DESPRE CONVERTIRE SI CONVERTITI

Conferinţa, ţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia în martie 2005, se poate asculta pe www.ortodoxmedia.com/inregistrare/243/Despre-convertire-si-convertiti.

(Din volumul “Drumul spre Acasă – După desfrâu, droguri, yoga şi alte rătăciri”, Editura Egumeniţa, 2009)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

De foarte multe ori vrem să ducem mesajul creştin celorlalţi, dar îl ducem în aşa fel încât noi suntem mulţumiţi că ne-am făcut datoria, că ne-am rostit poezia creştină, iar ceilalţi sunt oarecum plictisiţi pentru că mărturia noastră nu i-a atins. Printr-o astfel de misi­u­ne, care nu ajunge la celălalt, nu numai că ne pierdem tim­pul, dar ne şi agonisim osândă în faţa lui Dumnezeu.

Ascultând Evanghelia din Duminica Fiului risipi­tor, fiecare dintre noi suntem mai mult sau mai puţin puşi pe gânduri şi ne întrebăm în mod firesc: cine este fiul ri­si­pi­tor? De foarte multe ori reuşim să găsim fii risipitori nu­mai între cunoscuţii noştri, între diferiţii păcătoşi pe care-i vedem lăudându-se cu păcatele lor la televizor sau pe între cei pe care îi vedem lăudându-se prin diferite ziare cu orgiile pe care le fac.

În momentul în care considerăm că fiul risipitor este numai celălalt dovedim că nu-l cunoaştem pe Dum­nezeu. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, ne dăm seama că şi noi suntem fii risipitori, chiar dacă încercăm să mergem pe calea Bisericii. Şi noi suntem fii risipitori chiar dacă ne spovedim, chiar dacă ne împărtăşim, chiar dacă postim, chiar dacă ne rugăm zi de zi.

În momentul în care ne dăm seama de neputinţele noastre şi de ne-desăvârşirea noastră, în momentul acela Îi facem loc lui Hristos în viaţa noastră, în inima noastră şi în sufletul nostru. În momentul în care Hristos S-a sălăşluit în inima noastră, atunci începem să ne dăm seama cu ade­vărat câtă nevoie are aproapele nostru de mărturia creştină. Începem să ne dăm seama cât de tare suferă aproapele nos­tru pentru că nu-L cunoaşte pe Hristos şi atunci, în mod firesc, în inima noastră apare dorinţa de a da mărturia cea bună.

Am ales ca temă pentru întâlnirea noastră convertirea pentru că, din păcate, numărul con­vertirilor la Ortodoxie este destul de mic. Dacă am face o comparaţie, de exemplu, cu Franţa zilelor noastre, în care con­vertirile la islam au loc în număr mare, ar trebui să ne dăm seama că, dacă în Franţa mărturia ortodoxă ar fi fost mai puternică, mai vie, mai convingătoare, atunci Franţa ar fi tins a deveni o ţară ortodoxă şi nu o ţară musulmană, aşa cum arată statisticile. Precum ştiţi, catolicii din Franţa sunt speriaţi de înflorirea credinţei în Mahomed.

Ce este convertirea? Este trecerea de la o viaţă pus­tie, de la o viaţă stearpă, de la o viaţă tristă, de la o viaţă de păcat şi erezie la viaţa în Biserică. Viaţa în Biserică e cel mai frumos lucru cu putinţă.

Sfântul Ilarion Troiţki, episcopul nou mucenic, ca­re a pătimit pentru Hristos în prigoana din Rusia comu­nistă, spunea că unii creştini sunt complexaţi de faptul că ei nu reuşesc să fie ca ceilalţi. Li se pare că apartenenţa lor la Biserică e ca un minus, ca o slăbiciune. Şi Sfântul Ila­rion Troiţki spunea că noi, de fapt, ar trebui să ne dăm sea­ma că avem cea mai mare comoară. Cel mai de preţ lucru din lume este să fii creştin. Şi-n momentul în care ne dăm seama de asta, viaţa noastră începe să se schimbe.

Putem observa şi din anumite cărţi sau filme mo­de­le de convertire, sau modele de schimbare a vieţii, nu nea­pă­rat modele de convertire la o viaţă în Hristos. Sunt mulţi care se uită la televizor, văd tot felul de filme, dar nu iau în serios anumite momente în care filmele res­pec­tive i-ar putea pune pe gânduri.

Am să încep întâlnirea noas­tră vorbindu-vă puţin despre trei filme: Masca lui Zorro, Gladia­to­rul şi Misiunea. Puţini, poate, au văzut Misiunea – un film despre ca­re la noi în ţară nu se vorbeşte aproape deloc, un film tul­bu­rător, o mărturie creştină extraordinară.

Voi vorbi mai întâi despre celelalte două filme. În ultima ecranizare a lui Zorro, cu Anthony Hop­kins şi Antonio Banderas, Banderas este un hoţ, un om de nimic, s-ar putea spune. Şi, privind filmul, mă gândeam: oare cum va deveni acest hoţ un erou? Pen­tru că bătrânul Zorro, Anthony Hopkins, nu mai era în pu­tere, nu se mai putea lupta pentru cei necăjiţi, pentru cei asupriţi. Şi la un moment dat, Banderas ajunge într-o mină de aur, în care oamenii erau exploataţi în chip nemilos, şi ajun­ge să înţeleagă suferinţa celorlalţi. Această suferinţă îl pune pe gânduri, îl zdrobeşte, îi schimbă viaţa. Îşi dă seama că nimic nu este mai frumos decât a trăi pentru ceilalţi. Şi într-adevăr devine un erou, devine al doilea Zorro. Anthony Hopkins îi spusese că fiecare vreme, fie­ca­re timp are nevoie de un erou, fiecare timp are nevoie de un Zorro. Şi era amărât văzându-l pe Banderas – un om ca­re nu avea în el dragoste de aproapele, care nu arăta în el spirit de jertfă, fără de care orice demers haiducesc – dacă putem spune aşa – e sortit eşecului. Dar Banderas capătă acest spirit de jertfă…

Un alt exemplu de schimbare aflăm în filmul Gladiatorul – film care se pare că pune capăt marilor filme creştine despre mucenicia în arenele romane, despre mucenicia creş­­tinilor. Pentru că este realizat atât de bine din punct de ve­dere artistic, încât Hollywood-ul niciodată nu va realiza un film creştin despre mucenicie mai bun. Dacă la vremea lor, filme precum Cămaşa lui Hristos, sau Quo Vadis?, i‑au pus pe gânduri nu numai pe creştini, ci şi pe ceilalţi privitori, acest Gladiator pare să fie filmul care încheie seria ecranizărilor despre oameni care suferă în arenă pentru Hristos. Şi nu pentru că face parte din această serie, ci pentru că reuşeşte să adune elementele care îi făceau pe necreştini să le vadă pe celelalte.[1]

În Gladiatorul un personaj foar­te interesant este stăpânul gladiatorilor, el însuşi fost gla­diator în tinereţe, care trăia pentru bani, pentru femei, pentru pântece, care trăia pentru lumea aceasta. Şi acest stă­pân de gladiatori se află într-un moment de cumpănă, în care are de ales între a-l lăsa pe eroul principal, pe gla­di­a­tor – un fost comandat căruia împăratul Marc Aureliu ar fi vrut să îi lase coroana Romei – să fie ucis de către slugile împăratului, sau să-şi asume riscul de a muri şi să-l lase pe gladiator să sal­veze Roma. Şi, descumpănit, stăpânul gladiatorilor îşi dă seama că în viaţă totul e trecător, toate trec, bucuriile lu­meşti trec, că tot ce poate face mai frumos este să-l lase pe gladiator să lupte pentru Roma. Şi asta face, şi moare, în cele din urmă, dar gladiatorul reuşeşte să salveze Roma.

