I. Un flagrant neaşteptat
Sandu Dragomir se ridică din pat, cu fruntea plină de transpiraţie. Se uită la ceas – ceasul nici nu şi‑l scosese de la mână, de grăbit ce era, şi intră repede în baie să facă un duş. Abia atunci îşi dăduse ceasul jos. Era puţin stresat, era nervos. Fusese de curând numit într-o funcţie importantă în Ministerul de Interne şi se gândea că poate era timpul potrivit să îşi schimbe viaţa. Dorinţa de schimbare, chiar dacă era sinceră, pornise de la un motiv banal. Cu câteva zile în urmă participase la o dezbatere televizată, organizată de un post de televiziune cunoscut. Deşi intervenţiile sale fuseseră fugitive, totuşi primise o mulţime de telefoane şi sms‑uri cu felicitări. Contul său de FB primea noi şi noi prieteni. Asta însemna că devenise cunoscut, şi că, oricând, putea fi văzut pe micul ecran de persoane care ar fi putut profita de faptul că ştiu cu cine au de-a face.
Primul impuls fusese să caute un loc în care să îşi satisfacă poftele trupeşti fără să existe riscul ca identitatea sa să fie recunoscută. Dar, apoi, şi‑a dat seama că cel mai bine era să profite de această şansă pentru a‑şi schimba viaţa. Era sătul de frica de a fi prins cu mâţa în sacul vreunei femei uşoare. Nu i-ar fi prins bine dacă s-ar fi aflat la birou unde îşi petrecea el cele mai plăcute momente în timpul liber…
Ieşi din duş şi se şterse cu prosopul, privind‑o pe Anca, sau mai bine zis încercând să o privească, pentru că ochelarii se spărseseră când fata, din neatenţie, lovise masa cu glezna. „Sunt sau nu în stare să renunţe la ea?” – se gândea.
„Renunţ, orice ar fi, renunţ. Pe strada asta nu mai calc niciodată”, îşi spuse. Se îmbrăcă în grabă, dar, când dădu să iasă pe hol, dădu cu ochii de părintele Mihai, cu care fusese coleg în liceu. Părintele era în haine civile, mai gras decât îl ştia, şi între timp îşi pusese ochelari. Dar nu se schimbase foarte mult. Doar barba părea mai răzleaţă.
‑ Când vă întoarceţi, mai veniţi pe la noi, nu?, îl întrebă Doamna Sandra.
La această întrebare răspunseră şi el şi fata care îl servise. În timp ce le răspunsese: „Da, cum o da Dumnezeu…”, fata spusese, râzând cu poftă: „Vine, cum să nu… Chiar ar trebui să îi facem abonament, cu reducere.”
În acel moment sună telefonul fix, şi Doamna Sandra se întoarse să răspundă unui alt client. Ea vru să ridice receptorul, dar mai întâi spuse, abia şoptind: „E, normal, doar trebuie SĂ FACI CE ZICE POPA, NU CE FACE POPA…”
Lui Sandu Dragomir nu‑i veni să‑şi creadă urechilor. Stătea în prag, ca paralizat. Abia după ce părintele Mihai Ionescu ieşi din bordel îşi reveni cât de cât, Sandu plăti la repezeală şi ieşi din clădire, buimăcit, fără să o mai salute pe Doamna Sandra. Nu reuşise să îl prindă din urmă pe părintele Mihai. Deşi ar fi avut o mare satisfacţie să se ia de el. Încă din liceu făcea alergie la Mihai Cristescu. Şi asta pentru că fata pe care el o plăcea, cea mai frumoasă fată din clasă, îl preferase pe Mihai. Ce avea Mihai şi el nu avea? În liceu, Mihai avea faţa plină de coşuri, nu era deloc atrăgător. Cel puţin, aşa îl vedea Sandu. Ce găsise Oana la el? De găsit, găsise ceva, că au rămas prieteni şi, în timpul facultăţii, s-au şi căsătorit.
„Transmite-i te rog, Oanei, că dacă tu eşti atât de ocupat, aş putea avea eu grijă de ea… Măcar din când în când… Că, dacă în liceu tot făcea pe mironosiţa, că vrea să se mărite fecioară, acum poate nu mai are gărgăuni în cap”, vorbea de unul singur, după ce se suise în maşină.
