Examenul

Prietenia dintre Dana şi Ruxandra dura de mulţi ani. Parcă erau surori. Crescuseră împreună, jucându-se aproape în fiecare zi când nu era vreme urâtă în părculeţul care începea în faţa blocului Danei şi se termina lângă gardul de la vila Ruxandrei. Fuseseră colege de bancă şi în clasele primare, şi la gimnaziu. În liceu, deşi intraseră amândouă în prima clasă a celui mai bun liceu din oraş, Dana nu se simţea bine cu prietenele Ruxandrei, care erau tot fete cu bani, şi preferase să se mute singură, în spatele clasei.

Diferenţa dintre bogăţia din familia Ruxandrei şi sărăcia din familia Danei era mai greu de depăşit. Ruxandra ţinea la Dana, dar era stânjenită de hainele cu care aceasta venea la şcoală, era stânjenită de faptul că Dana nu era îmbrăcată la modă. Dana aparţinea unei alte lumi. Intrase într-o clasă cu copii ai căror părinţi plătiseră tone de meditaţii – şi rezultatele fuseseră pe măsura aşteptărilor. Doar patru băieţi şi o fată, Dana, intraseră aici datorită propriilor eforturi, pentru că nu avuseseră bani pentru meditaţii.

Pe parcursul celor patru ani de liceu celelalte fete îşi făcuseră un obicei în a o pune în inferioritate pe Dana, ori de câte ori aveau ocazia. Şi asta pentru că ea era mai frumoasă decât ele, era mai bine dezvoltată, atrăgea mult mai uşor privirile colegilor şi ale băieţilor de la alte clase. De asta, singurul mijloc de a se răzbuna pe calităţile ei era să o ironizeze sau să o ia peste picior ori de câte ori aveau ocazia.

Între băieţi nu exista această separare pe caste. Sau, dacă exista, era mai greu de observat. Băieţii erau împreună la baschet, la fotbal, la glume. Şi mai era ceva ce îi unea pe băieţi. Cei patru, care erau cei mai buni din clasă la învăţătură, erau foarte receptivi când la lucrările de control li se cerea ajutorul. De la ei se putea copia fără probleme la testele la materiile la care profesorii erau mai îngăduitori cu copiatul.

Dar Dana nu intrase în hora asta. Nu îi plăcea nici să copieze, nici să îi lase pe alţii să copieze de la ea. Acesta fusese de fapt şi motivul pentru care, chiar la începutul liceului, Ruxandra se supărase pe ea – luase o notă mică la o lucrare de control doar pentru că Dana se încăpăţânase să nu o lase să copieze de la ea. Nu la multe zile după această întâmplare, Dana se mutase singură, în ultima bancă de pe rândul din mijloc.

***

Cele două fete s-au întâlnit la examenul de la facultate. Dăduseră amândouă la filologie, la aceeaşi secţie. Erau doar zece locuri, şi anul acela fusese o concurenţă mult mai mare decât în anii precedenţi. Examenul fusese greu, chiar foarte greu. Dana spera să intre, pentru că se descurcase bine la toate subiectele.

Listele se afişaseră. Holul facultăţii era plin de tineri care scoteau strigăte de bucurie şi de tineri pe faţa cărora se citea dezamăgirea. Ruxandra era fericită. Intrase. Era ultima, dar intrase.

Se uitase să vadă a câta intrase Dana, dar, spre surprinderea ei, observă că era prima sub linie. Nu îi venea să creadă. Dana fusese dintotdeauna mai bună decât ea. Ce se întâmplase? Ce i se putuse întâmpla?

