„Suntem ai Bisericii pe cât suntem ai Sfinţilor Părinţi” [52; 187][1].
Mitropolitul Hierotheos Vlachos
Sfântul Ignatie Briancianinov ne spune: „Rezultatele ştiinţelor şi metodele de atingere a rezultatelor acestora rămân de nepătruns pentru oamenii ce nu s-au îndeletnicit cu ştiinţele: rezultatele şi metodele atingerii rezultatelor din ştiinţa ştiinţelor, din ştiinţa care s-a pogorât din cer, din ştiinţa dăruită lumii de către Fiul lui Dumnezeu, din ştiinţa care îl schimbă pe om cu desăvârşire, din ştiinţa care îl preface din trupesc şi sufletesc în duhovnicesc, din creştinism, cu atât mai mult rămân de nepătruns pentru cei care nu s-au îndeletnicit cu studierea ei legiuită, după metoda rânduită de Dumnezeu.
Deci lipsită de judecată este dorinţa unora ca rezultatele studierii creştinismului, înaltele şi adâncile lui taine să fie pentru ei pe deplin limpezi fără nici o cercetare prealabilă a creştinismului. Vreţi să cunoaşteţi tainele creştinismului? Studiaţi-l…” [15; 75-76]
Aceste cuvinte ale marelui ierarh rus ar trebui să rămână pentru totdeauna în minţile celor care vor să afle răspunsul la întrebările legate de adevărul spiritual. Pe cât de comod este omul modern, care vrea să servească răspunsurile la întrebările sale cu aceeaşi grabă cu care serveşte masa într-un fast-food, pe atât de greu îi este să ajungă la răspunsurile corecte.
Adevărul nu este un obiect, nu poate fi cumpărat cu bani. Cunoaşterea adevărului necesită nevoinţă, necesită jertfă. Cei care încearcă să afle răspunsul la întrebările lor fără a face nevoinţa necesară, ori vor afla răspunsurile adevărate, dar nu vor avea maturitatea să le aprecieze valoarea, şi atunci se vor îndepărta de ele, ori vor afla răspunsuri false, şi nu vor fi în măsură să le observe falsitatea.
A cunoaşte adevărul presupune a accepta modul în care Dumnezeu vrea să descopere oamenilor acest adevăr. A respinge acest mod de cunoaştere înseamnă a respinge rezultatele cunoaşterii la care conduce. Unii se întreabă: „Cum vede Biserica problema X?”. Şi, după aflarea răspunsului, se grăbesc să îl conteste numai pentru că nu l-au înţeles. Biserica are o poziţie care poate fi înţeleasă numai de către cei care au parcurs o treaptă absolut necesară cunoaşterii spirituale: înţelegerea valorii Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii.
„Ceea ce a zis Dumnezeu este limpede că nu-i perfectibil, dar ceea ce a spus clerul în numele lui Dumnezeu formează o ştiinţă susceptibilă de perfecţionare, asemenea tuturor celorlalte ştiinţe omeneşti. Este nevoie ca, din când în când, teoria teologică să fie reînnoită, aşa cum este cazul fizicii, chimiei şi fiziologiei” [27; 6], scria Claude-Henri, conte de Saint-Simon, în lucrarea sa Noul creştinism.
Numai că, dacă în privinţa cunoaşterii ştiinţifice poate fi vorba de un progres, şi anumitor teorii considerate o vreme adevărate li se vădeşte falsitatea, în privinţa cunoaşterii spirituale înnoirea nu îşi poate găsi locul. În momentul în care adevărul Bisericii nu este un adevăr inventat de oameni, fie ei şi clerici, ci este descoperit de Dumnezeu pentru binele şi mântuirea oamenilor, el nu poate fi înlocuit de nici un alt adevăr. Cine crede într-un progres al adevărului presupune că, în fiecare etapă, adevărul este relativ. Şi că ceea ce apare de fiecare dată drept nou adevăr va sfârşi prin a fi contrazis de adevărul care îi succede. Sfânta Tradiţie nu va fi niciodată contestată de către Părinţii Sfinţi pe care îi are şi îi va mai avea Biserica până la sfârşitul veacurilor. Asta nu înseamnă că, pe măsură ce noi erezii şi noi provocări spirituale vor asalta Biserica, aceasta nu va da un răspuns pe măsură. Dar pentru aceasta nu are nevoie să îşi modifice, să îşi modernizeze învăţătura. Adevărul nu poate fi modernizat.
Omul contemporan are nevoie nu numai de mărturisirea adevărului de credinţă, ci şi de lămuriri ce privesc probleme care, deşi nu sunt neapărat importante, fac parte din frământările sale. „Ce energii există în piramide? Cum se pot vedea câmpurile energetice? Cum se poate vindeca omul prin propriile puteri de bolile pe care le are?”
La multe dintre aceste întrebări, scrierile Sfinţilor Părinţi dau răspunsuri precise şi extinse. Nu este nevoie decât de cel mult o traducere a limbajului arhaic, astfel încât să poată fi accesibil omului modern.
La alte întrebări, răspunsurile se găsesc mai greu în Tradiţie, şi osteneala e o condiţie necesară găsirii lor. E adevărat că aşa cum protestanţii au ajuns la mari rătăciri, tâlcuind în mod greşit diferite versete ale Sfintei Scripturi, la fel şi un creştin ortodox ar putea tâlcui greşit anumite citate din Sfinţii Părinţi. Pentru cine se apropie cu inimă mândră de scrierile patristice, vrând să se mândrească cu cunoaşterea lor, aceste scrieri îi pot fi sabie cu două tăişuri.
Dar cel care se apropie cu smerenie de aceste scrieri, găseşte în ele o comoară de mare preţ. El nu va cădea în greşeala pe care o face protestantul, care tâlcuieşte Sfânta Scriptură fără a avea nici un reper la care să se raporteze. El se va raporta întotdeauna la cugetul Bisericii, şi îşi va modela cunoaşterea după acest cuget. Şi, ori de câte ori va vedea că Predania Sfinţilor Părinţi contrazice propria părere, va renunţa fără şovăială la această părere.
Cei care nu vor să primească răspunsurile Bisericii consideră că aceasta nu este în măsură să propovăduiască adevărul, şi nu poate decât să conteste celelalte învăţături spirituale pentru a se aşeza pe ea însăşi în ipostaza izvorului cunoaşterii.
Sfântul Dionisie Areopagitul îi scria unui preot: „Să nu te socoteşti învingător, Preote Sosipatru, pentru că defăimezi un cult şi o doctrină care nu ţi se par bune. Nici să nu-ţi închipui că dacă le-ai combătut, urmează că părerile lui Sosipatru ar fi deja adevărate. Pe bună dreptate se poate ca, ţie şi altora, din pricina multor minciuni şi aparenţe, să vă rămână ascuns adevărul, care este unic şi tainic. Căci nu este de ajuns ca un lucru să nu fie roşu ca prin aceasta să fie alb; nici ceea ce nu e un cal să fie în mod necesar un om. Astfel, dacă voieşti să mă convingi, aceasta să faci: încetează să vorbeşti împotriva altora; ci astfel să cuvântezi despre adevăr, încât spusele tale să rămână pentru totdeauna ireproşabile” [20; 56 ].
Acesta este duhul Ortodoxiei: mărturisirea smerită a Adevărului. Ortodoxia nu înseamnă negare – a patimilor, a ereziilor, a minciunii. Ortodoxia este mărturisirea luminii, a Adevărului, a lui Hristos.
Această mărturisire implică negarea tuturor formelor de întuneric şi de minciună. Dar esenţială este în primul rând lumina. Una dintre cele mai impresionante cărţi scrise în duhul acesta este capodopera Arhimandritului Vasilios, Intrarea în împărăţie[2]. Cerându-i-se acestui avvă athonit să scrie ceva despre rătăcirea ecumenistă, el s-a mulţumit să mărturisească despre frumuseţea de nespus a Ortodoxiei. Cei care înţeleg mărturia lui nu mai au nevoie de nici o critică la adresa catolicismului sau a protestantismului. El a reuşit să prezinte atât de iscusit lumina Ortodoxiei, încât convinge cititorii că orice altă lumină păleşte în faţa ei.
A fi ortodox înseamnă a răspunde chemării lui Dumnezeu. A fi ortodox înseamnă a cunoaşte binecuvântarea de a fi în Biserică.
A fi ortodox înseamnă a trăi bucuria pe care o mărturisea Sfântul Ioan de Kronstadt: „
Tot Sfântul Ioan de Kronstadt spunea: „Creştinilor, mai ales ortodocşilor, care păstrează şi păzesc curate dogmele credinţei noastre de Dumnezeu predanisite, li s-au dat de către Dumnezeu atâtea bunătăţi şi puteri spre mântuire, li s-au descoperit atâtea taine ale lui Dumnezeu, încât cei credincioşi, cu luare-aminte, care se nevoiesc întru credinţa lor, să se mântuiască şi să se facă moştenitori ai Împărăţiei cereşti şi veşnice” [32; 36].
Şi totuşi, chiar dacă bunătăţile de care se învrednicesc cei care merg pe calea Bisericii sunt de mare preţ, mulţi oameni îşi pleacă urechile la propovăduirea dascălilor eretici şi se îndepărtează de Adevăr pentru a se apropia de minciună. Ce s-ar putea face pentru a veni în ajutorul celor înşelaţi de diferiţii eretici?
„După câte ştiu, n-am polemizat vreodată nici cu elinii, nici cu cei de altă credinţă, având convingerea că oamenilor oneşti le este de ajuns dacă vor putea să cunoască în sine şi să vorbească despre însuşi acest adevăr care există în chip real. Din moment ce acest adevăr, oricare ar fi el, este dovedit cu dreaptă judecată şi fără greşeală, din moment ce este clar stabilit, atunci orice afirmaţie străină şi pretins adevărată va fi respinsă, căci este altceva şi neasemănătoare cu adevărata realitate, mai degrabă părând că este decât ar fi într-adevăr. Nu-i este de nici un folos celui ce descoperă adevărul să se înfrunte cu unii sau cu alţii, căci fiecare pretinde că posedă moneda împărătească şi nu are poate decât un idol înşelător, ceva din vreo parte de adevăr; dacă tu combaţi pe acesta, altul şi iarăşi celălalt vor căuta ceartă pentru un lucru identic.
