Impartasirea cu catolicii sau Iuda la Cina cea de Taina

„Nici un Iuda să nu se apropie de această masă, nici un Simon Magul” [38; 583].

Sfântul Ioan Gură de Aur

În Cuvântul despre vânzarea săvârşită de Iuda, Sfân­tul Ioan Gură de Aur scrie: „Pe când ucenicii mâncau şi beau, a luat Iisus pâinea cu sfintele şi neîntinatele Sale mâini, a să­vârşit rugăciunea cea de mulţumire, a frânt-o şi a zis către ucenici: Luaţi şi mâncaţi; acesta este tru­pul Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor. Şi după aceea a luat paharul, l-a dat şi a zis: Acesta este sân­­gele Meu, care pentru voi se varsă spre iertarea pă­ca­te­­lor (Matei 26, 26-28). Şi Iu­da era de faţă pe când Dom­nul zicea toate acestea. Aşadar, o, Iudo, acesta este sân­ge­le pe care tu l-ai vândut pentru treizeci de arginţi! Acesta este sân­gele pe care tu nu demult aşa de ruşinos l-ai târ­guit cu fariseii cei necucernici! Cât de mare este dra­gos­tea lui Hristos! Cât de mare este nerecunoştinţa lui Iuda! Dom­­nul îl hrănea şi sluga Îl vindea pe Domnul. El Îl vin­dea pentru treizeci de arginţi şi Domnul Îşi vărsa sângele Său; încă şi pentru vân­zătorul Său l-a vărsat, numai dacă el ar fi voit să se folosească de Dânsul. Şi Iuda era încă de fa­ţă la cină, pentru ca să nu aibă nici o dezvinovăţire, mai vâr­tos pentru ca judecata să vină asupra lui. Numai cel ce are conştiinţa curată să se împărtăşească din Cina cea Sfân­tă; nici un Iuda necredincios, nici un înrăutăţit, nici unul care are otravă în inima sa, să nu cuteze a se apropia de masa cea sfântă; căci Apostolul Pavel zice: Oricine va mân­ca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu ne­vred­nicie, vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului! (I Cor. 11, 27) [122; 170-171].

La Cina cea de Taină, Mântuitorul le‑a spus apostoli­lor: Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vin­de. Deci ucenicii se uitau unii la alţii, nedumerindu‑se de­spre cine vorbeşte. Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care‑l iubea Iisus. Deci Simon Petru i‑a făcut semn acestuia şi i‑a zis: În­treabă cine este despre care vorbeşte. Şi căzând acela astfel la pieptul lui Iisus, I‑a zis: Doamne, cine este? Iisus i‑a răspuns: Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i‑o voi da. Şi întingând bucăţica, a luat‑o şi a da­t‑o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucă­tu­ră a intrat satana în el (Ioan 13, 21‑27).

Tâlcuind aceste versete, Sfântul Chiril al Alexandriei scrie: „Căpetenia necredinţei, a planului de ucidere a lui Hristos şi a pregătirii tuturor relelor a intrat în inima vân­ză­to­rului, şi Satana întreg s‑a sălăşluit în el[1], îndată ce i‑a dat Hris­tos bucăţica de pâine. Dar să nu socotească ci­neva că bu­căţica aceasta de pâine a fost cauza primirii Sa­ta­nei. Nu vom ajunge la astfel de măsură a prostiei, nici nu ne vom go­li atât de mult de judecata cuvenită, în­cât să cu­getăm că prin aceasta s‑a dat binecuvântare intră­rii ce­lui rău. Vom spu­ne totuşi că nu e contrar adevărului să ve­dem aici o ex­pli­caţie a acestui fapt. Deşi se împlinise toa­tă iubirea faţă de el şi nu lipsise nici un semn din cele prin care i s‑a ară­tat toată cinstirea şi atenţia, a rămas în ace­leaşi intenţii, ne­în­dreptându‑se prin căinţă de la gân­dul rău, ne­stră­mu­tân­du‑şi inima de la sfatul necuvenit, ne­lăcrimând pentru cele la care îndrăznise să gândească, ci a însetat încă mai rău du­pă finalitatea necredinţei. De ace­ea, învins fiind el de re­lele îndrăzneli, a intrat în sfârşit dia­volul în el, aflând inima lui ca pe o poartă lipsită de ve­ghea celui ce trebuia să o pă­zeas­că, şi mintea, fără uşă şi fierbinte la cele ce voia să le gân­dească şi să le facă” [15; 808].

