De când mămica lui murise, copilul îşi dorea din ce în ce mai mult să se facă doctor. Mama avusese o boală ciudată şi murise în câteva zile, fără ca nimeni să se fi aşteptat la aşa ceva. Doctorul din satul lor fusese plecat pentru o vreme, şi nimeni nu îşi dăduse seama că starea mamei era atât de gravă încât avea neapărată nevoie de medic. De fapt toţi aşteptau întoarcerea doctorului, în care aveau mare încredere, pentru că era vestit în tot ţinutul. Dar doctorul a ajuns prea târziu, cu câteva minute înainte ca femeia să moară. Murise însă liniştită, pentru că fusese spovedită şi împărtăşită.
Ani de zile copilul se gândise să devină doctor. Până când, într-o noapte, a avut un vis…
***
Străbătuse alături de un bărbat un drum lung prin deşert. La un moment dat au intrat într-un sat. Mergând prin sat, vedeau tot felul de bolnavi, de şchiopi, de ciungi, de orbi, de surzi… Erau prea obosiţi ca să plece mai departe, aşa că s-au hotărât să rămână peste noapte în sat. Când au intrat într-o casă de oaspeţi, gazda le-a spus: „Satul nostru îl aşteaptă pe Marele Doctor. Aţi auzit ceva, se apropie de noi?”
Musafirii nu dăduseră niciun răspuns. Copilul tăcu, gândindu-se că dacă ar spune că nu ştie nimic de vreun mare doctor ar fi putut să îl întristeze pe cel care îi primise cu atâta bunăvoinţă la el în gazdă.
Dimineaţa, când să îşi ia rămas bun, călătorii îi văzură pe cei patru copii ai gazdei. Cele trei fete se jucau pe iarbă, dar copilul cel mai mare, un băiat frumos, stătea pe un scaun.
- E orb, le explică gazda, nu vede nimic…
- Îmi pare rău, tare rău, spuse copilul.
Îi era tare milă de băiatul orb, aşa că spuse:
- Of, dacă aş putea, i-aş da eu unul din ochii mei.
Străinul care îl însoţea îl întrebă în şoaptă:
- Eşti sigur?
Copilul întrebă:
- Da, sunt sigur, dar…
- Fie cum vrei tu, spuse Străinul. Îl atinse uşor pe faţă şi copilul îşi dădu seama că nu mai vede bine. După câteva clipe, copilul vru să deschidă ochii, dar îşi dădu seama că ochiul stâng avea pleoapele lipite. Privind cu dreptul, îl vedea pe copilul care înainte fusese orb sărind de bucurie.
- Văd, văd, văd…, striga acesta.
- Eşti sigur că vrei ca ochiul tău să rămână la el? – îl întrebă Străinul.
- Ce să zic… Da, vreau, spuse copilul cu hotărâre.
- Să mergem atunci, spuse Străinul. Şi porniră la drum.
La ieşirea din sat, văzură o casă dărăpănată. În faţa ei era un copil care se străduia să bea apă din găleata aflată pe marginea fântânii, dar îi era foarte greu, pentru că nu avea mâini. Copilul îl privi în ochi pe Străin, şi spuse cu voce tare:
- Dacă aş putea, i-aş da una din mâinile mele.
- Dă-i-o pe care vrei, îi spuse Străinul. Copilul întinse mâna stângă. Străinul îl trase de ea, şi mâna se desprinse din umăr, fără mare greutate.
- Eu o iau înainte, spuse copilul, nu vreau să ştie că e de la mine.
Copilul făcu câţiva paşi, apoi se ascunse după un copac. Îl văzu pe Străin cum apropie mâna de copil, şi mâna se lipi imediat. Copilul o mişca, nevenindu-i să creadă ochilor.
Străinul îşi continuă drumul. Copilul veni lângă el şi spuse:
- Dacă aş putea, mi-aş da şi viaţa pentru ceilalţi.
- Când te-am întâlnit, mi-ai spus că îţi doreşti să devii doctor. De asta am venit prin acest sat… Altfel… Uite, pentru că ai spus asta, ne vom schimba drumul. Plecăm în altă parte. Dar va fi mult mai greu decât până acum. Nu avem decât puţină hrană la noi şi avem de mers vreme de patruzeci de zile.
- Mergem, mergem… Cu tine îmi este bine oriunde aş fi.