După ce această raţiune adevărată va fi fost stabilită cu dreaptă judecată, rămâne de nerespins de către toţi ceilalţi, ceea ce nu este aşa (conform cu adevărul) prin sine decade de la starea de neatins a adevărului autentic. Cunoscând deci bine, după câte cred, acest lucru, nu am provocat nici o discuţie în contradictoriu, nici cu elinii, nici cu alţii, ci îmi este de ajuns – Dumnezeu să mă ajute! – să aflu mai întâi adevărul, apoi, odată cunoscut, să-l propovăduiesc aşa cum se cuvine”, îi scria Sfântul Dionisie Areopagitul episcopului Policarp [20; 58-59].
Adevărat lucru este că polemicile pe teme religioase sunt neroditoare. Pentru cei care nu acceptă predaniile Sfinţilor Părinţi, nici un argument nu poate sta în picioare. Iar cei care le acceptă nu au nevoie de polemică: cercetând izvoarele Sfintei Tradiţii, vor găsi răspunsuri la întrebările lor.
Din scrisoarea sfântului Dionisie nu trebuie să înţelegem că Ortodoxia nu cunoaşte spiritul polemic, şi că singura apărare împotriva atacurilor eretice este afirmarea smerită a adevărului.
Ortodoxia oferă acelaşi răspuns, dar în forme diferite, pentru căutătorii adevărului. Unora le este de ajuns să citească despre frumuseţea credinţei, alţii au nevoie de texte apologetice, de combateri ale ereziilor.
Ortodoxia este în aceeaşi măsură atât a Sfântului Dionisie Areopagitul, care evita polemica, cât şi a Sfântului Irineu al Lyonului, care a scris voluminoasa lucrare Împotriva ereziilor. Ortodoxia este în egală măsură a părintelui Sofronie de
În momentul în care creştinii vor cunoaşte dreapta-credinţă, vor putea urca pe scara arătată de părintele Sofronie Saharov. Dar, câtă vreme ei stau departe de învăţătura ortodoxă şi cochetează cu diferitele rătăciri, au mare nevoie de învăţători asemenea Preacuviosului părinte Iustin.
„
În cartea Fiii Vărsătorului, Marilyn Ferguson, unul dintre principalii stâlpi ai păgânismului de factură New Age, făcea apologia unui nou tip de adevăr, a unui nou tip de cunoaştere: „Conspiraţia Vărsătorului este o formă deosebită de revoluţie, cu revoluţionari de un stil nou. Ea are în vedere schimbarea conştiinţei unui număr decisiv de oameni, suficient pentru a provoca o reînnoire a societăţii.
«Nu putem aştepta ca pământul să se învârtească – a spus filosoafa Beatrice Bruteau – ca timpurile să se schimbe şi noi să ne schimbăm odată cu ele, ca revoluţia să vină şi să ne ia cu sine în noul ei curs. Noi suntem viitorul. Noi suntem revoluţia»” [59; 20].
Vremuri din ce în ce mai tulburi se arată la orizont. Norii negri ai ereziilor împânzesc cerul. Şi se aude din ce în ce mai tare glasul Ispititorului care întreabă: „De ce să păstraţi învăţătura Bisericii? De ce nu vreţi să primiţi în sufletele voastre adevărul şi vă încăpăţânaţi să păstraţi o credinţă care şi-a pierdut valabilitatea? Nu vedeţi că termenul ei de garanţie a expirat?”.
Ca un ecou al acestei voci, în rândurile creştinilor au apărut din ce în ce mai mulţi „învăţători”, care încearcă să ia tot ceea ce li s-a părut mai de preţ în ortodoxie şi să amestece cu o sumedenie de credinţe religioase care par să fie apropiate de sufletul omului contemporan. Putem reduce mesajul lor la câteva teme esenţiale: reîncarnare, câmpuri bioenergetice, puteri paranormale, vindecări miraculoase, incursiuni în timp.
În faţa acestei oferte de practici spirituale, un refuz motivat de un simplu răspuns: „Sunt ortodox!”, pare să ascundă o teamă de cunoaştere, pare să ascundă o lipsă de interes pentru cunoaşterea adevărului.
Tipică în acest sens este discuţia contradictorie dintre un creştin-ortodox şi un neoprotestant, discuţie în care fiecare vrea să îl convertească pe celălalt. Nici unul nu ştie să argumenteze temeinic de ce adevărul ar fi de partea sa, dar totuşi insistă să îl convingă pe celălalt să se convertească. Nici unul nu vrea să renunţe la tradiţia în care a fost crescut.
Dar adevărul nu este bicolor. Cine vrea să cunoască adevărul nu trebuie să pună nici o stavilă în calea acestuia. Şi noi suntem ortodocşi nu doar pentru că aceasta este credinţa în care ne-am născut. Nu doar pentru că moşii şi strămoşii noştri au fost ortodocşi. Suntem ortodocşi pentru că am înţeles că Biserica Ortodoxă este Trupul lui Hristos şi că deţine adevărul de credinţă.
În faţa rătăcirilor contemporane nu avem decât două opţiuni: ori primim învăţătura Bisericii despre acestea, ori ne formăm o opinie personală şi încercăm să deosebim după mintea noastră ceea ce este bun de ceea ce este rău.
Există două atitudini în cunoaşterea adevărului: ori să plecăm noi în căutarea lui, ori, dacă Adevărul vine spre noi, să îl primim cu braţele deschise.
Este trist că din ce în ce mai mulţi oameni pleacă în căutarea Adevărului şi, neştiind cum să caute, trec pe lângă el în grabă. Întrebarea lui Pilat din Pont răsună astăzi cu putere: „Ce este adevărul?”
Oamenii caută un adevăr care să corespundă imaginii pe care ei înşişi şi-au creat-o, caută un chip cioplit care să aibă dimensiunile standard. Oamenii au lucrat pantoful după cum au vrut şi acum caută o Cenuşăreasă căreia să i se potrivească. Au luat patul lui Procust şi acum încearcă să verifice dacă adevărul încape în el. Nu ar fi de mirare dacă am găsi în vreun ziar un anunţ gen: „Caut adevărul. Ofer recompensă substanţială”.
Nu este greu de observat faptul că oamenii nu ştiu să caute Adevărul. Adevărul nu este o idee, nu este un obiect. Adevărul este o Persoană care vine spre noi, care iese în întâmpinarea noastră. „
Iată piatra de poticnire: Adevărul este o Persoană. Şi noi putem respinge sau primi acest Adevăr. Dumnezeu ne-a lăsat liberi. Numai că, dacă Îl vom ocoli pe Hristos, nu vom putea ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat pentru ca noi să ne mântuim. Dacă noi vrem să primim învăţăturile Sale şi să Îi ascultăm poruncile, vom dobândi mântuirea. Dacă vrem să găsim o altă cale şi încercăm să intrăm în Împărăţia Cerurilor pe vreo uşă lăturalnică, o vom afla cu siguranţă încuiată.
Nu noi L-am creat pe Dumnezeu, ci El ne-a creat pe noi. Nu Dumnezeu trebuie să corespundă tiparelor pe care noi ni le-am imaginat, ci pe Dumnezeu trebuie să Îl primim aşa cum El Însuşi S-a descoperit oamenilor.
Rătăcirile contemporane nu pot fi atacate decât în numele adevărului. O combatere a acestora doar în numele unei credinţe false – cum este cea musulmană – nu îşi are rostul. De aceea, înainte de a încerca să respingem valul de neopăgânism, trebuie să ştim dacă este bine ce facem, să ştim dacă Adevărul este sau nu de partea noastră.
Pentru credinţa oricărui creştin ortodox există câteva elemente fundamentale: recunoaşterea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Unul dintre cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi, înţelegerea Bisericii ca Trup mistic al lui Hristos, păstrarea dreptei credinţe şi trăirea unei vieţi în ascultare de poruncile Bisericii.
Dacă noi recunoaştem dumnezeirea lui Hristos, dacă noi primim învăţăturile Bisericii şi ascultăm poruncile ei, atunci mergem pe calea mântuirii. Numai în momentul în care am înţeles că Biserica deţine adevărul de credinţă, putem veni în ajutorul celor care s-au lăsat înşelaţi de învăţături necurate.
Fără nici un triumfalism, afirmăm în faţa lumii întregi că învăţătura Bisericii este învăţătura cea dreaptă, chiar dacă întotdeauna au fost oameni care au pus la îndoială adevărul pe care îl propovăduieşte Biserica. Putem spune că unul dintre simbolurile credinţei noastre este mâna Sfântului Spiridon, făcătorul de minuni, mâna prin care s-a vădit puterea Sfintei Treimi. În faţa ucenicilor lui Arie, care nu credea că Hristos este ipostas al Dumnezeirii, ci credea doar că este cea mai importantă fiinţă creată, Sfântul Spiridon a luat în mână o cărămidă care, prin putere dumnezeiască, s-a despărţit în elementele din care a fost făcută: apa i-a curs sfântului printre degete, văpaia de foc s-a ridicat şi în mână i-a rămas doar lutul. Aşa a arătat Sfântul Spiridon cum cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi sunt unite într-o singură dumnezeire.
Ceea ce mintea omenească nu putea pricepe, Dumnezeu a arătat printr-o lucrare minunată. De ce a fost nevoie de o minune? Pentru că raţiunea nu poate deduce dogmele Bisericii în mod logic. Ceea ce ţine de credinţă nu poate fi înţeles numai cu ajutorul raţiunii. Oricât s-a străduit Arie să înţeleagă taina Sfintei Treimi, folosindu-se numai de raţiune, nu a reuşit.
Totuşi, arianismul nu a murit nici după minunea făcută de Sfântul Spiridon. Rătăcirile care neagă dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu se înmulţesc fără întrerupere şi ecourile lor se manifestă într-un perimetru din ce în ce mai larg.
