Scrisoare către tinerii secolului XXI

 

 

Vorbind cu tinerii secolului XXI încerc să mă adresez celor care s-au lăsat modelaţi de mentalitatea modernistă, celor care sunt creştini numai cu numele. Mai există încă, şi vor exista până la sfârşitul lumii, şi tineri care duc cu răbdare crucea ironiilor şi a batjocurii din partea celor care îi acuză că sunt prea bisericoşi, prea tradiţionalişti. Nu pentru ei scriu aceste rânduri, ci pentru ceilalţi. Pentru cei care, mulţumindu-se să fie în pas cu modele şi cu curentele inovatoare, nu au timp să analizeze la rece felul în care le este modelat sufletul. Chiar dacă mă voi adresa în special fetelor, cele scrise sunt valabile în egală măsură şi pentru prietenii lor.

Încep direct: Unele fete găsesc o sumedenie de justificări faptului că au început viaţa sexuală înainte de nuntă („că păstrarea fecioriei ţine de legendă, că…“). Ele sunt revoltate că Dumnezeu nu le ajută să se mărite odată, şi sunt groaznic de speriate de ideea că ar putea rămâne „fete“ mari. Alte fete, foarte puţine de altfel, şi dintr-un aluat diferit faţă de primele, sunt groaznic de speriate că, pentru că au căzut în păcatul desfrâului, vor avea parte de o viaţă chinuită, că pedeapsa dumnezeiască va cădea ca un fulger asupra lor. Le este frică de viitor, le este spaimă de chinurile de care vor avea parte în această viaţă („am greşit înaintea lui Dumnezeu, nu mai sunt vrednică de o viaţă frumoasă, nu mai merit o familie fericită…“).

Marea majoritate a fetelor de astăzi au o poziţie aflată între cele două amintite mai sus, şi se simt mai aproape de prima, pe a doua considerând-o bolnăvicioasă.

Eu vreau să scriu câteva rânduri către fetele care vor să se mărite, dar nu au găsit încă bărbatul ideal, şi care, fie că regretă pierderea fecioriei, fie că o consideră o faptă de ispravă, au anumite semne de întrebare cu privire la propriul viitor. Şi aceste semne de întrebare sunt legate ori de pedeapsa lui Dumnezeu, ori de tensiunile care ar putea apărea în cazul în care bărbatul ideal ar avea „ciudăţenia“ de a vrea să aibă o fată „la prima mână“, şi nu la „second hand“.

Ia auzi glasul care zice:

„Vai ţie, păcătoaso! Vai ţie! Că în loc să îţi păzeşti curăţia sufletului, te-ai tăvălit în noroiul păcatului. Cum de te mai suportă cerul, când eşti atât de necurată? Cum de te mai ţine Dumnezeu, când prin patimile tale te-ai asemănat animalelor, când prin împreunări şi dezmierdări te-ai asemănat desfrânatelor?“

„Vai ţie, păcătoaso…“

Cam aşa se aşteaptă unii să se exprime Biserica, prin slujitorii ei, faţă de fata care cade în păcatul curviei. Cu sute de ani în urmă Sfinţii Părinţi scriau scrisori care nouă ni se par foarte dure adresate celor care cădeau în păcate mari, de la desfrâu până la apostazie. Mustrările Sfinţilor sunt privite cu ironie şi se spune:

„Ia uită-te, câtă habotnicie! Ia uite, cât de înapoiaţi erau! Făceau din ţânţar armăsar! Ce e aşa mare păcat să te distrezi puţin, să simţi plăcerile tinereţii, în loc să stai ca prostul de unul singur şi să te dai cu capul de pereţi de plictiseală?“

Vei citi o scrisoare scrisă pentru tine, o scrisoare în care sper să te regăseşti. Poate că te-a durut foarte mult morala pe care ţi-au ţinut-o unele rude, considerându-te destrăbălată. Eu încerc să îţi vorbesc într-un alt mod despre căderea ta şi despre modul în care în viaţa ta poate răsări soarele.

„Vai ţie, păcătoaso…“

Cu mai mult de o mie de ani în urmă, când parohiile creştine erau mult mai întărite, când căderea era foarte rară, era normal ca pierderea fecioriei să fie privită cu o atitudine care nouă ni se pare foarte aspră. Foarte rar tinerii creştini cădeau în păcatul desfrâului. Căderea lor era înţeleasă în toată gravitatea ei. Ei se îndepărtau de modul de viaţă al comunităţii unite în Hristos. Dacă ar fi fost trataţi cu prea multă înţelegere, atunci şi alţii s-ar fi simţit atraşi de păcat: „Dacă păcatul nu e chiar atât de rău, de ce să nu îl încercăm şi noi…“

Numai că atitudinea tinerilor era alta. Ei înţelegeau păcatul ca pe o rupere de Hristos, ca pe o rupere de viaţă. Şi păcatul asta este, un pas spre moarte. Atunci nimănui nu i se părea că un duhovnic e prea aspru când oprea de la împărtăşanie o fecioară care căzuse în păcat vreme de zece ani. În momentul în care fata cădea era pe deplin conştientă de gravitatea faptei sale şi a urmărilor ei.

„Vai ţie, păcătoaso…“

Predicile Sfinţilor osândeau pe cei care, căzând pradă desfrâului, idolatrizau plăcerile trupeşti. Sfinţii nu puteau fi îngăduitori cu păcatul. A fi îngăduitor cu păcatul înseamnă a fi îngăduitor cu moartea duhovnicească a credincioşilor.

