Tinereţea cea de toate zilele

 

De ce nu vin tinerii la Hristos în zilele noastre?

Nu vin pentru că nu-I aud chemarea. Nu vin pentru că nu înţeleg că Hristos vrea să le vorbească prin Biserică. Foarte mulţi nu văd nicio legătură între biserica instituţionalizată, faţă de care au atâtea reţineri, şi Hristos. Nu înţeleg că Biserica e în primul rând Trupul lui Hristos, chiar dacă forma ei văzută e şi instituţie. Nu vin pentru că li se pare că viaţa creştină e o formă de sinucidere – de fapt, asta şi e până la urmă viaţa creştină, o formă de sinucidere faţă de viaţa pătimaşă pe care o ducem. Numai că ei, care identifică viaţa pătimaşă cu viaţa obişnuită, consideră că Hristos îi anesteziază, îi aplatizează şi atunci preferă să stea departe.

Trebuie o chemare anume ca să te apropii de Hristos?

Toţi tinerii sunt chemaţi la mântuire. Problema e că unii dintre ei spun că n-au chemare, invocă această lipsă a chemării, pentru a nu fi nevoiţi să recunoască faptul că preferă să iubească păcatul decât să meargă pe calea virtuţii. Cuvântul virtute, în ziua de azi, are o notă foarte mică, în minţile multora. Virtutea nu mai e un cuvânt de nota 10, nu mai e ceva deosebit, ceva care merită trăit, care merită dobândit. Nu, oamenii nu mai aleargă după virtuţi, cum aleargă, de exemplu, după bani, după maşini, după case.

Ce găsesc, de fapt, tinerii în biserică, atunci când vin? Slujbele plictisitoare… Cum scapă de acest handicap la contactul cu Biserica?

Din păcate, la bisericile în care părintele slujeşte mecanic – pentru că sunt şi astfel de biserici, în care strana cântă fără suflet, fără vlagă; ba chiar îi mai vezi pe cântăreţii de la strană cum se hârjonesc, râd (e penibil, e penibil că se întâmplă aşa ceva!) – un tânăr care vede o astfel de slujbă rămâne pur şi simplu şocat şi zice că a nimerit la o casă de nebuni. I se pare totul un circ gratuit, în urma căruia popa rămâne cu pomelnicele şi cu banii în buzunar, cântăreţul rămâne cu banii în buzunar şi ceilalţi rămân fără bani în buzunar.

Cam asta ar fi radiografia dură a unei astfel de sluj­be făcute mecanic. Nu-i de mirare că tânărul nu înţelege nimic dintr-o astfel de slujbă. Să fim realişti! Sunt creştini ortodocşi care de ani de zile duc o viaţă de rugăciune şi de nevoinţă şi, când nimeresc accidental la o astfel de slujbă (ci­ne ştie, sunt la ţară sau sunt la munte sau sunt la mare sau cine ştie la ce slujbe nimeresc), rămân cu un gust amar. Ei înşişi recunosc că nu se pot ruga cum trebuie la o sfântă liturghie la care părintele slujeşte fără să pună suflet, iar strana cântă alandala. Şi dacă o astfel de slujbă nu-i mişcă pe cei care merg de ani de zile la slujbe creştine, cum să-i mişte pe tineri? Pe tinerii care sunt în căutarea a ceva autentic, a ceva veritabil.

E de mirare cum totuşi Dumnezeu a ajuns să-i convertească pe unii chiar şi prin astfel de slujbe diluate, ca să spun aşa, nu la nivel haric, pentru că Duhul Sfânt vine, Sfânta Liturghie e Sfânta Liturghie, Sfântul Trup e Sfântul Trup, Sfântul Sânge e Sfântul Sânge. Diluate la nivelul de trăire a credincioşilor şi chiar a preotului care slujeşte.

Când se apropie de Hristos, tânărul creştin Îl vede ca pe un Hristos al iubirii, al comuniunii. Nimereşte într‑o astfel de biserică şi întâlneşte aceeaşi răceală în care s-a afundat atâta vreme sau, şi mai şi, o răceală mult mai pronunţată decât în gaşca lui, în mediul lui…

Exact! Şi atunci e tentat să pornească pe calea sinuciderii. Consideră că nici în biserică n-a găsit soluţia – mi-au scris astfel de tineri decepţionaţi; unii care chiar au vrut să se spovedească şi au fost şocaţi de lipsa de bunăvoinţă a părintelui: „Lasă, veniţi în postul următor.”.. Şi îmi spunea cineva: „Până în postul următor pot să mă mai culc cu trei fete!” Sau fata zice: „Până în postul următor câte nu se pot întâmpla… Eu acum vreau să mă spovedesc! Dacă popa m-a plimbat când are el timp, nu mai vin altădată…”

Preotul nu trebuie să fie bun numai să facă înmormântări şi parastasuri, botezuri şi cununii, ca să ia bănuţul credinciosului. Trebuie să facă şi spovedanii, ca să aibă cine să se cunune în biserică şi să existe soţi ai căror copiii să fie botezaţi mai târziu, nu? Că aşa, dacă transformăm biserica într-un S.R.L., n-am rezolvat nimic.

Mi-a povestit o cunoştinţă o întâmplare: a venit unul din miniştrii României la biserică şi a rugat un preot să-i facă un parastas acasă. A venit părintele şi ministrul l-a rugat: „Părinte, oamenii sunt obosiţi. Vă rog, nu-i plic­tisiţi cu o slujbă foarte lungă!” La care părintele a răspuns: „Excelenţa voastră, când ziceţi, începem; când ziceţi, terminăm!” Or, gradul acesta de supuşenie a preotului a fost şocant pentru unii din cei de faţă.

Când tânărul vede astfel de atitudini în biserică, sau când îl vede pe preot îngenunchind (metaforic vorbind) la picioarele mai marilor lumii acesteia, nu poate să-i acorde credi­bi­litate. Pentru că tânărul vrea altceva, e sătul de mocirla din afara bisericii şi vrea în biserică să găsească apa cea vie. Or, îi e foarte greu s-o găsească. Şi îi va fi din ce în ce mai greu s-o găsească.

Daţi-vă seama, în vremea apocalipsei, cuvântul de ordine va fi dezbinarea. Pentru că mare parte dintre credincioşi şi clerici va fi de partea Antihristului şi puţini vor fi cu dreapta credinţă. Starea de presiune va fi foarte mare, pentru că vei fi tentat să zici: „Unde-i majoritatea, acolo-i şi adevărul!” Deşi istoria Bisericii ne arată că, de multe ori, unde era majoritatea, acolo era înşelarea şi, unde erau puţini, acolo era dreapta credinţă.

Şi atunci o să le fie şi mai greu tinerilor să se con­vertească, şi nu doar tinerilor, ci tuturor oamenilor care vor vrea să se apropie de Biserică. Or să întrebe: „Unde-i Biserica?” Cum e în Ucraina: pe de o parte, patriarhul unei auto-numite Biserici autocefale, pe de alta un Sinod care ţine de Sinodul Rusiei … Unde-i Biserica cea adevărată?

Cum ne tratăm de aceste contra-modele?

Foarte greu! Foarte greu! Cred că fiecare convertire a unui tânăr e cu adevărat o minune, chiar şi atunci când nu are nimic spectaculos în ea, pentru că şansele de a înţelege că Hristos e Calea, Adevărul şi Viaţa sunt din ce în ce mai mici. Trebuie să ne punem foarte puternic nădejdea în Dumnezeu şi, atunci când vrem să încercăm să-i apropiem pe alţii de Biserică, să ne dăm seama că nu noi îi întoarcem, ci Dumnezeu îi întoarce. Să ne punem nădejdea la Dumnezeu; prin rugăciune, dar şi printr-o mărturie a faptelor, nu doar a gurii.