Analizând impactul arianismului asupra culturii din vremurile noastre, Preacuviosul Părinte Iustin Popovici constata că „arianismul nu a fost înmormântat încă; astăzi el este mai la modă şi mai răspândit decât oricând. E răspândit ca un adevărat suflet în trupul
În zilele noastre, cultura nu numai că s-a îndepărtat cu mândrie de cult, ci chiar se străduieşte să fie duşman al cultului, coborându-se din poziţia de unealtă a lui Dumnezeu în cea de unealtă a diavolului. Dacă cineva ar face o evaluare critică a culturii contemporane, ar observa pe ea peceţile ereziei. Şi aceste peceţi nu au apărut la întâmplare, ci sunt rodul unei îndepărtări sistematice de ceea ce înseamnă cugetul Bisericii.
Diavolul găseşte tot timpul argumente pentru a-i ţine lângă el pe cei care, la un anumit moment, s-au lăsat păcăliţi. Chiar în faţa unor minuni – precum cea făcută de Sfântul Spiridon – unii eretici au rămas înţepeniţi în rătăcire. Vedem chiar că istoria Bisericii este plină de minuni care au arătat neputinţa ereticilor, a păgânilor sau a slujitorilor idoleşti, care au stat împotriva mărturisitorilor creştini. Totuşi, nici unul dintre aceste semne nu a avut rolul de a anihila libertatea umană. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca toţi oamenii din lume să fie obligaţi a recunoaşte că singura credinţă adevărată este cea ortodoxă, ar fi făcut minuni înfricoşătoare şi, de spaimă, oamenii s-ar fi convertit. Pentru drept-credincioşi, minunile care au vădit adevărul dreptei-credinţe sunt dovezi ale dragostei lui Dumnezeu, sunt dovezi că Domnul veghează ca turma să nu meargă pe căi greşite.
Vom aminti aici de minunea pogorârii luminii sfinte în noaptea de Paşti, lumină care se pogoară în fiecare an peste Sfântul Mormânt, lumină care arată că adevărata credinţă este cea ortodoxă. Ar fi normal ca această minune, care mărturiseşte de secole care este Biserica adevărată, să fie cunoscută în toată lumea şi toţi oamenii să ia aminte la „mesajul” ei. Dar pe cât este de clar pentru ortodocşi că această lumină este semn dumnezeiesc, pe atât de clar pare pentru cei de alte credinţe că totul este o simplă scamatorie care stimulează credinţa pelerinilor. Minunea este evidentă şi totuşi unii o contestă, fiind asemenea celor despre care Hristos a zis că „văzând, nu văd şi auzind, nu aud, nici nu înţeleg”(Matei 13, 13). Totuşi, au fost multe cazuri de convertiri spontane când unii oameni au înţeles de ce lumina sfântă se arată numai atunci când ortodocşii prăznuiesc Sfintele Paşti. Minunea pogorârii sfintei lumini vorbeşte despre modul în care Dumnezeu respectă libertatea oamenilor. El se face cunoscut prin anumite semne şi minuni care invită, dar nu forţează; cheamă, dar nu obligă pe nimeni să vină.
Creştinii ortodocşi nu au nevoie de semne. Ei cred că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, îi cheamă la mântuire prin glasul Bisericii. Pentru creştinii ortodocşi nu poate exista minune mai mare decât Întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, drept-credincioşii nu caută minuni, ci caută să devină părtaşi minunii, care este viaţa veşnică în rai alături de Hristos. Dar deşi cei întăriţi în credinţă nu au nevoie de minuni, minunile nu lipsesc din Biserică. Se cade să amintim aici cum a arătat Dumnezeu că numai Biserica Ortodoxă este Biserica adevărului, că sfânta lumină se pogoară numai la ortodocşi.
Iată relatarea unui arhimandrit, pe nume Calist, despre minunea întâmplată în anul 1580, pe vremea patriarhului Sofronie al Ierusalimului: „armenii erau în acel timp rău intenţionaţi faţă de ortodocşi. Ei au făgăduit să dea guvernatorului Ierusalimului o sumă importantă de bani ca el să vină şi să îl împiedice pe patriarhul ortodox să intre în Biserica Învierii în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din cauza lăcomiei, guvernatorul a ascultat şi a poruncit să se facă aşa. Astfel numai armenii cu mare veselie, au intrat în biserică, nădăjduind să primească lumina sfântă, în timp ce ortodocşii stăteau cu patriarhul, afară în curte, şi cuprinşi de mâhnire se rugau
În timpul rugăciunii lor o coloană de piatră (care a fost numită mai apoi «Stâlpul Ortodoxiei» n.n.) s-a despicat şi Lumina sfântă a ieşit prin ea. Văzând aceasta, patriarhul s-a ridicat repede şi închinându-se cu evlavie a aprins lumânările pe care le avea în mâna sa şi a împărţit lumina ortodocşilor, spre sfinţirea lor. Când au văzut minunea, portarii mahomedani au deschis de îndată porţile bisericii. Patriarhul şi marea mulţime împreună cu el au intrat în biserică slavoslovind: «Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru… » şi astfel a fost slujită liturghia.
Ca urmare a acestei minuni, unul dintre acei portari mahomedani a mărturisit cu tărie pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi a crezut în El. Dar când au auzit aceasta, foştii săi coreligionari s-au aprins de mânie şi l-au ars în curtea sfântă, şi în acest fel el a primit moarte de martir” [57; 15-16]. De ce nu a venit lumina sfântă la armeni? De ce a venit şi vine numai la ortodocşi? Pentru că numai credinţa ortodoxă este cea adevărată. Şi Dumnezeu, care cu puterea Sa a făcut să se crape stâlpul de piatră ca să ţâşnească din el lumina pe care o aşteptau credincioşii, nu va conteni să reverse lumina Sa duhovnicească asupra celor care păstrează neschimbată învăţătura Sfinţilor Părinţi.
Până la sfârşitul veacurilor Stâlpul Ortodoxiei va rămâne alinare pentru drept-credincioşii care vor fi dispreţuiţi pentru credinţa lor şi sprijin pentru cei care se vor clătina în credinţă. Din păcate, din ce în ce mai mulţi oameni vor avea îndoieli privitoare la învăţăturile Bisericii.
Din experimentul comunist, duşmanii credinţei creştine au înţeles că, oricât de puternic ar fi prigonită Biserica, sângele martirilor nu va înceta să rodească; şi cu cât mai mulţi oameni dobândesc cununa muceniciei, cu atât mai mult sporeşte slava Bisericii. Deşi au slăbit-o puternic, zeci de ani de prigoană nu au putut dărâma Biserica. Şi diavolul a înteţit lupta chiar din interior. Aşa cum un părinte îşi momeşte copilul cu ceva dulce atunci când vrea să îl liniştească, la fel şi diavolul i-a momit pe creştini cu „bunătăţile” eretice. De fapt, i-a servit cu cotorul care rămăsese de la mărul din care a muşcat Adam. Şi încetul cu încetul, ca vrăjiţi, oamenii au început să mănânce din acest cotor.
Nu mai este nevoie de prigoană: lepădarea vine de la sine, cu multă eleganţă. Sătui de discursul „învechit” al Bisericii, intelectualii au găsit învăţături care de care mai incitante, care de care mai misterioase. Scopul diavolului a fost atins – metoda a dat roade.
Încetul cu încetul rătăcirea s-a întins şi se întinde fără să ţină cont de stavile. Un părinte spunea că secolul XX a adus omenirii două rele: S.I.D.A. şi mentalitatea New‑Age, mentalitatea Noii Ordini Spirituale. Pe cât de grijuliu se feresc însă oamenii de S.I.D.A., pe atât de puţin se feresc de virusul new-age-ist, al păgânismului îmbrăcat în haină creştină.
Acest virus are în componenţa sa ispita cunoaşterii spirituale; aşa cum Dumnezeu îi ajută pe sfinţi să Îl cunoască, la fel şi diavolul îi ajută pe eretici să cunoască o sumedenie de „realităţi transcedentale”. Oamenii nu mai văd în erezie un pericol, nu mai sunt capabili să simtă prezenţa Ispititorului. Oamenii se duc de bunăvoie spre diavol crezând că se îndreaptă spre Dumnezeu. La drept vorbind, foarte puţini sunt cei care, în inconştienţa lor, vor să ajungă în chinurile veşnice. Majoritatea sunt bine intenţionaţi, dar vrând să se unească pentru totdeauna cu Hristos se unesc cu duşmanul Său.
Singurul remediu care există în această situaţie este căutarea adevărului Bisericii. Numai sorbind apă de la izvorul curat al Sfintei Tradiţii vom putea să Îl primim în sufletele noastre pe Hristos. Să nu încercăm să ne unim cu Hristos urmând calea pe care o arată diferiţii „învăţători” care nu au nimic în comun cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Aşa cum atunci când vrem să urcăm un munte, nu îi întrebăm despre dificultatea muntelui pe cei care au poze ale muntelui, ci pe cei care au urcat muntele, la fel şi despre mântuire, despre unirea cu Hristos şi despre dobândirea sfinţeniei trebuie să îi „întrebăm” pe cei care au dobândit sfinţenia.
Sfânta Tradiţie este ca o gazdă primitoare care îşi aşteaptă nerăbdătoare oaspeţii pentru a-i hrăni cu bunătăţi alese. Să avem curajul de a căuta răspunsuri la nelămuririle noastre în Tradiţie. Ea este calea cea dreaptă, ea este izvorul cel curat.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne pune înainte o adâncă învăţătură patristică: „În Biserică, cum spune Sfântul Grigorie Palama, există «cei învăţaţi prin experiere», iar apoi cei care-i urmează şi-i cinstesc pe cei încercaţi. Deci, dacă nu avem propria experienţă în privinţa acestor lucruri, trebuie totuşi să urmăm învăţătura celor ce Îl văd pe Dumnezeu, sfinţii cei îndumnezeiţi şi încercaţi. Numai aşa putem avea cugetul Bisericii şi conştiinţa Bisericii. Altfel, în multe chipuri deschidem calea propriei pierzanii” [52; 187].