Cu vreme în urmă creştinii se temeau de iad, le era groază că ar putea ajunge acolo după moarte. Cuvintele sau cărţile Sfinţilor Părinţi care arătau că plata păcatului este moartea nu erau deloc dispreţuite pentru că erau dure. Nici păcătoşii înşişi nu aveau nesimţirea de a batjocori învăţăturile Sfinţilor şi ale Bisericii. Căderea lor avea anumite limite.

Dacă ai fi trăit cu timp în urmă, atunci când Biserica era înţeleasă ca Trup al lui Hristos şi învăţăturile ei erau respectate de creştini, ai fi auzit poate cuvintele acestea:

„Vai ţie, păcătoaso…“

Ar fi fost cuvinte care te-ar fi putut trezi din adormire, cuvinte care te-ar fi ajutat să îţi înţelegi greşeala. Chiar dacă astăzi aceste cuvinte nu mai sunt pe placul oamenilor obişnuiţi cu zeificarea politeţii şi a păcii acestei lumi, pace care e străină de pacea pe care a venit să o aducă Hristos, totuşi cu vreme în urmă le-ai fi înţeles cu totul altfel.

Astăzi, astfel de cuvinte sunt spuse de obicei ori de sectanţii care îngrozesc lumea cu Apocalipsa pe care o văd venind asupra noastră, ori de câţiva preoţi fără experienţă care încearcă să imite fără succes forma exterioară prin care Sfinţii Părinţi osândeau păcatul.

„Vai ţie, păcătoaso…“

Dacă aş fi în locul tău şi aş auzi aceste cuvinte din gura vreunui preot, nu ştiu dacă aş avea puterea de a mai intra vreodată în biserică.

Numai că dacă ai sta de vorbă cu un preot nu vei auzi astfel de cuvinte. Preoţii sunt slujitorii lui Dumnezeu. Chiar dacă uneori prin viaţa personală nu sunt exemple pentru oamenii din parohia lor, totuşi ei rămân preoţi. Rostul lor este de a întinde o mână celor care vor să se apropie de Dumnezeu. Preoţii nu vor să osândească păcatul numai pentru a-şi face datoria de proclamatori ai adevărului. Dacă ar face aşa ar fi ca fariseii despre care ne spune Evanghelia că nici nu mergeau pe drumul spre Împărăţia Cerurilor, şi nici pe alţii nu îi lăsau să meargă. Se puneau stavilă între Dumnezeu şi oamenii simpli, smintindu-i pe aceştia.

Preoţii trebuie să ţină seama întotdeauna de faptul că Hristos nu a venit în lume ca să îi osândească pe păcătoşi, ci a venit tocmai pentru mântuirea păcătoşilor. Pentru mântuirea, adică întoarcerea lor de la păcat, pentru pocăinţa şi sfinţirea lor. Nimeni nu are dreptul de a nega vreunui păcătos faptul că dacă se pocăieşte Raiul îi este deschis şi va putea intra în Împărăţia Cerurilor.

Catehezele şi predicile de astăzi sunt ţinute unor oameni foarte diferiţi faţă de cei din secolul de aur al Bisericii, secolul în care au trăit Sfinţii Trei Ierarhi.

Uite, dacă un părinte ar citi tinerilor o predică a Sfântului Vasile cel Mare împotriva desfrâului, încetul cu încetul aceştia ar părăsi Biserica. Dar îndrăznesc să cred că dacă Sfântul Vasile ar trăi astăzi, ar ţine predica altfel: ar osândi cu aceeaşi vehemenţă păcatul, dar ar ţine cont de mentalitatea celor care l-ar asculta vorbind.

Un cutremur duhovnicesc prin care să se arate cu degetul numai scăderile credincioşilor nu ar da roade bune.

(Ştiu că ţi se pare că m-am îndepărtat de subiect. Dar şi de această dată e nevoie de paranteze ca să te ajut să înţelegi mai bine ce trebuie să faci pentru a avea parte de o familie împlinită).

Trăim nişte vremuri pe care creştinii primelor veacuri şi le-ar fi putut închipui lesne. Suntem o ţară aşa-zis creştină, dar desfrâul e la el acasă. Sondajele făcute printre studente sau printre elevele de liceu arată că fecioria va deveni nu peste multă vreme aproape o legendă. Foarte puţine fete se vor mai mărita fecioare. (Nu dau aici un sondaj cu situaţia actuală pentru că rezultatele sunt cât se poate de triste).

Trăim o vreme în care anormalul e privit ca normal. Copiii cresc sub hipnoza vieţii sexuale, văd în jurul lor oameni mari obsedaţi de sexualitate şi intră sub influenţa lor.

Ai crescut într-un asemenea mediu. Ai avut puţine şanse să nu fii înghiţită de el. Se poate observa că au rezistat numai trei categorii de fete: din prima categorie fac parte cele care sunt crescute de mici lângă Biserică (şi dintre ele destul de puţine, nu cele cărora educaţia religioasă le-a fost impusă cu forţa, ci numai cele care au înţeles sensul vieţii creştine, care îşi doresc mântuirea şi cele care, cu ajutorul duhovnicului, duc lupta cea bună împotriva poftelor trupeşti).

