NEVINOVĂŢIA COMPROMISURILOR

Danion, ce compromisuri faci?

E o întrebare delicată. Aş fi făţarnic să zic că nu fac nici un compromis. Chiar văzând că unii îmi scriu, convinşi fiind că eu am ajuns la cine ştie ce măsură duhovnicească, l-am întrebat pe duhovnicul meu: „Părinte, oare n-ar fi mai bine să vorbesc mai pe şleau şi despre neputinţele mele, şi despre căderile mele, şi despre faptul că fac unele compromisuri”. Ele sunt mici sau mari, asta depinde de cine le judecă: celor cu viaţă sfântă li se par mari, celor care trăiesc o viaţă obişnuită li se par de nebăgat în seamă, poate. Dar duhovnicul a considerat că nu e cazul să fac asta. Aşa că nu vreau să vorbesc despre compromisurile pe care le fac. Spun doar că mă rog cu disperare Domnului să mă schimbe şi să mă ajute să nu mai fac niciun compromis, cât de mic, pentru că a face un compromis înseamnă a te îndepărta de lucrarea lui Dumnezeu şi de voia lui Dumnezeu. Şi chiar dacă minciunile ni se par nişte lucruri comune, de exemplu, că toată lumea recurge la ele, practic, pentru un creştin, compromisul este un păcat.

Nu există compromis care nu e păcat, nu există compromisuri neutre din punct de vedere spiritual. Există fapte care aparent au o încărcătură negativă, dar, de fapt, sunt pozitive, şi fapte care aparent au o încărcătură pozitivă, dar, de fapt, sunt negative.

Spunea Sfântul Nicodim Aghioritul că Dumnezeu ne judecă şi după gândul cu care facem ceea ce facem. Că dacă un bărbat trage o femeie la păcat, de exemplu, o tot ispiteşte, dar ea nu se învoieşte, şi el nu cade cu ea în păcat, asta nu înseamnă că Dumnezeu nu-l va pedepsi pentru că el n-a ajuns să păcătuiască, ci-l va judeca şi după încercările lui de a o trage pe femeie spre păcat.

Se poate viaţă duhovnicească fără com­pro­mis?

Ba se poate, cum să nu! Viaţa duhovnicească exclude compromisul. Viaţa duhovnicească e otrăvită de com­pro­misuri. E necesar ca fiecare creştin să se lupte să nu facă nici un compromis. Se poate trăi curat… Refrenul ăsta, că nu se poate viaţă creştină fără compromis, îl fredonează cei care vor să-şi ascundă păcatul pe care-l fac, invocând aplecarea spre compromis care s-a generalizat, invocând acest virus al compromisului. Dar pe noi, creştini fiind, nu ne interesează astfel de justificări. Să presupunem, prin absurd, că mâine 90% din bărbaţi vor deveni homosexuali. Problema lor! Dar homosexualitatea este un mare păcat. Şi ar rămâne un păcat foarte grav.

Ai pus semnul de egalitate între compromis şi păcat. E chiar aşa de grav compromisul?

Compromisul pare o formă de păcat mai uşor de justificat. Dar într-o perioadă în care tinerii îşi justifică toate păcatele pe care le fac, compromisul deja nu mai are nevoie să fie separat de păcat, pentru că, în momentul în care reuşeşti să argumentezi şi să dezvinovăţeşti cea mai întunecată formă de compromis, compromisurile aparent mai nevinovate devin chiar aparent virtuţi.

Trăim într-o societate cu alte reguli, alt context social-istoric. Ceea ce era păcat acum câteva sute de ani, să zicem, pare normalitate duhovnicească…

… pare, într-adevăr! Bine zis: pare!

… în viaţa de zi cu zi. În momentul în care nu ne permitem nişte compromisuri din acestea nevinovate, „păcăţele”, să le zicem…

Păcăţele!!! Ce termen teroare!

… nu-i şocăm pe ceilalţi în sens negativ şi dăm impresia unor fiinţe retrograde, care nu merită băgate în seamă, pentru că sunt în urmă cu câteva sute de ani? Denaturând, de fapt, mărturia noastră în anti-mărturie.

Problema e că s-ar putea să fie anti-mărturie dacă o comparăm cu mărturiile diluate pe care le dau alţii în zilele noastre. Eu cred că noi trebuie să evităm compromisul chiar asumându-ne riscul de a fi catalogaţi drept retrograzi şi fanatici. Dar asta face parte din lupta pentru care vom primi sau nu cununa de la Hristos.

