Dansând cu televizorul

Cât timp ocupă, în viaţa creştinului, televizorul?

 

Oamenii care sunt sporiţi în viaţa duhovni­cească n-au nevoie de televizor. Dacă spunem că omul care este creştin n-are televizor în casă, ar însemna că într‑o ţară în care optzeci şi ceva la sută din oameni sunt botezaţi ortodox, nici măcar unu la sută nu sunt creştini. Până şi cel mai sărac om se îngrijeşte să aibă un televizor şi am rămas şocat, mergând între două conferinţe, să ajung prin sate mai sărăcăcioase, dar oricât de dramatic arătau ca­sele, aveau deasupra antena de televiziune care receptează prin satelit. M-a şocat imaginea, chiar aş fi vrut s-o foto­grafiez… Cred că una dintre cele mai pre­cise oglinzi ale sufletului omenesc este oferită de ceea ce se ve­de pe ecranul televizorului tău. Pentru că „Spune-mi cu cine eşti pri­e­ten, ca să-ţi spun cine eşti” se traduce şi „Spune-mi ce vezi la tele­vi­zor şi cât stai la televizor, ca să-ţi spun cât de creştin eşti”.

 

De ce-i necesar televizorul în viaţa unui creştin?

 

Nu-i necesar.

 

Atunci de unde dependenţa asta de televizor în casele creştinilor? Biserica efectiv tolerează toate acestea sau pur şi simplu o ia ca pe un element inofensiv pentru sănătatea duhovnicească?

 

Biserica tolerează multe. Iar părinţii care nu tole­rează televizorul au probleme chiar de la fraţii lor de altar. La o conferinţă preoţească, un preot a început să vorbească contra televizorului – făcea referire la cartea lui Virgiliu Gheorghe „Despre efectele televiziunii asupra minţii umane” – şi confraţii preoţi din sală au sărit la el cu cuvinte cât se poate de dure.

Asta ce arată? Că atâta vreme cât preotul n-o să aibă o raportare firească la televizor, nici credincioşii nu o vor avea. În acelaşi timp, există duhovnici care, din rigorism duhovnicesc, le impun ucenicilor lor să nu privească deloc la televizor, iar aceştia nu se pricep cum să ducă această ascul­tare; adică renunţă la televizor, dar ajung la nişte crispări sufleteşti foarte ciudate.

I-am spus lui Virgiliu Gheorghe, înainte să tipă­rească volumele împotriva televizorului, că mai important decât a tipări o carte despre de ce e rău să te uiţi la televizor ar fi să lămurim oamenii cum să scape de dependenţa de televizor… Reţeta asta, să renunţe total, nu funcţionează decât la foarte puţini. Tot aşa cum vine duhovnicul şi zice la o sută de fumători: „Renunţaţi la fumat de azi”. Ei, de azi vor renunţa poate doi dintr-o sută. Dar dacă zice duhovnicul: „Încercaţi să înjumătăţiţi numărul de ţigări, încercaţi să le reduceţi la zece, încercaţi să le reduceţi la cinci, apoi la trei, apoi la una”… Efectele acestei metode s‑au dovedit mai eficace, în cazul dependenţei de fumat.

 

De ce televizorul ne e duşman? Nu e o formă de socializare aceasta? De culturalizare?

 

E, oare? E, oare, o formă de culturalizare? Că s-a constatat că elevii care stau mult în faţa televizorului sunt mult sub nivelul colegilor lor care nu pierd timpul în faţa televizorului. Din punctul de vedere al informaţiilor, deşi cei care stau la televizor se mai uită şi la emisiuni pe National Geographic sau pe Discovery, află tot felul de lucruri interesante, din care nu rămân cu nimic.

Eu nu vreau să neg rostul unei emisiuni pe teme ştiinţifice foarte bine realizate, că, uneori, decât să vorbeşti o oră despre animalele sălbatice, mai bine vezi o emisiune cu animalele respective şi te lămureşti şi cum e cu girafa şi cu hipopotamul.

Cred că faptul că unii creştini, printre care şi eu – deci folosesc ne-ul –, ne uităm la televizor arată că nu ne-am maturizat în viaţa duhovnicească. Eu am vrut să renunţ la televizor şi am stat o vreme fără televizor, dar duhovnicul mi-a spus că trebuie să mă uit, ca să înţeleg problemele celor pe care vreau să îi catehizez, şi am luat-o ca pe o ascultare. Şi, luând-o ca pe o ascultare – că duhovnicul nu mi-a zis să mă uit la toate prostiile şi nici să pierd mult timp în faţa televizorului – totuşi m-am lăsat păcălit uneori de televizor.

Din câţi creştini cunosc, foarte puţini se uită la televizor atât cât consideră că merită să se uite. Marea majoritate au mândria că ştiu să discearnă – ei ştiu ce să aleagă, ei pot alege să se uite numai la emisiunile de calitate – dar dacă-i întrebi: „Practic, asta faci?” „A, nu, practic, eu mă uit şi la emisiunile de doi bani, şi la telenovele de doi bani, şi la comedii de doi bani, şi la filme sexy, şi la…, şi la…, şi la..”. „De ce?” „Pentru că sunt obosit, pentru că sunt necăjit, pentru că…, pentru că..”. – dar sunt chestii paralele.