Din a doua categorie fac parte cele care, neavând parte de o educaţie creştină, au avut parte de o educaţie morală foarte severă. Aceste fete au fost crescute într-o lume rece (ca lumea din care făcea parte Rose – personajul feminin din „Titanic“). Nu ştiu dacă aceste fete vor cunoaşte bucuria familiei. Au fost crescute într-un spirit egoist, au fost crescute cu nişte reguli foarte aspre, pe care respectându-le le-au absorbit în fiinţa lor. Cred că o viaţă morală ruptă de Hristos se aseamănă unui instrument care nu cântă: arată bine, e admirat de oameni ca fiind de mare preţ, dar nu foloseşte la nimic. (Şi acum ce să facă o cititoare care se regăseşte în această categorie? Să alerge la vecin, ca să scape de ,,răceala“ care i-a fost insuflată de lege? Nu, în nici un caz. Să se bucure că totuşi, folosindu-se de mijloace mai aparte, Dumnezeu a păzit-o curată. Să caute să înţeleagă cât de şubred e castelul de nisip pe care stă morala ei şi să caute o temelie puternică. Şi va înţelege că temelia aceasta nu poate fi decât Hristos.)

Din a treia categorie fac parte prietenele cântăreţei Britney Spears, pentru care păstrarea fecioriei a fost doar un act de teribilism. Poate că acum, când citeşti cele scrise, Britney a ajuns la concluzia că fecioria e un balast şi poate că şi-a schimbat mentalitatea (în cazul în care acum mai e fecioară, dacă nu cumva tot circul cu fecioria nu a fost decât o simplă reclamă comercială; doar şi Brooke Shields poza în „the last american virgin girl“, şi abia la nuntă Andre Agassi a aflat că fecioara cu care s-a căsătorit nu era fecioară!).

Hai să vorbim despre Britney. Nu sunt un bătrân înţelept care să îţi poată da sfaturi. Eu sunt un tânăr de douăzeci şi opt de ani care vrea să te ajute să înţelegi ceea ce i se pare mai important în pregătirea pentru nuntă. Nu pot să îţi dau o listă cu sfaturi: Sfatul 1, Sfatul 2, … Pot doar să stau de vorbă cu tine.

Nu ştiu exact ce muzică cântă Britney (în afara unui şlagăr pe care l-am tot auzit prin autobuze), dar am aflat că de câteva luni ea e cea mai celebră cântăreaţă. (Poate că între timp nici nu mai e, şi îţi vorbesc despre un personaj pus la naftalină). Dar nu e aşa, din moment ce încă mai apare pe coperţile revistelor şi pe prima pagină a ziarelor. Ce are în comun Britney cu cartea mea? Sau mai bine zis ce am eu cu Britney? Un singur lucru: circul pe care îl face cu păstrarea fecioriei. La un moment dat, ea a fost aleasă de conducerea Bisericii Anglicane drept simbol al fecioriei ( nu mai ţin minte exact ce titlu i-au dat). Când am citit asta, m-am gândit cum o să se simtă cei care au premiat-o când Britney va ajunge simbol al vulgarităţii. Pentru că pe drumul acesta mi s-a părut că merge: după ce îţi trâmbiţezi cu voce tare virtutea, la un moment dat te saturi de ea şi cazi în extrema cealaltă.

Vorbeau două fete în metrou: „Ia uită-te pe coperta aia, Britney s-a culcat cu cineva.“

„Nu, uită-te cu atenţie, scrie că şi-a pierdut fecioria în film.“

„E, după secvenţele alea fierbinţi cu şarpele, a trecut la imagini mai interesante…“

Nu ştiu care sunt secvenţele cu şarpele, dar observ că domnişoara Britney şi-a pierdut fecioria în film, isterizându-şi şi satisfăcându-şi în acest fel admiratorii. Se pare că merge pe drumul pe care îl prevăzusem.

Ce am eu cu Britney? Nu îmi place că oferă un model foarte murdar fetelor de liceu care, imitând-o, ajung pe drumuri greşite. Adică rămân fecioare din teribilism, strigă cu gura mare că nu şi-au pierdut fecioria, şi apoi, cu foarte mare viteză, se satură de ea şi se grăbesc să o piardă.

Care este modelul de feciorie propus de Britney? O feciorie strict fiziologică, o feciorie numai a trupului. În rest, mintea se poate bucura de tot felul de gânduri murdare. Britney nu şi-a pierdut fecioria abia acum, în filmul în care a jucat. Şi-a pierdut-o din clipa în care a început să îşi spurce mintea cu gânduri murdare. Numai din mândrie se putea lăuda că e fecioară. Ori mândria e un pas spre desfrâu. Fiziologic, poate că Britney mai e fecioară. Dar sufleteşte nu mai e. Acesta e modelul de feciorie pe care îl mai păstrează lumea contemporană: o feciorie lipsită de curăţia minţii, o feciorie care musteşte de patimă. O feciorie care înaintea lui Dumnezeu e socotită desfrâu.

Gata şi cu Britney, revenim la subiectul nostru.

Mediul în care trăim e unul care musteşte de sexualitate. Cred că nici pe vremurile în care oamenii se închinau la idoli nu era atâta preocupare pentru sexualitate. De aceea faptul că ai căzut nu e ceva nou. Ştii bine că printre prietenele tale puţine mai sunt fecioare, aşa că nu ţi se pare că ai făcut o greşeală prin care ai călcat regulile societăţii. Nu, în societatea de astăzi tinerii sunt îndemnaţi să nu ţină cont de nici o barieră morală, să îşi trăiască libertatea fără nici o remuşcare: „Totul este permis. Singurul lucru interzis este aprecierea negativă a modului în care alţii îşi trăiesc libertatea.“

Până aici cred că ne-am înţeles. Vezi că rândurile mele nu sunt dure. Să nu crezi însă că sunt prea îngăduitor, că pentru a face pe placul cititoarelor deformez adevărul. Cred că pentru un asemenea succes trecător aş putea fi pedepsit de Dumnezeu cu chinurile iadului. Şi nu am nevoie de un asemenea succes.

