund emoţionaţi, ne-am îndreptat pe ulicioarele Sf. Oraş către măreaţa Biserică a Învierii – primul şi cel mai sfânt loc vizitat de fiecare pelerin. Nici o biserică din lumea creştină nu a avut şi nu va avea o astfel de istorie pe care o are această slăvită şi cinstită de către toţi biserică – biserica Învierii Domnului. În anul 326 după Naşterea lui Hristos Sf. Împărăteasă Elena a întemeiat pe locul mântuirii noastre această măreaţă biserică pe care o vedem. Biserica a fost sfinţită pe 13.09.395.

Intrând în pridvorul semiobscur al acestei măreţe biserici cu adâncă evlavie ne închinăm Primului Loc Sfânt – Piatra Ungerii. Se varsă primele lacrimi de pocăinţă şi mulţumire Domnului pentru mila lui mare şi negrăită faţă de noi, păcătoşii, pentru faptul că avem posibilitatea să ne atingem de cele mai sublime Sfinţenii ale lumii.

Piatra Ungerii – este o stâncă naturală pe care fericitul Iosif cu Nicodim au pus Preacuratul Trup al Domnului după scoaterea lui de pe Cruce şi, ungându-l cu mir aromat, după obiceiul iudaic, şi în giulgiuri înfăşurându-l în „mormânt nou” L-au pus. Pe stâncă, din vremuri străvechi, a fost pusă o lespede din marmură roz-albă alungită cu lungimea de 3 metri şi lăţimea de 1 metru, aşa cum se vede acum. În părţile laterale ale acestei sfinţenii stau candelabre impunătoare şi atârnă candele nestinse ce aparţin ortodocşilor, catolicilor, armenilor şi copţilor.

Mai departe, mergând în stânga pe sub arcadele coloanelor, vedem sub cupola înaltă a bisericii capela de marmură, în greacă – Cuvuclia.

Aceasta şi este peştera Mormântului Mântuitorului. Aici se află cea mai mare Sfinţenie a lumii, aici a răsărit Învierea lui Hristos. La intrarea în Cuvuclie se află un număr impunător de candelabre şi o mulţime de candele. În Cuvuclie sunt două altare. Primul este altarul Îngerului (care stă pe piatra Mormântului). O parte a acestei pietre este scobită într-o vază din marmură aflată în centru altarului. Şi al doilea altar – Însuşi Mormântul Purtător de viaţă al Domnului unde a fost pus Trupul Preacurat al Dumnezeului-om.

Plini de emoţii cucernice şi o bucurie de nedescris am îngenunchiat la acest loc Purtător de viaţă unde a fost pus Mântuitorul nostru, aflându-se aici trei zile. În suflet – o bucurie şi un freamăt de neînchipuit… doar aici e Însuşi Domnul…

Cu un fior lăuntric înşirui numele tuturor celor apropiaţi, prietenilor şi neprietenilor şi ai celor care au cerut să fie pomeniţi în acest loc al Măreţii Sfinţenii. Iarăşi şi iarăşi îngenunchind la Mormântul Dătător de Viaţă şi sărutându-l cu lacrimi în ochi ne ducem mai departe în semiobscurul grandioasei biserici.

Mergând pe scara abruptă din marmură, din dreapta Pietrei Ungerii, plini de înfiorare intrăm pe Sfânta Golgotă, sfinţenia universală. Sfântul Munte Golgota era locul de execuţie al criminalilor care fiind aduşi aici, erau răstigniţi. Pe Sf. Golgotă „Cel ce a zidit lumea cu cuvântul este răstignit pe lemn, ocărât, defăimat”. „Să tacă tot trupul omenesc”, cheamă Biserica. „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor vine să se junghie şi să se dea spre mâncare credincioşilor” (cântarea Sâmbetei Mari).

Cu emoţii adânci şi cu fior sufletesc îngenunchem la Sfinţenia care a încăput în sine Lemnul Crucii Dătător de viaţă. Lacrimile curg şuvoi, abia de reuşeşti să repeţi – „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.