Şi au plecat… Şi au mers departe, departe. Au urcat stânci, au mers prin ploaie, le-a fost foame, le-a fost sete, dar mergeau înainte. Când copilul simţea că nu mai poate, îl privea pe Străin şi sufletul său se umplea de putere.
Au mers până când au ajuns într-un sat cu case mari, bine îngrijite. Au bătut la prima poartă:
- Ziua bună, oameni buni, ne daţi şi nouă ceva de mâncare? – întrebă Străinul.
Nimeni nu îi răspunse, însă.
- Ce e cu ei, nu aud? întrebă copilul.
- Ba da, aud… Dar nu sunt primitori de străini.
- De ce? Până acum ne-au primit toţi, chiar şi cei săraci. Iar aceştia, care cred că au de toate…
- Aceştia au inima bolnavă, spuse Străinul. Nu iubesc, nu ştiu să iubească.
- Îi pot ajuta? Ce să fac pentru ei?… Dacă le-aş da inima mea, aş muri, nu-i aşa? – întrebă copilul. Şi nu aş putea ajuta decât un singur om. Eu aş vrea să-i ajut pe mulţi, zise copilul, privindu-l pe Străin.
- Dă-i fiecăruia o bucăţică din inima ta.
- Cât de mare?
- Vei simţi tu, unii vor avea nevoie de o bucată mai mare, alţii de alta mai mică.
- Bine, zise copilul. Aşa am să fac.
Copilul intră în curte, timid. Primul veni spre el un bărbat cu o faţă aspră care ducea o scară în spate. Înainte să îi spună ceva copilului, acesta îi aruncă în piept o bucăţică din inima lui. Bărbatul se schimbă, brusc, la faţă. Privirea îi deveni senină.
- Avem oaspeţi, oaspeţi de seamă, strigă către cei din casă. Bine aţi venit la noi, le spuse musafirilor.
Copilul se întoarse spre Străin şi îi zâmbi.
- Bine v-am găsit, spuse Străinul.
- Nu ştiu ce s-a întâmplat, v-am văzut la poartă de când aţi venit, dar eram prins cu treburile, zise gazda.
Soţia îi privea pe fereastră, mirată. Copilul se apropie de ea şi îi aruncă o bucăţică din inima lui. Femeia văzu cum copilul aruncă ceva înspre ea, dar nu îşi dădu bine seama ce s-a întâmplat. Simţea doar o căldură în piept. Şi ieşi să îi primească pe oaspeţi.
Copilul îl întrebă pe Străin:
- Mai sunt mulţi pe care i-aş putea ajuta? Simt o dorinţă din ce în ce mai mare de a da o parte din inima mea şi altora…
- Nu vrei să mănânci mai întâi? Ţi-e foame, doar…
- Mâncăm după aceea, spuse copilul.
- Du-te singur, îi spuse Străinul. Ştii ce ai de făcut. În satul acesta aproape toţi suferă de aceeaşi boală. Puţini au inima sănătoasă. Tu îi poţi ajuta şi pe ceilalţi să iubească…
Copilul plecă. Merse din casă în casă. Peste tot era întâmpinat cu răceală. Dar, când pleca, oamenii nu voiau să se mai despartă de el. Ceva însă se întâmpla. Pe măsură ce ajuta mai mulţi oameni, el îmbătrânea. Spre seară, arăta deja ca un bătrân de şaptezeci de ani. Mergea din ce în ce mai greu. Ajunse la prima casă din sat, la casa la care îl lăsase pe Străin. Intră, văzu mulţi oameni la masă, dar Străinul plecase. Încercă să intre în vorbă cu gazdele, dar acestea nu îl recunoscură. I-a întrebat:
- Ştiţi cumva, a trecut pe-aici un om străin de aceste locuri?
- Da, a trecut de dimineaţă. A plecat apoi repede, s-o fi dus să îl caute pe copilul cu care venise. A lăsat însă o scrisoare, a spus să o dăm celui care va întreba de el, zise bărbatul, întinzând scrisoarea bătrânului. Acesta luă scrisoarea, privindu-l pe bărbat în ochi. Bărbatul tresări, i se păru că a mai văzut acei ochi, dar nu îşi dădu seama când anume.