În comentariile care se fac acestui fragment din capi­to­lul al 13‑lea al Evangheliei după Ioan, se vorbeşte de­spre gre­şea­la celor care se apropie de Sfintele Taine cu ne­vred­nicie. Sunt oameni care vin să se împărtăşească după ce nu s‑au spo­vedit cum trebuie, ascunzând păcate grave, sau alţii care s‑au împărtăşit deşi erau opriţi de du­hovnic. Exis­tă chiar ca­zuri în care unii se împărtăşesc fără să se spovedească.

Sfântul Teodor Studitul face o paralelă extrem de in­te­re­santă între îndrăcirea vânzătorului Iuda la Cina cea de Tai­nă şi împărtăşirea la eretici. El i‑a scris unei egu­mene ca­­re fusese prigonită pentru că cinstea icoanele: „Ai ales mai bine să pă­ti­meşti pentru Hristos decât să te îm­păr­tă­şeşti cu îm­păr­tă­şa­nia eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se îm­păr­tăşeşte cu ea este străin de moşteni­rea lui Hris­tos, pre­­cum Iuda” [83; 89][2]. El ne‑a învăţat că „îm­părtăşania de la eretici nu e simplă pâi­­ne, ci otravă care vatămă nu trupul, ci în­­ne­greş­te şi întunecă sufletul” [83; 93].

Învăţătura aceasta este foarte importantă astăzi, când se pune din ce în ce mai des problema intercomuniunii, a îm­preună‑împărtăşirii dintre ortodocşi şi non‑ortodocşi. Pe vremea când era doar cardinal, actualul papă Ratzinger a declarat: „Pentru intercomuniunea (împreună‑împărtăşi­rea – n.n.) cu ortodocşii, Biserica Catolică nu trebuie să in­siste neapărat în privinţa primirii dogmelor din cel de‑al doi­lea mileniu creştin” [113; 235]. Altfel spus, nu trebuie ca ortodocşii să fie forţaţi să primească ereziile promo­va­te de Biserica Catolică după schismă, e de ajuns ca ei să trea­că cu vederea învăţătura despre Filioque, pe care Bi­se­rica a declarat‑o eretică încă înaintea Marii Schisme de la 1054, prin Sinodul din Constantinopol din 867.

Iată că ereticii de astăzi nu se mulţumesc să îi cheme pe ortodocşi la împreună‑rugăciune, ci vor să se ajungă şi la împreună-împărtăşire. Iată ce învaţă însă Tradiţia Bise­ri­cii – prin glasul Sfântului Teodor Studitul – în această pro­blemă: „Aşa­dar, du­pă cum dumnezeiasca pâine cu ca­re se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se îm­păr­tă­­­şesc de ea un singur trup, tot aşa şi pâinea ere­ticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împărtă­şesc cu ea şi îi în­făţişează un sin­gur trup po­trivnic lui Hristos” [83; 133]. Şi iarăşi: „E limpede că paharul ere­ti­cesc şi pâinea [ere­ti­ceas­că] sunt împăr­tă­şire de po­triv­ni­cul” [83; 156].

Iar în Canoanele Sfinţilor Apostoli, în Canonul 46[3], se spu­ne: „Poruncim să se caterisească episcopul sau pres­bi­te­rul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa (eu­ha­ris­tia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hris­tos cu Veliar?” [30; 33].

Se pune însă întrebarea: poate că e greşită împărtăşirea in­terconfesională, dar ce e greşit în rugăciunea cu catoli­cii şi cu protestanţii? În canonul anterior, adică în Cano­nul 45, se spune: „Episcopul sau presbiterul, sau dia­co­nul, dacă numai s‑a rugat împreună cu ereticii, să se caterisească: iar dacă le‑a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se afuri­seas­că” [30; 32]. Ar trebui să fie clar că se osândeşte nu doar in­ter­comuniunea, ci şi împreună‑rugăciunea, chiar dacă pe­deap­sa este mai mică. Orice explicare a acestui canon po­tri­vit teoriei ecumeniste a ramificaţiilor este o călcare fla­gran­tă a canonului.

