IERARHI SFINTI SI IERARHI APOSTATI

- din care vom înţelege că apostaţii contemporani au avut dascăli „iscusiţi”: eretici şi criminali -

Lupta dintre ierarhii slujitori ai lui Hristos şi ierarhii slujitori ai diavolului nu este o problemă recentă. De la începutul Bisericii şi până la sfârşitul lumii va exista acest conflict. În secolul al IV-lea, considerat secolul de aur al creştinătăţii, Sfântul Chiril al Ierusali­mu­lui scria: „Să nu te tulburi dacă vei auzi că merg până la văr­sa­rea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici îm­po­triva clericilor şi popoare împotriva popoarelor. (…) Da­că în­tre apostoli a fost vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi?” - Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2001, p. 251. În viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Proterie, Patriarhul Alexandriei (prăznuit pe 28 februarie), citim cum un preot eretic – Timotei Elurul – se arăta monahilor ca şi cum ar fi fost înger, îndemnându-i să îl dea jos pe Sfântul Proterie de pe scaunul patriarhal şi să îl aşeze pe el patriarh. Deşi pare greu de crezut, totuşi monahii au putut cădea în această înşelare. Crezând că li s-a arătat un înger, monahii l-au ucis – în baptisteriu – pe sfântul patriarh. Locul său a fost ocupat de ereticul Timotei Elurul[1]. Acesta a făcut parte din marea ceată de episcopi – se spune că au fost aproape cinci sute – care au semnat în anul 476 Enciclica împăratului Vasilisc în care s-a dat anatemei Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Conflictul dintre Sfântul Proterie şi ereticul Timotei are rezonanţe, în istorie, până în vremurile noastre. Creştinilor le este destul de uşor să recunoască cine sunt urmaşii lui Timotei. Să ne rugăm să ne trimită Dumnezeu şi urmaşi ai Sfântului Proterie…

***

În Alexandria, cetatea Egiptului, luând scaunul patriar­hiei Dioscor ereticul, după moartea Sfântului Chiril, şi umplân­du‑se tot Egiptul de eresul său, era un preot drep­t­credincios şi nebi­ruit în creştineştile dogme, anume Proterie, sfânt cu viaţa şi plin de înţelepciunea cea insuflată de Dumnezeu. Acesta, văzând pe mulţi abătându‑se la eresul patriar­hului, care bârfea că este o fire în Hristos, li se împo­trivea tare cu cuvinte nebiruite. Iar pa­triar­hul Dioscor se mâhnea asupra lui; însă vrând să‑l aducă la unirea sa cea răucredincioasă, îl momea cu înşelăciune, cinstindu‑l cu pro­to­popia. Dar nimic n‑a sporit, deoarece Sfân­tul Proterie era tare în credinţă, ca unul ce învăţase bine dreapta credinţă de la Prea Sfinţitul Chiril, care fusese mai înainte patri­arh al Alexan­driei.

După aceasta, adunându‑se în Calcedon, pe vremea îm­pă­răţiei lui Marcian, al patrulea Sinod al Sfinţilor Părinţi din toată lumea, Dioscor a fost mustrat pentru eresul său şi a fost osândit la depărtarea din treapta patriarhiei şi la despărţirea de Bise­rică. Fiind izgonit în ţara Paflagoniei, în cetatea ce se numea Gangra, a murit acolo după câtăva vreme. Iar în Alexandria, după lepădatul Dioscor, a fost ales de credin­cioşii arhierei, de clerici şi de drept-credincioşii din patriarhi­cescul scaun Sfântul Proterie, bărbat cu adevărat vrednic de o treaptă ca aceea. Dar poporul de obşte al Alexandriei, cel adăpat cu erezia lui Dioscor, şi unii clerici care se vătămaseră cu erezia nu primeau alegerea lui Proterie.

Deci, alegându‑se patriarh Sfântul Proterie de cei cre­dinci­oşi, a ocupat scaunul şi a început a preamări credinţa cea dreaptă, întărită de Sinodul Sfinţilor Părinţi din Calcedon. Apoi s‑a făcut gâlceavă şi tulburare, pentru că unii din clerici, între care erau mai de frunte preotul Timotei, care se poreclea Eliur şi diaconul Petre Mongos, amândoi sfinţiţi de Dioscor şi plini de eresul acestuia, s‑au despărţit de soborul bisericesc, nevoind să aibă îm­părtăşire cu Sfântul Proterie şi făceau dez­binare în po­por, pornindu‑l spre gâlceavă. Deci era mare dezbinare în Bise­rica Alexandriei. Unii se ţineau de acest nou patriarh, socotind bine Ortodoxia, iar alţii, poftind iarăşi pe Dioscor şi blestemând dog­mele Sinodului din Calcedon. Apoi gâlcevindu‑se şi făcând răz­boi unii cu alţii, îndrăzneau şi asupra patriarhului; căci stri­gau nepricepuţii tulburători asu­pra Sfântului Proterie, numindu‑l desfrânat, deoarece, fiind în surghiun arhiereul Dioscor, i‑a luat mireasa lui, adică Sfânta Biserică; apoi mai zi­ceau că Proterie este şi eretic, şi nevrednic de treapta patriarhiei.