Eu încerc să te conving că oricât de îngăduitoare ar fi societatea contemporană faţă de păcat, totuşi urmările păcatului rămân aceleaşi. Adică legile societăţii nu au puterea de a schimba aşezarea sufletească a omului. Societatea contemporană îl poate convinge pe omul păcătos că păcatul său nu e păcat, că viciile nu sunt vicii. În situaţia extremă îi poate da cu şampon pentru creier şi îi poate amorţi conştiinţa. Dar nu are puterea de a-i curăţa sufletul, nu îi poate reda frumuseţea lăuntrică.

Lumea de azi răstălmăceşte ideea de frumuseţe: frumoasă este fata care foloseşte balsamul de păr cutare, rujul cutare, care are la sutien numărul cutare. Ea poartă chiar lenjerie tanga, şi este cât se poate de comunicativă. „Fata Tanga“ are o minte nu mai mare decât lenjeria cu acelaşi nume. Numai că ea nu e altceva decât o jucărie pentru bărbaţi, un obiect de satisfacere a plăcerii. Cred că tu nu eşti una dintre ,,fetele Tanga“, pentru simplul motiv că acelea sunt prea deştepte pentru a citi altceva decât reclame sau reviste de modă.

Dar ştiu în acelaşi timp că „Fata Tanga“ e un termen de comparaţie pentru tine şi pentru prietenele tale. Vă comparaţi cu ea, şi comparaţia e în avantajul vostru. Sunteţi fete de calitate, nu ca ea.

Sunt de acord cu acest lucru. Aşa cum sunt de acord şi cu faptul că eu, chiar dacă sunt foarte slab, sunt mai puternic decât un elev de clasa a II-a. Numai că o astfel de comparaţie nu îmi face cinste. Normal ar fi să mă compar cu cei de vârsta mea. Şi atunci s-ar vedea că nu sunt prea voinic.

Nu te compara cu „fetele Tanga“, te rog. Ci compară-te cu altcineva. Nu îţi cer să te compari cu fetele care merg toată ziua la biserică, care stau plecate cu capul în jos şi care zic rugăciuni tot timpul (nu ai cum să înţelegi universul lor lăuntric, aşa cum nici ele nu îl pot înţelege pe al tău; nu neg că şi printre ele sunt destule ,,uscături’’, care trăiesc numai forma exterioară a credinţei, care îşi petrec vremea contemplându-şi ,,curăţia sufletului’’ şi osândin-du-şi aproapele, dar analizarea comportamentului lor nu îşi are locul aici).

Eu îţi cer să faci o altă comparaţie: compară-te cu ceea ce ai putea fi dacă ai trăi sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Păcatul te-a rupt de această binecuvântare, şi tu ştii asta. Dar totuşi nu simţi lipsa acestei binecuvântări. Aşa că trăieşti foarte bine fără ea. Şi totuşi, te gândeşti să întemeiezi o familie. Lucru extraordinar. Dar nu înţelegi de ce Dumnezeu nu ţi-a trimis încă omul potrivit.

Poate că te iubeşte prea mult. Dacă ţi-ar fi trimis un om care ţi s-ar părea acum potrivit, poate că, peste vreo zece ani, ţi-ai fi dat seama că nu e omul care îţi trebuia. Tu acum stai departe de Biserică. Viaţa religioasă nu e un subiect care să te preocupe. Te preocupă bucuriile specifice vârstei. Acum Dumnezeu nu prea are loc în inima ta, care e ocupată cu altceva. Nimic nu e mai străin unui tânăr sănătos decât gândul la moarte. Tinereţea nu are aproape nimic în comun cu moartea. Tinereţea e cel mai bun prieten împotriva morţii.

Câţi tineri se gândesc la moarte? Numai cei preocupaţi de filosofie sau cei care cred în Dumnezeu şi îşi doresc să meargă pe calea mântuirii.

Tinereţea e vârsta bucuriei. Dar, după ce te căsătoreşti, cunoşti o altă faţă a vieţii. Apar greutăţile, apar necazurile, apare lupta pentru pâinea zilnică. Odată cu trecerea anilor apar bolile, începi să înţelegi că tinereţea nu e veşnică. Începi să înţelegi că nici un om nu e nemuritor pe pământ. Atunci ai două alternative: ori să te agăţi cu disperare de plăcerile vieţii, încercând să te minţi singură, fugind de gândul morţii, ori să încerci să înţelegi că după moarte vei da ochii cu Dumnezeu. Şi atunci începi să te pregăteşti de această întâlnire. Dacă vei aştepta până la patruzeci de ani ca să înţelegi că nimic nu e mai important în viaţă decât să mergi pe calea mântuirii, vei avea un şoc: vei înţelege că multe dintre lucrurile pe care le-ai crezut sigure se năruie. Vei înţelege că, întemeindu-ţi familia pe nişte criterii din care credinţa în Dumnezeu nu făcea parte, ai greşit. Dar ce spun că abia la patruzeci de ani, poate atunci vei fi la a treia căsătorie. Nu îţi poţi da seama cât de variate sunt mijloacele prin care Dumnezeu îţi poate arăta atunci cât ai greşit.