Sfântul Teodor Studitul ne arată care sunt urmările le­pă­dă­rii canoanelor şi a predaniilor ortodoxe: „Cei care au cu­te­zat cu capul descoperit să calce Evan­­ghe­lia şi să dea ana­te­mei pe cei ce au ales să nu o cal­ce, ce gri­jă mai au pen­tru ca­noane? Căci şi acestea [ca­no­a­ne­le] sunt pe­cetlu­i­te de Du­hul Sfânt şi prin dez­­legarea lor sunt dez­le­ga­te [ni­­micite] toa­te cele care ţin de mân­tu­i­rea noas­tră” [83; 36‑37].

Mai mult încă, Sfântul Teodor arată că învăţătura cea ade­vărată nu este pe placul celor care judecă toate după în­ţelepciunea acestei lumi: „Mulţi păruţi înţelepţi şi ar­hie­rei la arătare şi păruţi sfinţi, [care au trăit] în vre­mu­ri­le de de­mult, au fost osândiţi. Dar puţini înţe­lepţi ade­vă­raţi, care au vieţuit în frica lui Dumnezeu, au luminat ca lumi­nă­tori în lume – fiindcă începutul înţe­lepciunii este a te în­fricoşa de Dumnezeu – şi multă vreme nu pă­reau că sunt vrednici. Fiindcă omul caută la faţă, dar Dum­nezeu la inimă Se uită” [83; 82].

Astăzi, mulţi se întreabă: „Dar de ce să fie rea împre­u­nă‑rugăciunea cu catolicii şi cu protestanţii, că doar fa­cem parte din aceeaşi mare Biserică a lui Hristos? Doar ei nu sunt eretici…”

Învăţătura Sfinţilor Părinţi este clară: nu există ceva in­termediar între adevăr şi erezie. Orice călcare în pi­cioa­re a învăţăturii Bisericii este erezie. Toţi protestanţii şi ne­o­protestanţii stau sub condamnarea Bisericii. Chiar şi da­că singura lor erezie ar fi respingerea icoanelor, şi în rest ar fi ortodocşi, ar avea aceeaşi osândă ca iconoclaştii con­damnaţi la al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic. Cine spu­ne că iconoclaştii nu sunt eretici a lepădat învăţătura or­todoxă a Sfintelor Sinoade.

Cât priveşte erezia catolică, ea a fost condamnată de mul­te ori de Biserica Ortodoxă. Există astăzi teologi şi chiar ierarhi care nu acordă importanţă Sfântului Sinod de la Constantinopol din 867, convocat de Sfântul Fotie cel Ma­re[4]. Există alţii care trec cu vederea Sinodul de la Fe­ra­rra‑Florenţa din 1438‑1439, la care majoritatea epis­co­pi­lor ortodocşi au semnat unirea mincinoasă cu Bise­rica Ca­tolică. Dar, întorcându‑se la scaunele lor, au măr­turisit: „Ne‑am vândut credinţa, am schimbat Ortodoxia cu he­te­ro­doxia şi, pierzându‑ne credinţa curată de mai înainte, ne‑am făcut azimiţi. Tăia‑ni‑s‑ar mâinile ce au semnat ne­le­giuita hotărâre! Smulge‑ni‑s‑ar limbile ce au rostit în­voi­rea cu latinii!” [111; 148].

Chiar dacă, în ziua de astăzi, din ce în ce mai mulţi te­o­logi vor să repete greşeala unirii cu catolicii făcută la Si­no­dul de la Ferrara‑ Florenţa – care a fost condamnată de în­şişi ierarhii ortodocşi care semnaseră unirea –, totuşi Tra­diţia Bisericii le stă împotrivă. Sfântul Marcu al Efe­su­lui, singurul care a refuzat să semneze unirea la si­nodul min­cinos, a spus despre catolici: „Aceştia nu sunt doar schis­matici, ci şi eretici… Deci nu trebuie să facem unirea până ce nu se vor lepăda de adăugirea la Crez şi vor măr­tu­risi Crezul la fel ca şi noi ” [118; 94].

În Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848, care este cel mai important document ortodox privitor la ere­zi­i­le catolice, scrie clar: „Părerea cea nouă că «Duhul Sfânt pur­cede de la Tatăl şi de la Fiul» este potrivnică lămuririi ho­tărâte a Domnului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (In. XV, 26): «Care de la Tatăl purcede», şi po­trivnică măr­turisirii întregii Biserici Catolice, după cum este în­cre­dinţată de către cele şapte Sinoade Ecumenice: «Care de la Tatăl purcede» (Simbolul credinţei). [...] O ase­me­nea părere poartă toate caracteristicile învăţăturii greşite, [...] este şi se numeşte erezie, şi cei care cugetă ast­fel (se nu­mesc – n.n.) eretici, după hotărârea celui întru sfinţi Da­masus Papă al Romei: «Dacă cineva va avea dreaptă pă­rere despre Tatăl şi Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic» (Mărturisirea credinţei). [...] Biserica de­clară că această părere nouă mai sus arătată, că Duhul Sfânt pur­cede de la Tatăl şi de la Fiul, este în esenţă ere­zie, iar partizanii ei, oricine ar fi, eretici…” [30; 529].

Chiar dacă se face abstracţie de mărturia Sfântului Mar­cu al Efesului sau de Enciclica patriarhilor orto­doc­şi, cultul Bisericii Ortodoxe ne învaţă acelaşi lucru. Du­pă cum se poate citi în Molitfelnic, catolicul care vrea să in­tre în Biserica Ortodoxă trebuie să se lepede de în­şelare. Preotul îl întreabă: „«Te lepezi de toată ră­tă­cirea şi gre­şea­la adunării catolice, întru care ai fost pâ­nă acum?» Răs­puns: «Mă lepăd de toată rătăcirea şi gre­şeala adunării ca­tolice, întru care am fost până acum». Întrebare: «Afu­riseşti toate eresurile şi dez­bi­na­rea lor, ca pe ale unor po­triv­nici ai adevăratului Dum­ne­zeu şi ai Sfintei Lui Bise­rici?» Răspuns: «Afurisesc toate eresurile şi dezbinarea lor, ca pe ale unor po­triv­nici ai adevăratului Dumnezeu şi ai Sfintei Lui Bi­se­rici». După aceasta zice către dânsul: «În­toarce‑te către Ră­sărit şi te închină Domnului la Ca­re­le ai venit». Iar el, întorcându‑se către Răsărit, se închină până la pă­mânt o dată, zicând aşa: «Închinu‑mă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Unuia Dumnezeu Carele este în Trei­­me sfânt, nedespărţit, mărit şi închinat». Preotul zice: «Bi­­necuvântat este Dumnezeu, Cela ce voieşte ca toţi oa­­me­­nii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie; bi­necuvântat fie în veci. Amin». Şi îndată îi dă lui ca­pătul epi­trahilului în dreapta, zicând: «Intră în Bi­se­ri­ca lui Dum­ne­zeu, care te‑a depărtat de la dezbinarea ca­to­lică, şi să ştii că te‑ai izbăvit din lanţurile morţii şi din pieirea cea veş­ni­că; să urăşti toată dezbinarea şi tot ere­sul…»” [4; 690].