De multe ori suntem în situaţia de a alege între a duce o viaţă comodă, o viaţă caldă, o viaţă liniştită, în care să ne păstrăm agoniselile, să ne păstrăm condiţia socială şi să facem un compromis, sau să riscăm totul, pentru a-L dobândi pe Hristos. Creştinii sunt numai cei care se aruncă cu capul înainte, alegând crucea.

Cel de-al treilea film asupra căruia mă voi opri puţin, Misiunea, are între eroii principali un personaj care fusese negustor de sclavi şi chiar vânător de sclavi, interpretat magistral de Robert de Niro. La un moment dat acest negustor de sclavi ajunge să-şi omoare chiar fratele care îi sedusese soţia, după care îl cuprinde o pocăinţă to­tală. Nu mai vrea să mai mănânce, nu mai vrea să bea nimic. Vrea să trăiască singur şi să-şi sfârşească zilele în singurătate.

Dar la el vine un preot şi îl întreabă: „Crezi că prin su­ferinţa ta rezolvi ceva? Îi va fi mai bine fratelui tău? Le va fi mai bine celorlalţi, cărora tu le-ai făcut rău? Nu! Ai oca­zia de a-ţi schimba viaţa.”

Şi Robert de Niro ia hotărârea de a merge în satul băş­tinaşilor din care luase sclavi, în satul unde unii oameni fuseseră împuşcaţi chiar de el. Când, după un drum extenuant, ajunge în satul băştinaşilor, unul dintre indieni ia o sabie şi vrea să-i taie capul, să se răzbune, să-şi răzbune morţii. Dar, până la urmă, băştinaşul renunţă, pentru că îşi dă seama că nu rezolvă nimic dacă-l omoară pe ticălos. Atunci, pe fostul vânzător de sclavi îl bufneşte plânsul. Îşi dă seama că acel băştinaş, acel indian era mai om decât el. Că acel băştinaş putea să ierte, pe când el, care prin botez era creştin, dusese o viaţă murdară. Şi se schimbă.

Acest film începe foarte frumos. Băştinaşii răstig­nesc un preot pe o cruce de lemn, şi-i dau drumul pe apă. Şi eu scrisesem cu ani în urmă un text despre o răstignire într-un sat de canibali, şi am fost impresionat văzând ecranizarea unor momente în care băştinaşii, indienii, au pus pe cruce misionari care vroiau să Îi cheme la Hristos. Filmul Misiunea e făcut după o în­tâmplare reală.

Şi filmul începe cu această idee: Dacă băştinaşii nu l-ar fi răstignit pe pre­o­tul acela, n-ar fi venit în sat noul preot misionar care reu­şeş­te, în cele din urmă, să-i convertească pe băştinaşi. Deci, dacă nu murea cineva, dacă nu se sacrifica cineva, ceilalţi nu-l cunoşteau pe Hristos.

Trebuie să ne dăm seama că orice mişcare a celor­lalţi, orice schimbare a celorlalţi presupune cruce pentru cel care încearcă să îi ajute. O cruce mai mi­că sau mai mare. (…)

O să vă vorbesc acum puţin despre un alt caz de con­vertire din vremurile noastre, despre Monica Fermo, o ac­triţă de la Teatrul Naţional, evreică de neam, care a trecut la Or­to­doxie şi care a ales calea monahală, e la locurile sfinte de foarte mulţi ani[2]; o evreică ce a cunoscut desfrâul la maxim, a păcătuit cât se putea păcătui, până la limită.

Sunt oameni pe care viaţa Sfintei Maria Egipteanca nu-i mai miş­că, pentru că trăim în alte vremuri, în alte probleme şi, pa­radoxal, în viaţa Sfintei Maria Egipteanca se regăsesc, ca pocăinţă, mai ales oamenii curaţi la suflet, care au pă­că­tuit cel mai puţin. Pe ei îi mişcă viaţa Sfintei Maria Egip­teanca, dar ceilalţi au nevoie de modele mai apropiate de vremurile noastre.

Nu vreau să vă plictisesc, dar am să vă spun câteva citate din câteva cărţi, pentru că mi se pare mai frumos un cuvânt rostit de cel care a trăit pe propria piele bucuria naşterii în Hristos.

Zice maica aşa: „Practic nu ştiu şi nu pot să mă ex­prim aşa cum aş dori ca să redau starea mea interioară. Ce este unirea cu Hristos? Este totul.” E drept că faptul în sine a durut-o tare pe Monica, faptul trecerii la credinţa creşti­nă, căci a strigat cu glas mare în clipa în ca­re a fost botezată.

Dar chiar în se­cun­da următoare, Elena – numele de botez – s-a trezit la via­ţă şi, uimită de tot ceea ce vedea, L‑a luat pe Hristos de mână şi, în sunetele frumoasei cân­tări Isaie, dănţuieşte, a pornit jocul vieţii.

Şi zice: „Da, sunt Elena, în toată fiinţa mea, în toţi po­rii, în toate celulele. Şi cred că ADN-ul şi ARN-ul o vor recunoaşte acum pe Elena, fluturele ce s-a înălţat astăzi spre cerul lui Hristos ca să-I declare cât de mult Îl iubeşte. Da, pe El Îl căutam, în toată minciuna şi nebunia vieţii me­le. Pe El Îl căutam, dar mă murdărisem atât, încât nu mai puteam nici să-L intuiesc, dară-mi-te să-L zăresc. Căci El era acolo, la doi paşi de mine, dar Monica nu mă lăsa să-L văd. Îl acoperea cu eul ei murdar şi josnic, plin de ură şi duhnind a moarte. De câte ori o fi strigat sau o fi în­cer­cat El să-mi spună ceva, mereu o găsea pe Monica, ca un sol­dat de pază la uşa sufletului, nelăsând pe nimeni să-i dis­trugă castelul de nisip, şi acela murdar, în care se as­cun­­dea. Dar acum s-a terminat tot coşmarul, definitiv, pâ­nă la mormânt şi dincolo de el, a învins Elena, unită cu Hristos!”

Aceasta este mărturia unei persoane care poate da mărturie de marea minune a botezului. Ca şi părintele Stein­hardt, de altfel, un alt evreu care a ales credinţa creşti­nă, poate da mărturie şi a dat mărturie despre minunea pe care o simte sufletul care este botezat cu Hristos. Cei ca­re am fost botezaţi cât eram prunci nu ne dăm seama de transformarea profundă pe care au simţit-o trupul şi su­fletul nostru.

