Iuda si „teologia dialogului”

În Pastorala de Paşti din anul 2004, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania zugrăvea un portret foarte nuanţat al urmaşilor lui Iuda…

„Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria ome­nirii, dar şi prin creştinătate. Isprava lui cea mai mare este aceea că, dintr‑o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe, a făcut o puzderie[1]. Şi continuă s‑o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu. Se adap­­­tează uşor, şi‑a rafinat metodele. Lucrează la lumina nop­­ţii şi comunică prin unde herţiene[2]. E un iscusit im­por­­ta­­tor de religie, oferind‑o concurenţial pe piaţa bu­nu­ri­lor de con­sum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lu­cre­a­ză pe furiş, te invită la dialog frăţesc[3]. Dacă‑l re­fuzi sau da­că te aperi, te pomeneşti intolerant, conserva­tor, fun­da­men­ta­list, retrograd[4]. Cunoaşte bine Biblia, are stu­dii uni­ver­sitare, vor­beşte câteva limbi străine. El ştie că Is­ca­rio­tea­nul era unul din cei doisprezece care au as­cultat şi me­mo­rat în­vă­ţă­tu­ra lui Iisus. Dacă ar fi avut cu­răţie şi ta­lent, pu­tea să scrie o Evanghelie tot atât de bo­gată ca a lui Ma­tei.

A scris‑o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un ex­celent teolog, aşa cum este şi patronul său din Qa­ran­ta­nia, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură. Toate for­me­le de sin­cretism religios care ni se propun, începând cu New Age şi terminând cu tot felul de combi­naţii între di­fe­rite secte neo­protestante, care alcătuiesc federaţii «evan­ghelice» şi «evan­ghelizatoare» şi care ca­ută să ne ame­ţeas­că prin aceste ofer­te foarte comode, se­ducătoare, de­se­ori toate acestea sunt for­me şi manifestări ale corupţiei spirituale.[5]”

Mărturia ierarhului român este cât se poate de clară, şi nu are nevoie de comentarii[6]. Totuşi, întrucât în ziua de as­­tăzi mărturia patristică este sufocată de pseu­do‑teo­lo­gi­i­le moderniste, trebuie precizat că această poziţie nu este decât o reformulare rigoristă a poziţiei Sfinţilor Părinţi.

Sfântul Paisie Velicicovski spunea cam acelaşi lucru când afirma că „uniaţia este Iuda, care cu linguşitorul să­rut a vândut credinţa pravoslavnică”[7] [59; 87]. De fapt, ori­ce formă de trădare a dreptei credinţe este în cele din ur­mă o trădare a lui Hristos Însuşi. Acest lucru îl mărturi­sea şi Papa Ioan al VIII‑lea, scriindu‑i Sfântului Fotie cel Mare despre Filioque şi latinii care au cutezat să propo­vă­du­iască un alt crez decât cel niceo‑constantinopolitan: „Noi îi socotim pe acei neascultători egali cu Iuda, deoa­rece ei au îndrăznit să facă acelaşi lucru ca şi el, predând la moarte nu Trupul Domnului, ci pe credincioşii care sunt mădularele Trupului Său, despărţindu‑i şi înde­păr­tân­du‑i unul de celălalt şi predându‑i astfel morţii veş­ni­ce, dar mai ales pe ei înşişi, aşa cum a făcut în chip ne­drept numitul ucenic”[8] [51; 196].

(Comparaţia dintre Iuda şi eretici se poate afla şi în slujbele Bisericii. În Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae, în Icosul al VII‑lea, putem citi: „Mai înainte împotrivindu‑te eresului lui Arie, cel de trei ori blestemat, ai ruşinat a lui fără de Dumnezeu învăţătură şi, ca pe un al doilea Iuda surpându‑l, l‑ai lăsat” [5; 391].)