Cel care s‑a lepădat de erezia catolică şi intră în Bi­se­­ri­ca lui Hristos prin ungerea cu Sfântul Mir trebuie să sem­­ne­ze „Mărturisirea de credinţă dată în scris de către cei ce se întorc la Ortodoxie de la schismă sau eres”, ca­re se în­che­ie astfel: „Cred şi mărturisesc că la pre­gă­ti­rea Sfin­te­lor Daruri nu se poate întrebuinţa azima, adi­că pâine ne­dos­pită şi nesărată, ci pâine de făină de grâu curat din alu­at dospit şi sărat; cred şi mărturisesc că împărtăşi­rea cre­din­cioşilor nu se face numai cu os­tia, cum obişnu­iesc ca­to­licii, ci şi cu cinstitul Trup şi cu scumpul Sânge al Dom­nului, Dumnezeului şi Mân­tui­torului nostru Iisus Hris­tos, tainic prefăcute prin pu­te­rea Duhului Sfânt la Sfân­ta Liturghie, dreapta cre­din­ţă necunoscând decât un sin­gur fel de cuminecare: sub amândouă chipurile, atât pen­tru preoţi, cât şi pentru po­por; şi deci lepăd şi aceste în­noiri ale catolicilor. În sfârşit, cred şi mărturisesc toate cele ce Sfânta Biserică Ortodoxă învaţă a crede şi a măr­tu­risi, şi mă leg prin aceasta că voi păzi această credinţă în toată viaţa mea şi o voi lăsa şi fiilor mei, ca o moşte­ni­re nepieritoare” [4; 696‑697].

Chiar dacă slujba aceasta a fost cenzurată din Molit­fel­ni­ce, ea exprimă cu obiectivitate punctul de vedere al Tra­di­ţiei. Iar cenzurarea ei e o dovadă de îndepărtare de pre­da­niile Sfinţilor Părinţi. Dar, dacă slujbele se pot cen­zura, is­toria nu poate fi schimbată (chiar dacă se încearcă mu­ti­larea ei prin uitare).

În Viaţa Sfântului Spiridon al Trimitundei, care a apă­rat credinţa în Sfânta Treime la primul Sfânt Sinod Ecu­me­nic, putem citi o minune făcută spre ruşinarea catoli­ci­lor care au o învăţătură greşită despre Dumnezeu şi de­spre Sfânta Liturghie:

„André Pizanis, conducătorul flotei veneţiene şi gu­ver­na­torul insulei Corfu, a avut ideea de a construi un al­tar nou în Biserica Sfântului, pentru a se sluji acolo Litur­ghia, după ritul latin, în fiecare zi. El gândea că în acest fel va aduce mulţumire Sfântului pentru eliberarea de sub ju­gul turcesc a Insulei. Dar cum ar fi putut Sfân­tul Spiri­don, apărătorul Ortodoxiei, să permită să se rea­li­zeze Sfân­ta Jertfă, Dumnezeiasca Liturghie, în cu­vi­oa­sa sa bi­se­rică, de preoţi ne‑ortodocşi şi cu azimă? Sfân­tul îi apăru de două ori guvernatorului în vremea som­nu­lui şi i‑a po­run­­cit să abandoneze proiectul său. Dar acela nu făcu as­cul­­tare, acordând mai multă încredere unui teo­log care‑i spu­­se că visul său este de la diavolul. Aces­ta îi ameninţa chiar şi pe preoţii care alcătuiau «garda» de la racla Sfân­tu­lui, care refuzau şi ei o astfel de ino­va­ţie. Văzând că apa­ri­ţia Sfântului Spiridon nu l‑a deturnat pe guvernator de la am­biţiile sale, focul cuprinse de­po­zi­tul de pulbere – pul­­be­ră­ria – al cetăţii. Explozia zgudui straş­nic locuinţele din ju­rul depozitului şi îi ucise pe An­dré Pizanis şi pe toţi care erau împreună cu el, inclusiv mulţi latini (catolici). An­dré Pi­zanis fu atins de două schi­je uriaşe, care‑i des­chi­seră do­uă găuri în gât, iar ne­no­­rocitul său teolog se află şi el mort în­tr‑o curte in­te­ri­oa­ră a casei. Garda care avea în pază pul­be­răria l‑a vă­zut pe Sfânt care s‑a apro­pi­at cu două torţe în mâini. Dar el, gar­dianul, fu salvat prin pur­ta­rea de grijă a Sfân­tului, care l‑a luat şi l‑a dus până la Bi­serica Răs­tig­­ni­rii. Un ve­neţian, locuitor în Corfu, ca­re se afla în podul ca­sei sale în acel moment, a văzut trei flă­­cări iz­buc­nind din clo­­potniţa bisericii Sfântului şi care s‑au în­dreptat către for­­tăreaţă. Şi, imediat după aceea, re­zer­va de muniţie a gar­­nizoanei a explodat. În aceeaşi noap­­te, la Veneţia, o fla­­că­ră căzu peste portretul lui Pi­za­­nis şi‑l arse cu totul, fără ca nimeni din casă să înţe­lea­gă cum s‑a petrecut aceas­ta şi fără ca vreunul să pă­ti­­mească alt rău. Toate aceste eve­ni­men­te extraordinare – o mi­nu­ne, o slavă a Ortodoxiei – s‑au petrecut în 12 no­iem­brie[5] 1718” [115; 57‑58][6].