Practica esenţială a vieţii de credinţă a oricărui creştin este rugăciunea. Un tânăr care nu are exerciţiul vieţii religioase, cum poate să înţeleagă că trebuie să petreacă mai mult timp cu Dumnezeu decât cu cei din jurul lui?

Eu n-aş vedea o separare. Eu cred că ar trebui să fie cu Dumnezeu şi când e cu cei din jurul lui. Ca timp, să zicem, te rogi zilnic trei ore, sau o juma’ de oră, o oră pe zi, dar nu în­seam­nă că în restul timpului eşti doar cu colegii de serviciu sau cu familia sau prietenii. Trebuie să fii în primul rând cu Dumnezeu. Eu nu-mi dau seama când am fugit ultima oară de Dumnezeu, acum câte zile sau săptămâni sau luni. Când am avut un moment în care am stat departe de Dumnezeu… Nu cred că dacă sunt cu prietenii fug de Dumnezeu, sau mă ascund de El.

Mă refer la momentul de intimitate pe care-l solicită oarecum rugăciunea.

Rugăciunea? Dar nu-i mai mare, ca număr de ore nu-i mai mare timpul petrecut în rugăciune decât celălalt… Nu stăm mai mult să ne rugăm în singurătate…

Faţă de viaţa lui de dina­inte, tânărul se apropie de biserică, vine la biserică, intră într-o viaţă ritmată, de rugăciune, duhovnicească. Să zicem, participă la un acatist comun, la o slujbă a bise­ricii, înţesată de rugăciuni. Cum se fereşte de plictiseală? Adică, de exemplu, de acele „Bucură-te”, repetate la nesfârşit…

… care îl exasperează mai ales pentru că lui nu-i spun aproape nimic. Dacă el a vrut să scape de păcatul care-i murdărea viaţa, intră în biserică şi aude o grămadă de „Bucură-te.”.. către Maica Domnului, şi zice: „Eu nu asta căutam!” Îi trebuie ceva timp ca să înţeleagă frumuseţea unui acatist. Poate că, dacă la convertirea lui a lucrat în mod deosebit viaţa unui sfânt, citirea vieţii unui sfânt, poate că va avea râvnă să facă acatistul sfântului respectiv şi va simţi şi ce înseamnă bucuria.

Cred că nu trebuie să i se impună tânărului: „Gata, tu de-acum ai venit în biserică, trebuie să înţelegi, să trăieşti toată Liturghia!” Am stat la o priveghere toată noaptea în Sfântul Munte Athos şi uneori aţipeam, mi-a fost foarte greu să mă rog toată noaptea. Şi mă gândeam că în fond Dumnezeu nici nu-mi cerea să pot să fiu atent o noapte întreagă la rugăciune. E ceva peste măsura mea. Fiecare trebuie să încerce să stea atent la slujbă atât cât poate.

Tânărului care vine în biserică i se pare mult să stea două ore fără să-i zboare mintea. Măcar trei minute să încerce, măcar patru, măcar cinci, şi să tot prelungească intervalul, să încerce să trăiască cât mai intens câteva clipe, pentru că altfel transformă totul într-un spectacol, stă şi se uită ca la o vitrină, fără să participe, fără să pună suflet. E greu să-şi deschidă sufletul direct două ore. Sunt oameni de ani de zile în biserică şi mai mult de zece minute nu se pot ruga cu luare aminte, d-apoi să stai atent o Liturghie întreagă!

Să-şi simtă lungul nasului duhovnicesc, nu?

Da, da! Întinde-te cât ţi-e plapuma, corect! Trebuie s-o luăm încet, încet. Să nu ne fie teamă că n-am trăit noi cine ştie ce experienţă mistică, vai, nu ne-au curs lacrimile, nu… Să o luăm încet, încet, dacă vrem să ajungem să fim şi mai ai lui Hristos.

Tânărul vrea să se apropie de biserică şi să zicem că reuşeşte cât de cât să treacă de această barieră… Cum se apropie, efectiv, de Hristos? Cum are loc această apropiere?

Din discuţiile pe care le-am avut cu tinerii, am observat că multe cazuri de apropiere de Biserică au fost atunci când s-au săturat de decepţiile sentimentale şi au înţeles că viaţa de iubire păcătoasă şi pătimaşă din afara Bisericii nu aduce împlinire. Unii au înţeles de la prima decepţie, alţii abia de la a treizecea. Şi au înţeles că totuşi iubirea nu-i făcută să fie batjocorită… Au înţeles că iubirea e ceva foarte preţios, ceva foarte valoros şi au înţeles că ce au trăit ei în afara Bisericii e putred. Alţii au avut semne de la Dumnezeu: ori au auzit voci în timpul viselor, prin care Dumnezeu i-a chemat spre biserică, ori li s-au arătat sfinţi – semne minunate, asupra cărora nu insistăm tocmai pentru ca nu cumva cei care nu le au să găsească în asta o justificare pentru a sta departe de Biserică: „Mie nu mi s-a arătat Maica Domnului, deci.”..

Eu chiar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că în momen­tele cheie ale vieţii mele, când I-am cerut să-mi vorbească, sau să-mi trimită un semn să mă lumineze ce să fac în momentul de cumpănă pentru viaţa mea, El n-a făcut-o. Şi chiar I-am mulţumit: „Doamne, ce mult mă bucur că m-ai lăsat pe mine să aleg în deplină cunoştinţă de cauză.”.. Că nu mi-a impus Dumnezeu voia Lui. Că m-a ajutat să cunosc voia Lui fără vreo intervenţie bruscă a Lui.

Dumnezeu e foarte, foarte delicat şi nu vrea să venim în biserică oricum. El vrea să venim în biserică pentru a trăi iubirea care nu va trece şi pentru a pregusta din viaţa Împărăţiei Cerurilor. De asta pe unii îi lasă să cadă mai tare în păcat, până bate la uşa inimii lor. Nu pentru că Hristos n-ar fi vrut ca ei să fugă de păcatul respectiv – Hristos vrea ca toţi oamenii să fugă de păcat. Însă, văzând înceţoşarea minţii lor, Dumnezeu a îngăduit ca ei să cadă, ca apoi, pocăindu-se, ei să-şi înţeleagă greşeala şi să pună început bun.

Mulţi tineri s-au convertit în momente de nelămurire asupra marilor adevăruri ale vieţii. Au căutat, au căutat, au căutat şi au văzut că ce le-a dat cultura, ştiinţa, nu i-a dus niciunde, au ajuns într-un impas şi atunci au alergat cu disperare la biserică.

Îmi scria o femeie, o tânără care a trecut printr-un impas sufletesc, voia să citească ceva cărţi de psihoterapie, să găsească nişte metode să se liniştească şi întâmplător a dat peste cartea mea Despre înfruntarea necazurilor. A citit-o fără prea mare tragere de inimă la început, dar la sfârşitul cărţii a avut tăria să pună început bun în viaţa creştină.

Cărţile şi materialele ortodoxe de pe net, în ziua de azi, cred că sunt unul din factorii cei mai puternici care duc la convertirea unui tânăr. Acum, depinde şi ce cărţi! Că sunt întrebat de tineri din biserică ce cărţi să le recomande tinerilor din afara bisericii. Înşişi unii din tinerii care s-au convertit mi-au scris cam ce cărţi i-au adus în biserică.

