Minunea Sfintei Mari Mucenite Eufimia

„Oare atâţia Sfinţi Părinţi care au fost luminaţi de Dum­nezeu şi au trăit în aceeaşi vreme cu ei [cu monofiziţii] i‑au înţeles greşit, şi ve­nim noi acum, după atâtea veacuri, ca să‑i corectăm pe Sfinţii Pă­rinţi? Dar nici minunea Sfintei Eufimia nu o pun la socoteală? Oare şi ea a înţeles greşit tomul ereti­cilor?” (Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuvio­sului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 659.)

Sfânta Mare Muceniţă Eufimia s‑a născut, a crescut şi s‑a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznu­ieşte pomenirea ei. Iar acum se pomeneşte acea mi­nune care s‑a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea Sinodu­lui al IV‑lea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s‑a ţinut în Calcedon la anul 451, prin care minune s‑a dovedit şi s‑a întă­rit mărturisirea dreptei credinţe. Această mi­nune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi, ca să nu treacă spre împărtă­şirea celor rău credincioşi.

Şi s‑a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tâ­năr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nos­tru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, într‑una singură. Şi pe mulţi din rânduiala duhovnicească şi mirenească i‑au amăgit cu această rea credinţă a lor; iar pe bărbaţii şi boierii care erau în palatul împărătesc i‑au vătămat cu acel eres şi aveau mare ajutor de la ei. Iar când s‑a ţi­nut în Efes sinodul cel de loc (după cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu mulţi ani înainte), iar mai de­grabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfinţitul Flavian (po­menirea lui la 16 fe­bruarie), patriarhul Constantinopolului şi mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor şi cu Eutihie, atunci s‑a întărit mai mult acel eres şi era primit ca o credinţă dreaptă, iar credinţa ortodoxă era lepădată ca o rea credinţă oarecare. Deci era de trebuinţă să se adune al pa­tru­lea Sinod a toată lumea, al Sfinţi­lor Părinţi, pentru lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei credinţe.

In vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a tre­cut din această viaţă către Domnul. Iar după el a luat îm­părăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Aceşti râvnitori ai dreptei credinţe, văzând Biserica tul­burată de eresuri şi feluritele certuri ce se făceau în ea, au po­run­cit să se adune în cetatea Calcedonului Sfinţii Pă­rinţi din toată lumea creştină, ca să cerceteze şi să hotărască toate cele pentru dreapta credinţă. Deci s‑au adunat Sfinţii Părinţi în nu­măr de 630, cu preasfinţitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului şi cu preasfinţitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Papa Romei. Şi au fost de faţă şi rău‑credin­cioşii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, şi ceilalţi arhie­rei de un gând cu ei, şi Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, în­cât mul­ţimea ereticilor era fără de număr. Şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul, adunându‑se în biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia din­spre Bosfor; pentru că acea biserică ţinea de scaunul mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. În ea se odihneau şi moaştele acestei mari muce­niţe, de la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hris­tos, în toţi anii izvora sânge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr‑o rană, şi se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură şi acoperit de o lespede tot de marmură, având înăun­tru moaştele sfintei, puse într‑un sicriu de lemn. In acel mor­mânt de marmură, în partea stângă, era o feres­truie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era în­cuiată cu tărie şi se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, nu­mai episcopul singur, după cântarea rugăciu­nilor de toată noaptea şi înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un bu­rete legat de o vărguţă lungă de fier. Băgând acolo buretele us­cat, îl scotea plin de sânge şi îl storcea într‑un vas cinstit, pregă­tit pentru aceasta. Iar popo­rul văzând sângele acela, înălţa slavă atât lui Dumnezeu, cât şi Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvântare şi tămăduirea neputinţelor lor.

Acel sânge era foarte bine mirositor, ca şi cum era ames­te­cat cu un mir de mult preţ, însă nici un fel de mir din cele pă­mânteşti nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârşea cu neasemănare toate aromatele şi tă­măduia toate bolile. Iar sfânta muceniţă izvora din cinstitele ei moaşte un sânge mirositor şi tămăduitor ca acela, nu nu­mai în vremea prăz­nuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi, şi mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plă­cut lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii şi o chemau în ajutor. Şi alergau spre închinare cu credinţă la dânsa în Calcedon popoare din toate ţările şi cetăţile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându‑se Sinodul Sfinţilor Pă­rinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se săvârşească.

La acel sinod, făcându‑se multă neînţelegere şi ceartă a dreptcredincioşilor creştini cu ereticii, pentru că rău credinci­o­şii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu‑se cu ceilalţi sfinţi pă­rinţi, a zis către eretici: „Să scrieţi voi într‑o carte mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră şi amândouă scri­sorile, pecetluindu‑le, să le punem în mormânt la preacin­stitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne ru­găm soborniceşte lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plă­cută a sa, să ne descopere care este credinţa cea dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărţi: dreptcredincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu‑le cu peceţile lor şi des­coperind mor­mântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Şi ia­răşi acoperind mormântul, l‑au întărit cu pe­cete împărătească şi cu strajă şi s‑au rugat trei zile cu postire.

Şi sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sino­dul s‑au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia şi, desfă­când pe­cetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoa­rea celor dreptcredincioşi şezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor rău‑credincioşi zăcând la picioarele ei. Şi de mi­rare era şi aceasta, că ea şi‑a întins mâna sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dându‑le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toţi s‑au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de la­udă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi închinându‑se cu fierbinte dragoste moaşte­lor ei făcătoare de mi­nuni.

Şi îndată toţi au propovăduit credinţa cea dreptmări­toare, ca una ce era întărită de Dumnezeu şi adeve­rită prin sfânta şi ma­rea muceniţă, iar credinţa ereticilor au dat‑o anatemei. Şi mulţi dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcre­dincioşi, iar pe cei care se mai împotri­veau, pe aceia i‑au scos din dregăto­riile lor şi i‑au trimis la în­chisoare. Din acel timp, zugravii au în­ceput a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muce­niţă Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslă­vită mi­nune, care s‑a făcut în timpul si­nodului. Şi precum atunci, aşa şi după aceea, sfânta muceniţă n‑a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sânge mirositor ca mirul. […]

(Din volumul „Acceptăm unirea cu monofiziţii?”, autori – Ion Vlăducă, drd. Dumitru Popescu şi drd. Dumitru Fecioru, Editura Predania, 2008, pp. 285-288.)