Da, prin această minune Dumnezeu a arătat că în bise­ri­cile ortodoxe nu trebuie să se facă liturghii eretice (fie ele catolice, monofizite sau de altă culoare heterodoxă).

E adevărat că, pentru omul contemporan, această mi­nu­ne este greu de înţeles: ne‑am făcut un idol din Zeul to­le­ranţei[7] şi uităm că Dumnezeul Cel viu apără adevărul Or­todoxiei. Uităm că la Ierusalim Sfânta Lumină vine an de an în chip minunat la ortodocşi şi doar la ortodocşi, nu la alţii. Uităm că Dumnezeu vrea să păstrăm predaniile Sfin­ţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur i‑a mustrat aspru pe cei care vro­iau să facă pogorăminte trecând cu vederea înşelarea: „As­cultaţi or­to­­docşilor şi nu faceţi pogorăminte ereticilor. As­cultaţi păs­­torilor şi înfioraţi‑vă şi să nu tăceţi, ci pro­po­vă­duiţi cu­­vântul. Nu daţi loc diavolului, nu daţi vânat lu­pi­lor. […] Păstorilor, şi nu fiţi păr­taşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă mus­­traţi‑le pe faţă, după cum şi apostolii şi dum­ne­ze­ies­cul părinte David au avut mul­te necazuri din pricina lor şi multe lupte, mustrând şi cer­tând, dându‑i în vileag şi ru­gându‑se lui Dumne­zeu îm­potriva lor şi zicând: «Până când păcătoşii, Doamne, până când păcătoşii se vor făli?»” [83; 173]. Mai mult în­­că, întrucât şi pe vremea sa erau voci care spuneau că ră­­tă­cirile nu sunt rătăciri sau că nu pot fi combătute cu cu­­vin­tele Sfintei Scripturi, Sfântul Ioan a spus: „Mie îmi vi­ne să lăcrimez când aud pe unii din Bi­­serica noas­tră zi­când că nu sunt spuse acestea în dum­ne­ze­ieş­ti­le Scripturi; şi aceasta nu numai de către mireni, ci şi de către cei ce par păstori şi care ţin locurile [scau­ne­le] apos­tolilor şi pro­rocilor, însă nu şi vieţuirea [ace­lora]. Că­tre ei este vre­me potrivită a zice: «Vai vouă, că­lă­­u­zi­tori orbi şi ne­în­vă­ţaţi şi neîntăriţi; înfrumuseţători ai hai­­nelor şi nu ai căr­ţi­lor, care lepădaţi cuvântul lui Dum­­ne­zeu şi slujiţi pân­te­ce­lui; al căror dumnezeu e pân­­tecele şi slava întru ru­şi­ne. Voi folosiţi până la ca­păt lap­tele şi lâna şi carnea tur­mei, dar nu vă grijiţi de oi? Cum, dar, veţi scă­pa, fiind fără de gri­jă faţă de o ase­menea mântuire?»” [83; 166].