Plin de dumnezeiescul har, Părintele Serafim Rose ne spune: „nu trebuie să ne îndreptăm spre Sfinţii Părinţi doar pentru «a afla câte ceva despre ei». Dacă nu vom face mai mult de-atât, ne vom pomeni în situaţia antipaticilor polemişti ai defunctelor academii din această pieritoare lume modernă, chiar şi când aceste academii se numesc ortodoxe şi învăţaţii teologi din ele definesc clar şi explică totul despre sfinţenie, spiritualitate sau theosis, neavând experienţa necesară pentru a vorbi direct din inimă sufletelor însetate, rănindu-le dorinţa de înaintare pe calea luptei spirituale, nici capacitatea de a descoperi fatala greşeală a teologilor academici care vorbesc despre Dumnezeu cu ţigara şi paharul de vin în mână şi nici curajul de a-i acuza pe ierarhii apostaţi de trădare a lui Hristos. Trebuie mai degrabă să ne adresăm, să recurgem
Aceasta este calea smereniei: să primim în inimile noastre predania Sfinţilor Părinţi. Omul contemporan însă, plin de iubire de sine, vrea să ajungă el însuşi la cunoaşterea directă a adevărului. Biserica nu a rezervat această cunoaştere unui număr limitat de sfinţi: calea sfinţeniei este deschisă şi oricine merge pe această cale Îl va putea cunoaşte pe Dumnezeu „prin experiere”, cum L-au cunoscut Sfinţii Părinţi (chiar dacă măsura lor este foarte dificil de atins în zilele noastre, în care credinţa multora s-a răcit). În secolul XX, de exemplu, un monah precum Sfântul Siluan Athonitul a putut ajunge asemenea marilor Părinţi ai Bisericii. Omul contemporan refuză calea „cunoaşterii prin experiere” deoarece aceasta presupune întâi de toate smerenie, apoi nevoinţă, ascultare şi îndelungată rugăciune. Omul zilelor noastre caută trăiri mistice „la minut”, caută extazuri imediate şi sfinţire fără efort. Ceea ce nu se poate.
E interesant de remarcat că aceiaşi oameni care se sfiesc să meargă pe calea nevoinţei, pe care au arătat-o Părinţii, depun eforturi impresionante pentru a merge pe căi spirituale îndoielnice (de exemplu, oameni care spuneau că nu pot ţine posturile pe care le-a rânduit Biserica, ţin cu uşurinţă regimuri mult mai aspre numai pentru a-şi îmbunătăţi capacităţile vindecătoare; ca să practice o astfel de nevoinţă, aceşti „asceţi” primesc puteri de la diavol).
În zilele noastre este foarte răspândită ideea că Biserica propovăduieşte o învăţătură pe care au născocit-o slujitorii ei, o învăţătură care conţine adevărul amestecat cu minciuna. Într-un moment istoric, în care cele mai ciudate credinţe religioase au pretenţia de a se aşeza la masa dialogului cu credinţa creştină, o astfel de idee nu mai poate surprinde pe nimeni.
Dar credinţa creştină nu poate dialoga cu alte credinţe deoarece este singura credinţă mântuitoare, este singura credinţă care îl uneşte pe om cu Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a arătat nouă calea spre cer şi pe aceasta o propovăduieşte Biserica. Cine vrea să separe Biserica de Hristos comite o crimă, deoarece separă Trupul de Cap.
Un gânditor indian, vrând să arate că recunoaşte frumuseţea învăţăturilor lui Hristos, a spus: „Daţi-mi-L pe Hristos şi păstraţi voi Biserica şi toate ale ei”. Cam asta încearcă omul zilelor noastre – să Îl separe pe Hristos de Biserică şi să Îl înţeleagă după cum îi place. O astfel de concepţie este idolatră; cei care o au nu se închină lui Hristos, ci ideilor preconcepute, după care vor să modeleze realitatea.
Hristos nu trebuie cunoscut după cum ni se năzare nouă, ci aşa cum a vrut El Însuşi să fie descoperit, aşa cum S-a arătat Bisericii. Hristos nu vrea să fie cunoscut decât ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca mântuitor al sufletelor. Celor care încearcă să găsească în credinţa creştină tot felul de paralele cu alte credinţe religioase, Hristos le este piatră de poticnire.
Este foarte greu de înţeles legătura dintre dogmă şi vieţuirea duhovnicească a creştinilor. Pe cât de simplu este a înţelege de ce Sfinţii Părinţi s-au luptat cu atâta jertfelnicie pentru apărarea cultului sfintelor icoane, pe atât de greu este a înţelege de ce au fost atâtea polemici teologice între cei care susţineau că Hristos a avut o voinţă – cum susţineau ereticii monoteliţi, sau două – cum învăţau Părinţii purtători de Dumnezeu. Acum se susţine nu numai ideea că pe mireanul obişnuit nu l-au interesat niciodată astfel de probleme, că a mers pe calea mântuirii fără să îşi pună probleme dogmatice, ci şi că oricare ar fi fost adevărul, viaţa sa morală ar fi fost aceeaşi.
Această problemă este una dintre problemele esenţiale şi cine nu o înţelege cum trebuie, riscă să se îndepărteze de adevăr. Căci atât dogmele, cât şi ereziile au ecou în vieţuirea celui ce şi le însuşeşte. Dar numai adevărul este mântuitor. Nu ne putem uni cu Adevărul decât pe calea adevărului. În momentul în care relativizăm importanţa unui anumit aspect al credinţei creştine, atunci relativizăm propria noastră relaţie cu Hristos.
Uneori oamenii pot înţelege implicaţiile morale ale unora dintre rătăciri. De exemplu, oricine îşi poate da seama că teoria conform căreia toţi oamenii se vor mântui în cele din urmă (apocatastaza), deoarece Dumnezeu nu poate fi neîndurător cu propria Sa creaţie, are drept consecinţă directă un elan spre o viaţă de păcat; căci dacă suntem predestinaţi să ne unim cu Dumnezeu pe lumea cealaltă (chiar dacă petrecem câtăva vreme prin iad), pe lumea asta putem să ne facem de cap „în linişte”. Dar este aproape imposibil pentru marea majoritate a credincioşilor să conştientizeze care erau urmările acceptării unor erezii care celor neînvăţaţi li se par neesenţiale – cum ar fi monotelismul. Monotelismul arată cât de fină este deosebirea dintre adevăr şi erezie: credinţa duşmanilor Sfântului Maxim Mărturisitorul era aproape curată; singurul lucru pe care nu îl primeau era învăţătura despre cele două voinţe ale Mântuitorului, şi de aceea au fost anatemizaţi de Biserică. Astăzi, cei care au credinţe mult mai rătăcite susţin că în privinţa dogmelor, nuanţele nu sunt chiar atât de importante.
Dumnezeu nu vrea ca mirenii să fie doctori în teologie; dar vrea ca mirenii să primească învăţătura propovăduită de Biserică tocmai pentru că această învăţătură este mântuitoare. Un creştin nu trebuie să respingă o erezie numai după ce este conştient de urmările ei, ci chiar din momentul în care a luat cunoştinţă de ea. Creştinul trebuie să primească tot ceea ce au hotărât de Dumnezeu purtătorii Părinţi
Afirmaţia potrivit căreia pe mireni nu îi interesează învăţătura dogmatică a Bisericii este rău-voitoare. Pe mireni îi interesează mai ales faptul că Biserica deţine adevărul de credinţă, şi aceasta le dă o mare siguranţă şi o linişte binecuvântată. Ei se împărtăşesc de această învăţătură dogmatică nu numai prin predicile pe care le ascultă, cât mai ales prin slujbele la care iau parte (căci nu numai predicile au conţinut dogmatic, ci şi textele liturgice).
Recunoscând că pentru mireni este extrem de important să dobândească aşa-numitul „cuget al Bisericii”, Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul observa că „mulţi sfinţi mucenici, atunci când nu ştiau dogma, spuneau: «Cred ceea ce au mărturisit Sfinţii Părinţi». Dacă cineva spunea asta, mărturisea! Adică nu ştia să aducă dovezi prigonitorilor pentru credinţa lui şi să îi convingă, dar avea încredere în Sfinţii Părinţi. Se gândea: «Cum să nu avem încredere în Sfinţii Părinţi?»” [40; 321].
Pe mireni îi interesează învăţăturile bisericeşti, chiar dacă nu le cercetează amănunţit; adâncimea unor amănunte face dificilă înţelegerea lor de către cei fără pregătire teologică. De fapt, nici cea mai serioasă pregătire teologică nu este de ajuns pentru a înţelege dogmele. Un geniu ateu poate cerceta o dogmă şi totuşi nu o poate pătrunde. Necredincioşii nu pot înţelege de ce învăţătura Bisericii este radical diferită de orice sistem filosofico-religios al lumii acesteia. În Biserică nu geniile au stabilit dogmele. ci adevărul mântuitor a fost descoperit prin Duhul Sfânt de Dumnezeu luminaţilor Părinţi, care l-au răspândit apoi lumii întregi. „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă…” (Fapte Ap. 15, 28) este formula care arată clar că Sfinţii Apostoli – şi urmaşii lor, Sfinţii Părinţi – nu vorbeau doar după propriile cugete, ci după cum le insufla Duhul adevărului.
Mărturisind faptul că numai în Biserică, singura deţinătoare a adevărului, ne putem împărtăşi de adevăr, Sfântul Irineu al Lyonului învăţa că „trebuie să ne adăpostim în Biserică, să ne lăsăm formaţi la sânul ei şi să ne hrănim din Scripturile Domnului. Căci Biserica a fost plantată ca un paradis în această lume” [43; 69].
Credincioşii ştiu că în Biserică găsesc adevărul şi astfel merg pe calea pe care îi modelează dogmele, pe calea sfinţeniei, în timp ce înţelepţii închipuiţi aşteaptă să înţeleagă dogmele cu propriile minţi şi se lasă modelaţi de rătăcire. Şi pe cât sunt de contradictorii învăţăturile înţelepţilor închipuiţi, pe atât de unitară este învăţătura Bisericii Ortodoxe, care prin Sfânta Tradiţie se împărtăşeşte de adevărul propovăduit de Mântuitorul Hristos, de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii acestora.