În articolul În logica lui Iuda, părintele Ion Alexandru Mizgan scria: „Pentru a lovi cât mai puternic în Biserica Ortodoxă, s‑a mers în logica lui Iuda” [57; 25]. Care este această logică a lui Iuda, aplicată în domeniul dogmatic? „Ortodoxia nu poate fi credinţa cea adevărată. Ortodoxia a eşuat, atât în plan religios, cât şi în plan cultural sau po­litic. Ortodocşii sunt mai păcătoşi decât creştinii de alte con­fesiuni. Neoprotestanţii au făcut mai multă misiune în ţările africane sau arabe decât ortodocşii. Să căutăm deci un adevăr comun tuturor confesiunilor, depăşind spiritul îngust al Sfinţilor Părinţi…”

În plan misionar, efectele unei astfel de orientări sunt dezastruoase. Mesajul Sfinţilor Părinţi adresat celor din afara Bisericii: „Lepădaţi înşelarea, veniţi la Adevăr”, este schimbat în „Haideţi să vedem împreună unde este ade­vărul!” Dialogul de pe poziţii egale ia locul întâlnirii dintre măr­turisitori şi cei care caută adevărul (Asissi 1986, Bu­cu­reşti 1998 – „Pacea este numele lui Dumne­zeu”).

În articolul „Referitor la teologia dialogului” – tipărit în The Ecumenicul Review, organul oficial al Consiliului Ecu­menic al Bisericilor –, Wesley Ariaraya prezintă esen­ţa acestei poziţii spirituale: „Teologia dialogului tre­bu­ie înainte de toate să conştientizeze din nou esenţa reli­giei şi teologiei. Una din greşelile noastre făcute în trecut constă în faptul că am absolutizat religia şi teologia creş­tină, socotind alte religii false şi nedrepte. […] Toate reli­gi­ile caută să‑şi mărturisească propria experienţă reli­gi­oa­să în cadrul unui anumit mit despre esenţa lumii, despre om, despre Dumnezeu… E periculos să se creadă că o «legendă» e mai dreaptă decât alta. De exemplu, hindusul poate vorbi despre experienţa religioasă prin mitul care in­clude legea karmei, reîncarnarea ş.a. Iudeo‑creştinul poa­te mărturisi despre experienţa sa în legătură cu mitul (!) de­spre facerea lumii, păcatul originar şi răs­cumpărare. […] Toate aceste legende sunt nedefinite prin ele însele şi sunt li­mitate în cadrul unor hotare în care credincioşii îşi măr­tu­risesc credinţa şi trăirile” [8; 255].

O astfel de poziţie contravine flagrant mărturiei Sfin­ţilor Părinţi. Duce la falsificarea identităţii creştine[9].

Iată o mărturie nedorită – a lui Miriam Starhawk – de­spre roadele dialogului interreligios: „Învăţătura despre ce­remoniile religioase şi despre istoria religiei zeiţei Thea, predată preoţilor, călugărilor, călugăriţelor, îndru­măto­ri­lor creştini a fost o experienţă nouă care ne‑a răs­plătit os­te­neala. I‑am aflat pe aceştia foarte receptivi la noile idei, în­setaţi de forme de adorare a lui Dumnezeu şi foarte cre­a­­tivi… Cu mare bucurie descopăr că există în bisericile creş­tine un curent puternic care priveşte cu simpatie spi­ri­tul idolatriei şi doreşte să cunoască învăţătu­rile Religiei Antice” [78; 165].

Mărturia ei este şocantă. Din ea ne dăm seama că de fapt dialogul interreligios nu este neutru, ci duce la apos­ta­zia creştinilor. Iată un exemplu standard de discurs ne­sincer – e vorba de un fragment din discursul lui Swami Vivekananda de la Primul Congres al Religiilor Lumii, Chicago 1893: „Dacă cineva din auditoriu crede că aceas­tă unitate va rezulta prin triumful unei religii – ori­care ar fi ea – şi dispariţia celorlalte, unuia ca acesta nu pot să îi spun decât: «Fratele meu, speranţele tale vor fi înşelate». Oare eu doresc ca şi creştinii să fie hin­duişti? Nici­de­cum… Creştinii nu trebuie să devină hin­duişti sau budişti, nici ca aceştia să devină creştini, ci fie­care religie va tre­bui să îşi însuşească duhul celorlalte re­ligii, păstrându‑şi to­tuşi particularităţile ei, pentru a putea propăşi potrivit pro­priilor legi” [78; 157].