Vreau să îţi propun altceva: decât să mergi pe un drum pe care e aproape cu neputinţă să nu îl regreţi mai târziu (excepţie fac numai cei care sunt orbiţi de vreo patimă sau de diavol atât de tare încât nu mai văd nimic în jurul lor), mai bine să mergi pe un drum în care la fiecare pas simţi mâna lui Dumnezeu. Mai bine să mergi pe un drum sigur: pe drumul credinţei.

Nu spun că pe acest drum vei fi scutită de încercări, sau de necazuri. Dar pe acest drum înţelegi că necazurile prin care treci au un rost, şi că nu le duci singură: ori de câte ori eşti la limita puterilor, Dumnezeu îţi vine în ajutor.

Comparaţia pe care ţi-o propun este următoarea: compară-te cu tine însăţi. Încearcă să îţi dai seama că eşti ca un tânăr care vrea să se drogheze pentru prima dată în viaţa lui. Prietenii îl îndeamnă să facă asta. El are un moment de luciditate şi îşi dă seama că dacă ia drogurile peste zece ani va ajunge o ruină. Dacă ar mai trăi peste zece ani. Şi tânărul renunţă. Stă împotriva curentului. Acelaşi lucru ar fi bine să îl faci şi tu. Să ai curajul de a respinge păcatul, să ai curajul de a respinge moartea care îl însoţeşte.

Gândeşte-te cum ai arăta peste vreo zece ani dacă viaţa ta ar merge înainte fără nici o schimbare, şi gândeşte-te ce ar fi dacă ai începe să duci o viaţă creştină. E greu să îţi dai seama cât de mare e diferenţa. Mai ales că sunt o mie de implicaţii care nici măcar nu îţi trec acum prin cap. Îţi dau un singur exemplu: o prietenă îmi spunea: „Eu sunt o fire comodă, îmi e greu să postesc, îmi e greu să îmi fac canonul. Dar când mă gândesc în ce mediu va creşte copilul meu, când mă gândesc în ce hal au evoluat lucrurile prin şcoli, mă ia groaza. Îmi dau seama că numai dacă duc o viaţă creştină copiii mei vor fi ocrotiţi de Dumnezeu, ca nu cumva să îi înghită nebunia în care vor creşte. Dacă doar aş mima viaţa creştină, copiii ar simţi acest lucru. Şi s-ar îndepărta de Dumnezeu.“

Încă nu eşti mamă, nu îţi închipui acum cât de mult te va frământa cum vor creşte copiii tăi. De aceea nu ştiu dacă înţelegi vorbele prietenei mele. Dar peste câţiva ani le vei înţelege (nu e cea mai bună variantă, să duci o viaţă creştină numai pentru binele copiilor tăi, dar oricum, e preferabilă celei în care te interesează numai binele tău lumesc).

Cred că, dacă tot ceea ce ar trebui să faci pentru a redobândi binecuvântarea lui Dumnezeu ar fi să dai o cană cu apă unui sărac nu ai pierde această ocazie.

Nu cred că e nimeni care, dacă i-ar fi foarte uşor să primească un dar de mare preţ, ar sta lenevindu-se. Fii sinceră, dacă ai şti că e de-ajuns să faci un lucru uşor ca să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu, nu e aşa că l-ai face? Indiferent cât de puţin ai înţelege în ce constă această binecuvântare, totuşi ai prefera să o ai, decât să fii lipsită de ea.

Cred că cele două motive pentru care tu stai departe de această binecuvântare sunt că ţi se pare greu să o dobândeşti, şi că nu ştii ce ar însemna pentru tine această binecuvântare. Acest al doilea motiv mi se pare mai important, pentru că dacă ai şti ce poţi pierde nu ai precupeţi nici un efort pentru a salva situaţia.

 Poate că îţi este ruşine să te spovedeşti. Poate că păcatele te-au dus la deznădejde.

Îţi copiez câteva rânduri frumoase, scrise de tânărul părinte Savatie Baştovoi în cartea O pogorâre la iad – Despre perversiuni şi păcate în general: „Deznădejdea însă este lăsarea mâinilor în jos, este recunoaşterea înfrângerii. Noi nu trebuie să facem asta. Nu vezi că până şi în filmele de duzină, să zicem „Rocky“, eroul ne trezeşte simpatia nu atât pentru faptul că a învins în ring, că mulţi sunt învingători, cât pentru că a învins în condiţii vitrege, când nimeni nu îi mai dădea nici o şansă. Toţi îl credeau învins, adversarul îşi ridicase de acum mâinile şi se fălea înaintea publicului exaltat. Dar Rocky, deşi era de acum jos şi plin de sânge, când o vede pe fata aceea care îl iubea, şi care îl îndemna la luptă cu atâta nădejde, găseşte puteri şi se scoală ca un biruitor şi îşi bate adversarul.