Bătrânul începu să citească:
„Copile, ai vrut să ajuţi bolnavii şi te-am ajutat. Ai dat mâna ta, ochiul tău altora. Acum le-ai primit înapoi”. Bătrânul îşi dădu seama că începuse să vadă şi cu al doilea ochi şi mâna stângă i se mişca de parcă nu i-ar fi lipsit niciodată. „Ai vrut însă mai mult, aşa că te-am adus la oamenii care au cele mai mari suferinţe. La cei sănătoşi la trup, dar cu inima bolnavă. Şi i-ai ajutat. Dăruind, ai dobândit… Priveşte spre pieptul tău. Inima e la locul ei, dar e mai mare. Cu cât ai dat mai mult, cu atât a crescut mai mult. Pentru că pe Mine M-ai primit în ea. Puterea Mea este puterea iubirii, puterea care biruie orice boală şi orice neputinţă. Puterea iubirii biruie moartea, pentru că Eu am biruit moartea. Alege, deci, ce fel de bolnavi vrei să ajuţi, pe cei bolnavi la trup sau pe cei bolnavi la suflet. Orice ai alege, Eu voi fi cu tine. Şi îţi vei da seama că nu am plecat de lângă tine, pentru că Mă vei simţi în inima ta…”
Bătrânul plângea, şi abia mai putea citi din cauza lacrimilor. Plângea, şi simţea cum inima îi arde în piept…
***
Copilul se sculă din somn brusc. În cameră era foarte frig, focul din sobă se stinsese. Dar inima îi bătea în piept cu putere. Şi îşi aminti visul… Privi apoi spre icoană şi recunoscu chipul Străinului…
Ani de zile l-a tot frământat visul acela. L-a frământat până ce a ajuns preot. L-a frământat şi după aceea, până când a ajuns la bătrâneţe. Şi, în toată viaţa lui, a simţit că inima i-a rămas plină de iubire pentru ceilalţi. Pentru că Îl primise în ea pe Cel ce este Iubire…
Povestile tale pot fi niste leacuri…nu pentru orbi, nici pentru ologi, insa pentru cei bolnavi cu inima, ele pot face minuni. Sunt povesti pentru oameni mari, intr-adevar, caci copiii dau in fiecare zi din inima lor, fara sa ceara inapoi vreo bucatica. Noi suntem cei care nu dam, decat daca primim ceva in schimb. Cat de frumoasa este ideea aceasta a daruirii, fara asteptarea unei recompense, dar cu siguranta ca ea nu va intarzia sa apara, daca inima a fost cea din care am daruit…! Dupa fiecare poveste a ta, zambesc si plang in inima mea…zambesc cand realizez cate pot face si plang cand vad cate fac…! Astept si altele, la fel de pline de miez…
minunata povestea…se potriveste de minune pt.zilele noatre in care multi avem inima impietrita…..”daruind vei dobandi”
La un an dupa moartea bunicului meu, cand copilul meu implinise trei anisori, uitandu-ne la niste poze in care aparea si strabunicul sau, cu el- bebelus- in brate, Stefanel ma intreaba : “Mami, cand il face bine Doamne-Doamne pe bunicul, ca mi-e tare dor de el…as vrea sa il mai vad…!” Printre lacrimi, am inteles ca el inca simtea puterea vindecatoare a lui Dumnezeu…simtea ca El e, de fapt, doctorul doctorilor…! De multe ori, copiii stiu ceea ce noi preferam sa uitam – unde e limanul bolilor de tot felul, unde e vindecarea de moarte…unde e Adevarul !
cate lacrimi le mai trebuie sfintilor ca sa ne spele…
Ideea e buna. Multi vindeca numai trupul, nu si sufletul. Iar Doctorul doctorilor e numai Dumnezeu. Mai avem si Sfinti, Doctori fara de arginti, care vindeca dihotomic: suflet si trup.
Mult spor.
ESTE UN TEXT EXTRAORDINAR. ESTE O poveste extraordinara,dorinta copilului de a ajuta oameni, totul este minunat as vrea sa fiu si eu ca el(din vis), dar nu stiu daca se poate intampla vreodata
foarte patrunzatoare aceasta poveste! si chiar am ramas fara cuvinte la ce idee ai avut ca sa prezinti credinta si iubirea.
minunat
ma lasa fara cuvinte
ce ppoate face iubirea si dragostea de a-i ajuta pe ceilalti
e frumos, e foarte frumos
Intreaga poveste e originala, incepand cu titlul. Felicitari!
Cand voi avea copii, mi-ar placea sa la citesc astfel de povesti.
Dar si oamenii “mari” se bucura de ele, asemeni unor copii.
