Despre Anatema si imbunatatirea canonului scripturistic

„Nu ar trebui să separăm Scriptura de Tradiţie” [33; 108].
Timothy Ware[1]

Într‑o scrisoare am primit o întrebare care suna cam aşa: Am citit în revista National Geographic că e puţin pro­babil ca Biserica să îşi schimbe viziunea despre Iuda. Totuşi, ce şanse există? Nu s‑ar putea aduna un Sinod Ecu­menic care să fie mai îngăduitor, să treacă Evanghe­lia lui Iuda între cele acceptate de creştini?

Nu m‑am grăbit să îi răspund. O fac acum, întrucât în­tre­barea aceasta şi‑au pus‑o mai mulţi oameni care nu cu­nosc bine învăţătura Bisericii.

În Pagina redacţiei din ediţia românească a revistei Na­tional Geographic dedicată prezentării Evangheliei lui Iuda, se află un text semnat de Cristian Lascu, text care se în­cheie astfel: „Descifrarea manuscrisului cu Evanghelia lui Iuda pune într‑o lumină nouă episodul «trădării» lui Iisus, dar e puţin probabil că se va rescrie acea pagină din Bi­blie. Sentinţa a fost de mult pronunţată şi este greu de cre­zut că manuscrisul va fi un act de graţiere” [91; 118].

„Puţin probabil”, „greu de crezut”, … iată formulări ca­re creează confuzie. Nu e puţin probabil să se rescrie vreo pagină din Biblie. E imposibil, absolut imposibil. Nu tre­buie să existe nici cea mai mică urmă de îndoială în această privinţă. Nu „este greu de crezut că manuscrisul va fi un act de graţiere”, ci nu există nici un motiv ca un ma­nuscris, pus în chip mincinos pe seama lui Iuda, să fie un act de graţiere. „Sentinţa” nu a fost pronunţată la în­tâm­plare, în lipsa tuturor probelor, ci a fost dată după drep­tate, fără părtinire. Iuda a fost vânzătorul lui Hris­tos… Nu a fost pedepsit de istorie, ci s‑a autocon­dam­nat…

Cât priveşte posibilitatea ca Evanghelia lui Iuda să fie pri­mită în canon, aceasta este de asemenea nulă. Evan­ghe­liile nu au intrat în canon pentru că aşa a vrut un sfânt sau un sinod, ele au intrat în Canon pentru că ele au fost in­suflate de Dumnezeu şi scrise de Sfinţii Evanghelişti în duhul adevărului, pentru mărturisirea adevărului. Nu se putea să le fie alăturată o evanghelie care să susţină lu­cruri contradictorii. Atunci Biserica ar fi primit minciuna drept adevăr.

E adevărat că în zilele noastre unii clerici sunt ispitiţi de erezie. Îndemnând la luptă „împotriva tuturor curen­te­lor din timpul nostru, care încearcă să împingă corabia Or­todoxiei în prăpastia haosului şi a dezordinii”, patriar­hul Alexandriei Nicolae al VI‑lea a declarat: „Ortodoxia în prezent poate vădi sânge şi cununi duhovniceşti, pri­goa­ne şi dureri. Deopotrivă cu aceasta însă, se poate ve­dea că tradiţiile sunt trădate şi călcate chiar de unii ie­rarhi”[2] [8; 211]. Dar nu există ierarhi ortodocşi care să susţină că Evanghelia lui Iuda este adevărată. Dacă ar fa­ce asta, s‑ar arăta pe ei înşişi drept apostaţi de la dreap­ta‑credinţă.

În Biserica Ortodoxă nu e important ce cred unii ie­rarhi, preoţi sau mireni. E important ce se stabileşte în si­noa­de. De‑a lungul istoriei, unele sinoade nu au fost pri­mi­te de conştiinţa Bisericii – şi au fost considerate Si­noa­de tâlhăreşti.

Pe de altă parte, unul dintre cele mai mari pericole este în­locuirea Sinodului cu un Congres Teologic sau cu vreo altă formă secularizată de stabilire a adevărului de cre­din­ţă. Cel mai trist exemplu în acest sens este Congresul din 1923, când s‑a hotărât de către un număr mic de Bise­rici Au­tocefale schimbarea modului de calculare a datei Paş­ti­lor.[3] Rezultatul: chiar dacă s‑a încercat schimbarea ca­len­da­rului, pentru o calculare considerată mai exactă din punct de vedere astronomic, practic toate Bisericile Orto­do­xe au rămas la prăznuirea Paştelui după calendarul vechi. Biserica Rusiei, după ce a primit pentru scurtă vre­me calendarul nou, a renunţat la el, datorită protestelor pă­rinţilor îmbunătăţiţi şi presiunii poporului.

