INTERVIURI

Hristos poate sta şi în sufrageria noastră...

La invitaţia Fundaţiei creştin-ortodoxe ,Pro Filiis" şi a redacţiei ,Argeşului Ortodox", cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Episcop Calinic, Joi, 10 martie 2005, orele 18.00, la Sala de conferinţe a Bibliotecii Judeţene din Piteşti a avut loc conferinţa cu titlul ,Despre convertire şi convertiţi" a scriitorului, editorului şi publicistului Danion Vasile. Am profitat de această ocazie pentru a-i lua acestuia un interviu.

- Domnule Danion Vasile, sala de conferinţe s-a dovedit a fi neîncăpătoare. Tineri şi vârstnici deopotrivă, cititori sau nu ai cărţilor Dumneavoastră, au venit să asculte cuvânt ziditor de suflet. Cum aţi caracteriza auditoriul piteştean?

Interesul publicului pentru o astfel de conferinţă arată încă o dată faptul că, deşi mass-media încearcă să sufoce oamenii, inducându-le o mentalitate neopăgână, totuşi interesul acestora faţă de viaţa în Hristos şi de mântuire nu dispare. Chiar dacă se împuţinează, totuşi rămâne pe baricade. Cred că este firesc faptul că multe întrebări s-au referit la probleme practice. Cei care au venit să mă asculte au fost dornici să asculte mărturia cuiva care a cunoscut Biserica după ce ani de zile a stat departe de ea. Avem nevoie şi de mărturii vii, nu ne putem mulţumi numai cu teorii, oricât ar fi ele de frumoase.

- Cum vi s-au părut întrebările din public?

E bine că încă întrebăm, că încă nu ne lăsăm covârşiţi de amorţeală şi avem curajul de a afla lămuriri. Pentru că întrebarea este un act de curaj. Când un tânăr întreabă: ,Ce poziţie are Biserica faţă de păcatul masturbării?", act pe care unii medici modernişti îl consideră cât se poate de firesc, şi căruia nu îi văd urmările negative, ei bine acest tânăr îşi asumă curajul de a purta o povară. Pentru că din clipa în care a aflat că masturbarea e o patimă, el ştie că dacă vrea să fie creştin trebuie să se izbăvească de această patimă. Vai celor căldicei, care se sfiesc să pună întrebări pentru că le este teamă de răspunsuri... Şi, încă ceva: vai celor care pun întrebări celor nepricepuţi. Eu nu pot răspunde la întrebări privitoare la culmile vieţii duhovniceşti. Dacă aşteptăm răspunsuri de la oameni incapabili să răspundă, greşim.

- O tânără prezentă în sala de conferinţe ne-a mărturisit la sfârşit: ,M-am folosit sufleteşte. Am crezut că va fi o expunere tehnică, însă a vorbit din suflet şi pe-nţelesul nostru. Abia aştept să citesc Cartea nunţii". Cum de reuşiţi să vorbiţi pe limba tinerilor, cum de reuşiţi să vă faceţi iubit de această generaţie Pro căreia-i repugnă, în general, învăţătura lui Hristos?

- Simplu. Când vrei să îi convingi pe alţii să te iubească, orice artificii ai face, nu reuşeşti. Dar atunci când începi prin a-i iubi pe ceilalţi, atunci vezi cum ceilalţi răspund iubirii tale. Vorbesc pe limba tinerilor pentru că vreau să fiu înţeles de tineri. Orice demers misionar trebuie să ţină seama de ţinta precisă, inimile celorlalţi, care ascultă numai limbajul sincer, deschis, fără ocolişuri. Nu cred că generaţiei Pro îi repugnă învăţătura lui Hristos, această afirmaţie mi se pare riscantă, ci cred că învăţătura lui Hristos nu prea ajunge la generaţia Pro. Din păcate, unii profesori de religie care fumează dar le spun elevilor să nu fumeze nu fac altceva decât să calce în picioare învăţătura creştină. Sau preoţii care în loc să aibă răbdare să îi ia de mână pe tinerii care vor să se lupte cu păcatul îi ceartă pe tineri cu asprime, oare nu îşi dau seama că demersul lor e greşit? Nu se miră când văd că din bisericile lor lipsesc tinerii? Şi nu sunt rare astfel de cazuri. Nu trebuie ca preotul să facă pogorăminte pentru a trece cu vederea orgiile tinerilor, dar cred că preotul poate să aibă mai multă răbdare şi să îi ajute pe tineri să renunţe singuri la viaţa de păcat. Pentru că nu cred că sunt mulţi oameni care ar fugi de iubirea lui Dumnezeu. Dacă tinerii ar înţelege că viaţa în Hristos nu înseamnă plictiseală, amorţire, făţărnicie, sugrumare a libertăţii, ci împlinire, frumuseţe, iubire, adevărată libertate, nu cred că ar sta departe de Biserică, pentru că Biserica este aşezământul mântuirii şi locul în care învăţăm să iubim şi să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu şi a celorlalţi.

- Aţi conferenţiat în mai multe oraşe din ţară. Uneori vorbiţi şi despre experienţele prin care aţi trecut înainte de a cunoaşte credinţa creştină, e vorba despre yoga, spiritism, tantra, desfrâu şi altele. E uşor să vorbeşti despre cele ale inimii şi a mărturisi pe Hristos în faţa lumii fără a avea parte de ispite cumplite?