Şi există o anumită incapacitate a oamenilor maturi de a în­ţelege că dacă vrei să aduci pe cineva în biserică, dându-i doar colecţia Ne vorbeşte Părintele Cleopa, de exemplu, n-o să faci prea mare lucru, nu-l prea mişcă. Dacă aceluiaşi tânăr îi dai să citească despre viaţa şi mi­nunile părintelui Paisie sau Porfirie sau chiar despre viaţa şi minunile părintelui Cleopa, alta va fi deschiderea lui. Dacă-i dai să citească cuvintele duhovniceşti ale părintelui Paisie, care sunt cât se poate de actuale şi într-un limbaj care percutează, dacă-i dai să citească cărţile părintelui Serafim Rose, tânărul va avea altă deschidere, şi pentru că nivelul intelectual al cărţilor părintelui Serafim este mai ridicat faţă de cel al cărţilor părintelui Cleopa şi este mai apropiat de gusturile celor din mediul studenţesc. Nu înseamnă că nu sunt şi excepţii, când tinerii s-au convertit datorită cărţilor părintelui Cleopa. Spun doar că trebuie foarte mare grijă atunci când vrem să apropiem pe cineva de biserică, nu cumva să-i dăm o hrană care să-l convingă că n-are ce căuta în biserică.

Se apropie tânărul de Biserică. Ce-i oferă, de fapt, Biserica, lui, ca tânăr?

Biserica îi oferă o tonă de nelă­mu­riri. El intuieşte că în Biserică toate sunt cu susul în jos, e o perspectivă inversă, ca-n iconografie, dar nu reuşeşte să prindă cheia, nu reuşeşte să se orienteze. E debusolat. Şi, fiind debusolat, are de ales între a accepta că totuşi Bise­rica, fiind Trupul lui Hristos, are adevărul şi vrea să i-l împărtăşească dacă va renunţa la păcat, dacă se va spovedi, dacă se va împărtăşi şi va merge pe calea rugăciunii, sau, fiind şocat de atâta debusolare, a nu accepta asta. Atunci va fugi de Biserică, spunând: „Eu n-am avut ce căuta în Biserică!”

Pe mine mă şochează dezinvoltura cu care unii tineri care au stat luni sau ani de zile în Biserică revin la vechi păcate şi spun: „Am încercat cu Biserica, n-a mers!” – ca şi cum terapia pe care o oferă Biserica e putredă. Câţiva mi-au spus chiar: „Da, în anumite situaţii, părintele cutare nu mi-a dat nici un fel de canon, a zis că pot să trăiesc în păcat, că asta e vârsta tinereţii.”.. Eu am rămas foarte şocat de astfel de situaţii relatate de tinerii care le-au trăit.

E nevoie de foarte, foarte mare delicateţe ca să-i iei din nou pe tinerii care au trăit luni sau ani de zile în biserică, au cunoscut anumite adevăruri şi apoi s-au în­depărtat, scârbiţi – de păcatele creştinilor din biserică, de păcatele preotului de altar, de superficialitatea şi făţăr­nicia creştinilor.

Şi, dacă prima oară le-a fost greu să se apropie de Biserică, a doua oară întoarcerea e şi mai grea. Pentru că ei repetă un refren: „Am încercat şi n-a mers!” E foarte greu să-i convingi că n-au încercat cum trebuie, că n-au încercat destul. Dacă însă vor avea tăria să mai încerce încă o dată, se poate ca acela să fie începutul fericirii lor.

Eu simt că trăiesc doar de când am intrat în Biserică. Şi uneori mi-e şi ruşine că sunt întrebat de lucruri din trecutul meu de păcat. Mi-e ruşine, pur şi simplu nu-mi mai aduc aminte cum a fost, nu am impresia că am trăit atunci. Mi se pare că am visat şi că m-am trezit exact la prima spovedanie.

Tânărul vine spre biserică cu toată energia lui, cu tot bagajul lui…

Nu prea vine cu toată! Unii vin cu toată energia, alţii vin aşa, cu jumătăţi de măsură, „hai să vedem, aici o fi soluţia, n-o fi aici soluţia.”..

Tânărul a trecut de etapa aceasta de coabitare oarecum comodă cu Biserica şi e un tânăr angajat în viaţa creştină. Cum îşi petrece timpul? Cum îşi consumă energia de care pome­neam ceva mai devreme, în viaţa religioasă? Într-o formă organizată oarecum. Viaţa privată lumească îi oferă tânărului o mulţime de opţiuni…

Biliard, popice, jocuri de noroc, bordel, chestii de genul ăsta, nu? La oferta asta nereligioasă te referi?…

Da.

Oferta religioasă e mult mai redusă pentru că noi măsurăm libertatea în numărul de opţiuni, dar libertatea trebuie măsurată după trăirea lăuntrică şi cred că, deşi aparent tânărul creştin are mai puţine opţiuni, modul în care se bucură de ele e mult mai intens. Există diferite asociaţii ortodoxe, în care unii tineri care s-au apropiat de Biserică se implică cu toate puterile lor: ori de ajutorare a bolnavilor, ori a săracilor, ori diferite cercuri de cultură ortodoxă. Din păcate, însă, dacă după revoluţie A.S.C.O.R.-ul, de exemplu, a răsărit cu putere şi a avut filiale puternice în toată ţara, în anii care au urmat, A.S.C.O.R.-ul s-a vlăguit. În conferinţele pe care le-am ţinut în multe oraşe, vorbind cu tineri care au fost în A.S.C.O.R în anii după revoluţie, mi-au spus că sunt pur şi simplu decepţionaţi de lipsa de vlagă a A.S.C.O.R.-iştilor din generaţia actuală. E foarte trist că, în loc să se dezvolte şi să strângă din ce în ce mai mulţi tineri în astfel de asociaţii, timpul a arătat că moleşeala specifică tineretului spălat pe creier de televizor s-a întins şi asupra tânărului creştin, care e pur şi simplu lipsit de atitudine. La limită, chiar aveam de gând să spun într-o conferinţă câteva erezii, ca să văd în câte minute cineva din sală va spune: „Aici greşiţi! Aici aţi călcat în picioare învăţătura Sfinţilor Părinţi!” Dar n-am făcut o astfel de încercare şi pentru că mă gândeam că oamenii nu vor înţelege că i-am supus doar unui test şi chiar vor crede că am susţinut erezia respectivă sau ereziile respective cu convingere. Însă sunt şi eu pur şi simplu debusolat de lipsa de atitudine pe care o are tineretul creştin din zilele noastre. În perioada interbelică a existat o asociaţie similară, A.S.C.R.-ul, Asociaţia Studenţilor Creştini din România, şi mare parte din membrii ei au ajuns în închisorile comuniste. Mai întâi pentru că s-au implicat într-o luptă precisă contra comunismului. Şi faptul că s-au angrenat, tineri fiind, pe un drum atât de curajos, care i-a dus în închisori, ar fi trebuit să fie un model la care să se raporteze generaţia tânără. Generaţia de astăzi, care e creştină, e creştină şi pentru că nu pierde prea multe, nu riscă prea multe. Dacă ar apărea o oarecare prigoană la orizont, cred că s-ar pustii şi bisericile noastre, aşa cum, de altfel, au fost pustiite în perioada comunistă, în care puţini oameni veneau la slujbe. Faptul că, după revoluţie, a crescut numărul tinerilor care vin la biserică este îmbucurător, numai că, propor­ţional, creşterea nu a fost decât foarte, foarte mică. Sunt atâtea şi atâtea biserici în care nu vine nici un copil la împărtăşit, de exemplu. De ce? Pentru că nu prea sunt tineri care să aibă copii cu care să vină la împărtăşit. Imaginea e tristă. Se vede şi-n faptul acesta, aparent banal, al împărtăşirii copiilor, cât de vie e o parohie sau nu.

Cred totuşi că acolo unde există tineri râvnitori, un singur tânăr poate să pună pe picioare o filială a unei asociaţii… Şi ştiu un caz precis, într-un anumit orăşel, un tânăr a pus el singur pe picioare o filială a unei asociaţii ortodoxe. După care, fiind pusă filiala pe picioare, tânărul s-a călugărit şi acum e cleric. Dacă ar fi lipsit tânărul respectiv, oraşul dormea în continuare.