E mare lucru că mai există convertiţi în vremurile noastre. E mare lucru să avem iscusinţa de a ne folosi de con­vertirile de lângă noi din vremurile noastre.

De exem­plu, duhovnicul A.S.C.O.R.-iştilor de la Cluj, în copilărie, crescând într-o familie preoţească şi smin­tindu-se de gră­ma­da de neputinţe din lumea preo­ţeas­că, s-a îndepărtat de Hristos, a crescut departe de Biserică, s-a lăsat sedus de filosofie şi în mod special de filosofia si­nuciderii. Pentru că vedea cât de stearpă e viaţa creştinilor căldicei şi credea că numai sinucigându-se va găsi răspuns la întrebările sa­le.

Fiind tânăr, ducându-se într-un pelerinaj la mor­mân­tul Părintelui Arsenie Boca – la insistenţele fra­te­lui său, care şi el este preot astăzi – tânărul filosof care dis­preţuia poveştile spuse de Biserică, ajungând la mormântul Părintelui Arsenie Boca, s-a convertit pe loc. A fost o con­vertire tulburătoare. Şi sunt multe, multe con­ver­tiri de ge­nul ăsta.

Voi mai vorbi puţin despre celebrele cazuri de convertire din vremea noastră, nu înainte de a preciza fap­tul că e greşit să le pretindem convertiţilor – şi acum vor­besc ca şi cum n-aş fi eu unul din convertiţi, ci ca şi cum aş fi trăti creştineşte de când eram mic – este greşit să le cerem perfecţiunea pe care noi înşine nu o avem.

Când m-a rugat Monica Fermo, sora Elena, să scriu prefaţa pen­tru jurnalul ei Talita kumi, am preferat să nu scriu nimic. Am preferat să pun o în­tâm­plare din Pateric, cu cineva ca­re se sminteşte de vieţuirea unui avvă. Şi se gândea cum de avva a băut puţin vin, se aştepta ca avva să ducă o viaţă mult mai aspră. Şi vrând să plece, avva l-a întrebat: „De unde eşti?” „Sunt egip­tean.” „Din care cetate?” „Nu sunt cu totul orăşean.” „Ce făceai când erai în satul tău?” „Eram pândar.” „Şi un­de dor­meai?”, l-a întrebat avva. „La ţarină.” „Aveai aşter­nut sub tine?” „Da, la ţarină aveam aş­ternut sub mine.” „Dar cum?” „Jos.” „Dar ce aveai de mân­care la ţarină? Ce fel de vin beai?” Mânca pâine uscată şi, dacă găsea, puţină pas­tramă şi bea apă. Şi bătrânul a con­ti­nuat: „Mare osteneală. Dar este şi baie în sat, ca să vă scăl­daţi?” „Nu, ci, când voim, ne scăldăm în râu.” La care avva i-a explicat că înainte era mare în palatul împăratului şi a lăsat cetatea şi a venit în pustie. Că înainte avva avea case mari şi lucruri multe şi, defăimându-le, a venit în chi­lia mică. Înainte avea pat de aur cu aşternuturi scumpe, dar a ales aşternutul prost. Îna­in­te avea haine de mare preţ, şi acuma purta haine proaste. Înainte mânca foarte mult din toate bunătăţile, acuma mân­ca puţine verdeţuri şi bea un pa­har mic de vin. Înainte avea slugi, acuma trăia singur. Şi atunci, cel care-l jude­ca­se pe avva, a zis: „Vai mie! Că din multa pătimire a lumii, la odihnă am venit, şi cele ce nu le aveam atunci, le am acum – adică în viaţa monahală – iar tu din multă odihnă ai venit la pătimire, şi din multă slavă şi bogăţie ai venit la smerenie şi sărăcie.”

Dacă i s-ar pretinde, de exemplu, Monicăi Fermo – sora Elena o cheamă acum – să fie mare ascetă, mare pust­nică, ar fi bine ca cei care pretind aşa ceva să fie ei înşişi mari asceţi şi mari pustnici. Ar trebui să ne dăm seama că, în vremurile noastre, măsura nevoinţei este mult mai mică decât măsurile de dinainte. Şi poate nu este normal să i se ceară unei femei care a păcătuit poate mai mult decât Sfânta Maria Egipteanca să ajungă la asceza Sfintei Maria Egipteanca.

O să vorbesc puţin despre cele mai cunoscute ca­zuri de convertire. Cel mai cunoscut, poate, din Orto­do­xia americană, este părintele Serafim Rose, un părinte care a intrat în Ortodoxie crescând sub ocrotirea Sfântului Ioan Maximovici care, pe vremea aceea, era arhiepiscop de San Francisco, arhiepiscop făcător de minuni, ale cărui sfinte moaşte, precum ştiţi, sunt întregi, neputrezite, în Ca­te­drala din San Francisco.

Părintele Serafim Rose povesteşte cum l-a sedus Ortodoxia:

„De ani întregi, pe cale livrescă, eram încântat să mă consider deasupra tradiţiilor şi, în acelaşi timp, oa­re­cum credincios fiecăreia dintre ele. Păşind pentru prima oa­ră într-o biserică ortodoxă, una rusească de la San Fran­cisco, nu-mi pusesem în gând decât să iau pulsul unei alte tradiţii, amintindu-mi că Guenon sau unul dintre discipolii acestuia indicase Ortodoxia ca pe forma cea mai autentică a religiei creştine.

Mi s-a întâmplat însă acolo ceva ce nu mai trăisem niciodată, deşi văzusem multe temple ori­en­tale, mai ales budiste. Inima mi-a spus, dintr-o dată, că eram acasă, că zbuciumul căutărilor mele luase sfârşit.

Îmi scăpau în mare parte semnificaţiile ritualului, iar slujba, într-o limbă ce-mi era complet străină, mi se păru nu doar obscură, ci de-a dreptul ciudată. Cu toate acestea, am în­ce­put să iau parte la slujbele ortodoxe din ce în ce mai des, străduindu-mă să învăţ încetul cu încetul ceva din limbă şi obiceiuri.

Trăiam fascinaţia Ortodoxiei creştine, dar eu în­că eram tributar principiilor mele guenoniste, ce susţi­neau au­tenticitatea tuturor tradiţiilor spirituale. Totuşi, în urma con­­tactului direct cu Ortodoxia şi cu creştinii dreptcre­din­cioşi, în conştiinţa mea s-a lămurit ideea că adevărul, pe ca­re-l căutasem cu atât de îndelungă fervoare, era mai mult decât un concept abstract de ordin mental. Îl simţeam tot mai mult ca pe ceva personal, ba chiar ca pe o per­soa­nă, ce se adresa direct inimii mele, provocându-mă la iu­bi­re. Aşa L-am întâlnit pe Hristos.”

Şi, poate că ştiţi, după ce L-a întâlnit pe Hristos, tâ­nărul Eugen Rose şi-a cumpărat un munte, ca să pust­ni­cească pe el, a întemeiat aşezământul Sfântul Gherman din Alaska, împreună cu Gleb Podmoşenski, a dus o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune foarte aspră.