- Nu e uşor. Dar, având binecuvântarea duhovnicului pentru ceea ce fac, Dumnezeu mă întăreşte. Şi mă întăresc nu numai rugăciunile părinţilor care se roagă pentru mine în România, în Sfântul Munte Athos sau în alte locuri binecuvântate. Mă întăresc şi rugăciunile cititorilor care mă pomenesc, pentru a nu cădea, pentru a nu mă întoarce la păcatele de care m-am lepădat. Cred că fiecare creştin este chemat să îşi dea propria mărturie în faţa acestei lumi. Şi cred că orice creştin adevărat este o carte vie, pe care citind-o ceilalţi, adică văzându-i faptele cele bune, se pot întoarce la Hristos. Cred că e mult mai preţioasă o faptă de iubire jertfelnică decât un volum scris fără convingere, din turnul de fildeş al cugetării lipsite de viaţă. Ispite avem cu toţi, chiar şi căderi. Important este să avem puterea de a ne ridica de fiecare dată. Pentru că noi nu suntem ai noştri, ci ai lui Hristos.

- Nu vă expuneţi oare unui risc?

- Există oare vreun risc mai mare decât acela de a fi creştin? Când cetele diavoleşti fac tot ce le stă în putinţă pentru a ne îndepărta de calea mântuirii, şi noi rezistăm, oare nu ne-am asumat un risc, acela de a cădea? Cu toate astea, noi credem că Hristos ne va da puterea să biruim. E adevărat că există riscul de a fi un dascăl mincinos, de a scrie şi de a vorbi una şi a trăi alta. Dar mă rog ca Dumnezeu să mă ferească de o astfel de cădere. Şi, spovedindu-mă des, cred că duhovnicul meu va şti când anume e cazul să îmi ceară să tac, ca să nu fiu un fariseu care îi minte pe ceilalţi.

-Care sunt reperele după care trebuie să se orienteze o familie creştină a zilelor noastre?

- În primul rând viaţa în Hristos. Să nu Îl privim pe Hristos doar ca pe un Dumnezeu bun pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi, pentru înfruntarea bolilor şi a necazurilor. Sau ca pe un Dumnezeu care vrea să mergem duminica la biserică, şi să ne rugăm câteva minute dimineaţa şi seara. Hristos vrea să ne înveţe să pregustăm, încă de pe pământ, bucuriile vieţii veşnice. Să ne dăm seama că Hristos poate să stea şi vrea să stea cu noi zi de zi, clipă de clipă. Că nu e nimic murdar, sau nu ar trebui să fie nimic murdar, în viaţa de familie. Există vreun moment în care soţii ar vrea ca Hristos să nu fie de faţă? Înseamnă că atunci aleg păcatul. Viaţa de familie trebuie să fie o viaţă de dobândire a raiului. Să ne gândim la miile de mucenici mireni, de exemplu. Ei au ales să sufere prigoane şi dureri de nespus pentru că până atunci fugiseră de Hristos? Nu, ci pentru că viaţa lor fusese o viaţă de sfinţenie. Hristos poate sta şi în sufrageria noastră, şi de fapt stă, chiar dacă ne dăm sau nu seama. Hristos poate sta şi în dormitorul şi în bucătăria noastră. Şi chiar stă, chiar dacă nu ne dăm seama. Iar dacă noi nu ştim că e cu noi, dacă e vreun moment în care nu am vrea să fie lângă noi, înseamnă că mergem pe un drum greşit.

- Ce sfaturi aţi da celor căsătoriţi care vor să-şi asume lupta cea bună în viaţa de familie?

- În primul rând să înţeleagă că celălalt, care ni se pare că e mai puţin creştin, nu poate fi forţat să urce pe culmile desăvârşirii în viteza în care îi impunem noi. Să înţelegem că Hristos nu poate fi cunoscut decât în deplină libertate. Şi dacă încerc să îl intoxic pe soţul meu sau să o intoxic pe soţia mea vorbindu-i la nesfârşit despre mântuire, voi stârni efecte contrare. Trebuie să avem o mare delicateţe faţă de celălalt. Trebuie ca soţii să îşi asume împreună calea mântuirii, şi fiecare să aibă răbdare cu celălalt, cu neputinţele celuilalt. Nu să i le treacă cu vederea, ci să îl ajute să le depăşească de bună voie. Cred că esenţial pentru orice familie creştină este să aibă un duhovnic. Dar nu fiecare soţ duhovnicul său, unul hăis şi unul cea, ci amândoi acelaşi duhovnic. Să Îl iubim pe Hristos, să iubim Biserica. Să învăţăm cât de dulce pentru suflet e rugăciunea. Să nu ne rugăm formal, că nu rezolvăm nimic. Să ne rugăm din suflet. Să învăţăm că postul, dacă e făcut cu măsură, ne e de mare ajutor. Să descoperim aurul cărţilor duhovniceşti. Aurul Sfintelor Scripturi, al scrierilor Sfinţilor Părinţi, dar şi aurul din scrierile şi vieţile sfinţilor care au trăit în vremurile noastre. Să rămânem ortodocşi, oricât de mare ar fi ispita de a nega că Biserica cea sobornicească întemeiată de Hristos este Biserica noastră Ortodoxă, care nu a schimbat predaniile Sfinţilor Părinţi. Să ducem luptă împotriva păcatului, oricât s-ar chinui alţii să ne convingă că păcatele nu sunt păcate, că răul e bun şi că binele e rău...

- Cum să ajungă ei la liman când sunt asaltaţi din toate părţile de cele ale lumii?

- Să ajungă la liman tocmai pentru că sunt asaltaţi din toate părţile. Cu cât ispita e mai firavă, mai subtilă, cu atât e mai greu să îi rezişti. Dar când ispita e frontală, când te izbeşte, trebuie să îţi dai seama de gravitatea războiului în care te afli. Dar să ţinem minte că niciodată nu e ispita mai puternică decât putem duce....

Vă mulţumim mult şi vă aşteptăm şi cu alte ocazii în mijlocul nostru!