Să fiu mai practic. Anumiţi Sfinţi Părinţi, în special Sfântul Ioan Gură de Aur, condamnă cu fermitate spectacolele de teatru, de pildă, adică manifestările acestea de tip cultural-artistic. Or, să spunem, tânărul creştin, partici­pând la asemenea manifestări, se află în disjuncţie atât cu viaţa duhovnicească autentică, pentru că altfel s-ar afla în disjuncţie cu imperativele culturale ale vieţii de zi cu zi.

Tânărul creştin nu participă sau mai bine zis nu ar trebui să participe la spectacolele de teatru dezmăţate, cum erau cele pe care le condamna Sfântul Ioan Gură de Aur. O parte din teatrul zilelor noastre e mai nevinovat decât cel păgânesc din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur. E trist însă când tânărul din zilele noastre merge la spectacole sau priveşte la televizor emisiuni la fel de animalice şi pătimaşe cum erau spectacolele pe care le osândea Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi faptul că tânărul acesta se păcăleşte pe sine însuşi că nu greşeşte cu nimic va avea repercusiuni în timp.

Desigur, dar sfinţii, pentru a fi radicali cu anumite aspecte, interziceau cu desăvârşire, fără să mai facă diferenţiere, dacă vatămă un anumit gen de spectacole sau nu. Avem exemplul cărţilor eretice, să zicem, pe care Biserica le interzice spre lectură. Or, în ziua de azi, dacă nu citeşti ştiu eu ce filosof care este impus la şcoală sau anumiţi oameni din arealul cultural, eşti pe lângă…

Să facem o diferenţă între a citi pentru a afla adevărul, a citi operele unui filosof pentru a găsi răspun­suri, pentru a afla marile adevăruri, şi a citi filosofii respectivi pentru că trebuie să dai bacalaureatul la filosofie. Eu am dat bacalaureat la filosofie şi am luat zece şi m-a întrebat profesoara: „Tu dai la Teologie, nu?” şi am spus „Da!” Pentru că prin expunerea mea, a înţeles foarte clar modul în care mă raportam la ceea ce prezentasem.

Nu sunt acestea forme de compromis?

Ce? Că am ales să dau bacalaureat şi la filosofie?

Nu. Că studiem anumite lucruri de genul acesta, care contravin oarecum spiritului nostru firesc. Întrebarea e: acestea sunt sau nu compromisuri? Sunt compromisuri care pot fi acceptate în viaţa duhovnicească sau nu?

Cred că pentru un creştin care nu e limpezit că Biserica are şi mărturiseşte adevărul e pur şi simplu otrăvitor să citească orice carte de filosofie. Dar pentru un creştin care înţelege că adevărul e în Biserică şi e decis să primească adevărul Bisericii, ignorând orice idei greşite cu care ar putea rămâne dintr-o carte filosofică sau din alta, riscul nu e la fel de mare. Sfinţii Părinţi au citit operele filosofilor antici fără să se fi vătămat, dimpotrivă. Se apreciază la cultura patristică şi faptul că Sfinţii Părinţi au ştiut să preia tot ce a fost de valoare în filosofia antică. Or, dacă ar fi zis că filosofia antică e otrăvitoare şi e un compromis s-o citeşti, teologia noastră ar fi arătat altfel. Cum, nu ştiu, dar altfel. Nu în sensul că adevărul mărturisit ar fi fost altul, ci haina teologică ar fi fost alta.

Cum stăm la capitolul min­ciună versus compromis?

De ce minciună versus compromis? Poate minciuna ca şi compromis, de ce versus compromis?

Tineri fiind, suntem puşi în tot felul de situaţii. Poate uneori apelăm la minciună pentru a ne feri de un păcat. E acesta un compromis?

E clar că e un compromis, dar …

Sau e un compromis acceptat?

Nu poţi vorbi de compromisuri acceptate. Decât să faci un păcat mare, e bine că nu l-ai făcut pe ăla mare şi l-ai evitat minţind, dar cel mai bine era să nu faci nici un păcat şi să nu minţi deloc. Aşa tânărul poate zice: „Eu nu mă culc cu prietena mea, dar mă masturbez. Nu fac păcatul cel mare, uite, îl fac pe cel mic”. Dar bine e nici să te culci cu o fată, nici să te masturbezi, ci să te lupţi cu patimile şi să mergi pe calea curăţiei, până la căsătorie.