Uneori, Sfântul Ioan Maximovici, trecut la Dom­nul, i se arăta în chip mi­nu­nat… Mergând pe calea rugăciunii şi nevoinţei, părintele Serafim a do­bândit el însuşi sfinţenia.

Sunt unii care l-au judecat aspru pe părintele Se­ra­fim Rose, spunând tot felul de minciuni legate de viaţa de după convertire a Părintelui Serafim, şi care-l acuză că ar fi murit chiar în păcat.

Dar există o soluţie cu care fie­care dintre voi îşi poate da seama dacă părintele a murit în păcat sau a murit în sfinţenie. Cine are pix, creion, să scrie metoda, că e foarte importantă. Reţetă: a se căuta cu mul­tă grijă o poză de la înmormântarea părintelui Serafim Rose. A se privi cu atenţie chipul respectiv. Atât.

Căci copiii care au văzut trupul adormit al Părintelui Serafim nu se puteau dezlipi de el. Pentru că avea un chip atât de senin, un chip atât de plin de pace, un chip atât de luminos, încât copiii nu voiau să pă­răsească trupul celui mort.

Acuma, rămâne să judece istoria dacă acei copiii simţeau pe părintele ace­la un sfânt sau îi atrăgea duhoarea păcatului pe care ar fi radiat-o, chipurile, Serafim Rose.

Cei care sunt iubitori de Hristos ştiu că părintele s-a arătat după moarte. S-au strâns mărturii minunate despre el. M-am bucurat ca şi la Schitul românesc Colciu, din Sfântul Munte Athos, să-mi dea părinţii de acolo, cu mare evlavie: „Uite aici, ulei de la candela Părintelui Serafim Rose!”

Părintele Serafim e prigonit… De altfel, şi Sfântul Ioan Maximovici a suferit o mare prigoană nu numai în timpul vieţii, ci şi după moarte. Când pă­rin­tele Serafim Rose făcea publice minunile Sfântului Ioan Ma­ximovici, un episcop a spus: „Lasă, lasă să treacă tim­pul, să moară – că Sfântul Ioan Maximovici făcea minuni din timpul vieţii – lasă să moară, şi atunci o să puteţi scrie ce bazaconii vreţi!”

Numai că părintele Serafim nu scria bazaconii, dă­dea mărturie despre minunile pe care le făcea Sfântul Ioan. Tot aşa, o să vină vremea când alţii vor da mărturie despre minunile pe care le face cuviosul Serafim de la Platina.

Aş face referire acum la mărturia pe care o dă Kallistos Ware, tocmai ca să vedeţi cât de mult seamănă cele două cazuri de convertire.

„Treceam pe una din străzile Londrei când, deo­dată, am văzut o biserică pe care n-o cunoşteam. Împins de cu­riozitate, am intrat. Prima impresie a fost aceea de gol. Nu ve­deam nimic: nici pupitru, nici scaune, nici bănci. Doar o imensă pardoseală lustruită. Era foarte întunecos.

Apoi, o­biş­nuindu-mi-se ochii cu întunericul, am ob­servat că bi­se­ri­ca nu era cu desăvârşire goală. În picioa­re, de-a lungul pe­reţilor, erau nişte oameni. Erau şi icoane luminate de can­­dele, iar undeva cânta un cor.

Sentimentul de gol, de la în­ceput, s-a transformat în opusul său, şi m-a copleşit im­presia unei copleşitoare ple­nitudini. Prin icoane şi mâna a­ceea de credincioşi, am per­ceput, tainic, Biserica nevăzută. Mă simţeam parcă sor­bit în sus, înălţat într-o lucrare mult mai mare decât mine. Da, mi-era dat să văd cerul pe pă­mânt.”

Aşa mărturiseşte Preasfinţitul Kallistos Ware că s-a convertit. Vedem în similitudinea acestor două convertiri faptul că era exact acelaşi Duh Sfânt care-i cheamă pe oa­meni în Biserică. Exact acelaşi Duh Sfânt care – în timp ce diavolul se luptă să-i rupă pe oameni de Hristos – acelaşi Duh Sfânt îi cheamă pe oameni în biserică.

„În Biserica Slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare” – zice un text bisericesc, şi aşa este. În momentul în care cunoaştem viaţa în Hristos, stând în biserică, „în cer a sta ni se pare”.

Aş pomeni acum despre Maxim Egger, un alt con­vertit, care spune:

„Să fie limpede: trecerea mea la Or­to­doxie nu este rezultatul unei reflexii intelectuale, nici al unei fascinaţii mai mult sau mai puţin exotice, ci rodul unei îndelungi for­mări spirituale. În trecerea mea nu este nici renegare, nici trădare a unei alte confesiuni – el fusese botezat ca­tolic – dar, dată fiind îndelunga mea îndepărtare de bi­se­rica catolică, nu era vorba de o schimbare şi, cu atât mai pu­ţin, de o ruptură, ci de o reintegrare în altă parte, dar în Trupul lui Hristos, care este Unica Biserică. Nu am ales o confesiune opu­nând-o celeilalte (adi­că nu a venit la Ortodoxie pentru că ar fi fost mai bună, sau mai interesantă decât cato­li­cis­mul), după savante demonstraţii între măsurile de ade­văr ale fiecăreia, ci pur şi simplu mi-am urmat calea ce se des­chidea paşilor mei, supunându-mă irezistibil unei lumi de-o strălucire şi de o puritate nepământeşti.

În acest sens con­vertirea mea este în mod esenţial o împlinire. De fapt, nu m-am convertit la Ortodoxie, ci la Hristos, Care este Ade­vărul şi Calea.”

Foarte important astăzi, când se vorbeşte atât de mult de importanţa legăturilor cu celelalte confesiuni: un convertit dă mărturie despre faptul că nu a trecut de la o parte a Bisericii la alta, ci a trecut de la întuneric la Ade­văr, la Adevărul din Trupul lui Hristos, care este Biserica cea una.

Este interesant că, atunci când Arhimandritului atho­nit Vasilios de la Iviron i s-a cerut să scrie o carte con­tra ecumenismului, el a scris Intrarea în Împărăţie – o car­te despre frumuseţea vieţii ortodoxe. Şi a dat mărturie că Or­todoxia este atât de frumoasă, atât de minunată, că este atât de frumos să fii în Biserică, încât oriunde altundeva ai fi, în afară de Biserica Ortodoxă – Trupul lui Hristos –, eşti în pustiu.

Mi s-a părut cel mai frumos mod de a combate rătă­ci­rile. Nu-i nevoie să spui că ceilalţi sunt handicapaţi, că cei­lalţi sunt defecţi sau că sunt cine ştie cum, ci să dai măr­tu­rie că numai în Biserică găseşti împlinirea, că numai Bise­ri­ca Ortodoxă este Trupul lui Hristos.