„Biserica, după ce a primit, cum am spus, această propovăduire şi această credinţă, măcar că e răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca şi cum ar locui într-o casă. De asemenea, ea crede Apostolilor şi Ucenicilor acestora, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă. Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, învaţă şi transmite ca şi cum ar avea o singură gură. Deşi în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una şi aceeaşi. După cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii care vor să vină la cunoştinţa adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre Întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva decât aceste învăţături, căci nimeni nu este mai presus de Învăţătorul său (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab în cuvânt nu va împuţina Tradiţia” – Sfântul Irineu al Lyonului [5; 33]. Una şi aceeaşi este învăţătura Bisericii Ortodoxe, şi ea va rămâne neschimbată până la sfârşitul veacurilor, oricât de grele ar fi atacurile din partea vrăjmaşilor văzuţi sau nevăzuţi.
Privitor la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „toate să le încercaţi, ţineţi ce este bine…” (I Tes. 5, 21), trebuie făcute unele precizări. În perioada comunistă, Bisericii i se reproşa că prosteşte lumea, că o aruncă în întuneric deoarece respinge cunoaşterea; şi multă cerneală „roşie” a curs împotriva dictonului „biblic”: „crede şi nu cerceta!”. Mulţi oameni s-au îndepărtat de Biserică numai aflând acest „verset” care ucide aspiraţia firească a omului spre cunoaştere. Dar de fapt acest dicton – şi nimic nu pare mai contrar cunoaşterii decât el, nu se regăseşte în Sfânta Evanghelie.
Acelaşi diavol care susţinea că Biserica se opune cercetărilor ştiinţifice strigă astăzi că avem dreptul de a „cerceta toate”, şi de a alege numai după ce ştim precis ce alegem. Înveşmântându-se în veşminte teologice, acest diavol reuşeşte să capteze atenţia oamenilor. Căci ce este rău în a cerceta noi dacă există sau nu reîncarnare? Ce este rău în a vedea ce spun astrele? Că dacă ar fi ceva rău, ar părea clar că cercetarea „mesajului” lor este de la diavol.
Se uită prea uşor că Biserica a dat o poruncă peste care nu se poate trece. A şaptea poruncă bisericească spune răspicat: „Să nu citim cărţi eretice”. Iată că cei care vor să se numească fii adevăraţi ai Bisericii nu au voie să citească cărţi eretice; şi dacă porunca s-ar fi dat astăzi, ar fi fost extinsă la promovarea rătăcirii prin orice ramură a mass-mediei. Omul nu poate discerne singur care este adevărul (dacă ar fi fost aşa, nu mai era nevoie să se adune Sfintele Sinoade). Atunci când le porunceşte credincioşilor să nu citească cărţi eretice, Biserica încearcă să îi ferească de rătăcire. Iată cum caracteriza Rolf Nosterud impactul cărţilor literaturii neopăgâne: „Prin deghizarea conceptelor oculte într-o terminologie creştină, cărţile new-age-iste au introdus, înşelător, o mulţime de aşa-zişi creştini în cercuri New-Age şi neopăgâne… Observaţi marea căutare de care se bucură îngerii contrafăcuţi şi distorsiunile feministe despre Dumnezeu. Întrucât cei mai mulţi dintre «căutătorii de adevăr» contemporani nu cunosc nici datele şi nu au nici voinţa de a rezista acestor iluzii seducătoare, o nouă paradigmă – o schimbare în viziunea Americii despre realitate – transformă cultura noastră… În timp ce naţiunea noastră raţionalizează păcatul şi idealizează păgânismul, creştinii ar trebui în schimb să ia aminte la avertismentele Scripturilor ” [30; 63].
Să nu se creadă că turma Bisericii e o turmă pe care păstorii o îngrijesc pentru ca să tragă foloase de pe urma ei. Biserica este ca o mamă care îi ocroteşte pe copii, o mamă care îşi însuşeşte durerea copiilor ei. Biserica vrea ca fiii ei să cunoască cât mai mult şi să fie cât mai sporiţi duhovniceşte. Dar cunoaşterea ruptă de adevăr este întuneric şi e de datoria Bisericii să arate credincioşilor care drumuri sunt bune şi care nu.
Se vehiculează ideea că mai sunt şi unele elemente (cum sunt centrii de forţă sau circuitul energiei cosmice) pe care nu avem de ce să le căutăm în cărţile bisericeşti, pentru că Biserica nu s-a ocupat decât de dogme.
Despre orice lucru de folos duhovnicesc, Sfinţii Părinţi şi urmaşii lor au scris sute de pagini. Dacă există un anumit aspect privitor la vieţuirea duhovnicească despre care Părinţii nu au scris nimic, se poate afirma cu tărie că nu este decât rodul rătăcirii.
Să luăm exemplul „aurelor energetice”. Oare Părinţii văzători cu duhul nu ar fi putut scrie tratate întregi, dacă acest lucru ar fi fost de folos celorlalţi? Numai că, în loc să facă tot felul de descrieri şi catalogări exacte, ei s-au mulţumit să afirme într-un cor că e bine ca orice fel de vedenie să fie respinsă. Aceasta mai ales datorită faptului că un criteriu raţional de diferenţiere a vedeniilor nu este suficient (darul deosebirii duhurilor nu este dobândit decât de cei sporiţi în viaţa duhovnicească; aşa cum vedem în Vieţile Sfinţilor, aceştia ştiau care descoperiri erau de
Pe cât de simplu este expusă această idee în cărţile duhovniceşti, pe atât de sofisticat sunt prezentate în cărţile neopăgâne criteriile de deosebire a vedeniilor între „pozitive” şi „negative”. Este uşor de înţeles că autorii acestor cărţi nu au ajuns la măsura Sfinţilor Părinţi – şi, dacă au scris altfel decât Părinţii, au făcut-o tocmai pentru că s-au aflat în înşelare. Criteriile expuse în aceste cărţi, departe de a fi obiective, sunt rodul unei experienţe spirituale superficiale; se datorează tendinţei de deosebire a duhurilor care ignoră experienţa Bisericii, singura care se poate pronunţa într-o problemă atât de delicată.
Exemplul de mai sus este definitoriu pentru cei care, dintr-o dorinţă sinceră de cunoaştere sau dintr-o curiozitate excesivă, încearcă să găsească răspunsuri în literatura new-age-istă. Fiind fascinaţi de subiectele interesante pe care le găsesc acolo, nu îşi dau seama că preţul pe care îl plătesc este tocmai îndepărtarea de adevărul pe care pretind că îl căutau.
Putem să căutăm până la sfârşitul vieţii noastre dovezi despre existenţa lumilor paralele sau despre centrii de forţă ai universului. Nu vom putea epuiza subiectul. Sufletele noastre vor fi pline de o dragoste pietistă faţă de semeni şi faţă de întreaga creaţie, dar vor fi departe de cunoaşterea Dumnezeului Cel adevărat.
Oricât ar încerca omul să cucerească raiul prin propriile puteri, nu face altceva decât să se lupte cu Dumnezeul pe care nu are cum să Îl învingă. Dacă El a rânduit ca omul să meargă pe calea mântuirii în Biserică, atunci cel ce va încerca să ajungă la destinaţie pe alt drum acela se va rătăci cu siguranţă.
Dacă Dumnezeu ar fi deschis faţă de oricare formă de „spiritualitate” şi ar fi încurajat orice „experienţă mistică”, atunci ereticii zilelor noastre nu ar avea de ce să se teamă. Dar atunci Dumnezeu ar fi cu totul altul faţă de Cel care S-a descoperit poporului ales şi i-a cerut să stârpească idolatria, ar fi altul decât Cel pe care Îl cunoaştem din Evanghelii.
Dar oricât am încerca noi să schimbăm rânduielile omeneşti (aceasta fiindu-ne uneori cu putinţă), pe Dumnezeu nimeni nu Îl poate schimba. Nu există mântuire pentru cel care de bunăvoie se rupe de învăţătura Bisericii.
Vrem sau nu, trăim într-o lume eretică. Pe cât de mulţi oameni afirmă că ei cred în Dumnezeu, pe atât de puţini cred că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; mulţi Îl consideră doar cel mai mare iluminat. Sfântul Chiril a combătut această erezie încă din secolul al V-lea: „Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu şi nu că este Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul şi prin natură, întrucât Cuvântul S-a făcut trup şi a fost părtaş la fel cu noi sângelui şi trupului, să fie anatema” [62; 47].
Anatema dată de Sfântul Chiril este valabilă şi în zilele noastre, dar oamenii nu mai vor să mai ţină seama de ea; şi parcă preoţii înşişi uită să o amintească poporului. Ar trebui poate ca astăzi, un Sinod sau măcar vreun ierarh îngrijorat de rătăcirile care ispitesc turma, să aibă curajul de a actualiza anatema Sfântului Chiril: „Oricine spune că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ci că este doar cel mai mare spirit sau cea mai elevată creatură, să fie anatema!”.
Trăim o vreme în care cuvântul „anatema” a fost aproape exclus din limbajul teologic, o vreme în care, dintr-o deschidere ecumenică îndoielnică, acest cuvânt nu mai este pomenit. Dar oricine citeşte Hotărârile dogmatice şi canoanele Sfintelor Sinoade sau scrierile Sfinţilor Părinţi găseşte că singurul cuvânt pronunţat cu privire la eretici este acesta.
Primul Canon al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic spune limpede: „Să fie dată anatemei orice erezie…” [23; 64][3]. Prin acest canon sunt osândite toate ereziile trecute şi viitoare, şi nici o erezie nu va putea fi apărată sub pretextul lipsei unei condamnări speciale din partea Bisericii. Orice învăţătură care intră în contradicţie cu învăţătura Bisericii este erezie, şi nici un artificiu logic nu o poate acoperi, nu o poate scăpa de acest verdict bine meritat. Este adevărat că ar fi de dorit ca şi în zilele noastre fiecare erezie să fie condamnată de Biserică cu aceeaşi precizie cu care au fost atacate ereziile primelor secole. Dar, chiar dacă din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, astfel de anateme nu se prea rostesc astăzi, glasul puternic al Sfinţilor Părinţi nu poate fi sugrumat nimeni. Iar aceştia au dat anateme ori de câte ori dreapta-credinţă a fost atacată de către eretici.