Pentru noi, creştinii, fata aceasta de la sfârşitul filmului, care ne dă curaj, este Hristos. El apare întotdeauna în ultima clipă, descoperindu-ne dragostea Sa pentru noi, tăinuită până atunci. Să nu abandonezi niciodată lupta până când nu Îl vei vedea pe Hristos venind, altminteri te vei declara învins(ă) înainte de sfârşitul luptei. Dar ce înseamnă să te declari învins(ă)? Oare faptul că nu poţi mărturisi un anumit păcat preotului? Nu. Încă nu. Aceasta este doar o lovitură, o lovitură pe care e firesc ca orice luptă să o presupună. Dar încă nu este înfrângere, încă este încăierare. Înfrângerea este atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până şi El nu te mai poate ierta.“

Sper că ţi-au plăcut rândurile părintelui Savatie. Nu este de-ajuns să îţi placă, trebuie să te ajute să depăşeşti ruşinea de dinaintea spovedaniei. Dă-ţi seama, vreme de o jumătate de oră îi spui părintelui duhovnic păcatele tale, după care sufletul tău va fi curat. E un târg care merită făcut. Lasă ruşinea deoparte. Va veni vremea când vom muri. Şi după moarte ne aşteaptă viaţa veşnică, ori spre bucurie, ori spre osândă. Poate că nu te interesează încă viaţa de după moarte, poate că te interesează numai viaţa aceasta trecătoare. Îţi spun iarăşi că nici în viaţa aceasta trecătoare nu vei avea parte de împlinire dacă nu vei trăi acoperită de harul dumnezeiesc.

Nici nu îţi dai seama cât de falşi sunt adulţii care trăiesc departe de Dumnezeu. Se mint pe ei înşişi şi îi mint şi pe ceilalţi, pentru că altfel ar fi luaţi în râs. Pe mine mă miră să văd că lumea adulţilor, pe care am cunoscut-o mai bine de când m-am căsătorit, este atât de plină de neîmplinire. Şi în loc ca ei să caute ceea ce i-ar împlini, adică în loc să Îl caute pe Dumnezeu, se mulţumesc să îşi ocupe timpul prin îndeletnicirea cu minciuna: se mint că sunt fericiţi, se mint că drumul pe care au mers în viaţă e bun, se mint deşi îşi dau seama că se mint. Vedem cu uşurinţă cum cei de lângă noi au înălţat minciuna pe soclu de aur. Eu încerc să îţi atrag atenţia să nu repeţi greşelile lor. Vreau să te ajut să îţi dai seama că Dumnezeu te aşteaptă. Indiferent ce păcate ai făcut, Dumnezeu te aşteaptă. Am auzit o vorbă care mi-a plăcut mult: „Dumnezeu îl iubeşte mai mult pe cel mai mare păcătos decât e iubit El însuşi de către cel mai mare sfânt.“

Oare crezi că Dumnezeu se scârbeşte de păcatele tale? Oare crezi că Dumnezeu se scârbeşte de păcatele vreunui om care vrea să se întoarcă la El? Istoria Bisericii ne arată că au fost oameni mai păcătoşi decât tine, de la desfrânate până la criminali, de la vrăjitori până la beţivi notorii. Puţine fete au desfrânat mai mult decât Maria Egipteanca, una dintre păcătoasele care prin pocăinţă au dobândit cununa sfinţeniei. E puţin probabil să nu fi auzit viaţa ei.

Deci nu Dumnezeu e piedica. Atunci care e? Încerc să mă pun în locul tău şi să-mi dau răspuns la această întrebare. Cred că te sperie necunoscutul. Cred că nu ştii ce te aşteaptă dacă te apropii de Dumnezeu. Se poate să te sperie faptul că va trebui să te porţi habotnic, că va trebui să duci o viaţă foarte aspră. Şi poate te sperie şi alternativa de a fi ca femeile care merg la biserică, ale căror suflete sunt pline răutate (din păcate!). Cunosc astfel de femei. Şi de bărbaţi. Toată lumea cunoaşte. Din cauza lor mulţi stau departe de Biserică. Dar astfel de oameni nu sunt buni creştini. Ei sunt creştini numai cu numele.

Tot aşa cum cunoşti oameni ca ei, cred că ai avut ocazia să cunoşti şi creştini adevăraţi. Măcar unul. Gândeşte-te că şi tu eşti chemată să fii o creştină în a cărei viaţă să se vadă cine îţi e Stăpân: nu diavolul, ci Dumnezeu. Acum, când stai departe de Biserică, ţi se pare că viaţa de nevoinţă pe care o duc creştinii este aspră. Că dacă nu ar trebui să ţii posturi te-ai grăbi să vii şi tu în Biserică. Dar creştinii sunt călători spre Rai. Posturile le dau putere pe acest drum. Pe creştini nu îi sperie posturile, pentru că simt atunci când postesc ocrotirea lui Dumnezeu.

Of, aş putea să îţi scriu o carte întreagă numai despre falsitatea obiecţiilor celor care încearcă să justifice faptul că nu se apropie de Biserică. Aşa cum aş putea să îţi scriu o carte întreagă despre cei care sunt creştini numai cu numele. Mă gândeam zilele trecute că poate ar fi bine să scriu o carte cu tema „Despre habotnicie şi fariseism“, aceste boli de care se molipsesc unii creştini. Suntem creştini numai la suprafaţă, dar în inimile noastre e pustiu. Şi din cauza noastră lumea stă departe de Biserică. Aş vrea să dau în vileag modul în care unii îşi construiesc case pe temelia fariseismului, şi oamenii care se smintesc de această temelie nu pot înţelege că Hristos le dă putere creştinilor să ducă o viaţă luminoasă, o viaţă curată, o viaţă de sfinţenie.

Încearcă să judeci tu motivele care te ţin departe de Biserică. Încearcă să laşi la o parte toată nesinceritatea, toate prejudecăţile. De o parte stau motivele tale, de cealaltă stă Hristos. Ce alegi? Spune-mi, ce alegi?