Aş vrea să pomenesc aici o întâmplare care pe mine m-a pus foarte tare pe gânduri, şi anume, pocăinţa fiu­lui Sfântului Ioan de Korma, pentru că şi eu am copii, am trei copii, deocamdată, şi mă gândesc cu inima strânsă cum va fi peste câţiva ani de zile, pentru că ştiu că în şcoli desfrâul ia cote din ce în ce mai alarmante… Soluţia am găsit-o citind despre Sfântul Ioan de Korma, care era nu nu­mai un preot foarte bun, era şi un soţ foarte bun şi un tată foarte bun, şi le-a oferit copiilor lui o predică de zi cu zi; pentru că aceşti copii au crescut văzându-şi tatăl jert­fin­du-se lui Hristos.

Dobândind darul înainte-vederii, Sfân­tul Ioan de Korma i-a proorocit fiului său, preot, tot cu numele Ioan, că se va lepăda de Hristos, slujind satanei – o profeţie foarte dură, vă daţi seama că inima părintelui sân­gera când i-a făcut fiului său cunoscut acest fapt.

Şi, aşa cum a profeţit Sfântul Ioan de Korma, tână­rul preot Ioan s-a lepădat de Hristos, pactizând cu biserica apostată din Rusia, care fusese creaţie a comuniştilor, care voiau să surpe Biserica dinăuntru. Şi-au dat seama că dacă lovesc Bi­serica numai din exterior, ea va naşte mu­cenici. Şi atunci, au încercat să atragă de partea lor ierarhi şi preoţi, care au devenit luptători împotriva lui Hristos.

Şi vedeţi şi în Viaţa Sfântului Iona din Odessa, cum astfel de preoţi, care au pactizat cu satana, în cele din urmă s-au pocăit şi au reintrat în Biserica Ortodoxă.

Ei bine, tânărul preot Ioan, după apostazia sa, având vie în minte pilda tatălui său, s-a pocăit, s-a rupt de ierarhii şi preoţii apostaţi şi a ales calea jertfei, calea muceniciei. A ajuns în lagăr, deportat, şi a fost canonizat cu numele de Sfântul Ioan de Korma al II-lea. Mi s-a părut tare frumos: tatăl – Sfântul Ioan de Korma, fiul – Sfântul Ioan de Korma al II-lea.

Dacă, peste ani de zile, când veţi fi pă­rinţi, dacă veţi vrea ca fiii voştri să meargă pe calea mântuirii, trebuie să fiţi pilde vii pentru ei, pentru că nimic nu-i miş­că mai tare. Păcatul nu le poate da împlinirea, păcatul o să‑i facă să sufere. Şi vor şti: uite, părinţii mei trăiau altfel, există o alternativă: putem să gustăm din bucuria din care se împărtăşeau ei.

În acelaşi timp în care ne folosim de pildele con­ver­tiţilor din vremurile noastre, nu trebuie să trecem cu ve­derea nici marile convertiri de la începuturile Bisericii, din primele secole ale Bisericii. Şi tot aşa trebuie să purtăm în cugetul nostru pilda celor care au reuşit să îşi schimbe viaţa prin pocăinţă. Nu ştiu de ce foarte puţini oa­meni vorbesc despre Sfântul Mucenic Bonifatie… Pentru cine nu ştie viaţa lui, am să spun în câteva cuvinte cum a intrat în ceata sfinţilor.

Bonifatie era un bărbat care trăia în păcat cu stăpâna lui, un băr­bat care căzuse în patima beţiei, un bărbat pe care, dacă ar fi fost vecinul nostru de bloc, l-am fi judecat amarnic. Sau, dacă am fi trăit noi lângă el, l-am fi arătat cu degetul, bârfindu-l şi judecându-l în fel şi chip.

Când Aglaida l-a ru­gat pe Bonifatie să se ducă la Roma să cumpere moaşte de mucenici – pentru că păgânii nu se mulţumeau să-i omoa­re pe creştini, mai scoteau şi bani din vânzarea tru­purilor mucenicilor, Bonifatie a întrebat-o: „Dar dacă mă voi întoarce eu însumi mucenic, ce vei spune?”

Amanta lui, fe­meia cu care trăia în păcat, nu era căsătorită nici ea, nici el nu era căsătorit, i-a zis: „Tu, be­ţivule?” Aglaida nu se aş­tepta ca Bonifatie să se pocăiască.

Şi totuşi, ajungând la Roma, văzând trupurile sfâr­tecate ale mucenicilor, picioa­re tăiate, mâini tăiate, Bo­nifatie şi-a dat seama că viaţa as­ta pământească are un sfârşit şi ne ducem dincolo, unde vom da socoteală pentru fiecare păcat pe care-l facem. Şi a mărturisit: „Vreau să fiu şi eu creştin!” Şi a fost ucis, a in­trat în ceata mucenicilor. Numai că slugile care veniseră îm­preună cu el nu ştiau că Bo­ni­fatie primise mucenicia şi-l căutau prin cârciumi, îl căutau în toate locurile de pierdere a sufletului şi nu-l găseau în niciun chip.

Şi până la urmă au auzit: „Vedeţi că unul care arată aşa cum spuneţi voi a primit mucenicia pentru Hristos.” Şi slugile au spus: „Bo­ni­fatie? Nu, nu se poate!”

Dar pentru că nu-l găseau în niciun alt loc, s-au dus şi l-au căutat la locul de mucenicie. Şi l-au văzut acolo pe Bonifatie şi chiar trupul lui l-au cumpărat şi l-au adus acasă.

Şi Hristos i S-a arătat Aglaidei şi i-a spus: „Pâ­nă acum ţi-a fost slugă, de acum îţi va fi stăpân.” Şi Agla­i­da s-a pocăit şi, din femeie desfrânată a devenit sfântă.

Trebuie ca aceste modele ale sfinţilor să fie vii în vremurile noastre şi să ne dăm seama că nimic nu ne îm­pie­dică să fim noi sfinţi Bonifatie şi noi sfinte Aglaide. Avem mo­mente de cădere, mai mari sau mai mici, şi diavolul vrea să ne spună: „gata, viaţa voastră creştină s-a terminat!” Şi în astfel de momente noi putem răspunde: „Nu, noi trăim pentru Hristos şi ne putem ridica aşa cum s-a ridicat Bo­ni­fatie şi Hristos ne poate primi la El aşa cum l-a primit pe Bonifatie şi putem intra în bucuria Împărăţiei, aşa cum a intrat Sfântul Bonifatie.”

Ar fi foarte important să cunoaştem a doua pocă­in­ţă. Există unii oameni care trăiesc în păcat, află de Biseri­că, li se spune că în Biserică găsesc liniştea, găsesc pacea, şi vor să înceapă o viaţă nouă; se lasă de fumat, de băut, de cine ştie ce desfrânări, după care, când vine o ispită mai pu­ternică, se leapădă, păcătuiesc şi nu mai au puterea să se ridice şi se gândesc: „Am vrut să fiu al lui Hristos, dar n-am reuşit. Doamne, tu ştii că am încercat să mă lupt cu pă­ca­tul, dar n-am reuşit.” Sau sunt alţii care se luptă şi iar cad, şi iar se luptă şi iar cad, şi iar se luptă şi iar cad, şi până la urmă zic: „Doamne, m-am plictisit să-i spun duhovnicului că de doi ani de zile tot păcătuiesc!”