Pentru a rămâne în duhul Sfinţilor Părinţi, fiecare dintre arhiereii Bisericii Ortodoxe au spus, pentru a fi hirotoniţi episcopi, o mărturisire de credinţă: „Mărturisesc că voi păstra şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea mea cea mai de pe urmă, toate canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale celor locale şi învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi tradiţiile Sfintei Biserici ortodoxe…”. Dar înainte de a mărturisi acestea, ei au repetat: „Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!” [3; 93]. Nimeni nu poate fi hirotonit episcop până nu îşi însuşeşte conştiinţa apologetică a Părinţilor, până nu mărturiseşte dreapta-credinţă şi până nu îi anatemizează pe eretici. Aşa cum „Crezul” este repetat la fiecare slujbă a Bisericii (orice rugăciune făcută de cei care nu mărturisesc „Crezul” fiind îndoielnică), tot la fel, fiecare hirotonie a unui arhiereu se repetă anatemele asupra ereticilor.
De altfel, nici un eretic care nu se pocăieşte de rătăcirea sa nu se poate împărtăşi de bogăţia spirituală a Bisericii. După cum arată Molitfelnicul, la începutul fiecărei spovedanii, înainte de a-l întreba despre păcatele săvârşite, preotul trebuie să îl întrebe pe cel care vine la el pentru întâia oară următoarele:
„«Mai întâi de toate spune-mi, fiule, crezi cu adevărat în Sfânta şi de-viaţă-făcătoare Treime? Crezi că soborniceasca şi apostoleasca Biserică este sădită şi crescută în Răsărit şi de
Şi de va crede drept şi fără îndoială şi de va şti carte, să zică Simbolul Credinţei până la sfârşit. Iar neştiind carte, să-l înveţi să zică acestea: «Cred într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică a Răsăritului, care stă din început în toate dogmele ei neclintită şi neschimbată” [4; 54].
Cel care nu vrea să primească învăţătura Bisericii nu poate fi spovedit, pentru că de bună voie stă departe de adevăr. Şi aşa cade sub osânda anatemei Sfinţilor Părinţi.
Ortodoxia nu are cum să renunţe la acest cuvânt, „anatema”, care îi este propriu, aşa cum nici păstorul nu va renunţa niciodată la câinii care păzesc turma. Trebuie făcută o precizare: se reproşează Bisericii că a folosit prea des acest cuvânt dur şi că astfel s-a îndepărtat de Duhul lui Hristos. Adevărul este că, dacă nu ar fi apărut ereticii, Biserica nu ar fi folosit acest cuvânt. Deci vina este a celor care s-au îndepărtat de adevărul de credinţă. Biserica nu i-a pedepsit când i-a anatemizat, ci doar i-a ajutat să îşi conştientizeze starea de rătăcire.
Să presupunem că un om are lepră. Ce este mai bine să facă doctorul, să îi spună că are o răceală trecătoare sau să îi dea diagnosticul corect? Dacă nu i-ar spune adevărul şi i-ar da drumul, atunci leprosul i-ar mai îmbolnăvi şi pe alţii. La fel este cu ereticii. Dacă Biserica i-ar lăsa „în pace”, atunci ei nu şi-ar da seama cât de mare este distanţa care îi separă de adevăr. Deci nu Biserica îi molipseşte de „lepră”, ci ea constată doar că sunt leproşi.
Să nu se uite că Biserica dă anatema cu scop pedagogic, pentru a arăta ereticilor că merg pe calea întunericului, şi că pentru a merge pe calea mântuirii trebuie să se lepede de rătăcire. Erezia strică sufletele, le murdăreşte atât de tare încât ereticul care moare nepocăit se duce direct în iad. Numai dogmele dumnezeieşti oferă cadrul potrivit celui ce vrea să se mântuiască.
Putem spune că dogmele au şi rolul de garduri care separă poporul lui Dumnezeu de restul lumii. Cine vrea să stea în afara acestor „graniţe” îşi asumă autodistrugerea, îşi asumă chinurile veşnice. Pentru apărarea acestor „graniţe” Sfinţii Părinţi s-au luptat până la moarte, fiecare dintre ei fiind gata să apere cu preţul vieţii adevărul de credinţă.
Ca să nu se creadă că vremea Părinţilor care au iubit Ortodoxia mai presus decât propria lor viaţă a trecut, amintim un fragment din mărturisirea de credinţă a cunoscutului avvă Filothei Zervakos, unul dintre sfinţii secolului XX:
„Am fost şi sunt, prin harul lui Dumnezeu, pregătit să mă fi jertfit şi să mă jertfesc pentru credinţa ortodoxă şi tradiţiile Părinteşti, dacă o va cere timpul. Nu primesc, resping şi anatemizez: orice impietate, necredinţă, slavă deşartă, erezie şi greşeală, veche sau nouă, care este potrivnică credinţei ortodoxe şi tradiţiilor Apostolice şi patristice. Nu accept nici un fel de inovaţie sau învăţătură omenească străină, potrivnică învăţăturii şi credinţei ortodoxe sănătoase şi sfintelor tradiţii despre care Sinodul VII Ecumenic declară: «Toate inovaţiile sau adăugirile făcute pe lângă învăţătura formulată de pururea pomeniţii Părinţi ai Bisericii, să fie anatema!»” [58; 182].
Scrierea unei cărţi despre pericolul neopăgân şi despre modul în care Biserica îl respinge ar putea părea fără sens într-o ţară creştină cum este România. Dar un studiu îndelungat asupra grupărilor eretice din ţara noastră, precum şi discuţiile cu diferiţi creştini care se consideră ortodocşi, deşi se îndepărtează de învăţătura Bisericii în înţelegerea unor anumite probleme dogmatice, a avut ca rezultat conştientizarea dezvoltării fenomenului neopăgân în ţara noastră şi nevoia de a trage un semnal de alarmă.
România a fost realmente inundată de râurile rătăcirilor şi a ajuns să „clocească” ouăle multora dintre cucii întunericului (cucul este o pasăre care nu îşi cloceşte singură ouăle, ci le depune în cuiburile altor păsări; după ce puii de cuc ies din găoace, încep să îi arunce afară din cuib pe ceilalţi, pentru a rămâne singurii stăpâni ai teritoriului). Ţara noastră este cuibul în care fel de fel de cuci, care de care mai „iniţiaţi”, vin şi îşi lasă ouăle. Din păcate, puii lor cresc foarte repede şi se luptă din toate puterile să stăpânească cât mai mult din cuib.
Sondajele arată că populaţia României este majoritar ortodoxă, şi că Biserica Ortodoxă este recunoscută ca fiind Biserica naţională. Problema rătăcirilor duhovniceşti nu ar fi prea îngrijorătoare dacă peste 80% dintre români (câţi s-au declarat în sondaje ortodocşi) ar trăi ca fii ai Bisericii. Există însă trei probleme serioase privitoare la calcularea acestui procent.
Prima problemă este numărul mare de persoane care şi-au declarat formal apartenenţa
A doua problemă este numărul mare de eretici care ascund faptul că au părăsit Biserica pentru a nu trezi în rândurile preoţilor o reacţie promptă şi pentru ca lupta împotriva sectelor să fie de proporţii reduse. Dacă de exemplu s-ar face public faptul că mai puţin de 40% dintre locuitorii unui anumit judeţ din ţara noastră au rămas ortodocşi, atunci ierarhul locului ar fi obligat să ia măsurile necesare pentru a stârpi rătăcirea, după cum arată şi Canonul 123 al celui de-al optulea Sinod local de
Cea de-a treia şi cea mai gravă problemă este următoarea: numărul de creştini se recunoaşte nu după ce spun sondajele, ci după ce „spun” bisericile în zilele de duminică, după numărul de credincioşi care vin
Din păcate, la astfel de momente festive prea puţini preoţi consideră că este potrivit să aducă la cunoştinţa ierarhului starea reală a parohiei. Pentru a nu tulbura frumuseţea momentului, mulţi se mulţumesc să se bucure că a venit atâta lume.
După căderea dictaturii comuniste, numărul celor care s-au apropiat de Biserică a crescut considerabil. Numărul celor care veneau la slujbă în perioada comunistă era, incontestabil, mult mai mic. Creşterea a fost firească şi s-a datorat libertăţii religioase recunoscute de către stat (ca să nu mai amintim elementele secundare care au facilitat-o: introducerea religiei în şcoli, crearea paracliselor în spitale…). În aceste condiţii, cel care afirmă că numărul real de credincioşi ortodocşi este mult mai mic decât arată statisticile, riscă să intre sub incidenţa ridicolului.
De aceea pentru a argumenta semnalul de alarmă pe care încerc să îl trag prin intermediul acestor rânduri, voi trece la statistici mult mai precise. Capitala României, oraşul Bucureşti, are peste două milioane cinci sute de mii de locuitori şi aproximativ trei sute de parohii. Un calcul estimativ arată că şi dacă toate bisericile ar fi arhipline, mai mult de 10 % dintre bucureşteni nu ar avea – fizic – cum să încapă în ele. Dar, tot aşa cum la bisericile unde slujesc preoţi mai cunoscuţi, lumea se înghesuie ca la târg, tot aşa la celelalte biserici mai rămâne destul loc liber. O statistică obiectivă arată că mai puţin de 10% dintre bucureşteni vin duminica la slujbă.