Foarte frumoasa poveste, ca toate povestile si nu numai povestile, din acest blog.
Si a venit aceasta poveste intr-un moment aproape incredibil de potrivit pentru mine.
Inca o data, Dumnezeu in marea Lui marinimie imi da un raspuns extraordinar de repede.
Am sa scriu cat pot de scurt intamplarea pentru ca asa cum scrie pe alta pagina in acest blog, nu e bine sa tainuiesti minunile fie ele chiar mici.
Azi dimineata ma gandeam daca e bine sa continuui sa ajut pe cineva care pare ca abuzeaza un pic de mine.
Ieri un student pe care l-am avut anul trecut la noi in companie ne-a cerut din nou mie si unui alt coleg sa fim referinta lui pentru angajare. Ne-a cerut de multe ori pe parcusul acestui an, si de fiecare data am zis “Da” si eu si colegul meu.
Ieri imi dadusem din nou acordul si l-am intrebat pe colegul meu daca a primit si el vesti de la student. Vroiam doar sa-i spun ca ma gandeam sa le vorbesc sefilor nostri despre el caci a fost bun si ar face treaba buna in grupul nostru.
Cand…
Colegul mi-a atras atentia sa nu mai fiu atat de saritoare ca oamenii profita la nesfarsit: “Ce, nu are profesori care sa-l recomande? Ne vor suna o multime de indivizi si nu avem timp de asta”
Eu: “Poate nu are chiar pe nimeni, profesorii din ziua de azi nu te mai stiu ca persoana si nici macar dupa nume, esti un numar pe hartie de multe ori – cel putin la profilurile tehnice unde examenele orale nici nu mai exista”.
Colegul: “Ca nu-mi convine sa-mi apara numele meu peste tot pe unde se duce el…etc ”
De dimineata m-am surprins gandind: foarte bine, profita si ce am sa pierd eu din asta? Un pic de timp caci nu ma doare gura sa dau o recomandare, daca suna careva sa intrebe de el.
Da…dar poate ca si colegul meu are dreptate ca nu vrei ca numele tau, telefon, plus alte date sa fie imprastiate pe la toate companiile.
Si totusi, daca omul asta nu are pe nimeni, ca daca ar avea…nu ne-ar fi rugat pe noi.
Da, dar pina cand voi continua sa dau relatii despre el? Ca totusi a trecut un an…
Oare e bine ca am zis “Da” din nou?
Si atunci un gand cu glas de copil mi-a rasarit in cap: “Mai bine pierzi din bunatate decat din rautate” . Ideea asta m-a traznit pe mine cand eram copil la vreo 10-11 ani si ma tot gandeam ce sa fac in fel de fel de situatii cu prietenii de joaca si colegii de scoala caci de multe ori aparea tentatia sa nu-mi pese sau mai rau imi veneau idei razbunatoare; dar o data cu ideea asta nu am mai oscilat sa fac binele pe care l-am putut.
Dupa un timp am realizat eu ca de fapt mi-a insuflat-o Dumnezeu si ca acea “pierdere” nu e o pierdere reala, ca Dumnezeu te rasplateste insutit incepand chiar cu aceasta viata (cum e si in povestea asta: ochiul, mina si inima ii sunt date inapoi copilului).
Si de atunci le-am spus si altora cand stateau in cumpana: “De pierdut toti pierdem ceva la un moment dat dar daca ai “pierdut” facand bine…parca e mai placut decat daca pierzi fiind nepasator sau mai rau facand rele”. Inca de la inceput Dumnezeu te mangaie sufleteste…dar asta am inteles-o mai tarziu, cu timpul.
Iar azi, iar am oscilat… caci lumea asta nu te lasa in pace, te confrunta (si de fapt bine face, cum ne-am mai mantui altfel), acum apar alte frici, cum e aceea de “Big Brother”, si alte chestii fanteziste, nu e numai efortul de a face bine, trebuie sa rezisti si altor tipuri de presiuni induse de societate, mai perfide si mai ascunse.
Si totusi…asa cum spune povestea, daca trecem peste ele, mare rasplata vom avea.
Si dupa ce iau eu hotararea ca am facut bine zicand “Da” si ca nu voi mai oscila nici daca ma intreaba fiecare student de 1000 de ori…vine pauza de masa si deschid si citesc povestea asta. Parca Dumnezeu a vrut sa puna un punct mare de sfarsit, la oscilatia mea.