Răspunsul la această întrebare l-a primit abia seara, când tatăl ei organizase o petrecere în familie, la care chemase câteva rude să o sărbătorească pe proaspăta studentă. Mâncarea a fost bună, băutura din belşug… şi, tatăl Ruxandrei s-a îmbătat, deşi de obicei consuma băutura cu măsură. Roşu în obraji, el a spus musafirilor:

– Să ştiţi că eforturile pentru această victorie nu sunt doar ale fetei mele. Şi eu merit felicitările voastre. Dacă nu eram eu, mai bine zis dacă nu ştiam să vorbesc unde trebuie, să dau ce trebuie şi cât trebuie, nu am fi avut ce să sărbătorim astăzi. Dar, când am văzut cât de mare e concurenţa, mi-am dat seama că trebuie să acţionez la timp. Şi, iată rezultatele…

Ruxandra era la toaletă când tatăl ei făcuse această confesiune, dar, pentru că el vorbea tare, fata auzise tot. S-a frământat toată seara la auzul acestor cuvinte. Când musafirii au plecat, şi-a întrebat mama:

– Ce spunea tata? Ce şi unde a dat, ca eu să intru la facultate?

Mama se uita la ea, cu o privire vinovată:

– Treaba ta e să te bucuri că eşti studentă, nu să te bagi unde nu îţi fierbe oala. Bine măcar că ai învăţat cât ai învăţat, că, dacă nu ştiai nimic, nu te puteau ajuta nici toate pilele din lume.

Ora era târzie, Ruxandra sună la Dana. Îi răspunse mama acesteia, cu o voce tristă.

– Mă scuzaţi că vă deranjez la ora asta, Ruxandra sunt, am sunat să vorbesc cu Dana.

– A, bună seara. Dana nu e în oraş, a plecat la bunicii ei, la ţară. A fost dărâmată când a văzut rezultatele. Mi-a spus că tu ai intrat, felicitări. Dar ea…

– A făcut contestaţie?

– Ce contestaţie să facă? Nu i-a ars de nicio contestaţie. A auzit cum două fete se lăudau că au intrat doar pentru că părinţii lor au ştiut să se descurce… Nu a fost un examen cinstit. I s-a făcut silă de tot. A plecat la bunici pentru câteva zile.

– Dar, se mai poate întoarce? Mâine e ultima zi pentru contestaţii.

– Nu, nu vrea să facă nicio contestaţie. A spus că o să dea examen din nou, la anul, dar la altă secţie. Unde o să fie locuri mai multe, concurenţa mai mică. Şi unde poate o să se intre pe merit, nu pe pile. Până atunci o să se angajeze undeva…

Ruxandra rămăsese fără cuvinte. Se simţea vinovată.

– Să îi spuneţi vă rog să mă sune când se întoarce. Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat…

***

După două zile, coborând să cumpere pâine, mama Danei găsi un plic în cutia poştală. Era o scrisoare de la Ruxandra. Se gândi că poate ar fi bine să o citească mai întâi ea însăşi, ca nu cumva conţinutul să o întristeze şi mai tare pe fiica ei. Pentru că atât mama cât şi fiica se gândeau că şi Ruxandra intrase la facultate doar pilelor puse de părinţii ei.

„Buna mea prietenă,

Îţi scriu ca să îţi mulţumesc pentru toţi anii în care ai fost prietena mea. Pentru anii în care ai fost cea mai bună prietenă a mea, dar şi pentru anii în care ai stat mai departe, lăsându-mă cu ale mele. Mi-ai respectat alegerile, ciudăţeniile, dreptul de a face boacăne. Au trecut patru ani, în care am avut mai multe prietene. Dar niciuna ca tine. Să ştii că te admiram de la distanţă, te invidiam chiar uneori, văzând cum ştii să faci faţă diferitelor încercări ale vieţii. Mi-ai spus, şi nu o dată, că lumea bogaţilor şi lumea săracilor nu au nimic în comun. Ştii bine că tu nu eşti dintr-o familie săracă, doar dintr-una modestă, dar poate comparând ce am eu cu ce ai tu, parcă ar fi două vieţi total diferite.

Mi-ai spus că bogăţia mă va schimba, încetul cu încetul. Nu te-am crezut. Credeam că eu voi rămâne eu, chiar dacă lumea în care părinţii mei mă pregătesc să intru e o lume falsă, artificială, o lume a banului. Nu e aşa. Eu nu mai sunt aceeaşi. Tu ai rămas la fel, an de an. Deşi eu am totul, şi tu nu ai nimic. Sau, aproape nimic.