De ce avem nevoie de forme ritualice de manifestare în biserică?

Pentru că nu suntem doar suflete. Avem şi trupuri. Şi noi participăm la viaţa duhovnicească nu doar cu mintea, ci cu întreg trupul: ne închinăm, facem închinăciuni, facem mătănii, şi viaţa în biserică trebuie să ne fie un chip al Împărăţiei Cerurilor, de asta au existat sfinţi clerici care umblau îmbrăcaţi cu haine foarte, foarte sărăcăcioase, dar, când începeau să slujească, îşi puneau cele mai scumpe veşminte, ştiind că preotul sau ierarhul trebuie să slujească astfel încât efectul să fie maxim pentru credinciosul care ia parte la slujba respectivă şi ca acesta să înţeleagă că se află în antecamera Raiului.

De ce avem nevoie să ne botezăm?

Prin botez ne unim cu Hristos, ne îmbrăcăm cu Hristos, cum zice în slujba Botezului: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Hristos intră în inima noastră şi-l goneşte pe vrăjmaşul diavol din inima noastră şi, prin intrarea noastră în Biserică, de fapt, intrăm în Împărăţia Cerurilor. Botezul asta e: o pregătire pentru mântuire. E greu de înţeles ce înseamnă botezul pentru tinerii care au fost botezaţi în pruncie, după care, ani de zile n-au avut nici o legătură cu Biserica. Pentru mine, când eram la 12-13 ani, era total irelevant faptul că am fost botezat când eram bebeluş. Nu mi se părea că am nici un avantaj faţă de tinerii nebotezaţi. Îţi dai seama că a fi botezat e un avantaj abia atunci când te implici în viaţa bisericească: prin spovedanie, împărtăşanie – nu poţi să te spovedeşti fără să fii botezat, pentru că un om care nu e mădular al Bisericii nu poate fi spovedit, nu poate fi împărtăşit. Nu poate să se unească cu Hristos.

De ce avem nevoie de duhovnic?

De ce au elevii din clasa întâi nevoie de învăţătoare? De ce nu stau să descifreze singuri literele? Pentru că nu pot să înveţe singuri literele, oricât s-ar chinui. Tot aşa, în viaţa duhovnicească, avem nevoie de un antrenor.

Sunt şi autodidacţi.

Nu, pe „autodidacţi” îi ajută părinţii, nu sunt autodidacţi care învaţă singuri literele. Copilul dacă vede a-ul, nu ştie care-i litera a decât dacă află de la altcineva. Nu înveţi să citeşti singur.

Dar şi fără duhovnic, avem atâta literatură duhovnicească, oameni pe care-i putem consulta…

Da, numai că nu poţi să îţi dai seama singur de măsura duhovnicească la care eşti, de posibilităţile tale, de ce e riscant să faci, de ce e bine să faci. În primul rând, preotul e cel care săvârşeşte Sfintele Taine, e cel care ne împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Duhovnicul e cel care, în Taina Spovedaniei, ne dă iertare de păcate şi ne dă sfaturile duhovniceşti pentru a nu mai repeta păcatul. Dacă părintele s-ar rezuma doar la a ne da dezlegare de păcate, mâine noi vom face aceleaşi păcate. Or, bolnavul nu poate să citească cărţi de medicină şi să nimerească precis şi boala şi tratamentul.

Cum trebuie să arate prima spovedanie?

Alb-negru, sau alb-albastru, depinde cu ce scrie tânărul pe hârtie. Pentru că foarte mult greşesc cei care vin la prima spovedanie şi la primele spovedanii fără să-şi scrie spovedania pe hârtie. Ani de zile mi-am scris spovedaniile pe hârtie, până când am început să mă spovedesc mai des şi a fost mai uşor. Până şi fiul meu, care are opt ani, mi-a zis de câteva ori: „Tata, mi se întâmplă să uit unele lucruri la spovedanie.”… După ce ieşim de la spovedanie, pe drum, îmi zice: „Tata, am uitat să spun asta.”.. – nu că ar fi vrut să mintă. Şi i-am zis să îşi scrie şi el ce are de spovedit. De precizat că astfel de hârtii trebuie arse, pentru a nu le citi alţii…

Păcatele pe care uiţi să le zici, din neţinere de minte, le zici data viitoare şi Dumnezeu înţelege. Te osândeşte când ascunzi cu bună ştiinţă, când ascunzi un avort, spre exemplu, sau că te masturbezi, sau că ai minţit sau că ai fumat sau… dar când uiţi să spovedeşti: „M-am certat cu mama sau cu tata”, spui data viitoare şi nu ţi-a fost împărtăşania spre osândă. Deşi e bine când te spovedeşti să pomeneşti şi de cearta cu mama şi cu tata.

Prima spovedanie trebuie să fie foarte, foarte lungă. Nu trebuie să te gândeşti: „Mă duc să mă spovedesc la zece şi la zece jumate mă duc la şcoală sau la facultate”. Nu! Poţi să stai şi o oră, poţi să stai şi mai mult.

Mi-a scris o fată care ani de zile se îndepărtase de duhovnic şi de Biserică; s-a dus din nou la biserică şi, la prima spovedanie, a ţinut‑o duhovnicul vreo câteva ore – la prima spovedanie după ani de zile în care nu s-a mai spovedit. Dar oare, a fost ea cea mai păcătoasă fată din România? N-a fost cea mai păcătoasă din România, numai că duhovnicul a ştiut, ca un chirurg foarte bun, să vadă pe unde trebuie să taie şi a tăiat peste tot unde era de tăiat.

La prima spovedanie, când te duci, trebuie să zici: „Gata, viaţa mea se va schimba!” Eu am emoţii înaintea fiecărei spovedanii şi înaintea fiecărei împărtă­şanii. Multă vreme nu puteam să dorm de emoţie, că mă gândeam că viaţa mea se va schimba, pentru că Îl voi primi pe Hristos în mine.

Şi chiar dacă L-am primit pe Hristos la începutul postului sau chiar cu o săptămână în urmă, fiecare împărtăşire cu Sfintele Taine îţi schimbă viaţa şi fiecare spovedanie îţi schimbă viaţa, dacă te spovedeşti cu zdrobire de inimă şi cu dorinţa de a nu mai repeta păcatul, şi dacă te spovedeşti dorind să-ţi fie cu adevărat spre viaţa de veci împărtăşania respectivă.

În cazul în care dăm de un părinte mai blând, care simţim că nu ne satisface nevoia noastră duhovnicească – pur şi simplu avem nişte păcate mărturisite, care nouă ni se par foarte grele, iar părintele ne-a dezlegat imediat, chiar înainte de a i le spune. Simţim nevoia unui canon, însă nu-l primim. Ce facem în situaţia aceasta?

Când duhovnicul nu dă canon, înseamnă că-i duhovnic nepriceput. Pentru că în Molitfelnic sunt date canoane pentru marea majoritate a păcatelor, şi pentru cele pentru care nu sunt date păcate precise – de exemplu, „M‑am uitat la filme porno”, părintele ştie să adapteze canonul despre desfrânare, despre vătămarea minţii, în funcţie de situaţie respectivă.

Când duhovnicul nu dă nici un fel de canon, ucenicul poate să-i ceară: „Părinte, daţi-mi, vă rog, un canon pentru păcatele pe care le-am făcut”. Dacă totuşi părintele nu vrea şi nu vrea să-i dea ucenicului un leac pentru suflet, că în fond asta e canonul, nu pedeapsă, greşeşte.

Dar şi cine simte că pentru el canonul e pedeapsă greşeşte; îl face aşa, cu scârbă. Canonul e cu adevărat medicament pentru suflet, pentru că e greu să fii bolnav şi să nu iei un medicament care să te vindece. Dacă te pune duhovnicul să faci 50 de mătănii, fă alea 50 de mătănii şi ai să vezi cum trupul tău se schimbă, şi sufletul tău se schimbă.