Cât priveşte prerogativele unui Sfânt Sinod Ecumenic, aces­tea nu sunt atotputernice. Nici un Sinod Ecumenic nu poa­te să le contrazică pe cele anterioare. Sfinţii Părinţi de la Sinodul al şaselea Ecumenic de la Constantinopol (680‑681) au hotărât: „[Iar] cei care vor îndrăzni să alcă­tu­iască, să răspândească, să înveţe sau să transmită un alt Crez celor ce voiesc să se convertească de la rătăcirile pă­gâ­neşti sau de la cele iudaiceşti sau de la oricare altă ere­zie şi la cunoştinţa adevărului să vină, sau vor [în­drăzni] să introducă expresii noi sau cuvin­te născocite pentru a răs­turna cele hotărâ­te de noi, dacă sunt episcopi sau cle­rici să fie caterisiţi, [înlăturaţi] episcopii din epis­copie şi cle­ricii din cler, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie ana­te­ma” [3; 48‑49][4].

Sfântul Teodor Studitul spunea că „sinod nu înseamnă a se aduna pur şi sim­­plu ierarhi şi preoţi, chiar dacă sunt mulţi (căci mai bun este, zice [Scriptura], unul care face vo­ia lui Dum­ne­­zeu decât mii care o calcă), ci [a se aduna] în numele Dom­nului prin cercetarea şi păzirea canoane­lor, şi a lega şi dezlega nu la întâmplare, ci aşa cum cere ade­vă­rul şi canonul şi regula acriviei” [83; 20].

Aceasta este învăţătura Bisericii. Oricine neagă valoa­rea Sfintei Tradiţii neagă de fapt Biserica lui Hristos. Şi nici o hotărâre a Sfintelor Sinoade nu poate şi nici nu va putea fi răsturnată vreodată de un alt sinod. Sfântul Paisie Velicikovski răspunde la câteva întrebări pe această temă:

„Jurământul, adică anatema, ce s‑a pus mai înainte soborniceşte de către patriarhii Răsăritului asupra celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, cum ar fi pen­tru cei care îşi fac cruce cu două degete sau şi în altele care­va se îm­­potrivesc şi nu se supun, o asemenea ana­te­mi­zare pusă a fost mai pe urmă dezlegată de vreun So­bor al Răsăritu­lui sau nu? Şi pot oare unii arhierei fără So­bor şi învoirea şi vre­rea patriarhilor Răsăritului să dez­lege asemenea ju­ră­mânt?

Răspuns: un asemenea jurământ, adică anatema, asu­pra celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, anume asu­pra acelor ce‑şi fac cruce cu două degete sau prin al­te­le se împotrivesc şi nu se supun, este pusă de patriarhii Ră­săritului soborniceşte nu doar pentru o oarecare vreme, ci până la sfârşitul lumii va rămâne tare şi neclătită şi ne­dezlegată cu darul lui Hristos.

Şi mai întrebaţi încă dacă o asemenea anatema pusă a fost dezlegată de oarecare Sobor al Răsăritului sau nu? Vă răspund: ce fel de Sobor ar fi acela? Poate doar acele po­trivnice lui Dumnezeu şi Bisericii, precum au fost po­triv­nicele lui Dumnezeu soboare ereticeşti care s‑au adu­nat spre răsturnarea adevărului şi spre întărirea minciunii, dar în veac nu va fi un asemenea rău credincios sobor în Bi­serica lui Hristos. […]

Mai întrebaţi încă dacă o asemenea anatema, nici de un arhiereu fără patriarhii Răsăritului şi nici de dânşii, nu poate fi dezlegată? Vă răspund: nu numai de un oarecare arhiereu fără patriarhii Răsăritului, dar nici cu patriarhii Răsăritului acel jurământ nu poate fi dezlegat, pentru că o asemenea ana­temizare în veac nedezlegată este” (96; 116‑118).

Niciodată vreo evanghelie mincinoasă – fie ea a lui Iuda sau a lui Toma sau oricare alta – nu va putea fi in­tro­du­să în canonul Sfintei Scripturi. Oricât de mare ar fi apos­tazia, acest lucru este cu neputinţă. Nici măcar în vre­murile de pe urmă, când pentru pregătirea venirii An­ti­hris­tului diavolul va atrage mulţi clerici de partea sa, Bi­se­ricii nu i se va putea impune să primească o altă Evan­ghe­lie. Pentru că ar primi în sine otravă şi i‑ar duce pe cre­dincioşi spre moarte, nu spre viaţa cea adevărată la care i‑a chemat Hristos.

[1] Cel care a devenit episcopul Kallistos Ware.

[2] Despre aceasta, părintele Arsenie Boca a spus un cuvânt foarte im­por­tant: „Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei ar­hie­rei, pre­oţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dog­­mele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecu­me­­nice, alt­fel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu!” [11; 197].

[3] O critică a modului în care s‑a schimbat calendarul poate fi găsită în cartea Arhimandritului Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme – Ecumenismul şi stilismul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006.

[4] Condamnarea pronunţată de cel de‑al şaptelea Sfânt Sinod Ecume­nic de la Niceea (787) face referire precisă la născocirea unei alte evan­ghelii, potrivnice Evangheliilor Bisericii: „Cei care cutează să cu­gete sau să înveţe altfel sau, urmând blestemaţilor eretici, [îndrăz­nesc] să dispreţuiască predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoa­nă zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau [îndrăznesc] să cu­gete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile le- gi­u­i­te ale Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu necuviinţă] să folosească în chip profan sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: po­runcim ca toţi aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie cateri­siţi, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşa­nie [să fie afurisiţi]” [3; 56‑57].