Deşi procentul de mai sus poate părea ambiguu, întâlnim o situaţie asemănătoare în marea majoritate a parohiilor rurale. Deşi oamenii de la ţară sunt mai credincioşi, întâlnim foarte puţini tineri în biserică (şi foarte mulţi în locurile în care se pierd sufletele…). Dacă dintr-o parohie de 400 de persoane – dintre care s-au declarat ortodoxe 60%, la biserică vin numai 50, nu este obiectiv să ne mulţumim cu rezultatul sondajului „oficial”. Mai ales că sunt destule sate în care, deşi sondajele arată liniştitor triumful Ortodoxiei, numărul persoanelor care merg la diferitele adunări neoprotestante depăşeşte numărul celor care merg la biserică. Numărul celor care merg în noaptea de Paşti la biserică este într-adevăr mare. Dar nu toţi cei care merg atunci la biserică sunt cu adevărat credincioşi. Noaptea de Paşti este pentru mulţi un spectacol şi, după ce vin „să ia lumină”, se duc la cele mai pătimaşe petreceri.
Pentru unii ca aceştia se mâhnea Sfântul Calinic de
După învăţătura Sfinţilor Părinţi, creştin este numai cel care ia parte la slujbele Sfintei Biserici. A existat chiar o pravilă care spunea că „cel care lipseşte la mai mult de trei liturghii să fie scos din comunitate!”. Dacă s-ar mai ţine cont de ea astăzi, atunci bisericile ar fi aproape goale (dar şi cei care ar rămâne, ar fi creştini adevăraţi, nu numai cu numele…).
E adevărat că Biserica dovedeşte îngăduinţă şi înţelegere pentru cei păcătoşi şi că, până când se va stabili mai precis de către un sinod dacă cei care vin la biserică numai la sărbătorile „mari” pot sau nu pot fi împărtăşiţi, aceştia mai au încă libertatea de a se considera „buni credincioşi”.
Totuşi, putem considera modul în care ei înţeleg Biserica drept o erezie soteriologică: li se pare că dacă au fost botezaţi şi dacă îşi imaginează că se vor pocăi înainte de moarte, atunci au tot ce le trebuie ca să se mântuiască. Dar nu aceasta este înţelegerea corectă a Bisericii: Biserica este Trupul lui Hristos în care cine nu trăieşte ca mădular viu, se usucă şi moare. Rolul Sfintei Biserici nu este numai de a boteza şi de a da iertare de păcate celor aflaţi în pragul morţii, ci este acela de a creşte sufletele în urcuşul duhovnicesc spre Împărăţia Cerurilor.
Revenind la ideea că foarte puţini clerici sunt conştienţi de amploarea fenomenului neopăgân, vom accentua ideea că lucrurile nu trebuie să rămână aşa. Încetul cu încetul, cu cât preoţii şi ierarhii vor înţelege cât de mare este asaltul neopăgân, cu atât replica dată va fi mai roditoare. Pentru a da un exemplu pentru felul în care ierarhia Bisericii poate afla starea reală a baricadelor rătăcirii, vom reproduce un chestionar alcătuit în 1984 de Vatican – prin Secretariatul pentru Unirea Creştinilor – chestionar trimis Conferinţelor episcopale şi dicasteriilor cu scopul de a înlesni cunoaşterea şi combaterea caracatiţei neopăgâne (oricât am critica spiritul iezuit al Vaticanului, uneori se dovedeşte mai folositor decât melancolia balcanică):
„1) Vă rugăm să indicaţi în ce măsură se pune problema sectelor în ţara sau regiunea dumneavoastră. Indicaţi, de exemplu: tipurile de secte (de origine creştină sau de altă origine…), importanţa numerică a adepţilor lor; ce atractivitate exercită asupra catolicilor?
2) Care sunt principalele probleme pastorale puse de acest fenomen? Care grupuri de catolici sunt mai lovite? Tinerii? Familiile?
3) Cum a intervenit Biserica din ţara sau regiunea dumneavoastră în faţa acestui fenomen? A făcut, de exemplu, un recensământ al sectelor, a făcut cercetări, a elaborat un directoriu, un plan de acţiune pastorală…?
4) Care sunt cauzele aparente ale succesului sectelor la catolicii din ţara sau regiunea dumneavoastră? (Condiţii socio-culturale sau politice speciale, nevoi religioase sau psihologice nesatisfăcute…)?
5) Ce atitudine evanghelică este bine de adoptat în faţa acestui fenomen?
6) Vă rugăm să ne indicaţi principalele documente sau cărţi publicate (de către catolici sau şi de către membrii altor Biserici sau comunităţi ecleziale, care trebuie, la rândul lor, să facă faţă acestei probleme) cu privire la problematica sectelor în ţara sau regiunea dumneavoastră.
7) Care sunt persoanele cele mai competente care ar putea participa, în viitor, la aprofundarea acestei consultări?” [55; 36].
Chestionarul acesta (cu toate insuficienţele sale) ar putea fi o lecţie pentru cei care cred că nu trebuie să ne ostenim combătând mişcările eretice din vremurile noastre. Totuşi, un astfel de chestionar (chiar făcut de ierarhii ortodocşi) nu rezolvă prea multe probleme. Feţele înşelării sunt cât se poate de schimbătoare, asemenea culorii cameleonului. Doar chestionarul de mai sus provine din mediul catolic contemporan – mediu destul de pervertit prin mai multe „filiere” neopăgâne (de la „avva” Teilhard de Chardin până la tehnicile Zen practicate în unele mănăstiri catolice). Dar chiar dacă unele forme ale rătăcirii vor scăpa vigilenţei celor care pot întocmi astfel de chestionare, cel puţin celelalte forme vor fi tratate cu seriozitate.
Din păcate, foarte puţini dintre creştini iau în serios semnalele de alarmă privitoare la răspândirea rătăcirilor (tăcerea nu este totală – există şi clerici care prin predici sau scrieri combat aceste rătăciri). Pe cât de mare este vina clericilor care nu veghează asupra turmei, pe atât de mare este vina păstoriţilor care nu vor să ia aminte la povăţuirile păstorilor. Mai mult chiar, cea mai mare parte dintre cei rătăciţi nu vrea să recunoască în aceste povăţuiri o chemare la pocăinţă, ci se mulţumeşte să păstreze o atitudine de superioritate.
Pentru a înţelege modul în care creştinii aflaţi în rătăcire privesc încercările preoţilor de a feri turma de erezie cităm un fragment din Scrisoarea către părinţii care-şi prigonesc copiii:
„Nu era nici o sărbătoare religioasă în calendarul creştin ortodox. Era pur şi simplu într-o miercuri. Parohul a avut ca invitat un alt preot. S-au citit douăsprezece evanghelii (se pare că se slujea Sfântul Maslu, la care se citesc şapte sau opt şi nu douăsprezece evanghelii – n.n.). Răstimp în care cei doi predicau: «Fiţi cu băgare de seamă, iubiţi credincioşi, zise invitatul, că au apărut tot felul de secte, păziţi-vă copiii!»… «Da, completă parohul, şi la noi în oraş se află puternica sectă Elta, foarte periculoasă»… şi tot aşa, când cu o evanghelie, când cu puternica «sectă periculoasă», şi dă-i, şi dă-i, ca la minunatele lecţii de «ateism ştiinţific» de acum câţiva ani când, vai! deodată un urlet puternic a întrerupt slujba. Dacă sub domnia satanicului de acum câţiva ani cineva întrerupea slujba de ateism ştiinţific, îl păpau «băieţii cu ochi albaştri», acum însă, dă-i şi dă-i, când cu evanghelia, când cu «periculoasa sectă», a răsunat un urlet, şi iar o evanghelie, şi iar un urlet, în sfârşit, totul s-a terminat cu un scheunat prelung… Oameni buni, urlase şi scheunase în timpul slujbelor oficiale în sfânta catedrală a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt o femeie! Lumea era îngrozită, şi atunci răsună altă voce în biserică: «oameni buni, nu acesta este adevărul despre ELTA, citiţi revista cu acest nume, duceţi-vă la cursurile filialei din oraşul nostru, adică mergeţi la izvoare… ». Vocea era… un copil! O parte din oameni s-au înghesuit în jurul lui şi al prietenilor săi: «Spune-ne, spune-ne tu, copilule, adevărul!», îl rugau ei atât în biserică, cât şi afară (…).
Am scris că «lupii au intrat în altarele Domnului». Să demonstrăm în continuare acest mecanism diabolic. Preotul a spus un neadevăr în Sfântul Altar (chipurile, prin avertizarea asupra sectei n.n.) . Adică o minciună. Aceasta se numeşte blasfemie. Lupul, când urlă în pustie, îi răspunde un alt lup. În cazul de faţă, al doilea lup a fost femeia care a urlat (…).
Când am relatat acest caz nemaipomenit cuiva care cunoaşte care sunt aceste relaţii în cadrul clerului, omul mi-a răspuns: «O, să nu crezi cumva că cei doi preoţi au făcut ce-au făcut de capul lor». Cu alte cuvinte, tot jalnicul spectacol (adică demascarea pericolului sectar! n.n.) a fost dirijat de mai sus, adică de superiorii în grad bisericesc” [54; 17].
Am reprodus – cu strângere de inimă – acest fragment, care arată foarte expresiv cum este privită misiunea păstorilor de a veghea asupra turmei. Nu era anormal ca o persoană posedată să urle în timpul slujbei (doar pentru aceasta sunt aduşi demonizaţii în biserică, pentru a fi eliberaţi din lanţurile diavoleşti). Dar este anormal ca cineva să tragă concluzia că aceste urlete, care dovedeau tocmai faptul că pe diavol îl ardea puterea dumnezeiască invocată în rugăciune, se datorau unei predici apologetice.
Dacă s-ar fi dus
Dacă bolnavul ar părăsi calea întunericului şi ar vrea să se întoarcă în Biserica Ortodoxă, atunci diavolul, simţind că îl pierde din gheare, l-ar chinui din nou până când Dumnezeu va socoti că este momentul să Îşi arate puterea tămăduitoare. Şi, o altă piatră de poticnire: mai de folos îi este celui demonizat să moară în suferinţă, decât să accepte o vindecare de moment care îi va aduce chinuri veşnice.