Implantul cu silicon pentru mărirea sânilor e un compromis?

Depinde câte grame are implantul. Dacă-şi pune fata prea mult silicon, da. Dacă-şi pune puţin, nu. Glumesc. E clar că această intervenţie medicală pentru mărirea sânilor e un compro­mis. Fata care are o astfel de opţiune arată clar că nu e mulţumită de modul cum a făcut-o Dumnezeu şi vrea să fie la standardele erotice ale taurilor din jurul ei. Pentru că un bărbat sensibil iubeşte o femeie frumoasă şi dacă nu excelează prin sâni. Ba chiar ea trebuie să se bucure că e iubită chiar dacă nu excelează prin sâni. Dar în zilele noastre, când sunt ţări, în Occident, în care părinţii le fac cadou fetelor, la majorat, silicoane, le plătesc operaţia pentru implant, e foarte greu să pui problema aşa. Până la urmă faptul că se vopsesc femeile creştine, marea majoritate, e sau nu un compromis? E! Şi totuşi, cele mai multe femei creştine se vopsesc. E foarte greu pentru o femeie creştină care a avut necazuri foarte mari în viaţă şi greutăţi şi e albită la 30-40 de ani, să nu se vopsească. Dacă nu se vopseşte, dă o mărturie creştină. Numai că puţine au această putere. Şi eu am văzut femei care ani de zile se tot lăudau, cum, uite ce viaţă curată duc, că ele nu îşi vopsesc părul, şi până la urmă au cedat şi ele şi l-au vopsit. E clar că e un compromis!

Începi să albeşti. N-ai de gând să te vopseşti?…

Ba da, am zis în glumă o dată că o să mă vopsesc şi cineva s-a smintit. O să mă fac blond!

Biserica face compromisuri?

Biserica, Trupul lui Hristos, nu face compromisuri. Oamenii, slujitorii Bisericii, ierarhii, preoţii, credincioşii fac compromisuri. Despre unele citim în ziare, despre altele auzim la televizor… Nu putem zice că nu sunt compromisuri. Sunt! Ba chiar că e politically correct să facem compromisuri uneori. Problema e că noi trebuie să avem înţelepciunea de a nu ne întina minţile judecându-i pe cei care fac compromisurile astea. Le fac, asta e, lasă-i să facă! Biserica merge înainte, nu se surpă din cauza lor. Problema e că într-o anumită situaţie – la vremea la care credinţa e primejduită de vreo erezie – trebuie să luăm atitudine faţă de compromisurile pe care le fac preoţii şi chiar ierarhii. Pentru că aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: în astfel de situaţii creştinii trebuie să dea mărturia cea bună, chiar împotriva ierarhilor care aleg rătăcirea sau compromisul tăcerii.

Numeşte unele din aceste compromisuri care au devenit contagioase pentru Biserică, în ziua de astăzi.

În primul rând, serghianismul. Supunerea Bisericii faţă de puterea lumească. Aşa cum Biserica din Rusia, pe vremea mitropolitului Serghie Stragorodski, s-a supus comuniştilor, aşa s-a supus şi la noi o parte din cler puterii comuniste. Şi de asta cei care citesc revistele bisericeşti mai vechi pot găsi atâtea pastorale în care e preamărit partidul comunist, dictatorul Ceauşescu… Nu putem spune că n-a fost nici un fel de supunere faţă de comunişti. A fost!

Ce se întâmplă cu dosariada, cu scoaterea la iveală a dosarelor preoţilor care au pactizat cu satana? Mi se pare firesc ca cei care au greşit să recunoască că au greşit. Şi mi se pare ridicol faptul că se încăpăţânează să nege că au existat turnători şi trădători şi iude în cler, şi să fie condamnaţi ziariştii care, dintr‑un spirit justiţiar, vor să se lămurească cum a fost. E ca şi cum l-ai da în judecată pe poliţist pentru că a descoperit criminalul mai repede decât i s-a cerut, în loc să vedem care era criminalul.