Sandu nu se mai gândea acum să îşi schimbe viaţa. Se gândea doar cum să ajungă în pat cu Oana. Când ajunse acasă, deschise repede o sticlă de tărie, ca să sărbătorească. Era prima lui victorie împotriva lui Mihai. Sau mai precis sărbătorea apropierea primei victorii faţă de cel care, fără să îşi dea seama, îi provocase atâta suferinţă în timpul liceului. Nici Mihai, nici Oana nu bănuiseră ce sentimente avusese Sandu pentru ea…
II. Un somn agitat
Noaptea Sandu adormise repede, că era ameţit de băutură. Avea tot felul de coşmaruri, în care se tot lupta cu Mihai, şi acesta îl învingea de fiecare dată. Iar Oana se bucura de fiecare victorie a lui Mihai, rănindu-i sufletul încă şi încă o dată.
În liceu, Oana mergea la biserică, fapt care o făcuse să se simtă mai apropiată de Mihai, care voia să se facă preot, decât de Sandu, care nu mergea decât foarte rar. Unchiul lui Sandu era tot preot, şi Sandu era foarte apropiat de cei trei verişori ai săi. Pe măsură ce creşteau, copiii erau din ce în ce mai nemulţumiţi de comportamentul tatălui lor, care iubea băutura mult. La băutură nu era violent, dar din pricina băuturii în familia preotului era o stare de tensiune constantă. Şi, de asta, verişorii lui Sandu se săturaseră să mai meargă la biserică. După discuţii aprinse cu tatăl lor, acesta a preferat să îi lase în treaba lor. Duminica dimineaţa, Sandu prefera să îşi petreacă timpul alături de verişorii săi. Tatăl lui Sandu, fratele preotului, murise de câţiva ani. Iar mama lui Sandu nu era o femeie credincioasă.
Când Sandu şi Mihai aveau discuţii contradictorii legate de credinţă, Mihai încheia uneori spunând: „Lasă, că dacă o să ajung preot, o să mă rog mult pentru tine, să te aducă şi pe tine Dumnezeu la biserică…” Aceste cuvinte i se păreau lui Sandu un refren gratuit, care îl scotea şi mai tare din sărite.
„Ei, acum te scot eu pe tine din biserică, părinţele…”, îşi spuse Sandu în gând. Se trezi, deschise un sertar şi găsi o agendă veche, îndoită, care conţinea şi numerele de telefon ale colegilor din liceu. Da, îşi amintea bine, avea numărul lui Mihai, deşi nu îl folosise niciodată. „O mai fi bun? Sper că da…”
Sună, formând numerele extrem de lent, ca şi cum ar fi savurat o crimă.
„Alo…”
„Doamne-ajută”, auzi, blândă vocea părintelui.
„A, bună ziua… Adică, bună dimineaţa, iertare că te deranjez atât de devreme…”
„Nu deranjaţi. Dar, cine sunteţi?”
„Întrebare întrebătoare… Am găsit portmoneul cu actele tale aseară, pe strada…” şi Sandu spuse, rostind cuvintele cu apăsare, numele străzii pe care era bordelul Doamnei Sandra. „Şi, să vezi, măi, nu le-am găsit chiar pe stradă, ci într-o clădire, pe hol… La numărul 23, dacă ştii despre ce vorbesc…”
„La numărul 23?… Staţi puţin.”
Părintele dispăru pentru câteva clipe.
„Cred că faceţi o confuzie, portmoneul meu e la mine…”
„Nu, Mihai, nu fac nicio confuzie. Da, portmoneul tău e la tine, dar… te-am văzut aseară la doamna Sandra, şi m-am mirat.”
„La doamna Sandra?”