Eu aveam canon să fac sute de mătănii, pe vremea facultăţii, şi rugându-mă la fiecare mătanie pe care o fă­ceam, efectiv simţeam cum încet, încet mă schimb, astfel încât, atunci când m-am căsătorit, am ajuns să mă căsă­toresc fecior – nu fizic, ci sufleteşte. Şi chiar şi fizic, mi se părea că e prima oară când ating o fată…

Ce facem când canonul pe care îl primim e mai greu decât putem noi duce?

Mai bine zis când ni se pare că e mai greu, că puţini duhovnici sunt absurzi, să le dea ucenicilor canoane mai grele decât pot duce aceştia, că osânda e nu numai a ucenicului care nu face un astfel de canon imposibil, ci şi a duhovnicului care a dat canonul. Poţi să-i spui duhovnicului: „Părinte, am încercat şi n-a mers”.

Mi-au scris tineri care stau departe de biserică doar pentru că n-au reuşit să ţină canonul dat de duhovnic. „Nu‑i nimic – le scriu – du-te şi spune-i părintelui că nu poţi să-l faci şi vezi ce spune. Ori insistă să faci acelaşi canon, ori poate îţi dă un canon mai uşor, în funcţie de situaţie”. Pentru că sunt unii care nu-şi fac canonul din lene, dar alţii pur şi simplu nu au timp să facă canoane foarte grele fără să pice de pe picioare de oboseală.

Şi eu am primit uneori canoane foarte grele, pe care am putut să le fac timp de câteva zile, şi în cele din urmă, fiind într-o stare de rău psihic, duhovnicul a înţeles şi mi-a dat canoane mai uşoare.

Ce facem în cazul canoanelor absurde sau ciudate?

Am văzut un îndreptar de spovedanie ciudat, în care, între păcate, apare menţiunea: „Am băut cafea”. Băutul cafelei nu e defel un păcat. Şi la Sfântul Munte dacă te duci, la toate schiturile şi mănăstirile, ce-ţi dă? Cafea, apă rece şi rahat, ceva dulce… Or, să te spovedeşti că ai băut cafea şi să-ţi dea părintele canon: „Faci o sută de mătănii că ai băut cafea!” e ridicol. Dacă tu zici că e păcat să bei cafea, înseamnă că tu negi faptul că cafeaua poate fi binecuvântată; cafeaua e lăsată de Dumnezeu, şi greşeşti în mo­men­tul în care ai o atitudine din asta negativistă faţă de cafea, pe care ştii bine că o beau atâţia părinţi după Litur­ghie. Doar se sfinţeşte, ca celelalte roade, care pot fi binecuvântate.

Şi tu, având o atitudine din asta negativistă, mâine zici că e rea şi căsătoria, şi poimâine zici că e rău să faci copii. Când primeşti canoane absurde, dacă din cât ai cunoscut tu viaţa creştină lucrurile stau altfel, îi comunici asta părintelui. Şi ori îţi aduce argumente din care să-ţi arate că greşeşti, ori…

Dar, de foarte multe ori, creştinii care citesc câteva cărticele ajung la concluzii greşite şi stau şi se ceartă cu duhovnicii lor; pentru că ei apără doar cele două, trei cărţi pe care le-au citit, neînţelegând că părintele vorbeşte dintr-o experienţă duhovnicească mult mai vastă şi că lucrurile au fost înţelese de ei în mod greşit. Dacă părintele te poate convinge, te convinge, bine! Dacă nu te convinge, în situaţii limită, decât să fie tensiuni şi scandal între duhovnic şi ucenic, poate că e mai bine să fie schimbat duhovnicul, cu binecuvântarea lui, a duhovnicului.

Cum recuperăm canoanele de rugăciune pe care nu am apucat să le facem?

Depinde şi cum îţi spune duhovnicul. Noi, adică eu cu soţia şi copiii, avem canonul de dimineaţă, prânz şi seara. Şi dacă uneori nu putem să zicem dimineaţa şi la prânz – le facem seara pe toate trei; dacă nu putem, să zicem, o zi, încercăm să le recuperăm a doua zi. Însă e bine să-ţi faci canonul în fiecare zi.

Acum, căsătorit fiind şi cu copii, am un canon mult mai uşor decât cel pe care-l aveam în facultate. Dacă-l spun repede, pot să-l termin şi într-un sfert de oră, douăzeci de minute – cel de dimineaţă, prânz şi seara laolaltă.

Numai că un canon nu trebuie făcut aşa, sub presiu­nea timpului, sub presiunea hăituirii. Trebuie să-l faci din suflet, astfel încât, după ce s-a terminat canonul, să te mai poţi ruga şi din sufletul tău, să nu-ţi pui toată energia doar în canon şi după asta să cazi de pe picioare. Să-ţi rămână timp şi să vorbeşti aşa, deschis, şi cu Maica Domnului, şi cu sfinţii, şi cu Mântuitorul despre necazurile, problemele, frământările tale.

Nu ne este permisă nici o minciună, cât ar fi ea de mică, în spovedanie? Pe temeri de ruşine, să zicem…

Zice clar preotul, în rugăciunea de dinaintea spovedaniei: „Orice păcate veţi ascunde, îndoite le veţi avea”. L-ai ascuns pe cel mic, se îndoieşte şi iar se îndoieşte, până se face mai mare de opt ori. Pe mine mă şochează când îmi scriu tineri, şi nu numai tineri, şi oameni maturi, care ascund păcate la spovedanie, dar uneori le ascund aşa, foarte ciudat, nu-l ascund neapărat pe cel mai mare.

Sunt femei care au făcut trei avorturi, dar le e ruşine să zică că au făcut sex oral. Dacă te-ai dus să te spo­vedeşti, ai zis de avorturi, zi şi de sex oral. Sau le e ruşine să zică că se masturbează: „Vai, ce o să zică popa?!”

Ce-o să zică, o să zică! Ce-a zis Dumnezeu când te-ai masturbat? Du-te, spovedeşte-te, chiar dacă ţi-e ruşine – şi ruşinea face parte din terapia de vindecare: că ştii, uite, mi-a fost ruşine. Peste o lună iar te duci, iar zici, iar îţi e ruşine; peste două luni iar îţi e ruşine. Până la urmă, ruşinea asta o să-ţi fie piedică la păcat.

De ce avem nevoie de parastasuri?

Nu noi avem nevoie. Morţii au nevoie să ne rugăm pentru ei, pentru că slujbele Bisericii au putere, îi ajută mult pe morţi. Şi au fost şi semne minunate în care morţii s-au arătat în vise sau chiar aievea ca să le mulţumească celor care au făcut parastase pentru ei şi au pomelnice pentru ei.

Dar dacă înţelegem că morţii au nevoie de parastase şi nu noi, atunci să facem şi masa de pomană aşa cum trebuie, să dăm săracilor, să dăm necăjiţilor, nu să ne chemăm rudele şi să facem bairamuri familiale, la care se mai şi ameţesc cei de faţă, zicând bancuri şi giumbuşlucuri în amintirea celui răposat.

Cum ne tratăm de lipsa curajului duhovnicesc?

În primul rând vrând să ne tratăm. Mulţi se limitează să spună: „Eu sunt fricos, deci nu am curaj, deci voi rămâne tot timpul un bleg în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească”.

Trebuie să ai credinţă că Dumnezeu te poate face super-erou în viaţa duhovnicească: „Doamne, sunt slab, neputincios, dar tu întăreşte-mă.”.. Eu, de fiecare dată când mă rog şi mă spovedesc, mă rog: „Doamne, ajută-mă să nu îmi mai supăr niciodată soţia şi să nu îmi mai supăr niciodată copiii”.