Deci, Sfântul Proterie, răbdând multe primejdii, prin tulbu­rarea poporului eretic, şi temându‑se de ucigaşele mâini, a avut neapărată nevoie de oaste pentru apărarea să­nătăţii sale; căci tot­deauna îi era frică, aşteptând năvălirea poporului, fiindcă şi asu­pra începătorilor curţii sale se răscu­lase şi se por­nise şi asupra împărăteştii oşti, care se afla în cetate. Căci în acea vreme, venind în cetate omul împăratului din Tebaida, ca să împace tulburarea, popoarele aruncau cu pietre asupra osta­şilor care intrau cu dân­sul. Iar ostaşii, vă­zând răscularea popo­rului, au alergat în lăcaşul ce se numea Serapidis şi s‑au închis într‑însul; iar poporul, aler­gând, a împresurat lăcaşul şi, luându‑l, au ars cu foc de vii pe ostaşii de acolo.

Auzind de aceasta, dreptcredinciosul împărat Marcian s‑a mâniat foarte şi a trimis oaste mai mare, care a smerit pe cetă­ţeni şi popor, luând grâul şi hrana cetăţii, care se aducea în Ale­xandria cu corăbiile din cetăţile şi hotarele Egiptului, şi porun­cind să nu le mai ducă în Alexandria, ci în Pilusia, iar de acolo în Constantinopol. A mai luat de la alexandrini şi băile popo­rului şi alte lucruri mai plăcute; apoi le‑a oprit toată libertatea şi obişnu­itele privelişti. De acest lucru supărându‑se cetăţenii, şi mai ales pentru lipsa pâinii, fiind cuprinşi de foame, s‑au smerit şi au ru­gat pe prea sfinţitul Patriarh Proterie să se ducă să roage pe îm­părat pentru dân­şii. Deci, ducându‑se prea sfinţitul patri­arh, a înduplecat pe împărat pentru cetatea sa şi a câştigat toate cele ce­rute, căci s‑a dăruit cetăţii libertatea cea dintâi şi pâinea li s‑a în­tors. Apoi a vieţuit arhiereul lui Dumnezeu în pace câtăva vreme pe scaunul său. Iar pe Timotei Eliur, cel ce n‑a voit să se pocă­iască, şi pe gâlcevitorii cei răi, i‑a despărţit de Biserică.

După aceasta a murit dreptcredinciosul împărat Marcian şi tulburătorii eretici şi‑au înălţat iarăşi cornul lor, începând a în­demna la gâlceavă şi tulburare pe poporul cel nepriceput şi n‑au în­cetat până ce nelegiuiţii nu şi‑au săvârşit răutatea lor. Căci Ti­motei Eliur, fiind viclean, înşelător şi vrăjitor, cu meş­teşug i‑a amăgit pe monahii din Egipt care vieţuiau în mă­năstiri şi în si­hăstrii. Astfel, căutând o noapte fără lună şi acoperindu‑se cu îm­brăcăminte întunecoasă, a înconjurat chiliile călugăreşti, chemând pe nume pe fiecare şi când răs­pundea fiecare din ei şi întreba cine este şi ce îi trebuie, el le zicea: „Eu sunt unul din slujitoarele du­huri, trimis de la Dumnezeu ca să nu aveţi îm­părtăşire cu Proterie şi soborul din Calcedon să nu‑l primiţi; iar pe Timotei Eliur să‑l puneţi episcopul Alexandriei”. Astfel vi­cleanul înşelă­tor, ajutându‑i diavolul, i‑a amăgit cu farmece. Iar aceia, neînţele­gând meş­teşugul vrăjmaşului, au crezut minci­una ca pe un ade­văr şi, spunând unul altuia arătarea cea înge­rească, s‑au sfătuit şi s‑au adunat în număr mare. Deci s‑au dus cu mânie în Alexan­dria, ca la război, asupra celui nevinovat dreptcre­dincios ar­hiereu al lui Dumnezeu, Proterie, vrând să‑l izgo­nească din biserică.