„Da, la doamna Sandra. M-am dus şi eu să fac ce face popa, nu doar ce zice popa…”
Mihai îl recunoscuse şi îi trântise telefonul. Apoi, vru să sune la doamna Sandra. Gândea cu voce tare: „M‑am săturat… M‑am săturat de tot circul ăsta, m‑am săturat de compromisuri, m‑am săturat de tot. Poate că a venit momentul să pun punct. Gata…”
Sună la doamna Sandra, dar închise telefonul, pentru nu era decis ce să îi spună. Orice om aflat în situaţia lui ar fi considerat că are parte de un ghinion, numai că părintele Mihai reuşea să vadă în acest aparent ghinion o şansă de a‑şi schimba viaţa. Puse mâna pe telefon, şi îşi sună duhovnicul. Nu mai trecuse pe la el de ani de zile. De când pierduse într-un accident de maşină cei doi copii ai săi. Şocul morţii lor îl lovise iremediabil. O vreme, încercase să îşi înece tristeţea în băutură. Dar avusese puterea să se lase de băutură după ce trecuse printr‑o comă alcoolică. De atunci, însă, descoperise bordelul Doamnei Sandra. Duhovnicul lui nu răspundea la telefon. „Poate că e mai bine aşa… Poate că, pur şi simplu, trebuie să o termin cu viaţa.” Se gândea care ar fi modul cel mai simplu de a scăpa de viaţă, fără ca nimeni să ştie că s‑a sinucis. Să creadă că a fost vorba de un accident, de o întâmplare nefericită. Nu voia ca prin sinuciderea lui să facă rău altora. Era conştient că orice sinucidere face valuri. Că are efecte negative asupra celor care i-au fost apropiaţi sau au fost chiar rude cu mortul. Oricât se strădui, nu îşi aduse aminte de niciun caz de sinucidere care să fi avut efecte pozitive. Şi nu mai ştia niciun caz de preot care se sinucisese. El voia să îşi facă rău doar lui, nu şi altora. Nu avea inima de piatră, ca să poată să lovească atât de tare în credincioşii care ţineau la el atât de mult. Nu, sinuciderea trebuia tăiată de pe listă. Nu era o soluţie.
Părintele intră într‑un magazin şi îşi cumpără o sticlă de tărie. Spera că băutura îl va scoate din starea de stres în care se afla. Parcă bordelul se răzbuna pe el. Parcă îşi cerea plata într-un mod magic. Da, simţea cum blestemul bordelului îl presează din toate părţile, de parcă s-ar fi înecat în el.
Se opri, pentru puţin, într‑un parc. Copii nu prea erau la ora aceea. Avea timp să bea, în tihnă, toată sticla. O deschise, plictisit, şi când începu să bea din ea îi sună telefonul.
‑ Doamne, ajută, părinte Mihai. Eram la o sfeştanie. M‑am bucurat să văd un semn de la tine. Că, de când ţi‑ai schimbat duhovnicul, nu ai mai dat niciun semn.
Mihai nu îşi schimbase duhovnicul. Pur şi simplu nu mai avea duhovnic. Îi era însă greu să recunoască asta la telefon.
‑ Părinte Vladimir, aş putea trece pe la dumneavoastră, să stăm puţin de vorbă?
‑ Da, cum să nu. Sunt la biserică. Te aştept aici?
‑ Da, iau un taxi şi vin.
Călătoria cu taxiul părea că nu se mai termină. La fiecare semafor maşina oprea, şi clipele se lungeau, ameţitor. Îi venea să coboare din taxi, fără să plătească, şi să o ia la fugă. Nu, nu voia să ajungă la duhovnic. Îi era prea ruşine. Când taxiul a parcat, în faţa bisericii, se hotărâse să îşi schimbe destinaţia. Stătea şi se gândea unde era cel mai bine pentru el să meargă. Nu îşi dădea seama că, în faţa bisericii, pe trepte, îl aştepta părintele Vladimir. Acesta deschise uşa maşinii:
‑ De ce nu ieşi? Nu‑ţi găseşti banii? Pot plăti eu…
‑ Nu, că pleacă în altă parte, răspunse grăbit taximetristul, de teama de a nu pierde restul cursei.
‑ Nu, rămân aici, spuse părintele Mihai, lăsându‑i şoferului un bacşiş la fel de mare ca şi preţul cursei.
‑ Părinte Vladimir, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră. Dar, nu ştiu dacă am puterea să mă spovedesc. Vreau doar să vorbim, să vă spun prin ce trec
‑ Când te‑ai spovedit ultima oară? – îl întrebă duhovnicul, cu blândeţe.
‑ Nici eu nu mai ştiu, dar ştiu că ultima oară tot la dumneavoastră m‑am spovedit.
‑ Şi de atunci?
‑ O să vedeţi ce am făcut de atunci.
Intrară în casa parohială. Părintele Mihai ţinea sticla de băutură în mână. Uitase să o arunce înainte de a se sui în taxi.