Până acum ai preferat propriile prejudecăţi. Dar aş vrea să înţelegi că ele nu îţi pot aduce lumină în viaţă. Îţi pot aduce doar frământări, tensiuni, lacrimi. Şi nimeni, în afara masochiştilor, nu îşi doreşte propriul rău. Şi nici chiar masochiştii nu îşi doresc răul, îşi doresc ceea ce noi ştim că e rău, dar lor li se pare bun.

Cât mi-aş dori să asculţi glasul conştiinţei care spune că pentru toate căderile tale există îndreptare! Cât mi-aş dori să asculţi glasul care spune că, dacă nu te întorci la Dumnezeu, viaţa ta va fi lipsită de bucuria cea adevărată…

Mă gândesc cu tristeţe la ce s-ar întâmpla dacă noi am trăi peste vreo sută de ani, când diavolul îşi va perfecţiona somniferul pentru conştiinţe. Una din marile lui realizări în secolul XX a fost că a reuşit să atace această redută de preţ care este conştiinţa. Câtă vreme conştiinţa era trează, oamenii aveau conştiinţa păcatului şi se întorceau la Dumnezeu. Dar diavolul nu era mulţumit cu căderile de scurtă durată. Păcătoşii se pocăiau şi duceau lupta cea bună, sfinţindu-se şi ruşinându-l pe diavolul care mai înainte îi biruise.

Astăzi oamenii nu mai au aceeaşi conştiinţă a păcatului. Dar, totuşi, oricât de mare ar fi apostazia şi desfrâul contemporan, oamenii simt, ca o adiere foarte fină, că greşelile sunt greşeli, că păcatul este păcat. De aceea încă îţi mai pot spune: „Ridică-te!“, şi nădăjduiesc că vei asculta ceea ce îţi spun. Numai pentru faptul că îţi propun să alegi o viaţă frumoasă, o viaţă binecuvântată de Dumnezeu.

Ce e de făcut? Toată lumea ştie primul pas: Spovedania. Taina prin care preoţii dau credincioşilor care se pocăiesc dezlegare de păcate. Numai că ceea ce nu ştiu toţi credincioşii este că, atunci când vin la Spovedanie, trebuie să fie hotărâţi să nu mai păcătuiască. Adică, dacă un beţiv vine la spovedanie într-o doară, şansele de a se îndrepta sunt foarte mici.

Totuşi, pentru că trăim vremuri foarte grele, chiar şi cei care nu au hotărârea de a se îndrepta pot veni să se spovedească, şi părintele îi va ajuta. Un beţiv va da dovadă de mare credinţă dacă atunci când vine la spovedanie e hotărât să nu mai bea. Alţi confraţi de-ai săi, ştiindu-şi dependenţa de băutură, nu vor să înceapă lupta cu această patimă. „De ce să ne ducem să ne spovedim, când ştim că iar ne vom îmbăta?“ Diavolul îi sfătuieşte să gândească aşa. Au fost destule cazuri de beţivi sau de fumători care după prima Spovedanie s-au lăsau de patima lor. Ar trebui să venim la spovedanie crezând că Dumnezeu ne va da putere să biruim patima care ne apasă. Poate că nu o vom birui de la prima spovedanie. Dar important este să pornim o luptă crâncenă împotriva ei. Au fost unii care s-au luptat cu patima de care sufereau ani de zile: iar cădeau, iar se ridicau. Au murit biruitori, şi au dobândit Raiul.

Iată de ce îţi spun că spovedania te-ar ajuta foarte mult. Şi eu am patimi; dar de fiecare dată când mă duc să mă spovedesc merg cu credinţa că Hristos îmi va da putere să mă schimb. De aceea nu mă gândesc niciodată ce va fi după spovedanie. Ştiu doar că spovedania îmi curăţă sufletul, şi face din mine un alt om. Până la sfârşitul vieţii voi avea căderi. Dar nădăjduiesc că, primind ajutor de la Dumnezeu, aceste căderi vor fi din ce în ce mai mici. În cartea Jurnalul convertirii sunt prezentate marile mele căderi de dinainte de a mă apropia de Biserică. M-am închinat diavolului, am desfrânat mult, am făcut o grămadă de păcate. Nu cred că e nevoie de multe detalii. Ca să mă ridic, cel mai mare ajutor l-am primit prin Taina Spovedaniei: am înţeles că Spovedania poate vindeca sufletul, oricât de mari ar fi rănile sale.

Îţi vorbesc despre puterea tămăduitoare a spovedaniei tocmai pentru că am cunoscut această putere. Cred că nu mai este nevoie să fac referiri la trecutul meu. Acum, când le mai povestesc unor prieteni prin ce am trecut, parcă aş povesti un film, parcă nu am trecut cu adevărate prin cele povestite (o sugestie: sunt de părere că ţi-ar prinde bine să citeşti Jurnalul convertirii, tocmai pentru că vei întâlni un mod de prezentare a credinţei creştine care sparge tiparele convenţionale).

Dacă încercăm să judecăm din afară ce se întâmplă cu sufletul unui om care se spovedeşte, vom observa că, deşi e hotărât să lupte împotriva păcatului, totuşi el va trăi în continuare în această lume care musteşte de păcat, o lume care vrea să îl înghită. Dar nu putem să vedem că în inima lui a venit Hristos. În momentul în care cineva vrea să îşi îndrepte viaţa, nu mai e singur. Dumnezeu e lângă el clipă de clipă.

(„Şi ce, când păcătuim, Dumnezeu fuge de noi?“ Nu, noi fugim de El.)

Văd că m-am lungit cam mult la acest cuvânt. Aşa că nu mai continui apologia spovedaniei.