Dacă de obicei demonstrarea nesincerităţii discursuri­lor de acest gen este dificilă, în cazul de faţă lucrurile sunt simple. Iată ce a declarat Vivekananda la întoarcerea sa în India: „Acesta este marele ideal care se află înaintea noastră, şi fiecare dintre noi trebuie să se înarmeze pentru aceas­ta – cucerirea lumii de către India. Noi toţi trebuie să ne înarmăm şi să ne încordăm fiecare nerv pentru acest scop. Ridică‑te, Indie, şi biruieşte lumea prin spiritualita­tea ta…” [78; 157].

Trebuie să avem discernământ şi să nu ne lăsăm înşe­laţi. Trebuie să ne manifestăm opoziţia faţă de astfel de pro­puneri diavoleşti… O poziţie care poate fi luată drept re­per se poate afla în ultima parte din Pastorala despre „Iuda zilelor noastre” a Înalt Preasfinţitului Bartolomeu Anania:

„E bine să ştiţi că, pe măsură ce aceste invazii (e vorba de invaziile la care ne supun cruciadele misionare hetero­do­xe – n.n.) devin tot mai radicale, dar ne propun, în mod re­petat şi stăruitor, «toleranţa», e bine să ştiţi că toleranţa trebuie să funcţioneze până în clipa când începe abuzul! Din momentul în care celălalt abuzează de toleranţa mea, aceasta încetează şi trebuie să înceteze. De aceea, perso­nal, voi deveni intolerant, chiar cu riscul de a fi catalogat drept fundamentalist. La urma urmei, dacă e vorba de «fun­damentalism», primul fundamentalist a fost însuşi Iisus Hristos: «Înapoia Mea, satano!»” [98; 21].

***

Despre dialogul dintre creştini şi musulmani, Arhie­pis­co­pul Anastasie Yanoullatos dă mărturie din proprie ex­pe­rienţă: „Nu trebuie să vedem lucrurile prea romantic. Dia­logul presupune că ambele părţi doresc relaţia şi cău­ta­rea. Această dispoziţie a fost însă cultivată până astăzi mai mult în lumea creştină. Nu am putea să spunem ace­laşi lucru şi despre cea musulmană; cu foarte puţine ex­cep­ţii, în lumea musulmană nu este prezentă o disponibi­li­tate analogă. În paralel, avem suficiente exemple ale unei noi exaltări a fundamentalismului (din partea adep­ţi­lor «epurării islamice») şi de intoleranţă (de exemplu, în Iran, Liban, Turcia, Algeria). De aceea, în loc să vorbim de­spre un dialog al Creştinismului – sau fie şi al creştini­lor – cu Islamul, este mai corect să vorbim despre dialo­gul unor creştini cu puţini musulmani. […] Crucea ră­mâ­ne «sminteală» şi «nebunie» pentru modul de gândire mu­sulman clasic. În plus, acesta (acest mod – n.n.) reac­ţio­nează negativ la adresa experienţei liturgice esenţiale a creş­tinilor, dumnezeiasca Liturghie, această trăire perso­na­lă a comuniunii cu Hristos. Atunci când musulmanii au transformat impunătoarele locaşuri creştine în moschei, s‑au grăbit să elimine mai ales trei elemente: simbolul Cru­­cii, Sfânta Masă şi iconostasul cu chipurile sfinţilor care au trăit «în Hristos»” [106; 142].

Nici în ce priveşte dialogul cu evreii rezultatele nu sunt îmbucurătoare… Părintele Andrei Kuraev scria: „Uni­rea creştinilor cu evreii poate duce nu numai la pier­de­rea lui Hristos cel euharistic, ci şi la pierderea lui Hris­tos al Evangheliilor[10]. Ne‑am afla în situaţia de a eli­mina din Biblie Evanghelia şi să rămânem doar cu cărţile Ve­chiu­lui Testament. Este evident că o asemenea opera­ţie nu va putea îmbogăţi viaţa creştinilor, ci, dimpotrivă, o va sărăci” [46; 194].