Soţia părintelui Vladimir puse masa, după care se retrase în bucătărie. Părintele Mihai deschise discuţia, fără să facă vreo referire la problemele sale. Începu să vorbească despre noile alegeri de ierarhi care se apropiau. Cu cât vorbea mai mult, cu atât duhovnicul îl privea cu mai multă atenţie. Şi, deodată, îl întrerupse, prinzându‑l de mână:
‑ Nu cred că de asta ai venit la mine, nu cred că asta era urgenţa ta. Care e buba?
‑ Da, nu de asta am venit. Buba mea… şi începu să plângă. Nu îi venea să creadă ce avea de spovedit. Parcă nu păcătuise el, parcă păcătuise altcineva în locul lui. Nu, nu, nu. Nu i se putea întâmpla aşa ceva. Şi, totuşi, povara păcatelor îl apăsa, şi îi era din ce în ce mai greu să respire.
‑ Cred totuşi că ar fi bine să lăsăm mâncarea aici, şi să intrăm în biserică. Nu vrei totuşi să te spovedeşti?
Părintele Mihai nu de asta venise. Venise să găsească o ieşire din impasul în care se afla. Dar cea mai bună soluţie tot spovedania i‑o putea aduce.
Intrară în biserică… După spovedanie, părintele Mihail a ieşit cu ochii în lacrimi, şi s‑a dus la protopopiat. I‑a spus părintelui protopop că are probleme grave de sănătate, şi că pentru câteva săptămâni trebuie să se retragă la ţară, la părinţii săi, la aer curat. Protopopul, care îi fusese coleg de liceu, a fost binevoitor şi l-a înţeles. Era surprins de faţa încă umedă de lacrimi a colegului său. Era sigur că problemele de sănătate pe care le avea acesta era foarte grele.
Părintele Mihail trecu pe acasă, luă câteva bagaje şi se sui în tren. Ştia la ce staţie trebuie să coboare, ştia ce maşină trebuia să ia până în apropierea schitului la care îl trimisese părintele său. Tot drumul până la schit se gândea la căderile sale: cum putea să repare greşeala pe care o făcuse? Cum putea să o ajute pe Oana să îl înţeleagă şi să îl ierte? Coborâse din tren, mâncase ceva repede şi imediat venise şi autocarul. Nu ştia ce să facă, dacă avea rost să mai sune acasă şi să îi explice Oanei prin ce trecea. S‑a frământat, s‑a tot frământat, până ce a coborât din autocar şi a început să urce drumul spre schit. S‑a oprit abia când în depărtare se vedea, luminoasă, biserica schitului. S‑a pus în genunchi, a făcut o rugăciune. Când s-a ridicat, auzi cum îi sună telefonul.
– Salut, Mihai, eu sunt… Tot eu…
– Tu eşti, Sandule? – întrebă timid, cu o voce stinsă.
– Da, eu sunt. E prea târziu să te mai înving. La câte rele am făcut eu în viaţă, poate că dacă nu mă răzbun pe tine o să îmi ierte şi mie Dumnezeul tău din păcate. Nu îi spun nimic Oanei, uit totul. Nu ştiu ce m-a apucat, dar, gata, sunt gata să uit totul… Ştii, de fapt eu nu mă luptam doar cu tine, Mihai, mă luptam şi cu Dumnezeul tău. Dar îmi dau seama că nu rezolv nimic tot luptându-mă cu el. Ani de zile am tot stat departe de biserică şi vânând păcatele preoţilor. Dar, asta nu mi-a făcut cu nimic viaţa mai frumoasă. Ci dimpotrivă.
– Sandule, Sandule, e mare lucru că ai înţeles asta… Cu Dumnezeu te poţi lupta toată viaţa, dar nu vei câştiga nimic…
IV. Un parastas obişnuit
„Nu vei câştiga nimic… Nimic… Nimic…”
Sandu se trezi. Se culcase îmbrăcat, peste plapumă. Zgomotul maşinii de gunoi îl trezea în fiecare zi de miercuri dimineaţa. Buimac, deschise sertarul şi scoase agenda. Da, aşa cum visase, avea numărul lui Mihai. Fără să se spele, formă numărul de telefon, la care îi răspunse o femeie. Nu părea a fi Oana, era vocea unei alte femei, poate a mamei lui Mihai sau a soacrei lui.
– Bună ziua, aş vrea să vorbesc cu Mihai…
– Parastasul e la ora 11.00, la Biserica Sfânta Vineri…
– Nu, nu m-aţi înţeles, vreau cu Mihai, cu părintele Mihai Ionescu.