Să ştii că mi s-a făcut frică atunci când am văzut listele de examen. Mi-a fost frică de un blestem nerostit, mi-a fost frică de faptul că am acceptat să port pe mine pecetea compromisului. Ca şi cum un străin ar fi încercat să mă violeze, iar eu l-aş fi lăsat, fără să îmi dau seama ce se întâmplă. Nu, nu. Refuz această lume.

Am vrut să vorbesc cu tine la telefon, dar mama ta mi-a spus că nu ai telefon la bunici. Cred că mai degrabă nu voia să mă lase să mai vorbesc cu tine. Îi era poate teamă că te-aş putea răni. Eu voiam să te sun să te rog să mergem împreună la facultate, atunci când se dau rezultatele contestaţiilor. Aş fi vrut să mergem acolo împreună, să mă ţii de mână, aşa cum mă ţineai când eram mici. Şi să îmi promiţi că mă vei ţine de mână toată viaţa. Nu am mai avut prietenă ca tine, şi nici nu voi mai avea.”

Telefonul sună. Mama Danei ezită să răspundă. Credea că este tot Ruxandra. Telefonul suna în continuare, şi în cele din urmă femeia ridică receptorul.

– Alo, bună ziua, de la Facultatea de filologie vă deranjăm, cu Dana Ionescu se poate?

– Nu, nu e acasă, eu sunt mama ei. O să îşi ia dosarul când se întoarce în Bucureşti, peste câteva zile.

– Am sunat să vă anunţăm că, în urma contestaţiei…

– Ce contestaţie? Fata mea nu a făcut contestaţie.

– Nu, dar a făcut altcineva, Ruxandra Petrescu.

– Cum să facă Ruxandra contestaţie pentru Dana?

– Doamnă, nu m-aţi lăsat să termin de vorbit. Ruxandra Petrescu nu a fost mulţumită de nota pe care o obţinuse, a făcut contestaţie, numai că, în loc să i se mărească nota, aşa cum se aştepta, i s-a scăzut. Se făcuse o greşeală la notarea lucrării ei, mai bine pentru ea era să nu ceară nicio mărire. Dar, aşa, ordinea s-a schimbat, şi Ruxandra e mult sub linie. Dar fiica dumneavoastră a intrat în locul ei. Am sunat să vă anunţ acest lucru. Vă felicit şi vă doresc o zi bună.

Mama Danei puse mâna pe telefon şi sună la Ruxandra.

– Bună ziua. Mama Danei sunt. Am sunat să îi mulţumesc Ruxandrei. Nu ne aşteptam la aşa ceva…

– Bună ziua. Pentru ce mulţumiţi? Despre ce este vorba?, întrebă mama Ruxandrei.

– De contestaţie. Nu m-am gândit că totul se poate întoarce aşa. Dana o să fie foarte bucuroasă când o să afle. Daţi-mi-o, vă rog, pe Ruxandra, să îi mulţumesc eu acum.

Mama Ruxandrei părea nedumerită.

– Ruxandra a plecat de ieri la bunici. Vă pot da numărul ei de telefon de acolo. Dar, îmi mai spuneţi o dată despre ce contestaţie este vorba? Că nu am înţeles nimic, nu se auzea bine.

– Am să revin eu imediat, bate cineva la uşă, se scuză mama Danei, şi închise telefonul.

Luă din nou scrisoarea în mână, şi începu să o citească în continuare, cu lacrimi în ochi. Da, fata ei avea o prietenă pe măsura ei. O prietenă de nota 10. O notă pe care oamenii o iau foarte rar la examenele vieţii. O notă pe care Ruxandra o luase cu preţul pierderii unui loc la facultate. Unui loc pe care nu îl merita. Unui loc pe care avusese puterea să îl dăruiască proprietarului de drept. Aşa cum ar fi înapoiat un portmoneu găsit în sala de clasă…