Este tulburător modul în care ereticii se împotrivesc încercărilor păstorilor Bisericii de a-i întoarce pe drumul cel bun (cazul prezentat mai sus fiind clasic). Dacă cei rătăciţi ar fi căutat cu inima curată adevărul, atunci, după cum arată Sfântul Atanasie cel Mare, „n-ar fi căzut în atâta neruşinare încât să se împotrivească şi celor ce, căzând ei, voiesc să-i ridice, ba să-i socotească mai vârtos duşmani pe cei ce-i îndeamnă la dreapta credinţă. Dar precum se vede, ereticul este cu adevărat viclean şi are inima stricată şi aplecată spre necredinţă în toate privinţele. Căci, iată, fiind respinşi în toate şi goliţi de orice înţelegere, nu se ruşinează, ci ca fiara numită de miturile eline «hidră», după ce sunt ucişi şerpii dinainte, naşte alţi şerpi, întrecându-se cu ucigătorul lor prin naşterea altora, aşa şi duşmanii şi urâtorii lui Dumnezeu, plângând sufleteşte pe ruinele argumentelor ce le-au folosit, născocesc alte şi alte argumente prosteşti. Şi socotind că adevărul e duşman al lor, născocesc obiecţii noi împotriva lui, ca să se arate prin toate şi mai duşmani ai lui Hristos” [10; 390].
Este oarecum delicat să afirmăm că toţi ereticii sunt vicleni şi aplecaţi spre necredinţă „în toate privinţele”. Este bine să nu se treacă cu vederea faptul că unele rătăciri par foarte logice, că par bine argumentate scripturistic (exemplu: teoria mântuirii tuturor, apocatastaza). Uneori este extrem de dificil a convinge pe cineva că se află în rătăcire. O persoană poate spune că practica yoga a ajutat-o să fie mai bună, mai echilibrată. Dar o astfel de bunătate este urâciune înaintea Domnului. Dracul mâniei se retrage tocmai pentru a face loc dracului ereziei. De multe ori, oamenii judecă superficial realitatea şi în numele progresului spiritual devin slujitori ai întunericului.
Uneori faptele de caritate pe care le fac ereticii le sunt piedică pentru a ajunge
Totuşi, ereticii sunt oameni ca şi noi, cu suflet ca şi noi, cu probleme ca şi noi. Sunt ieşiţi dintre noi. Să înţelegem că Hristos S-a răstignit pentru toţi oamenii, şi că oricând ereticii se pot pocăi şi pot dobândi Împărăţia Cerurilor.
Creştinii zilelor noastre sunt asaltaţi de mulţimea ereziilor care se înmulţesc din zi în zi. Conştient de imposibilitatea practică de a le combate cu acrivie pe fiecare în parte, cunoscutul părinte duhovnicesc Epifanie Teodoropoulos afirma: „ca să se combată toate neghiobiile ce se scriu împotriva creştinismului ar trebui următoarele: creierii să fie munţi, copacii tocuri, marea cerneală şi câmpiile hârtie” [53; 162]. Ne-ar fi fost peste putinţă a combate toate aceste neghiobii. Am încercat să lămurim măcar câteva dintre ele.
Ar fi foarte bine dacă cei care citesc această carte ar fi capabili să înţeleagă măcar o parte din „tehnica” prin care vrăjmaşul atrage lumea în erezie. Cel care priveşte cu atenţie observă că „tehnica” este aproape aceeaşi. Sau mai bine zis, cu toată varietatea amănuntelor, ecuaţia are câteva constante care nu sunt greu de observat. Şi chiar dacă aici nu sunt prezentate decât câteva dintre aceste constante, ele înlesnesc punerea în evidenţă a întregului arsenal diavolesc.
Atunci când vrem să ştim mai mult despre modurile în care se manifestă înşelarea, este bine să înţelegem că unul dintre motivele principale pentru care cei de lângă noi s-au lăsat amăgiţi este tocmai faptul că au avut prilej de sminteală. Foarte puţini sunt cei care au părăsit Biserica după ce au înţeles că ea este Trupul lui Hristos. Majoritatea a părăsit-o tocmai pentru că nu crede aceasta, pentru că a avut de ce să se smintească şi această sminteală i-a oferit o perspectivă deformată asupra Bisericii. De multe ori, comportamentul creştinilor (adică al nostru) lasă de dorit. Şi uneori chiar şi al păstorilor. Deci, înainte de a ne pripi să îi judecăm aspru pe cei care au căzut în îngrozitorul păcat al ereziei, să ţinem seama şi de modul în care am reuşit să îi convingem că suntem cu adevărat ai lui Hristos.
Bineînţeles că ideal ar fi ca oricât de mari ar fi smintelile, oamenii să nu părăsească Biserica; dar diavolul, artizanul acestor sminteli, face totul ca sminteala să fie cât mai mare şi cât mai mulţi oameni să caute adevărul în altă parte. Oferim mai jos o mostră clasică de sminteală, un extras din „Taxele Cancelariei Apostolice” – o broşură ce conţinea tarifele de răscumpărare a păcatelor prin indulgenţele care au fost atât de răspândite în spaţiul catolic:
„Uciderea unui episcop – 36 tournois, 9 ducaţi; uciderea unui abate – 24 tournois; uciderea unui preot – 18 tournois, 4 ducaţi; uciderea unui mirean – 2 tournois, 4 ducaţi; uciderea soţiei de către un soţ care vrea să se recăsătorească – 8 tournois, 2 ducaţi; infanticid -4 tournois, 1 ducat; avort 4 tournois, 1 ducat; incest -4 tournois; depravare – 4 tournois; iertarea pentru orice fel de crimă – 80 tournois, 20 ducaţi” [14; 82].
Citirea acestei liste stârneşte indignare, pentru că oricine îşi dă seama că o asemenea neguţătorie nu are nimic în comun cu duhul Evangheliei, ci numai cu duhul întunericului. Este firesc că au existat oameni ca Martin Luther, care au înţeles că Biserica Catolică se afla pe drumul spre prăpastie. Nu este greşeala reformatorilor că s-au îndepărtat de o instituţie care semăna foarte puţin cu Biserica primelor veacuri; dacă li se poate reproşa ceva cu îndreptăţire, este faptul că nu au ştiut să caute adevărul în Ortodoxie, în Biserica Mamă, din care catolicismul, care şi-a însuşit un duh străin, duhul lumii acesteia, s-a desprins… Da, mulţi s-au îndepărtat în veacul al XVI-lea de Biserica Catolică tocmai datorită refuzului de a accepta că harul iertării păcatelor se poate cumpăra cu bani, de a accepta acest nou tip de simonie îmbrăcată într-o falsă binecuvântare.
Chiar dacă în Biserica Ortodoxă nu există statornicite rânduieli care să poată produce o asemenea tulburare, totuşi, la anumite biserici şi chiar mănăstiri există – şi nu e bine să trecem cu vederea – anumite „rânduieli locale”, care au produs sminteală (şi vor mai produce până când ierarhii vor lua măsurile cuvenite). Să ne aducem aminte cât de aspru predicau Sfinţii Părinţi împotriva clericilor căzuţi în păcatul ereziei. Ei predicau aşa tocmai pentru că existau preoţi care sminteau poporul. Dacă în zilele noastre, nimeni nu mai predică împotriva unor astfel de scăderi (în afara mass-mediei care nu o face pentru îndreptarea situaţiei, ci numai pentru defăimarea Bisericii), aceasta se întâmplă nu pentru că situaţia s-a remediat, ci pentru că nu prea mai sunt voci care să cuvânteze „contra curentului”.
Cartea aceasta nu este o carte scrisă împotriva cuiva, nu este scrisă pentru a condamna pe cineva, nici pentru a da cu piatra în cei căzuţi în erezie. Vrea să fie o mână întinsă celor căzuţi în prăpastia pierzării, sau mai degrabă, un îndemn adresat credincioşilor de a-i ajuta pe cei căzuţi să se ridice.
Dacă, citind această carte, cineva îşi dă seama că fratele sau mama sa au fost atinşi de virusul ereziei, şi încearcă să îndepărteze acest virus, atunci această carte nu a fost scrisă degeaba. Sau dacă un singur cititor îşi dă seama că diavolul l-a păcălit şi l-a rupt de Hristos, şi dacă se întoarce fără şovăială „acasă”, pocăindu-se, atunci acel cititor va putea simţi că această carte îi este dedicată. I-aş mulţumi că a avut răbdarea să o citească, trecând cu vederea neajunsurile ei, şi i-aş cere să mă pomenească în rugăciunile sale… [4]
Să ţinem minte îndemnul Sfântului Ioan Damaschin: „Fraţilor, să stăm pe piatra credinţei şi pe Predania Bisericii, nepărăsind hotarele pe care le-au pus Sfinţii noştri Părinţi, nedând prilej celor ce vor să izvodească şi să strice zidirea Sfintei lui Dumnezeu soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Căci dacă s-ar da voie oricui ar voi, după puţină vreme tot trupul Bisericii se va strica” [44; 47].
Să Îl iubim pe Hristos, să ţinem poruncile Sale şi să Îl mărturisim celorlalţi. Aceasta este calea mântuirii. Între cele mai frumoase cuvinte despre această cale se află şi cele pe care ni le spune Avva Efrem Aghioritul: „Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: «Cel care este sluga Mea credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri».
Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.
După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi” [21; 11].
[1] Datorită numărului mare de citate folosit în această carte am utilizat sistemul alternativ de indicare a sursei citate: între parantezele drepte se află numărul cărţii din care s-a citat (aşa cum apare în bibliografia de la sfârşit), şi numărul paginii – citatul acesta este luat din cartea Mitropolitului Hierotheos Vlachos – Cugetul Bisericii Ortodoxe, p. 187.
[2] Traducerea în limba română a acestei minunate cărţi a apărut
[3] Toate Canoanele Sinoadelor Ecumenice şi locale incluse în această lucrare sunt luate din cartea Arhidiaconului prof. dr. Ioan N. Floca – Canoanele Bisericii Ortodoxe.
[4] „Domnule Danion Vasile, vă rog să arătaţi îngăduinţă faţă de mine şi să îmi împărtăşiţi câteva lucruri. Să mă iertaţi pentru îndrăzneala mea, dar am citit un articol dubios despre dumneavoastră si aş vrea să mă pot încredinţa că am o imagine corectă despre dumneavoastră. Dacă doriţi, îmi răspundeţi, dacă nu, nu.