Nu zic de nici un preot că e criminal, deşi relatările foştilor deţinuţi politici vorbesc şi de preoţi care au turnat şi-n urma acestei turnătorii, oamenii au ajuns în închisori şi au murit acolo. Nu cred că trebuie să ne sperie însă astfel de fărădelegi. Eu cred că o să fie compromisuri din ce în ce mai mari în Biserică. Noi trebuie să ne gândim că până la urmă va veni antihristul care va fi primit de mare parte din slujitorii Bisericii şi de mare parte din credincioşi. Or să cadă şi or să i se închine. E dramatic că aşa va fi, dar aşa va fi, aşa tâlcuiesc sfinţii, aşa au mărturisit şi sfinţii secolului XX care au avut descoperiri dumnezeieşti. Nu putem noi schimba sensurile Apocalipsei pentru că aşa ne convine nouă… Un cunoscut teolog grec spunea că trebuie să primim Apocalipsa doar ca pe o carte de sfaturi duhovniceşti adresate comunităţii creştine de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, fără să căutăm în ea referiri la sfârşitul lumii. Nu cred că e onest să punem aşa problema, doar pentru că ne e frică de ceea ce va fi. Nu cred însă nici că e bine să avem o atitudine sectantă: „Vai, mâine vine sfârşitul, nu vă mai căsătoriţi, nu vă mai pregătiţi să daţi la facultate, nu vă mai pregătiţi pentru locuri de muncă, că la anul vine antihristul şi gata! Se alege praful de toate eforturile voastre!” Cred că am intrat în zodia compromisului…

„Zodie” e un termen păgân, nu?

Da… suntem în era compromisului, ca să spun aşa. Suntem într-o eră a compromisului… Tocmai de asta am preferat un termen păgân, zodie. Trebuie să fim pregătiţi. E foarte greu să fii pregătit să rezişti într-o zodie a compromisului, dar altfel ne vom alătura celor care se vor lepăda de Hristos înainte de venirea prigoanei de pe urmă. Aşa cum Hristos l-a avut ca înainte-mergător pe Sfântul Ioan Botezătorul, aşa şi antihristul va avea înainte-mergătorii lui. Şi cu unii dintre ei ne confruntăm chiar în zilele noastre.

Particularizând, oarecum, care sunt cele mai frec­vente compromisuri care bântuie viaţa tânărului creştin?

Faptul că reuşeşte să combine, printr-o exhibiţie extra­or­dinară, printr-o acrobaţie extraordinară, viaţa de biserică cu viaţa de păcat: se spovedeşte din când în când, merge duminica la biserică, dar sâm­bătă a fost la discotecă şi sâmbătă noaptea în patul prietenei lui. Sau: iar îi pare rău fetei că a căzut cu prietenul ei, iar se duce şi se spovedeşte, iar cade cu următorul prieten. Tinerii au o nonşalanţă extraordinară. Păcătuiesc pe bandă rulantă, şi… până la urmă, unii se pocăiesc, dar, din păcate, nu se pocăiesc toţi în acelaşi ritm, pe bandă rulantă.

De fapt, compromisul acesta: a amesteca viaţa de păcat cu viaţa de virtute – nu e specific doar tânărului. Însă tinerii au concepţia asta, că la bătrâneţe se vor pocăi cu toţi, de parcă toţi bătrânii din biserică s-ar fi pocăit cu adevărat. Sunt mai mulţi bătrâni decât tineri în biserică. Dar unii bătrâni sunt în biserică pentru că moartea le bate la uşă şi atunci ei pleacă la biserică, să nu-i găsească acasă! Şi poate că sunt puţin răutăcios constatând asta, dar sunt mulţi bătrâni care stau în biserică cu trupurile fără să aibă o dorinţă reală de pregătire de moarte, şi unii care chiar ţipă, urlă, în faţa morţii, arată că vârsta nu i-a prea înţelepţit.

Un tânăr zice: „Lasă, că mă voi pocăi la bătrâneţe!”, şi atunci face slalomul acesta, păcat – virtute, păcat – virtute, păcat – virtute. E un slalom efectiv ameţitor şi numai Dumnezeu ştie cum îi va scoate până la urmă pe unii din noroi. Ce mă bucură cel mai tare e că Dumnezeu reuşeşte să scoată şi prostituate şi drogaţi din iadul păcatului. În anii de corespondenţă cu tinerii, şi de conferinţe, şi de scris cărţi, cea mai mare bucurie a mea au fost rândurile de la oameni care mi-au mărturisit cum citind sau auzind cuvintele mele şi-au schimbat vieţile, mai ales tineri care au ajuns la Hristos, şi au ajuns aşa, în situaţii din astea, poţi să zici nepalpitante, banale! Hristos a bătut la uşa inimii lor, fără nici o arătare cerească, înge­rească, nimic, fără nici o voce. Pur şi simplu au simţit că „ceva e putred în Danemarca” şi s-au dus să se spovedească.