După fiecare spovedanie o supăr mai puţin pe soţie şi mă port din ce în ce mai frumos cu copiii. Dar până la urmă iar greşesc. Şi de fiecare dată totuşi nu contenesc să mă rog: „Doamne, cred Ţie că de acum poţi să mă ajuţi să fiu un soţ cât mai bun!” Chiar dacă ei mă simt ca pe un soţ iubitor şi ca pe un tată iubitor.

A fost ziua mea şi băiatul meu mi-a scris următoarea dedicaţie pe o felicitare: „Unui soţ bun, unui scriitor bun şi unui tată foarte bun!” – pentru că pentru el eu sunt un tătic foarte bun. Dar asta nu trebuie să mă mulţumească pe mine, să zic: „Gata, sunt foarte bun, deci să mă ocup de altceva!” Nu! Încerc, până la sfârşitul vieţii mele, să fiu un soţ şi mai bun, un tată şi mai bun, un ucenic şi mai bun faţă de duhovnicul meu şi un creştin şi mai bun.

Cum scăpăm de îndoială?

Greu! Mai ales că îndoielile vin şi uneori… fac parte din tratamentul de vindecare a mândriei noastre. În viaţa duhovnicească, după ce ne-am apropiat de biserică, ne vedem deasupra celorlalţi – suferim de chestia asta – şi ne vedem chiar deasupra păcătoşilor din biserică, chiar deasupra preoţilor sau ierarhilor păcătoşi! Ni se pare că suntem noi undeva sus, sus de tot! Nasurile noastre ating cerul! Şi atunci Dumnezeu îngăduie să trecem prin ispite foarte mari, ori necazuri, ori boli, ori prin îndoieli – pentru că la vreme de îndoială nu mai poţi face pe viteazul când de-abia mai crezi că există Dumnezeu. Când e o mare furtună în sufletul tău, nu-ţi mai arde ţie să fii deasupra celorlalţi. Te vezi nu sub ei, că eşti prea mândru, dar cel puţin la acelaşi nivel cu ei. Şi apoi îţi dă Dumnezeu o îndoială şi mai mare, până-ţi dai seama: „Băi, eu sunt cel mai mare păcătos, nu celălalt!” Şi-n clipa în care ţi-a picat fisa, bang! Treci la nivelul doi, ca la jocurile pe calculator. Dar până nu te smereşti, Dumnezeu n-o să te întărească în credinţă, că Dumnezeu n-are nevoie de credincioşi mândri, care ajung să înfunde iadul. Dumnezeu vrea credincioşi care să umple raiul.

Ce ne ajută în lupta contra gândurilor?

Ne ajută mai ales nevoia de a înţelege că trebuie să ne luptăm cu gândurile. Sunt atâţia tineri care spun: „Dom’ne, eu n-am cum să-mi păstrez mintea curată, că merg pe stradă şi văd atâtea reclame (din ce în ce mai deşănţate, e adevărat!), şi acum, eu ce să fac? Să stau în casă?” Nu! Mergi pe stradă, dar încearcă să nu-ţi fixezi ochii ca o ventuză de şoldurile fiecărui fotomodel pe care-l vezi în reclame. Încearcă să te uiţi la cât mai puţine. Şi dacă vezi în vreo reclamă proeminenţele cine ştie cărei actriţe, zbang! Privirea în jos, imediat! Astfel încât, de la spovedanie la spovedanie, să ai din ce în ce mai puţine scăpări ale privirii şi ale gândului spre păcat.

E greu, nu zic că e uşor, mai ales când vezi pe cineva care te atrage. Dar te rogi: „Doamne, curăţeşte-mi mintea! Doamne Iisuse, miluieşte‑mă!”, şi tot aşa. Ori de câte ori te-a smintit ceva, spune imediat o rugăciune. Dar nu zece psalmi, sau cincizeci de psalmi, ca să te ia durerea de cap că între doi stâlpi de reclame, tu trebuie să zici trei psaltiri. Roagă-te de fiecare dată ca Dumnezeu să-ţi curăţească mintea, şi Dumnezeu ţi-o va curăţi.

Tânăr fiind, convertit la Hristos, cum scapi de toate tarele acestea de dinainte de convertire, în viaţa de zi cu zi, creştină? Şi mă refer chiar la lucrurile mărunte ale vieţii creştine. Tânărul vine cu o anumită… experienţă sexuală de dinainte de convertire. Se căsătoreşte. Cum rezistă ispitei să îşi transpună în viaţa de familie ceea ce înainte era un mod firesc al său?

Nu rezistă, în multe cazuri nu rezistă! Asta se întâmplă: perver­siuni înainte de căsătorie, perversiuni după căsătorie. Dacă nu a existat o perioadă reală de vieţuire cu Hristos, va fi dificil. În Bi­serica primară, nu puteai să vrei să devii creştin, şi hopa! Te arun­ca imediat în cristelniţă. Nu! Era o perioadă de catehumenat foarte serioasă, în care cei care voiau să se unească cu Hristos trebuiau să se pregătească de o viaţă virtuoasă. Trebuiau să-şi asume viaţa de mucenicie pentru Hristos.

Era un examen, efectiv, nu?

Da! Or, în ziua de astăzi, în care tânărul vine aşa, cu dezinvoltură: „Părinte, am păcătuit! Dar, uite, am păcătuit mai puţin decât alţii! Dezleagă-mă repede!” El duce, aşa, o viaţă căldicică şi nu apucă să simtă o naştere din nou în Hristos, nu apucă să simtă că viaţa i s-a schimbat.

Eu am scris şi am spus în atâtea conferinţe şi-n interviuri că, până să fiu creştin, am făcut Tantra Yoga, adică am mers pe o cale yoghină în care desfrâul sexual e considerat cea mai înaltă cale de spiritualitate. Dar rămân uimit, pur şi simplu uimit cum mi-a curăţat Dumnezeu mintea şi dau mărturie că nu există păcat pe care să nu-l poată curăţa Dumnezeu. Nu există! Poate singura depen­denţă mai evidentă decât cea sexuală e dependenţa de droguri. Însă am vorbit cu oameni care s-au drogat şi am citit şi mărturii ale celor care s-au drogat şi ştiu că şi de dependenţa de droguri te scapă Hristos. Totul e să nu te grăbeşti să întemeiezi o familie înainte de a te pune pe picioare.

Sunt unii care au trăit în păcat, apoi gata, repede, vor să se căsătorească, fără să aibă parte de o anumită renaştere duhovnicească. Totuşi, şi în acest caz excepţii fericite. El cu ea au trăit două luni sau şase luni împreună, sau doi ani, şi duhovnicul le-a zis: „E post! Postiţi de acum şi până la sfârşitul postului vă căsătoriţi”. Asta nu înseamnă că ei, neavând trei luni sau şase luni de schimbare, or să fie predestinaţi la o viaţă de mocirlă – nu-i adevărat! Dacă ei cred în Hristos, şi o zi să postească, şi Dumnezeu va socoti ziua aia ca şase luni sau ca trei ani de pocăinţă.

Contează foarte mult inima omului. Contează să ai curajul de a te arunca nebuneşte spre Hristos, ca într-o cascadă. E o secvenţă în Apocalypto, în care un om e urmărit de duşmanii săi şi are în faţă o cascadă foarte, foarte înaltă. Singura lui şansă ca să nu fie omorât de urmăritori este să se arunce în cascadă. Şansele de a supravieţui sunt foarte mici, mai ales că poate să se lovească cu capul de vreo stâncă şi să moară, poate să se înece. Dar preferă să se arunce. Tot aşa, tânărul trebuie să înţeleagă că, deşi şansele de a rămâne în viaţă sunt foarte mici, totuşi, viaţa în Hristos e o astfel de cascadă în care, dacă te arunci cu credinţă, Dumnezeu te va primi în braţele Sale. Şi nici nu-ţi spargi capul de stâncă, nici nu te îneci, chiar dacă iei câteva guri de apă şi ţi-e puţin mai dificil, până la urmă o scoţi la capăt.