În acea vreme Timotei, îndemnând în Alexandria pe unii cu amăgire, iar pe alţii în taină, şi‑a adunat o ceată mare de tul­bu­rători şi, socotind vreme lesnicioasă, când Dionisie antipatul nu era în cetate, ci zăbovea în părţile de sus ale Egiptului, a mers în biserică cu mult popor şi cu ostaşi înar­maţi şi cu mona­hii care veniseră la dânsul, având cu sine doi episcopi lepădaţi pentru credinţa lor cea rea; asemenea şi cu clericii care erau go­niţi pentru alte pricini. Deci s‑a sfinţit Timotei de episcopii cei lepădaţi şi s‑a numit patriarh al Alexandriei, netemându‑se de canoanele biseri­ceşti, căci de la le­gile împărăteşti nu aştepta vreo judecată, pentru că toată nă­dejdea sa îşi pusese în poporul cel tulburat şi în mul­ţimea monahilor celor amăgiţi. Iar prea sfinţitul Patriarh Proterie, văzând acea tulburare şi neavând ajutor şi apărare de la nimeni, nefiind în cetate antipatul, a gân­dit să fugă şi, tăinu­indu‑se de toţi, noaptea a ieşit din cetate. Şi odihnindu‑se el la un loc ascuns, i s‑a arătat în vedenie Sfântul prooroc Isaia, zicându‑i: „Întoarce‑te în cetate, căci eu aştept să te iau pe tine”.

Această vedenie luând‑o în seamă prea sfinţitul Proterie şi cunoscând mucenicescul sfârşit ce‑i va fi, s‑a întors şi a in­trat în botezătoarea bisericii. Iar tulburătorii, căutând pretu­tindeni pe Proterie, s‑au înştiinţat că este în botezătoare şi mai întâi l‑au în­cuiat acolo, apoi intrând la dânsul cei înşelaţi de Timotei, l‑au ucis cu nemilostivire cu ciomegele de trestie pe care le purtau în mâini şi care aveau în capete fier ascuţit. Apoi au ucis şi pe alţi şase oameni care erau cu dânsul. Deci au vărsat sânge nevino­vat într‑acea vreme, când Paştele nos­tru, Hristos, pentru noi S‑a jert­fit, căci era ziua Sâmbetei celei Mari când s‑a săvârşit acea cum­plită ucidere. Dar nu le era destul ucigaşilor, ci cei ce nu se sătu­raseră de sângele cel ne­vinovat, mai mult şi‑au întins rău­tatea lor. Căci, legând tru­pul cel mort al Sfântului Proterie de picioare, l‑au tras în mij­locul cetăţii, bătându‑i şi zdrobindu‑i în bucăţi mădula­rele lui. Iar unii, mai fără de omenie, rupeau tru­pul lui cu dinţii, ca fiarele şi câinii; apoi, aprinzând un foc mare, l‑au ars şi l‑au fă­cut cenuşă şi praful în vânt l‑au aruncat. După aceea cu po­runca celui fără de lege patriarh al lor, Timotei, au ars şi sca­unul patri­arhiei, pe care şezuse Sfântul Proterie, ca şi cum era întinat de el, singuri necuraţi fiind ei.

După o ucidere cumplită ca aceea a Sfântului Proterie, min­cinosul patriarh Timotei Eliur a trimis pe ostaşii săi în toate cetă­ţile Egiptului ca să gonească pe dreptcredincioşii arhierei, iar în locul acelora să aşeze pe alţii, pe care singur i‑a pus. Atunci epis­copii şi clericii cei necăjiţi şi toţi cei ce erau drept­credincioşi, au scris cu lacrimi împăratului Leon, cel ce după Marcian se alesese, cum şi la prea sfinţitul Anatolie, patriarhul Constantinopolului, înştiinţându‑l de toate cele ce se făcuseră, şi rugându‑l să izbă­vească Biserica Alexandriei de o tiranie ca aceea. Iar împăratului şi patriarhului le‑au fost jale de uciderea nevinovatului arhiereu al lui Dumnezeu, Proterie. Şi îndată, trimiţând împăratul pe dre­gătorii săi cu oaste mare, au pedepsit pe cei ce au tulburat liniş­tea; pe unii cu tăierea mâinilor, pe alţii cu tăierea limbii, iar pe al­ţii în legături şi în temniţe, pe alţii cu bătăi şi cu izgoniri; dar pe Timotei Eliur, mincinosul patriarh, cu episcopii şi cu clericii lui, l‑au trimis la judecata duhovni­cească.

Deci, judecându‑se Timotei de dreptcredincioşii arhierei, a luat plată după lucrurile sale, că nu numai de arhierie, ci şi de creştinătate înstrăinându‑se, l‑au trimis în surghiun, în cetatea Gangra, unde s‑a săvârşit şi Dioscor, învăţătorul său. Iar în lo­cul lui s‑a ales la Patriarhia Alexandriei alt Timotei, care se chema Salofachiul, bărbat dreptcredincios şi înţelept, care pen­tru bunul său obicei era iubit. Astfel a primit pace şi linişte Bise­rica lui Hristos cea din Alexandria care, cu dreaptă credinţă, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

(Din volumul „Acceptăm unirea cu monofiziţii?”, autori – Ion Vlăducă, drd. Dumitru Popescu şi drd. Dumitru Fecioru, Editura Predania, 2008, pp. 296-300.)