Eu cunosc o maică, care iar se spovedea, iar pă­că­tu­ia, iar se spovedea – dar nu era în haina monahală, şi pă­rintele o tot răbda. Şi părintele a tot răbdat-o, până când, într-o noapte, s-a visat în biserică şi a văzut că Maica Dom­nului avea ceva pe ochi, şi ea nu putea să vadă ochii Mai­cii Domnului. Şi-a dat seama că pentru păcatele ei s-a în­tâmplat asta. Şi acuma duce, ca maică, o viaţă de aspră ne­voinţă.

Trebuie să avem curajul de a înţelege nu numai măreţia primului moment de pocăinţă, sau a celui de-al doilea moment de pocăinţă… De o sută de ori dacă se întâmplă să cădem, de o sută unu ori să ne ridicăm. Să nu ne fie teamă, pentru că Hristos ştie exact neputinţele noastre.

Îmi scria un tânăr care se masturba: „Ce să fac, că iar mă masturbez, iar mă spovedesc, şi mi-e şi ruşine de duhovnic, căruia i-am tot spus că mă masturbez, acuma, când mă duc la el, el deja ştie ce-i spun.” Şi i-am spus: „ori oboseşti tu, ori oboseşte dracul, dar unul din voi tot o să obosească! Oboseşte tu, spovedindu-te, şi până la urmă pleacă dracul de la tine. Iar cazi, iar te lupţi, te ridici, şi dacă iar pici, iar te ridici, şi tot aşa.” Şi cam asta este calea.

La noi nu e ca la sectanţi, care zic: „gata, L-au cu­nos­cut pe Domnul, intră Duhul în ei şi de-acum nu mai pă­că­tuiesc”. De ce nu mai păcătuiesc? Pentru că intră duhul dia­volului în ei, şi atunci fuge dracul păcatului, ca să intre dra­cul ereziei; fuge dracul fumatului, ca să intre dracul min­ciunii. Este foarte trist, însă, când oamenii nu au pu­te­rea să se pocăiască a doua sau a treia oară…

Unii rămân în păcat invocând faptul că şi unii preoţi păcătuiesc. Ce credibilitate mai are Biserica, când unii slujitori ai altarului păcătuiesc? Trebuie să ne temem puţin, să ne doară puţin faptul că noi înşine ne punem stavilă între ceilalţi şi Hristos. Noi înşine, prin viaţa pe care o ducem, îi împiedicăm pe ceilalţi să-L cu­noască pe Hristos.

Pentru că dacă există anumite ratări, anu­mite căderi în rândurile preoţilor, este pentru că aceşti preoţi au ieşit din rândurile noastre. Sunt preoţii pe care i-au născut paro­hi­ile noastre. N-au crescut pe altă planetă şi i-a adus Sfân­tul Sinod cu elicopterul sau cu racheta, au crescut alături de noi, sunt fraţii noştri, verişorii noştri, ve­ci­nii noştri, sunt oamenii care au crescut cu noi, noi i-am ajutat să fie aşa. Dacă noi eram sfinţi, şi ei ar fi fost sfinţi. Dacă noi am fi dus o viaţă mai curată, şi ei ar fi dus o viaţă mai curată.

Şi dacă ne mulţumim să-i arătăm cu de­ge­tul, sun­tem noi înşine făţarnici, pentru că pe noi ar tre­bui să ne arătăm cu degetul. Pentru că dacă noi am fi trăit altfel, ei nu mai cădeau acum sau nu mai cădeau atât de tare, şi alţii se apropiau de Hristos.

Trebuie să ne dăm sea­ma că numai Dumnezeu poate lucra ca oamenii să se mai apropie de o Biserică care reuşeşte să producă şi sminteală. Noi găsim în biserică adevărul, găsim virtutea, găsim fru­museţea şi totuşi găsim şi sminteala.

Dau un singur exemplu. Cum ar putea un american să se apropie de credinţa ortodoxă, când Evanghelia spune clar că Hristos nu mai e nici elin, nici iudeu, nu mai sun­tem după neamuri, şi americanul vede în America nu ştiu câte episcopii care se suprapun: sârbii cu grecii cu românii cu cine ştie mai care. Şi se gândeşte: poate să fie asta Bi­se­ri­ca lui Hristos? Poate să fie Biserica cea una, când există atâta divizare? Îi e foarte greu să înţeleagă!

Să ne gândim la marile convertiri pe care mass-media le ridică în slăvi. Ştiţi că Madonna s-a apucat de Kabala. Nu mai merge la con­cert dacă nu se face cine ştie ce ritual, sau nu mai asis­ta la nu ştiu ce prezentare dacă nu vin „preoţii” kabalişti să dea cu apă sfinţită, să se sfinţească locul. Şi mass-media pune camera pe ea. Când Richard Gere se lasă fascinat de cre­din­ţele orientale… e în centrul atenţiei!

În momentul în care Prinţul Charles al Angliei vrea să se apropie de Ortodoxie, şi vine în pelerinaj la Sfântul Munte Athos, atunci mass-media pune camera în altă par­te, asta n-o interesează, asta nu e de succes, gargara asta nu ţine! Dacă Prinţul Charles făcea cine ştie ce păcat, atunci era în centrul atenţiei, dacă merge la Sfântul Munte, nu tre­buie să mai fie luat în seamă!

Să ne dăm seama că mass-media este contra lui Hristos, propovăduieşte tot ce poate fi mai străin de învăţătura lui Hristos… Nu e rolul mijloacelor mass-media să propovăduiască învăţătura lui Hristos, dar ar putea cel puţin să nu fie duşman al învăţăturii lui Hristos.

Or, vedem că mass-media – prin filmele care sunt la televizor, atâta violenţă, atâta sex, atâta divertisment, îi învaţă pe oameni să trăiască altfel, să trăiască după cugetul acestei lumi, îi sufocă pe oameni, le dă orice altceva. Cum se dădea înainte, în arenele romane, pâine şi circ, azi ne dă mass-media circ. Dacă pâine nu ne mai dă statul, chiar da­că muncim, barem circ să avem grămadă, de dimineaţă pâ­nă seara, 20 de canale, 50 de canale de televiziune…

Ar trebui amintit totuşi şi faptul că sunt oameni ca­re au mare nevoie de Hristos şi la care noi, totuşi, ca or­to­docşi, nu venim. Aţi auzit de vreo misiune ortodoxă, mi­siune pe care să o facă Biserica Ortodoxă Română, în ţările africane? Sau de vreo misiune făcută de Biserica noastră în ţările mu­sulmane? Nu aţi auzit şi nici nu v-aţi gândit că s-ar putea face.

Pentru că ne-am învăţat cu un fel de lenevie a măr­turisirii. Nici nu ne mai trece prin cap că ar fi normal ca fraţi ai noştri în Hristos să meargă să-L mărturisească pe Hristos în faţa mahomedanilor. O astfel de mărturie este jert­felnică şi se poate sfârşi cu mucenicia, dar este măr­tu­ria la care cheamă Evanghelia.