Poate că tu ai încercat deja să îţi schimbi viaţa. Poate că te-ai spovedit deja, dar ai revenit la viaţa de dinainte. Dacă ai auzit despre preot cine ştie ce lucruri care te-au smintit (sau dacă ai fost nemulţumită de modul în care a decurs spovedania), ţi se pare că purtarea ta a fost justificată. Dar orice viaţă ar duce preoţii la care ne spovedim, nu noi vom da socoteală. Noi vom da socoteală numai pentru căderile noastre. Dar poate că nu pe preot dai vina… Poate că pur şi simplu nu ai avut puterea să duci viaţa curată pe care o aşteaptă de la tine Hristos. Nu dai vina pe altcineva, ci eşti conştientă că greşeala îţi aparţine.

Sau poate că dai vina pe prieteni, pe faptul că ţi-a fost greu să te rupi de influenţa lor. Sau pe faptul că ai avut mari supărări şi nu ai găsit refugiu decât în păcat. Mi-am dat seama că păcatul pare cel mai la îndemână refugiu. Oricât de mari ar fi necazurile prin care trecem, păcatul este aproape: credem că este şansa noastră de a avea o clipă de libertate, de a scăpa din chingile realităţii. Dar nu ne dăm seama ce alternativă hidoasă e păcatul: ni se pare că e şansa noastră („Trăieşte clipa…“), dar apoi ne lasă un gust amar. Nu mai caut explicaţii pentru faptul că ai revenit din nou la păcat. Dar mi se pare foarte tristă situaţia în care te afli. (Pentru că am lucrat în domeniul editării de carte, am rămas cu o deformaţie profesională: privitor la orice subiect legat de viaţa religioasă mă gândesc dacă există sau nu materiale tipărite. E uşor să constaţi că, dacă despre ridicarea din păcat sunt o grămadă de cărţi, despre ridicarea celor care au căzut şi după prima sau primele spovedanii nu există nimic special. Totuşi, mi s-ar părea firesc ca această problemă să fie tratată separat, pentru că aceia care au revenit la păcat au dobândit anumite idei fixe: „nu e cu putinţă să îţi schimbi viaţa,…“, „eu am încercat, dar Dumnezeu nu mi-a ajutat…“, „e o nebunie să fii creştin în ziua de azi…“. Toate aceste afirmaţii sunt parţial adevărate, dar prezintă războiul duhovnicesc numai din punctul de vedere al celui care nu şi-a luat scut şi a fost rănit imediat). Cred că e nevoie de mult mai mult eroism să te ridici a doua oară: prima ridicare e palpitantă, are ceva din aerul unei expediţii, e plină de mister; pe când a doua încercare se aseamănă urcuşului unui alpinist, e mult mai grea. Pentru că patima a revenit cu o putere sporită în sufletul celui care a căzut după ce s-a spovedit. (Pilda cu casa măturată!)

Acum să revenim la subiectul cărţii noastre: dacă ai înţelege cât de importantă este întoarcerea ta la Dumnezeu, atunci viaţa ta s-ar aranja foarte frumos. Dumnezeu nu ar lăsa nerăsplătit efortul tău, şi te va ajuta să îţi întemeiezi o familie.

„Bine, dar după cât am căzut, mai sunt vrednică de aşa ceva?“ Nu, noi, oamenii păcătoşi, nu suntem vrednici de binefacerile lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu vede dorinţa şi lupta noastră pentru a ne îndrepta şi ne iese în întâmpinare.

Dacă sufletul se curăţă de păcat, dacă rănile păcatului se vindecă, atunci omul nou nu prea mai seamănă cu cel vechi. Trăieşte o viaţă frumoasă, o viaţă pe care nu şi-ar fi imaginat-o mai înainte.

Dumnezeu nu e mincinos, nu îi părăseşte pe cei care trăiesc o viaţă curată. Şi cum să nu te ajute să te măriţi, când familia este un sprijin atât de important în viaţa duhovnicească? Cu siguranţă Dumnezeu te va ajuta să te măriţi. Şi chiar dacă mirele întârzie câteva luni, aceasta se întâmplă numai pentru a avea tu timp să îţi cureţi sufletul şi trupul, ca să fii ca o floare. Nu merită omul pe care tu îl vei lua de soţ o soţie cât mai aleasă? Acesta e cel mai mare dar de nuntă pe care i-l poţi face acum. (Poate că o să regreţi puţin că nu a fost el primul bărbat din viaţa ta. Dar, după spovedanie, şterge-ţi din minte toate amintirile păcătoase. Îngroapă-le. Vei începe o viaţă nouă. Păstrează doar pocăinţa pentru păcate, nu şi amintirea lor).

Nu căuta fericirea fără Dumnezeu. Vei duce o luptă cu Adevărul care este mai puternic decât tine. Ştii că Nietzsche a declarat că Dumnezeu a murit. Şi după moartea filosofului  cineva s-a găsit să scrie: „Nietzsche a murit.“ Semnat: „Dumnezeu.“

E de prisos să ne jucăm cu propria viaţă. De Dumnezeu nu ne putem ascunde. Tu cântăreşte alternativele care îţi stau în faţă: să fugi de Dumnezeu, să ai o familie în care să domnească egoismul, minciuna şi neînţelegerile, o familie din care să lipsească binecuvântările lui Dumnezeu, sau să cauţi o familie peste care să se reverse aceste binecuvântări.

A treia variantă nu există. Aşa că ai grijă ce alegi!