Din această corespondenţă pe care o ai cu tinerii, care sunt momentele care îi mobilizează spiritual, în care conşti­en­tizează că păcătuiesc sau că fac anumite compromisuri?

Nu-mi dau seama. Mi-a scris o femeie care a păcătuit cu un tip mai în vârstă decât ea, apoi au vrut să se căsătorească, patru ani de zile au trăit în curăţie – patru ani! Extraordinar! E mult! E foarte mult! Să stai patru ani de zile cu femeia pe care o iubeşti şi să nu păcătuieşti. E foarte mult! De aia biserica şi recomandă să nu fie prea mare pauza între logodnă şi căsătorie, tocmai pentru că unii se logodeau şi după logodnă ajungeau să facă dragoste, nefiind pregătiţi.

Şi pe urmă mi-a scris: „Curând mă voi căsători cu omul pe care-l iubesc şi alături de care am stat patru ani cuminte, spune-mi ce să fac în pat, că vreau să ştiu şi eu care trebuie să fie perspectiva creştină asupra sexualităţii”. Şi n-am apucat să-i dau prea multe detalii. Atâta i-am spus: „Uite, mă grăbesc, dar ţine minte: fără perversiuni şi fără nici un fel de me­to­de anticoncepţionale contraceptive, unde intră unde intră pilulele anticoncepţionale şi steriletul”.

N-am apucat să-i fac acolo teoria triunghiului isoscel, şi nici nu m-am prea băgat în detalii, că e subiect delicat. Dar şi scrisoarea ei m-a determinat să mă apuc mai serios de scris la cartea pe care o pregătesc despre viaţa sexuală în familia creş­tină, pentru că am fost şocat de ce s-a întâmplat. I-am dat sfat aşa, la repezeală, s-a măritat, şi după câteva zile îmi scrie disperată: „Am făcut o perversiune cu soţul meu şi pe el l-au apucat mus­trările de conştiinţă, el e mai în vârstă şi datorită diferenţei de vârstă, n-are prea mult elan sexual şi am crezut că prin această perversiune voi aduce o pată de culoare în relaţia noastră… A fost dramatic, el a plecat de acasă.”.. Mă gândeam: „ce conştiinţă a păcatului, fratele meu!” Totuşi, după patru ani de înfrânare, omul ăla, care poate făcuse perversiunea respectivă de se plictisise înaintea perioadei respective de post, a înţeles că perversiunea aia îi murdărea relaţia de familie. Mi s-a părut o chestie extra­ordinară. Chiar dacă e rău ce au făcut! Dar totuşi, ce înseamnă înfrânarea, patru ani de înfrânare…

Şi i-am zis: „Stai liniştită, că se întoarce înapoi! Că bărbatul care pleacă de acasă mustrat de conştiinţă că a făcut o perversiune, se va întoarce dorind să n-o mai facă”. El a plecat de acasă şi şi-a părăsit nevasta în luna de miere sau după luna de miere. Şi m-am gândit că numai Dumnezeu l-a convins că e mare păcat să facă acea perversiune, mai ales că femeia s-a dus la duhovnic şi duhovnicul i-a spus: „A, oricum fac chestia asta atât de mulţi în zilele noastre!” Adică, nici măcar duhovnicul n-a reuşit să îi dea cuvântul tămăduitor… Şi pe urmă ea m-a întrebat: „Pentru noi mai e valabilă taina nunţii?” I-am spus că da… Iată, pe femeie atât de tare o preocupa cât de mult a spurcat o perversiune viaţa de familie, şi mi s-a părut ceva extraordinar. Ei s-au împiedicat şi au căzut împotriva firii, dar Dumnezeu s-a apropiat de sufletele lor şi de inimile lor şi i-a ajutat să pună început bun… El s-a întors repede acasă… Numai Dumnezeu poate lucrurile astea. Numai Dumnezeu poate să-i dea un astfel gând de curăţie unui bărbat sau unei femei.

Să ne spui câte ceva despre pogorăminte. Despre com­pro­mis ca pogorământ.