Totuşi, în Africa, de exemplu, un părinte, Cuviosul Cosma de la mănăstirea athonită Grigoriu, a făcut o misiune extraordinară în Zair, botezând un număr foarte mare de zairezi. Minunile care au avut loc în Africa sunt asemănătoare cu minunile din primele veacuri ale Bisericii. Ne dăm seama că exact acelaşi Dum­nezeu care a lucrat atunci lucrează şi acum. Am să vă ci­tesc puţin din mărturiile acestor africani.

O femeie a venit la un preot ortodox şi i-a spus: „Părinte, sunt romano-catolică. Zilnic Îi cer lui Dumnezeu să mă călăuzească spre mântuire (precum ştiţi, nu numai or­todocşii se roagă să se mântuiască, şi catolicii, şi pro­te­stan­ţii şi toţi sectanţii se roagă să se mântuiască). Într-o noap­te am avut un vis. Am văzut un preot îmbrăcat la fel ca tine, cu sutană şi barbă, iar faţa lui părea plină de lumi­nă. (Preoţii catolici nu au barbă, precum ştiţi.) A venit la mi­ne şi mi-a vor­bit în swahili, ceea ce m-a minunat foarte mult, deoa­rece îl văzusem pentru prima dată. Mi-a arătat o biserică şi mi-a zis: «Deoarece ceri cu lacrimi să ţi se arate mân­tui­rea, iată, aici este adevărata Biserică unde o vei gă­si. Du-te la această biserică şi preotul îţi va spune ce să faci pentru a fi botezată»”.

Iată că în această minune Dum­ne­zeu a arătat că cine căuta cu adevărat mântuirea o putea afla în Biserică. Această femeie catolică putea spu­ne: „Dar nu mă aflu şi eu, totuşi, în marele trup al lui Hris­tos?” Şi totuşi, Dum­ne­zeu i-a spus că adevărul este în Bi­se­rică şi femeia a cerut botezul.

Numai harul lui Hristos din Bise­ri­că poate dărâma credinţele idolatre ale africanilor. Numai harul lui Hristos poate birui farmecele pe care le fac vră­ji­to­rii africani.

O întâmplare extraordinară a avut loc în capitala Zairului, în Kinshasa. Venise un preot catolic din Belgia ca să facă mare misiune. Îi convertise pe mulţi zairezi la ca­to­li­cism. Pe partea străzii unde se afla biserica preotului ca­to­­lic, şi-a stabilit cartierul general un vraci.

În fiecare sea­ră, chiar în timpul când preotul ro­mano-catolic susţinea sluj­­bele, vrăjitorul suna din toba sa, aduna oameni în jurul său şi-şi săvârşea ceremoniile ma­gice. El îşi punea idolii de lemn să danseze, oamenii cân­tau şi, în ge­neral, făcea mult zgomot şi tulburare. Şi aces­tea nu fă­ceau decât să fa­că deşarte lăudabilele eforturi ale preotului romano-cato­lic.

Preotul i-a sugerat magicianului să stabilească o altă oră pentru a-şi chema adepţii, dar vrăjitorul nici n-a vrut să audă. Preotul i-a rugat măcar să nu facă un zgomot atât de mare, dar nu s-au lăsat înduplecaţi.

Astfel, într-o zi preotul a fost silit să se ducă personal la adunările demonice, mânios şi enervat. El a înşfăcat ido­lii de lemn pentru a-i arunca la gunoi.

Până aici, totul e foarte frumos, şi un preot ortodox ar fi procedat la fel: e lucrare dră­cească, ştii că eşti robul lui Dum­ne­zeu, te duci şi-i pui pe foc.

Dar e o diferenţă între a crede că eşti robul lui Dum­nezeu şi a fi robul lui Dumnezeu, pentru că numai robii lui Dumnezeu au putere împotriva diavolilor. Cei cărora li se pare că ar fi slujitori ai lui Dumnezeu, cum sunt preoţii catolici, vom vedea ce putere au.

Preotul a înşfăcat idolii de lemn pentru a-i arunca la gunoi. Dar ce nenorocire groaznică s-a abătut asupra lui! Unul din idolii cei mai mari s-a lipit de palma sa şi nu voia să se dezlipească cu niciun chip. Preotul a tras de el cu dis­­perare, dar degeaba. Furia sa ajunsese la culme.

Atunci vră­jitorul i-a zis: „Dacă mă laşi să-mi fac treaba, atunci nici unul dintre obiectele mele nu-ţi va face rău!” Şi, cu­minte, preotul catolic i-a promis că nu se va mai băga ni­cio­dată în treaba magici­a­nului. Astfel, la po­runca vrăji­to­ru­lui, idolii s-au îndepărtat de mâinile preo­tu­lui. De ruşine şi supărare, preotul a plecat pen­tru totdeauna în Belgia, ţara lui de baştină, luând primul zbor disponibil.

Deci, cam acesta este marele succes la care ar tre­bui să se aştepte preoţii catolici, pastorii protestanţi, pas­to­rii neoprotestanţi şi toţi cei care cred că-l pot birui pe diavol întrucât consideră că sunt robi ai lui Hristos.

Este adevărat că, totuşi, în unele situaţii vră­jitorii par a ceda în faţa puterii pastorilor protestanţi, nu­mai pentru ca lumea să treacă la rătăcirea respectivă, nu­mai pentru a-i convinge că pastorii respectivi sunt robi ai lui Dumnezeu. Şi dracul vrăjitor îl lasă pe dracul ereziei să cucerească oamenii.

E interesant de povestit şi ce fel de oameni sunt con­vertiţii din Zair. De exemplu, un misionar, un catehet or­­todox, a fost acostat de către musulmani, care i-au pro­pus un salariu de zece ori mai mare numai să mărtu­ri­seas­că credinţa musulmană. Şi el a refuzat un salariu de zece ori mai mare, numai pentru a fi al lui Hristos.

Atunci se ve­de cu adevărat credinţa noastră şi trăirea noastră, când avem de ales între bănuţ şi Hristos, între stomac şi Hris­tos, între maşină şi Hristos, între casă şi Hristos, – şi-L alegem pe Hristos. E adevărat că, dacă-L alegem pe Hris­tos, El nu ne lasă nici fără pâine, nici fără casă, nici fără haină, numai că puţini au curajul de a-L alege.

Dacă tot am pomenit despre înşelarea pe care o pro­povăduiesc celelalte confesiuni, am să pomenesc şi o în­­tâmplare care a avut loc în Holwezi, în august 1994. Pentru cine vrea să o citească, vă spun titlul cărţii – se numeşte Cuviosul Cosma Athonitul, apostol în Zair. Apu­sul vrăjitoriei, a apărut la Editura Egumeniţa în anul 2004.

Deci, în anul 1994, tot Holweziul era în stare de agitaţie din pricina unor reclame, afişe şi pancarte care anunţau că Hristos va veni să-i vindece pe bolnavii şi neputincioşii, pe ciungii şi pe orbii din toată zona aceea. Precum ştiţi, vin şi pe la noi tot felul de vindecători care ne promit marea şi sarea.