Există vreo limită a păcatului de la care nu te mai poţi întoarce?

Părintele Cleopa vorbea de o femeie care făcuse nu ştiu câte zeci de avorturi, patruzeci de avorturi, nu mai ţin minte. Oricât ai fi de păcătos, Dumnezeu te poate întoarce. Şi te poate primi la El. Şi Dumnezeu te aşteaptă la El. Problema e că oamenii au conştiinţa întunecată şi cred că dacă au depăşit un anumit număr de păcate sunt prea spurcaţi pentru ca Dumnezeu să-Şi mai îndrepte faţa către ei. Dacă eu stăteam să mă gândesc: „Vai, ce spurcat sunt! N-o să mă primească Hristos la El!”, rămâneam şi acum yoghin. Dar, am crezut că Hristos poate să mă spele şi dacă sunt cel mai ticălos şi mai murdar om din lume. Eu sunt oaia cea pierdută!

În cât timp ajungi să înţelegi lucrurile din Biserică?

În şase luni, două săptămâni şi trei zile. Nu e un ter­men standard. Am observat nevoia aceasta a tinerilor de date precise: „Eu când mă voi lămuri?” Tu fă pasul pe care trebuie să-l faci acum, şi va veni şi vremea lămuririi. Şi când o să vină, atât de tare o să te bucuri!…

Dacă mie mi‑ar fi trecut prin cap că o să mă căsătoresc şi o să am o viaţă atât de frumoasă şi atât de împlinită şi atât de… de plină de bine, altfel aş fi rezistat în facultate când mi se părea că totul e negru.

Dar aşa a îngăduit Dumnezeu, să mă lupt atunci, ca acum să trăiesc o viaţă foarte, foarte frumoasă. Că ieri, când am împlinit nouă ani de căsnicie, cineva mi-a zis: „Eh, nouă ani de agonie şi extaz!” Şi am zis: „Nu ştiu cum e la alţii, dar la mine au fost nouă ani de extaz!” pentru că chiar viaţa creştină e o viaţă foarte, foarte frumoasă, şi te împlineşte. Asta nu înseamnă că a fost o viaţă fără cruce. Nu înseamnă că n-am cunoscut necazul! Ba da, şi necazuri, şi certuri, şi neînţelegeri, dar dragostea vindecă foarte repede astfel de răni.

Avem voie să citim Scriptura?

Am observat o atitudine foarte crispată a creştinilor ortodocşi faţă de Scriptură. Nu citesc Scriptura ca să nu cadă în erezii, pentru că citirea Scripturii fără îndrumător e o poartă pentru erezii, pe care au intrat şi pro­testanţii şi neoprotestanţii, dar, în acelaşi timp, creştinii noştri nu citesc nici măcar tâlcuirile Sfinţilor Părinţi la Scriptură.

Dacă citeşti în paralel una din Evanghelii şi tâl­cui­rile făcute ei de către un Sfânt Părinte sau de mai mulţi Sfinţi Pă­rinţi, atunci eşti pe calea cea bună, eşti pe drumul cel bun. Noi, creştini ortodocşi fiind, trebuie să iubim Sfânta Scriptură.

Pentru că Scriptura a fost dăruită Bisericii, n-a fost dată sectelor. Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti au scris Evan­gheliile în Biserică, fiind păstori ai turmei ortodoxe. Scriptura e pentru noi şi trebuie să citim fiecare cuvânt din Scriptură ca şi cum ni s-ar adresa nouă.

Zice foarte frumos părintele Stăniloae, în Cursul de ascetică şi mistică, că aşa trebuie să citim Scriptura: ca şi cum noi am fi şi bolnavul, şi paraliticul, şi vameşul, şi… şi… Să înţelegem Scriptura ca adresându-se nouă şi hrănindu-ne pe noi.

Ce cărţi duhovniceşti trebuie să citim?

Nu se poate da o reţetă standard, pentru că nivelul cultural al tinerilor este cât se poate de variat. Totuşi, totuşi, de mare eficacitate sunt cărţile despre convertiri, şi spun asta nu doar pentru că am scris şi eu Jurnalul conver­tirii şi am trecut prin experienţa convertirii, ci pentru că am văzut cum s-au regăsit tinerii atât în Jurnalul meu, cât şi în celelalte cărţi despre convertire.

Chiar dacă în Jurnalul meu s-au regăsit şi tineri care n‑au făcut Tantra Yoga şi nici yoga clasică, doar sufereau de patima desfrâului, a beţiei, a drogurilor. Dar nevoia aceasta de a simţi că nu eşti singur în lupta pentru Hristos te ajută foarte mult. Sunt de folos cărţile despre convertiţi. Cărţile despre creştinii care au dus viaţă sfântă în vremurile noastre. Cărţile despre creştinii care au rezistat în prigoana comunistă. Despre sfinţii secolului XX. Despre sfinţii mucenici ai secolului XX. Despre părinţii duhovniceşti ai vremurilor noastre.

Trebuie să înţelegem că viaţa creştină nu e ceva învechit, ceva expirat, pe care noi îl păstrăm aşa, dintr-o tradiţie bleagă. Nu, noi păstrăm predaniile, adică învăţă­turile Sfinţilor Părinţi, pentru că sunt vii, sunt pline de viaţă şi de folos pentru noi acum, astăzi.

Icoana ne mântuieşte?

Icoana nu ne mântuieşte. Dar noi nici nu credem că ne mântuieşte icoana. Nu zicem: „Sfântă icoană, mântuieş­te‑ne pe noi!” Noi, prin icoană, ne rugăm Mântuitorului, Maicii Domnului, sfinţilor reprezentaţi în icoană şi icoana se face cu adevărat poartă spre cer pentru noi.

Sunt acatiste: a icoanei nu ştiu care…

Da! Dar o lauzi pe Maica Domnului din icoana respectivă, nu lauzi lemnul şi vopseaua de pe el, de pe icoană. Chiar dacă noi zicem: „Bucură-te, Cruce.”.., noi nu lăudăm crucea, pur şi simplu. Noi lăudăm crucea, spunem: „Bucură-te, Cruce”, pentru că pe ea a pătimit Hristos, pe ea S-a răstignit Hristos, şi de asta e crucea dătătoare de viaţă, pentru că a pătimit Hristos pe ea, nu pur şi simplu! Nu separăm crucea de Hristos!

De ce e necesară prezenţa noastră fizică în biserică?

De ce e necesară prezenţa fizică a soţului în pat cu nevasta lui, ca să-i arate dragostea? De ce nu i-o arată de la distanţă, din altă cameră? Comparaţia e discutabilă, însă…

Hristos e pretutindeni.

Hristos e pretutindeni, dar Biserica e Casa Domnului. Dumnezeu a rânduit să ne adunăm în biserică, unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie, unde pregustăm Împărăţia Cerurilor. În timpul slujbelor vin îngerii, vin sfinţi în chip nevăzut, la sfintele slujbe, şi biserica e un fel de anteca­meră a Împărăţiei Cerurilor.

Asta nu înseamnă nici că o să devenim creştini doar stând în biserică – trecând cu vederea faptul că Dumnezeu e cu noi tot timpul, şi acasă, şi pe stradă, şi la facultate, şi în lift, şi în parc, şi la cumpărături, şi când facem curat în casă, şi când ne culcăm. Dumnezeu e cu adevărat cu noi peste tot. Mi-a luat Laurenţiu Dumitru un interviu al cărui titlu a fost: Hristos poate sta şi în sufrageria noastră.