Trebuie să apreciem sinceritatea Şef Rabinului Moses Rosen, care considera că un dialog teologic iudeo‑creştin nu este de folos nici unei părţi şi că, de fapt, colaborarea din­tre cele două părţi exclude aspectul spiritual: „Evreii au o experienţă nefericită a dialogurilor cu bisericile creş­ti­ne. Cred că aceasta este principala reacţie pe care mi‑o pro­­voacă orice menţionare a ecumenismului şi a nece­si­tă­ţii lui. Din punctul meu de vedere, dialogul cu biserica creş­­tină nu este necesar. Nu ajută nici uneia din părţi. […] Concepţia creştină este că toţi evreii care şi‑au păs­trat iu­daismul şi nu au acceptat propovăduirea lui Iisus sunt nişte păcătoşi. Această perspectivă nu este întot­dea­una mărturisită de către predicatorii creştini, dar în genere toţi conducătorii bisericii îi sunt devotaţi. […] Am cu­nos­cut şi chiar m‑am împrietenit cu un număr de episcopi dis­­tinşi, dar atitudinea lor faţă de evrei era tot de «aştep­ta­re»[11]. De aceea, cu toate că am avut relaţii bune cu bise­ri­ca română, niciodată nu am putut intra într‑un dialog te­o­lo­gic. Desigur, puteam avea discuţii şi o cooperare strân­să iudeo‑creştină pe teme legate de problemele umane în ge­neral, de pace şi război, de dreptate socială, împotriva pe­ricolului atomic, dar nu mai mult”[12] [65; 293].

[1] Existenţa acestei „puzderii” de biserici nu implică faptul că Trupul lui Hristos S‑a împărţit în multe părţi. După cum mărturisea Sfântul Fo­tie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, în deplin acord cu toţi cei­lalţi Sfinţi Părinţi, „există doar o singură Biserică a lui Hristos, apos­tolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar ce­le­lalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răz­vrătiţilor” [90; 29]. Iar părintele Stăniloae a afirmat: „Biserica Romano‑Catolică şi Bi­serica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, adică o singură Biserică. Deci, noţiunea de Biserici surori este im­proprie” [93; 61]. Improprie, deci greşită.

[2] Şi nu numai. Întreaga mass‑medie îi stă la dispoziţie…

[3] Cuvântul acesta pare a rezuma punctul de vedere al Conferinţei Bi­se­­ricilor Ortodoxe Autocefale, care a avut loc la Moscova, în 1948: „Miş­carea ecumenică reprezintă o nouă încercare de zidire a Turnului Ba­­bel, ca semn al unei noi rătăciri a omenirii… Suntem în drept să con­­siderăm ecumenismul drept o rătăcire ispititoare, bazată pe păca­tul trufiei. Principiul lui este: «Uniţi‑vă, uniţi‑vă, cu orice preţ, pe ori­ce temei, dar uniţi‑vă!». Acesta este un principiu al unionismului for­ţat, după care nu poate urma decât totalitarismul bisericesc” [8; 117]. Dia­­logul interconfesional nu trebuie să aibă ca ţel căutarea uni­rii în ab­­senţa adevărului, ci mărturisirea adevărului de către cei care l‑au aflat către cei care îl caută…

[4] Sfântul Ignatie Briancianinov: „Potrivnicii lui Antihrist vor fi soco­tiţi făcători de tulburare, vrăjmaşi ai binelui obştesc şi ai rânduielii so­ciale, vor fi supuşi prigoanei pe faţă şi într‑ascuns, vor fi supuşi la caz­ne şi pedepse” [13; 18].

[5] www.arhiepiscopia‑ort‑cluj.org/pastorala.htm.

[6] Comentariile ar risca să fie ori foarte dure, al­te­rând nefiresc tonul echilibrat al pastoralei, ori dulcege, şi atunci ar de­forma mesa­jul curajos şi mărturisitor.