În acelaşi timp, un părinte ortodox, arhimandritul Me­letie, îi aver­ti­za­se pe creştinii ortodocşi de venirea aces­­tui pseu­do-mesia, şi, în fiecare seară, îi punea pe cre­din­cioşi să se adune şi să se roage, rostind canoanele Mai­cii Domnului, făcând metanii, pentru a birui puterea dră­cească pe care o avea acel pastor protestant. Şi con­cu­rau: se rugau sectanţii, se rugau şi ortodocşii.

Rezultatul s-a vă­zut chiar a doua zi, duminică di­mi­neaţa, venind chiar de pe buzele acestui predicator pro­testant şi săvârşitor de fal­se mi­nuni. Fiţi atenţi:

„Am fost în numeroase ţări şi oraşe şi pes­te tot pre­dica mea s-a încununat de succes. Dar cele prin care am tre­cut aici, în Holwezi, mi s-au întâmplat pen­tru prima da­tă. Am fost aici atât de multe zile şi totuşi n-am putut face nici măcar o minune. Mă întreb de ce. Cred că aici, în oraşul vostru, există o altă forţă, iubiţilor, care – destul de ciudat! – nu m-a lăsat să vă vindec şi să vă fac pe toţi să credeţi în Iisus Hristos. Plec cu o mare amă­răciune în su­flet şi nu mă voi mai putea întoarce în oraşul vostru.”

Împotriva acestui pastor protestant a stat Însuşi Hrist­os, Hristos pe care-L mărturisea părintele Meletie şi Căruia I se rugau africanii convertiţi. Hristos, Care nu a vrut ca aceşti africani să cunoască minciunile protestante, ci a vrut [ca ei] să cunoască adevărul Bisericii Ortodoxe.

E interesant că sunt mulţi care cred că toate reli­gii­le sunt bune şi că pe orice cale ai merge, tot la Dumnezeu ajungi. Rama Krishna spunea aşa: „Dacă cineva este plin de aspiraţie, orice religie ar urma va ajunge la Dumnezeu, fie că este hindus, musulman, creştin sau vedantin. Da, dacă va fi sincer în căutarea sa spirituală, fiecare om Îl va găsi pe Dumnezeu. Există unii care se ceartă şi spun: «Pentru voi nu există nicio speranţă dacă nu o veţi adora pe mama Kali!», sau «Veţi fi pierduţi dacă nu veţi îmbrăţişa creş­ti­nismul!» A spune că o religie este adevărată şi că celelalte sunt false este o dovadă de dogmatism şi este o atitudine gre­şită, căci diverse sunt căile care conduc la Dumnezeu!”

Pe când Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, a spus cu totul altceva. A spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Via­ţa! Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Cei care vor să ajungă la Tatăl pe alte căi, urcă ce urcă muntele până ajung în prăpastie. Adevărul se află în credinţa creştină, în credinţa ortodoxă.

Sfinţii Părinţi nu s-au temut să mărtu­ri­sească în faţa musulmanilor că islamul nu mântuieşte, cre­dinţa isla­mică nu mântuieşte, să mărturisească în faţa evre­i­lor că învăţătura lor, credinţa lor nu este mântuitoare.

Sfin­ţii Pă­rinţi, urmându-L pe Hristos şi pe Sfinţii Apostoli, au măr­turisit că numai credinţa în Hristos este mân­tui­toare. Sfin­ţii Părinţi de după schismă, părinţii du­hov­niceşti până în zilele noastre au mărturisit că adevărul se află nu­mai în Biserica Ortodoxă.

Ar fi bine ca cei care sunt de alte religii să asculte glasul lui Hristos care-i cheamă la El. Poate aţi auzit că vizio­nând filmul Patimile, făcut de Mel Gibson, mulţi, unii mu­sulmani, unii hinduşi, unii evrei, au fost puşi pe gân­duri, pentru că au văzut că cineva murea pe cruce, cineva ac­cepta moartea, bătăi, batjocură şi răstignire, spunând că pă­timeşte pentru mântuirea tuturor.

Da, să înţeleagă păgâ­nii, să înţeleagă cei de alte cre­dinţe că Hristos este Fiul lui Dum­nezeu, Care a venit pentru mântuirea tuturor. Să înţe­lea­gă cei de alte confesiuni că Hristos a venit să înte­me­ie­ze o Biserică pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui.

La întrebarea: Ce a fost Hristos: ortodox, catolic, pro­testant, penticostal, baptist, adventist sau ce confesiune a fost? Ce a fost Hristos? Cum putem afla răspunsul la aceas­tă întrebare? Trebuie să citim 24 de tratate mari de pa­trologie, de istorie a Bisericii, de dogmatică, de morală? Nu! Evident, nu! Este de ajuns să cunoaştem învăţătura Sfin­tei Evanghelii, unde scrie foarte clar că Hristos a venit să în­te­meieze o Biserică şi această Biserică pe care a venit să o în­temeieze Hristos se păstrează până în zilele noastre.

Nu e nevoie să apară protestanţii în istorie ca să se în­toar­că la credinţa creştinilor din primele veacuri. Bise­ri­ca n-a murit, nu se sufocase, ca să fie nevoie de o revi­go­rare pro­tes­tantă. Această Biserică „cea una” este Biserica Orto­doxă.

Am fost întrebat aseară, mi s-a luat un interviu, cum văd reunificarea bisericilor. Şi am spus: Biserica nu poate fi reunificată. Biserica nu se împarte. Biserica este un singur trup al lui Hristos, trupul lui Hristos nu se poate fărâmiţa. Biserica este una: sfântă, sobornicească şi apos­to­lească, cea întemeiată de Hristos. Cei care s-au rupt nu au decât să vină să se unească cu Ortodoxia. Vor să-L cu­noas­că pe Hristos, vor să se mântuiască, să se apropie de Ortodoxie.

Este adevărat că în vremurile pe care le trăim nu tre­buie să fim apologeţi ai durităţii, apologeţi ai neînţe­le­ge­­rii, dar trebuie să ne dăm seama că, în momentul în care propovăduim o altă Ortodoxie decât cea pe care au propo­văduit-o Sfinţii Părinţi, ne aflăm în întuneric.

Dar nu numai ceilalţi trebuie să se apropie de Or­to­do­xie. Noi înşine, cei care mergem la biserică, cei care ne spovedim, cei care am căzut, poate, într-o anumită rutină, ar trebui să ne dăm seama că Hristos ne aşteaptă la El, că Hristos aşteaptă să ne schimbăm vieţile.

Cu această idee închei cuvântul de astăzi: trebuie să ne dăm seama că noi înşine avem nevoie să-L trăim mai intens pe Hristos, noi înşine trebuie să ne bucurăm de Hristos, noi înşine tre­buie să-L iubim pe Hristos, trebuie să-I facem loc lui Hris­tos în viaţa noastră. Noi înşine avem nevoie să ne schimbăm vieţile, să punem început bun mântuirii.

Fiecăruia dintre noi ne spune Hristos: „Vino la Mine, su­flete, să cunoşti viaţa cea adevărată!” Fiecăruia dintre noi ne spune Hristos: „Vino, suflete, la mântuire!” Pe fiecare din­tre noi ne aşteaptă Hristos.