De ce trebuie să dăm bani pentru pomelnice?

E o formă de jertfă a noastră, pe care o facem ca să fim pomeniţi. Cum spune la Deuteronom? „Să nu legi gura boului care treieră” (Deut. 25, 4). Formularea se poate extrapola… Vrednic e plugarul să mănânce din osteneala mâinilor sale, şi tot aşa. Tot aşa părintele nu trăieşte doar cu aer şi cu Sfintele Taine. Părintele e om, ca noi, are nevoie de hrană, ca noi, trebuie să plătească întreţinerea, ca noi, sau trebuie să plătească lumina ca noi, gazele, ca noi, are copii de crescut; dacă vorbim de părinţii din mănăstiri, mănăstirea are nevoie de bani pentru construcţii şi reparaţii, sau să facă milostenii, să ajute săracii, să facă anumite lucrări misionare, şi biserica are nevoie de bani. Acum, noi nu trebuie să dăm aceşti bani forţaţi, ci de bună-voie. Trebuie să înţelegem că prin bănuţul nostru participăm la pâinea pe care o mănâncă preotul care face Liturghia şi participăm la activitatea misionară pe care o face mă­năstirea, sau la pomenile pe care le face mănăstirea, când se adună atâţia şi atâţia săraci.

E ridicol doar atunci când părinţii pun taxe mari, nejustificate, şi vor într-adevăr să se îmbogăţească din bănuţul săracului. Şi vedem cum clă­direa bisericii se dărâmă, dar casa parohială zici că e hotel de lux. Nici atunci însă nu trebuie să ne smintim, trebuie să încercăm să nu-l judecăm pe preot şi să ne vedem de păcatele noastre.

De ce îi sărutăm mâna preotului?

Noi sărutăm mâna care săvârşeşte Sfintele Taine. Noi, sărutându-l pe preot, sărutăm, într-un fel, icoana lui Hristos din preotul respectiv. Şi prin aceasta noi nu ne înjosim. Noi, prin aceasta, arătăm cu adevărat că acceptăm ordinea, rânduiala din biserică.

Dacă preotul e păcătos, e valabilă taina pe care o săvârşeşte?

Dacă preotul e beat mort, e valabilă Sfânta Liturghie pe care o săvârşeşte? Nu, că preotul beat mort nu săvâr­şeşte Sfânta Liturghie. Preotul beat mort stă în şanţ sau stă în pat. Dacă totuşi preotul beat ar săvârşi Sfânta Liturghie, Sfânta Liturghie e valabilă – nu pentru credinţa sau rugă­ciunile părinţelului, ci pentru folosul credincioşilor.

E un pogoră­mânt pe care-l face Dumnezeu cu oamenii, că îngăduie să ne facă Sfânta Liturghie chiar şi preoţi păcătoşi. Dar Dumnezeu ştie că oamenii care se roagă cu râvnă la Liturghia respectivă se vor mântui, chiar dacă părintele abia se ţinea pe picioare de beat ce era, iar părintele, dacă moare nepocăit, se duce în iad, că iadul e plin şi cu preoţi şi monahi care n-au trăit cum trebuie, nu doar cu mireni.

Ce modă vestimentară se poartă în biserică?

Cred că în biserică moda nu se schimbă cu ano­tim­pul sau cu anul, ci se schimbă cu starea de trăire în Hristos. Sunt unii tineri care, la începutul vieţii duhovni­ceşti, simt nevoia să poarte numai negru. Le pare foarte rău că au dus o viaţă de desfrâu şi au fost îmbrăcaţi cât se poate de şocant. Eu am avut o etapă de răzvrătire în care purtam în ureche un cercel cu Hristos răstignit şi umblam cu pantalonii pictaţi, rupţi în fel şi chip, şi cu lanţ de barcă pe mine, cu catarame, şi când m-am convertit, simţeam nevoia să umblu ori în haine cât mai ponosite, fără să mă îngrijesc deloc, ori în negru.

Şi asta a fost o modă, pentru că până la urmă am înţeles că Hristos nu e un Hristos al posomorâţilor, e un Hristos al celor care vor să preguste Împărăţia Cerurilor. Şi am ajuns să port chiar şi haine frumoase, viu colorate – nu însă strident colorate.

Cred că dacă creştinul îşi va pune problema că trebuie să se îmbrace astfel încât vestimentaţia să-l reprezinte, fata n-o să-şi arate nici şoldurile, purtând body-uri, nici chiloţeii, purtând fuste prea scurte, şi nici tânărul n-o să poarte maiouri ca să-şi arate bicepşii tuturor trecătoarelor.

E o modă a dezbrăcării în jurul nostru, în ultimii ani, o modă care devine din ce în ce mai agresivă, care nu sporeşte intimitatea, legătura dintre oameni. Un soţ care vede în fiecare zi aproape două sute de femei dez­brăcate la plajă, făcând topless, n-o să aibă aceeaşi stare de taină în prezenţa trupului soţiei sale, sau când face dragoste cu ea, pentru că a fost agresat de imaginile celelalte. Tocmai de asta soţul trebuie să-şi păzească ochii şi singurul trup de femeie pe care îl vede să fie al nevestei sale, să nu vrea să mai vadă altul. În ceea ce priveşte vestimen­taţia, duhovnici foarte aspri au avut îngăduinţă faţă de tinerii aflaţi pe primele trepte duhovniceşti, înţelegând că, dacă sunt prea duri cu ei, impunându-le un anumit mod de vestimentaţie, tinerii vor rămâne o vreme cu modul de vestimentaţie, după care vor părăsi biserica.

Pe când, dacă părintele a mânat mai la adânc şi l-a ajutat pe tânăr să-şi schimbe mintea şi modul de a înţelege viaţa, şi tânărul a dobândit o cugetare creştină, atunci singur, încet, încet îşi ajustează vestimentaţia, după reperul creştin.

Cum îşi petrece timpul liber tânărul creştin?

Tânărul creştin trebuie să înţeleagă că timpul liber pe care îl are este o comoară. Sunt tineri care nu sunt conştienţi de marea valoare a timpului liber. De asta, necreştinii îl risipesc în patimi de tot felul, iar unii creştini au atitudine crispată faţă de timpul liber, le e frică de libertate, le e frică că vor păcătui.

E greşită atitudinea asta crispată. Trebuie să ai nădejdea că, dacă tu îţi păzeşti mintea, Dumnezeu te va ajuta, chiar dacă în relaţia dintre doi tineri există unele scăpări – dacă ai grijă de fiecare dată şi pui început bun mântuirii, Dumnezeu te iartă.

Nu poţi impune unei relaţii dintre doi tineri să fie per­fec­tă, chip al sfinţeniei. E ideal să fie aşa, dar să fim rea­lişti. Chiar dacă tinerii fac anumite mici greşeli, pe drumul vin­de­cării, e mai bine să aibă curajul de a fi sinceri cu ei în­şişi, decât să ajungă nişte deprimaţi şi nişte însinguraţi care, peste câţiva ani, vor bate la porţile spitalului de nebuni.

Aşa eram şi eu la un moment dat, mi-era frică de timpul liber, în timpul liber – aproape numai mătănii, rugăciuni, numai Sfinţi Părinţi, până am ajuns să am dureri mari de cap şi m-am dus la psihiatrie. Şi doctorul mi-a zis: „Dacă nu te schimbi, sanatoriul te paşte…”

Am încercat să mă schimb, fără să Îl părăsesc pe Hristos. Tocmai de asta îndrăznesc să mărturisesc că cel mai frumos timp liber pe care îl poate petrece tânărul cu prietena lui sau cu prietenii lui nu e un timp în care se fuge de Dumnezeu, ci dimpotrivă. E extraordinar să înţelegi că Dumnezeu vrea să facă parte din firescul vieţii tale…