[7] Înainte de asta, Sfântul Paisie scrisese chiar că „uniaţia este mlădiţa îna­intemergătoare a antihristului, ce ademeneşte cu măgulire pe cei mai neştiutori întru pierzanie” [59; 87]. El a înţeles foarte bine peri­co­lul amestecării dreptei‑credinţe cu dogmele apusene. Din păcate, cu­vintele sale s‑au dovedit profetice…

[8] Sfântul Maxim Grecul întăreşte cuvintele papei Ioan al VIII‑lea: „Iată cât de limpede a arătat acel Sfânt Părinte, prin aceste cuvinte scur­te, că această erezie este urâtă şi respinsă. El îi compară cu Iuda pe cei care au născocit‑o şi pe cei care au susţinut‑o după ei. Ce pot spu­ne, iarăşi, duşmanii împotriva acestui lucru?” [51; 196]

[9] Ecourile acestei falsificări sunt variate. Iată, de exemplu, un citat din editorialul „Avem noi fraţi”, apărut într‑un periodic creştin orto­dox (Învierea, nr. 345 / 1 august 2004): „Întemeietorul de facto al is­la­mului este însă Mahomed, care a primit din mâna îngerului Ga­briel tex­tele sfinte pe care apoi le‑a adunat în cartea numită Coran. Ori­cine, care are curiozitatea, poate cerceta, chiar şi în treacăt, învă­ţătura de credinţă a islamului pentru a constata cât de multe asemă­nări exis­tă între acesta şi creştinism”. Dacă un creştin afirmă că legea lui Ma­ho­med a fost adusă de „îngerul Gabriel”, adică de Sfântul Ar­hanghel Ga­vriil, nu se leapădă de Hristos? Articolul se încheie în acelaşi ton: „Nă­dăjduim că apariţia unei comunităţi musulmane în Timişoara va duce la apropierea dintre cei care aparţinem celor două mari religii, la în­frăţirea noastră în slujirea aceluiaşi Dumnezeu”. Dacă un creştin sa­lută apariţia unei comunităţi musulmane într‑un spaţiu creştin în­seam­nă că nu are o conştiinţă ecclesială…

[10] În Platforma de la Philadelphia a iudaismului reformat – adoptată de Conferinţa de la Philadelphia din 3‑6 noiembrie 1869 – scrie: „Noi pri­vim distrugerea celui de‑al doilea stat evreiesc nu ca pe o pedeapsă pen­tru păcatele lui Israel, ci ca pe un rezultat al ţelului divin dezvăluit lui Avraam, care, după cum a devenit tot mai limpede în decursul is­to­riei lumii, constă în dispersarea evreilor în toate colţurile lumii, pen­tru împlinirea misiunii lor de preţ, aceea de a conduce naţiunile la ade­vărata cunoaştere şi la venerarea lui Dumnezeu” [67; 135].

[11] Iată cum răspunde Israelul misionarilor creştini: „Organizaţia reli­gi­oa­să Iadle‑Ahim («O mână către fraţi»), al cărei scop este lupta îm­po­triva misionarilor străini, a publicat un raport în legătură cu ac­ti­vi­ta­tea sa. Conform raportului publicat, în anul curent, organizaţia a pri­mit 1250 de plângeri din partea evreilor nemulţumiţi de faptul că pe te­ri­to­riul Israelului activează misionari străini, în special cei creş­tini. Or­ga­ni­za­ţia a reuşit «să readucă în sânul iudaismului» 174 de is­rae­liteni creş­ti­naţi. În anul curent, Iadle‑Ahim a «deconspirat» 12 mi­sio­nari care au so­sit în Is­ra­el în calitate de turişti. În conformitate cu ho­tărârea or­ga­ne­lor co­res­pun­zătoare, aceştia au fost deportaţi în afara ţă­rii. Altor 10 mi­si­onari le‑a fost refuzată intrarea în Israel. Conform ho­tărârilor in­stan­ţe­lor de jude­ca­tă şi în urma acţiunilor Iadle‑Ahim, pe teritoriul statului au fost închise 18 centre misionare” (22 sep­tem­brie 2005). Materialul este preluat de pe http://chisinau.novopress.info/?p=8. Recomand acest site de ştiri alter­native (un fel de frate de peste Prut al http://ro.altermedia.info/).

[12] Afirmaţia aceasta nu este făcută de oricine. Lordul Iakobovici, care a fost Şef Rabin al Marii Britanii şi Preşedintele Conferinţei Rabinice Eu­ropene, spunea despre Şef Rabinul Moses Rosen că „este cunos­cut, respectat şi admirat în toată lumea evreiască, ca un purtător de cu­vânt de înalt prestigiu al poporului său” [65; 11].

(din volumul Danion Vasile – Evanghelia versus Iuda, Editura Sophia, 2007)