În ce măsură pogorămintele pe care le fac unii duhovnici sau unii creştini de bună voie când dezleagă posturile sunt sau nu păcate? În ce măsură pogorământul e compromis? Am făcut înainte referire la viaţa trupească a soţilor. Soţia e credincioasă, vrea să nu se înfrâneze numai de la lapte şi de la carne, vrea să se înfrâneze şi de la a face dragoste în perioada posturilor. Şi el rezistă un post, rezistă al doilea post, apoi devine din ce în ce mai nervos, şi ea are de ales între a provoca un mare scandal în casă – bărbatul poate că se duce la secretara lui sau la vecina de bloc şi o înşeală – sau a accepta să calce postul respectiv, pentru a nu-şi pierde bărbatul.

Situaţia e foarte delicată. Ea trebuie să se sfătuiască cu duhovnicul. Duhovnicul o să-i arate, o să-i explice, că e mai important să-şi păstreze soţul acasă decât să ţină un post. Pentru că ea e măritată cu bărbatul respectiv. Trupul ei aparţine bărbatului respectiv – atunci când fac dragoste şi nu se pretează la perversiuni. Ea trebuia să se gândească că pot să fie tensiuni la capitolul ăsta dinainte să se mărite. Şi dacă voia să ţină poruncile Bisericii, trebuia să nu se mărite cu un bărbat necredincios. Trebuia să ia unul care mergea pe calea Bisericii, pe calea rugăciunii, pe calea spovedaniei, pe calea înfrânării, şi atunci nu apăreau astfel de probleme, sau dacă apăreau erau mult mai mici.

Acum, dacă ea calcă postul pentru el, se poate ca el să o îndemne să calce toate posturile şi să invoce neputinţa lui trupească tocmai pentru a o rupe pe ea de orice fel de nevoinţă. Tocmai de asta, în situaţii cheie, creştinii nu tre­buie să ia hotărâri de capul lor, ci trebuie să se sfătuiască cu duhovnicii lor.

Sunt duhovnici care fac compromisuri, dând dezle­gare la împărtăşanie chiar şi ucenicilor care trăiesc în mari păcate. Am auzit de femei care trăiesc în curvie şi totuşi sunt duhovnici mai non-conformişti – în sensul rău al cuvântului, nu în sensul bun al cuvântului – care le dau dezlegare să se împărtăşească. Şi părintele face pogorământ, dar prin pogorământul respectiv şi femeia îşi agoniseşte osândă, se poate duce în iad, poate să paralizeze, poate să moară, dacă ia împărtăşania cu nevrednicie – dar şi părintele îşi agoniseşte osândă.

E adevărat că sunt totuşi situaţii în care unii preoţi, sporiţi în experienţa lor de duhovnici, o lasă pe femeie să se împărtăşească chiar dacă ea a păcătuit cu un bărbat, şi femeia, în urma împărtăşirii, îşi schimbă viaţa. În urma spovedaniei sincere, făcute cu pocăinţă şi cu lacrimi, şi a împărtăşaniei, îşi schimbă viaţa. Cazurile acestea, rare de altfel, nu sunt compromisuri. Com­promis este atunci când credinciosul încearcă să modeleze învăţăturile Bisericii, vrea să le pună pe un pat al lui Procust: „Îmi convine chestia asta? Nu, e prea lungă!” – pac! îi tai din picioare. Astfel încât ne facem o credinţă idolatră, după chipul şi asemănarea noastră, noi suntem Sfinţii Părinţi ai propriei noastre conştiinţe, ne uităm: „asta e bine, asta nu e. Ce zice Biserica? Să cred în reîncarnare? Nu! Bine, nu cred în reîncarnare. Dar cred în horoscop? Da, cred. Biserica zice să nu cred. Ei, lasă, nu trebuie să cred chiar tot ce zice Biserica”.

Şi începem să modelăm. „Ce zice Biserica, e păcat să munceşti duminica? Da, e păcat să munceşti duminica. Ei, atunci eu toată duminica stau la televizor, nu muncesc. Nu muncesc, stau la televizor”. Poate era de zece ori mai puţin păcat să munceşti toată duminica decât să te uiţi la emisiuni de doi bani.

E firesc să ai anumite poticniri, să faci compromisuri fără să vrei, dar măcar să le faci fără să vrei, şi nu vrând, că dacă le faci în deplină cunoştinţă de cauză, e jale. Pe măsură ce sporeşti în viaţa duhovnicească, încet, încet, conştiinţa se limpezeşte şi lucruri care înainte ţi se păreau foarte potrivite, ţi se par dezastruoase.