Aici s-a săvârşit Jertfa de Răscumpărare a întregii omeniri! Aici Domnul Şi-a vărsat Preacuratul Său Sânge pentru fiecare dintre noi. „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta” – involuntar răzbate din interiorul sufletului. În partea dreaptă de la Locul Răstignirii în stâncă se vede o crăpătură adâncă formată în rezultatul cutremurului care s-a întâmplat la răstignirea Mântuitorului. „Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat şi mormintele s-au deschis…” (Mat. 27, 51). Golgota în traducere înseamnă „locul căpăţânii”, iar potrivit predaniei strămoşul Adam a fost înmormântat pe dealul Golgotei şi Cinstitul Sânge al Mântuitorului curgând prin crăpătura formată la moartea Lui a spălat de păcatul strămoşesc osemintele lui Adam. Această crăpătură din stâncă, care se începe chiar din vârful Golgotei, poate fi văzută prin ferestruica din adâncimea capelei lui Adam. Adică capela lui Adam se află chiar sub Sfânta Golgotă. „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu Cinstitul Tău Sânge”, cântă Sf. Biserică. Patriarhul şi arhiereii slujesc Dumnezeiasca Liturghie pe Sfânta Golgotă fără mitre în amintirea defăimării lui Hristos în acest loc.

Vizavi de Golgota, la câţiva paşi de ea, se află o piatră numită „Lanţurile Mântuitorului”. Acesta este altarul „Temniţei lui Hristos” cu două deschizături scobite. În timpul pregătirii uneltelor de chinuri Preacuratele picioare ale Mântuitorului au fost ferecate în chingi de piatră, păstrate aici până în prezent sub altar. Le-am sărutat cu dragoste şi am luat pietricele de la Sfinţenie, ca să le avem întotdeauna cu noi.

Nu departe de temniţa lui Hristos venim la altarul mucenicului Longhin-sutaşul care a crezut văzând semnele din timpul morţii Dumnezeului-om. Potrivit predanie altarul este construit în locul aflării capului Sf. Mc. Longhin.

Făcând înconjurul de mai departe al Bisericii Învierii lui Hristos ne oprim la altarul „Defăimării şi Cununii de spini”. Aici, sub prestol, se găseşte o porţiune din piatra pe care L-au biciuit pe Hristos şi unde El a şezut în momentul când i s-a pus pe cap cununa de spini.

Multe altare şi Sfinţenii tăinuieşte în sine biserica măreaţă a Învierii Domnului, pe care le-am sărutat cu evlavie şi am cântat cântările corespunzătoare acestor Locuri Sfinte. În Sâmbăta Mare (pe stilul vechi) pogoară Focul Sfânt. În timpul acesta Domnul a pogorât în iad şi i-a scos pe cei întemniţaţi.

Pelerinii cucernici din Grecia vin de cu seară şi toată noaptea stau în biserică pentru a vedea Cuvuclia şi a ocupa un loc mai aproape. Noaptea întreagă o petrec în biserică în aşteptarea acestei mari triumfări.

Fac mănunciuri speciale din lumânărele mici; 33 – anii de viaţă ai Mântuitorului. Iată aşa o înainte-aşteptare. În seara din ajun se sting toate focurile, toate candele, în biserică e întuneric.

Harul coboară ziua, aproximativ la ora unu. Nu este un timp concret: uneori aşteaptă 10 minute, uneori – 5 minute, 20 de minute, au fost cazuri, când au aşteptat şi două ore; plângând şi suspinând, nervii sunt încordaţi la limită – doar se binecuvântează tot anul. Solemnitatea propriu-zisă începe cu procesiunea Drumului Crucii din curtea Patriarhiei din Ierusalim prin biserica Sf. Iacov şi vine chiar în altarul bisericii Învierii.

Apoi iese prin uşile împărăteşti: Patriarhul îmbrăcat în toate veşmintele, clerul, cântă solemn şi încet: „Învierea Ta Hristoase Mântuitorule…”, înainte sunt duse 12 steaguri. Procesiunea se îndreaptă spre Sf. Cuvuclie şi o înconjoară de trei ori. Se opreşte în faţa uşilor Cuvucliei. Uşile sunt închise.

Încă din ajun, conform datinei, pun pecetea din ceară. Simbolic pecetluiesc Mormântul. Patriarhul îşi scoate veşmintele şi rămâne doar în tunică, face închinăciune poporului, în momentul cântării „Lumină lină” se deschid uşile şi Patriarhul intră în Cuvuclie. În toate vremurile se urmărea foarte strict, chiar îl percheziţionau pe Patriarh şi pe cei din preajma lui. Intră Patriarhul. I se permite şi arhiereului armenesc să intre în Cuvuclie, însă doar în altarul Îngerului, unde el rămâne cu lumânările la uşa peşterii Domnului.