Biserica lui Dumnezeu va rămâne în picioare, oricât de mulţi vor încerca să o atace. Şi mărturia ei aceeaşi. Pă­rin­te­le Ioanichie Bălan l‑a întrebat pe părintele Dumitru Stă­ni­loae: „Învăţătura de credinţă ortodoxă ne învaţă că nu este mântuire în afară de Biserică. Cum trebuie înţeles acest lucru?” Părintele Dumitru, care este considerat „pa­tri­arhul teologiei româneşti”, a răspuns: „Numai cel ce trăieşte în Biserica Ortodoxă, păstrând cre­dinţa ei in­te­gra­lă în Hristos şi primindu‑L pe El prin Tai­ne, Îl găseşte pe Hristos întreg, şi numai în ea. Păcă­tu­ind din slăbiciune, omul obţine iertare pentru că o cere. Ne­­întâmplându‑se aceas­ta în formaţiile creştine desprinse de trupul Bisericii Or­todoxe, cum s‑ar putea mântui mem­brii lor? Aceştia aud numai cuvântul despre Hristos din ex­terior, ca despre ci­neva exterior, dar nu‑L primesc cu lu­crarea Lui în ei înşişi prin Taine. S‑ar putea ca în mod ex­cepţional să fie mântuiţi unii dintre ei, prin alte fapte care se abat de la spiritul general al acestor formaţii. Dar nu se poate avea o siguranţă în aceasta” [118; 183‑184].

Acest răspuns rezumă foarte clar învăţătura Sfinţilor Pă­rinţi…

[1] Sfântul Teofilact al Bulgariei scrie: „A intrat într‑însul satana, adi­că întru cele mai dinăuntru ale inimii lui s‑a vârât, şi a cuprins su­fle­tul lui. Pentru că mai înainte din afară îl supăra pe el, prin patima iu­bi­rii de argint, iar acum desăvârşit l‑a stăpânit pe el, şoptindu‑i lui vin­derea (lui Hristos – n.n.)” [70; 344].

[2] În aceeaşi scrisoare, Sfântul Teodor îi vorbeşte egumenei despre o for­mă de prigonire extrem de ciudată: „Fiind erezie şi unele mona­hii stă­ruind în lepă­da­rea împărtăşaniei [eretice], după cum [faceţi] voi acum, răz­bunătorii eretici, cuprinşi de nebunie, cu mână silnică le‑au des­chis gurile şi le‑au vărsat [pe gât] împărtăşania lor” [83; 90] .

[3] În acest canon se condamnă şi recunoaşterea botezurilor eretice. Deşi astăzi, în cele mai multe cazuri, catolicii sau protestanţii sunt pri­miţi în Biserica Ortodoxă doar prin mirungere, ceea ce implică o re­cunoaştere a botezului eretic prin pogorământ în momentul renun­ţă­rii la erezie, în unele părţi, cum ar fi Sfântul Munte Athos, ei sunt pri­miţi prin botez, după cum învaţă vechile predanii, botezul anterior ne­fiind considerat valid.

[4] Care este prăznuit de Biserica Greciei între cei trei Sfinţi noi mari ie­rarhi, alături de Sfântul Grigorie Palama şi de Sfântul Marcu al Efe­su­lui. În Viaţa sa, tipărită în limba română de Editura Egumeniţa, în anul 2006, aflăm un subiect extrem de actual: confruntarea dintre ortodoxie şi heterodoxie.

[5] De atunci, în fiecare an, credincioşii din Kerkira prăznuiesc cu mare bu­curie această minune. Se face o slujbă dedicată acestei mi­nuni.

[6] Această minune este foarte puţin cunoscută în România. Pentru a în­drepta situaţia, în prezent se lucrează la traducerea cărţii Cuvio­sului Ata­nasie din Paros, Judecata cerului. Toate teologumenele mo­der­nis­te se risipesc în faţa lucrării minunate a lui Dumnezeu de vă­dire a adevărului.

[7] În jurnalul unui luteran, Ferdinand von Wrangell, citim că a fost în­tre­bat de Sfântul Herman din Alaska: „«Ştii dumneata ce este ade­vă­rul şi unde îl poţi afla?» Am văzut că era momentul să vorbesc de cre­dinţa noastră luterană şi i‑am răspuns: «Noi suntem convinşi că Îl avem pe Hristos, întrucât respectăm credinţa fraţilor noştri întru Iisus Hris­tos». Părintele Herman: «Nu, nu! Cei ce au părăsit adevă­rata Bi­se­rică Ortodoxă nu se află pe calea cea dreaptă»” [32; 73].