Concluzia: sa nu mai stam in cumpana, sa facem tot binele de care suntem in stare cu orice pret.
Spun ca e o minune ce s-a intamplat azi, poate este mica…..sau mare….nu stiu….in ultimul timp insa Dumnezeu a raspuns de multe ori la intrebarile mele prin aceste site-uri de pe internet.
Ori pe pagina lui Danion sau a parintelui Savatie, ori pe Sfaturi ortodoxe, ori intr-o rugaciune – cum e “Rugaciunea pentru dusmani” scrisa de un preot ortodox sarb inchis in lagarele nazistilor (dati o cautare pe Google si o aflati imediat si in romana si in engleza).
Sa multumim lui Dumnezeu pentru ele si scriitorilor ca se ostenesc pentru noi.
M-aş bucura ca totul să nu fie doar ceva artistic,meatforic.M-aş bucra ca inima cea nevăzută a omului să nu ne-o imaginăm,doar.Sfântul Ignatie a fost înlocuit cu tăierea porcului.E trist.Sfântul a fost dat la lei.Inima sa nu au mai mâncat-o.Uitaţi-vă pe sinaxar,nu e basm,căci,când a venit un soldat şi a tăiat-o în două a văzut semnul Mântuitorului întrânsa.Nu e aievea că mergem pe calea vieţii cu Mântuitorul nostru cei care Îi purtăm numele şi îi facem voia Sa.Îmi place să cred că nu cu oamenii mergem pe cursul vieţii,ci cu Însuşi Domnul nostru şi că minunatele vedenii ce le-a avut psalmistul nu sunt doar gânduri sau imaginaţii deşarte.Trebiue să cred obligatoriu că e Ceea Ce am pierdut de la Adam şi Eva încoace nu e aievea.Mi se pare că e aievea. Şi tânjim,sau ni se pare că tânjim şi ne încâlcim de multe ori în lumea asta luând patimile şi voia vrăjmaşului.
Ma bucur nespus ca ati publicat acest articol…Domnul sa va implineasca visul,asa cum l-a implinit pe al copilului din aceasta poveste!!!
Cu respect,
Mihaela
Danion,
Ce sa zic…. NO COMMENT!!
Mi-a placut foarte mult si in acelasi timp m-am ingrijorat ca fac parte din acei oameni neprimitori si reci, dar nadajduiesc la mila lui DUMNEZEU ca se va incalzi si inima mea…
Dupa parerea mea este extraordinar, este ceva ce bucura si mingie, si mai am impresia ca acest baiat incearca sa ne dea o bucatica din inima lui tuturor celor ce citim povestea lui,important ar fi sa putem sa pretuim si sa pastram cu sfintenie acest dar, nu pentru o zi ci pentru toata viata.
o poveste minunata si o poate fi dat ca model pentru generatiile de astazi
Foarte utila poveste,desi vad ca am citit-o tarziu.Mult succes in continuare!
Doamne iarta-ne si ajuta-ne sa fim cum TU doresti!
http://www.suntorfan.ro
Daruind vom dobandi…fara jerfa si fara iubire fata de Dumnezeu si de aproapele nu putem dobandi darurile bogate ale Marelui Doctor.Frumoasa pilda,cu adevarat graitoare si plina de adevar!!! Noi oamenii ar trebui sa ne uitam mai mult la inima omului,sa incercam sa patrundem cu mintea in sufletul celui de langa noi,nu neaparat la aspectul fizic,la frumusetea trupeasca care este trecatoare,caci ”Doctoru”bate la inima noastra ca sa intre acolo si sa-si faca locas si imparatie pentru ca sa innobileze pe cel ce Il primeste…ca sa ne incalzeasca inimile de dragoste sfanta si binecuvantata.El,”Doctorul” cand S-a pogorat pe pamant a dorit sa arate celor din jur ca tre sa fim egali intre noi,sa ne iubim,sa ne respectam si sa nu ne luam doar dupa aparente,caci sunt inselatoare.El ne-a invatat cum sa iubim…tamaduind orice rana si orice neputinta…Iubeste si fa ce vrei!!!!!! Din iubirea Creatorul a toate cele vazute si nevazute,Dumnezeu, a facut tot ce ne inconjoara,iar la urma,l-a facut pe om,aratand prin aceasta fiinta dihotomica,fiind coroana creatiei,fiinta rationala creata pentru iubire si din iubire.