Patriarhul Ortodox intră în genunchi la Mormânt şi aici noi nu ştim ce se întâmplă. Din cele povestite de un pelerin, episcopul Meletie nu putea ridica capul, iar când a ridicat capul a văzut roua de foc – nişte sfere mici, ca apa, de culoare albăstruie – acesta nu e foc, este o oarecare substanţă. Se pune vata, ea se aprinde, arde, însă nu frige. Este un foc de o altă natură.

Când se aprinde vata, Patriarhul, aprinde candela, lumânările şi le împarte poporului. Şi iată impresiile interesante al fiecărui om; în măsura inimii omeneşti, cât omul poate percepe. Fiecare simte Harul în mod diferit. Unii văd cum din Golgota vine un şuvoi de Har de culoare albăstruie sau ca un nor şi întreaga Cuvuclie e învăluită în acest nor. Uneori fenomenul apare în formă de fulgere – fulgerul loveşte în perete şi luminează totul. Lumina este albăstruie. Alteori ca o auroră boreală deasupra cupolei Cuvucliei.

O soră povestea cum o grecoaică ce sta alături când văzu şuvoiul Haric a strigat de bucurie şi a aruncat lumânările în sus; înapoi ele s-au întors deja aprinse. Această bucurie nu o poţi reda.

Înseşi aşteptarea este atât de deosebită, încât începi să simţi şi să înţelegi sobornicitatea. Iată aici stă o româncă, acolo o grecoaică, aici o rusoaică, dincolo o americancă şi toţi au aceiaşi rugăciune, toţi cer una – Harul. Senzaţia este înduioşătoare, puternică – o singură rugăciune!

Alături stătea un bărbat care începu să plângă. Un om în etate, cu capul alb plângea ca un copil. În acest an am aşteptat 8 minute, însă mi-a părut o veşnicie. Stăteam, epuizaţi şi el văzând că nu pogoară Harul a început să plângă. Iar când vine Harul, e o mare de foc şi închipuiţi-vă, niciodată nu s-a întâmplat vreun incendiu, niciodată. Chiar au fost şi aşa cazuri: s-a aprins mantia sau o maică şi-a ars caftanul, vine acasă caută gaura, iar gaura nu-i. Când vine Harul, se revarsă o mare de foc. Unii plâng, alţii strigă, alţii râd. Acest sentiment trebuie să-l trăieşti, el nu poate fi redat. Şi simţi foarte clar că Însuşi Hristos este aici. Toate neplăcerile şi necazurile noastre, tot ce îndură omul pare atât de neînsemnat. Pe lângă acest Har mare totul e neînsemnat.

În afara bisericii ne-au arătat coloana răspicată. S-a întâmplat odată ca armenii să pretindă la întâietatea primirii Focului Sfânt. Au mituit turcii şi venind mai înainte au închis uşile. Armenii s-au închis în biserică, iar ortodocşii au venit mai târziu şi s-au oprit în faţa uşilor închise: şi episcopii, şi clerul, şi poporul care îi însoţea. Stând în faţa uşilor bisericii ei se rugau cu umilinţă. Iar armenii cântau şi se rugau în felul său înăuntru aşteptând Harul. Focul Sfânt a ieşit din această coloană, a spintecat-o, s-a revărsat şi a aprins toate lumânările ortodocşilor. De atunci nimeni nu mai pretinde la întâietatea primirii Focului Haric.

Pogorârea Focului Sfânt se petrece anual la Mormântul Sfânt sfinţit de trupul lui Hristos, ca semn al Adevărului Ortodoxiei. Focul Sfânt este întreţinut în Biserica Sfântului Mormânt până la următorul an.

Gândeşte-te acum singur, cititorule! Dacă crezi în Dumnezeu şi în Cel trimis de El – Unul-născut Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos noi ne vom înţelege unul pe altul… Minunea vădită, minunea aceasta se întâmplă doar la ortodocşi şi la nimeni alţii. Mare este puterea lui Dumnezeu şi nemăsurată, mai presus de pricepere, neajunsă cu mintea noastră mărginită!

Nemăsurat de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii

„Cine e Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?

Tu eşti Dumnezeu Carele faci minuni!”.

(materialele sunt extrase din volumul – Păstraţi stilul vechi, tipărit în limba română la Editura Lavrei Poceaev)