– Domnule, nu ştiţi? Părintele a murit acum patruzeci de zile. Azi o să se facă parastasul.
Sandu avea impresia că visează. Dar acum era treaz. Era foarte treaz. Îşi dădu câteva palme, dar fără niciun rezultat. Se spălă, se îmbrăcă şi se sui în maşină. Voia să vadă cu ochii lui că Mihai e mort. Că e mort, că nu avea cum să îl fi văzut la Doamna Sandra.
Ştia unde e biserica, deşi nu intrase în ea niciodată. La avizierul bisericii, era un anunţ legat de parastasul părintelui Mihai, care murise de cancer cu patruzeci de zile în urmă. Fusese înmormântat în cimitirul din spatele bisericii pe care o ridicase. Anunţul de la avizier era scos pe imprimantă alb negru, dar, chiar şi aşa, în ea părintele Mihail arăta cu totul altfel decât îl ştia. Din cauza cancerului slăbise mult.
Cu siguranţă, cel pe care îl văzuse la Doamna Sandra nu era părintele… Moartea colegului său îl răvăşi pe Mihai. Acum, nu îl mai privea ca pe un rival, ca pe un duşman. Îi murise un coleg. Încet, încet, la biserică începeau să se adune oamenii. Printre ei, şi câţiva dintre foştii colegi ai lui Mihai. Nu avea puterea să dea ochii cu Oana. Plecă pe străzi, buimăcit.
În urechi îi răsunau cuvintele pe care i le spusese Mihai în vis, că nu câştigă nimic dacă se tot luptă cu Dumnezeu. Ce vis straniu… Din momentul în care visase că îl sunase pe Mihai prima dată, restul visului fusese ca un film, aproape real, în care auzea până şi gândurile lui Mihai…
Dar, totuşi, cine era părintele care fusese la Doamna Sandra în seara precedentă? Avea barbă, era voinic… O fi fost fratele lui Mihai? Nu ştia să aibă vreun frate.
Sandu a format numărul de telefon al Doamnei Sandra.
‑ Ia uită cine sună iar… Să nu îmi spuneţi că veniţi şi azi…
– Nu, nu vin. Voiam doar să vă întreb, ieri, când plecam de la dumneavoastră, am avut impresia că văd un fost coleg de liceu…
– Ştiţi doar că trebuie să păstrăm confidenţialitatea clienţilor noştri.
– Ştiu, ştiu, dar puteţi să îi transmiteţi, când mai vine, să mă sune?
– Prea curând nu am cum. Clientul respectiv este şofer de tir, se întoarce abia peste o lună…
– Atunci de ce i-aţi spus: „Să faci ce zice popa, nu ce face popa?”
– Cred că nu aţi fost atent la discuţie. L-am întrebat dacă o să mai vină pe la noi, iar el a spus afirmativ. Şi, când domnişoara Popa a spus că trebuie să îi facem abonament…”
‑ Domnişoara Popa? ‑ întrebă Sandu, şocat.
‑ Bianca noastră, domnişoara Popa, nu zicea ea să îi facem abonament? Eu am spus, că noi, aici, aşa spunem în glumă, când are ea vreo idee bună: „Să faci ce zice Popa, nu ce face Popa…” Că ştiţi vorba din popor…
***
Sandu se întoarse la cimitir. Privea la fotografia de pe cruce. Îşi aduse aminte de faptul că amândoi erau născuţi în acelaşi an, în aceeaşi zi. Îşi aduse aminte şi de ameninţarea lui Mihai din liceu: „Lasă, că dacă o să ajung preot, o să mă rog mult pentru tine, să te aducă şi pe tine Dumnezeu la biserică…” Iată că, mort, Mihai îl învinsese. Sandu se săturase să mai judece preoţi, să găsească noduri în papură, să judece căderile şi păcatele creştinilor iubitori de compromisuri. Şi nu doar pe ale creştinilor, până atunci judeca pe cine apuca, cu o satisfacţie lăuntrică greu de înţeles. De parcă s-ar fi hrănit cu judecată, aşa cum beţivii consumă alcool sau drogaţii cine ştie ce substanţe aducătoare de fericire imediată. Dar, în faţa crucii fostului său coleg, simţea, în toate cutele fiinţei sale, că viaţa este, de fapt, un drum spre moarte. Un drum pe care colegul lui se pregătise toată viaţa să îl facă. Un drum pentru care el însuşi era atât de nepregătit…