În loc să recunoască: „Nu sunt în măsură să fiu stă­pân al butonului de la telecomandă” – chiar există o boală, zapping se cheamă, pe care o studiază psihologii şi psi­hi­a­trii din străinătate, din Occident, pentru că au ajuns oa­me­nii în spitalele de psihiatrie de la privitul prea mult la televizor.

Şi e un film foarte interesant pe tema aceasta, Requiem pentru un vis, care arată că dependenţa provocată de droguri e aproape egală cu dependenţa provocată de televizor. Şi chiar îmi pare rău că filmul are câteva imagini explicit sexuale, pentru că altfel merita recomandat creştinilor.

Un prieten de-al meu, sporit în viaţa duhovnicească, dar care totuşi se foloseşte şi de filme pentru a face misiune, încercând să-i convingă pe prietenii lui să vadă filme de calitate pentru a contrabalansa mizeria pe care o văd de obicei la televizor, mi-a spus: „Cred că o să iau filmul ăsta, Requiem pentru un vis, o să cenzurez 20 de secunde sexy şi o să-l dau să-l vadă creştinii en gros şi en detail”.

 

În contrapondere, cum stăm cu mass-media religioasă?

 

Penibil. Pentru că ori avem oameni care fac filme creştine, dar nu sunt bine pregătiţi, ori avem oameni care fac filme creştine, fără să înţeleagă că mesajul respectiv nu percutează. Există puţine excepţii – de exemplu, filmul Quo vadis?, în varianta poloneză, se termină cu o secvenţă în care, după Roma din vechime, ni se arată Roma de astăzi. După ce vedem Roma care i-a prigonit, care i-a mucenicit pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, vedem Roma de astăzi şi imaginea e pur şi simplu şocantă, pentru că mesajul, de fapt, ăsta e: „Fraţilor, noi trăim în Roma extinsă care i-a mucenicit pe Sfinţii Apostoli şi pe mulţi alţi sfinţi, alături de ei, în Colosseum”. Or, rar găseşti scenarişti, regizori care să aibă astfel de sclipiri. Se produc filme religioase mediocre, din păcate, care nu conving pe nimeni.

 

Cum sunt mare parte din emisiunile pretins religioase pe posturile laice de televiziune şi radio?

 

Mi-aduc aminte cum, cu ani în urmă, am fost invitat la Credo, la televiziunea naţională, şi înaintea emisiunii Titi Dincă spunea că în nu ştiu ce ţări din nordul Europei sunt emisiuni săptă­mâ­nale religioase doar de câteva minute. Şi-am întrebat: „Dar ce se face în emisiunea aia? Dă genericul de început, vorbeşti puţin şi dă genericul de sfârşit?” Nu mai ştiu, era vorba de Suedia, sau Olanda, nu mai ştiu la ce ţară făcea referire.

Din păcate, emisiunile religioase de pe unele posturi de televiziune sunt cam siropoase şi diluate.

La o conferinţă, m-a întrebat un om din sală, pe bile­ţel mai întâi: „Sunt realizator de emisiuni, vreau să por­nesc un ciclu de emisiuni religioase ortodoxe, dar CNA-ul (sau nu mai ţin minte cine) îmi impune să aduc în emisiune şi un catolic şi un protestant, să nu fie o emisiune pur orto­do­xă”. Şi i-am zis: „Decât să faci o emisiune prin care să creezi confuzie, mai bine nu mai faci nimic”. Pentru că nu tre­buie mărturisit adevărul oricum, trebuie mărturisit adevă­rul aşa cum este.

I-am mai spus: „Degeaba faci o emisiune interesantă despre rugăciune, una interesantă despre post, dacă în a treia faci o emisiune în care îi convingi pe oameni că toate confesiunile sunt bune, ai ratat primele două mărturii. Şi Dumnezeu te va osândi”.

E foarte dificil să faci o emisiune ortodoxă şi o să fie din ce în ce mai dificil, mai ales că, o dată cu integrarea în Europa, ne vom integra şi în acest multi-confesionalism şi‑n acest multi-culturalism, care va sufoca mărturia ortodoxă.

 

Să spunem că realizatorul respectiv îşi poate face emisiunea cum îl taie capul şi că o să fie chiar real ortodoxă. Cum vezi însă aşezarea mozaicată a unei emisiuni religioase, fie ea şi de bună calitate, într-o mulţime de alte emisiuni de-a dreptul penibile sub aspect etic, moral, într-o grilă de programe care e foarte variată şi cu totul „neortodoxă”?

 

Era nu ştiu ce emisiune religioasă şi în pauze erau tot felul de reclame, până şi femei cu sânii goi şi chestii de genul ăsta. Nu-mi aduc aminte exact despre ce-i vorba. Şi totuşi, se punea întrebarea: „Ce i-a impresionat mai mult pe telespectatori? Mesajul din timpul emisiunii sau reclamele din pauză? Adică, după ce au văzut emisiunea au rămas în câştig sau în pierdere?” Şi nu cred că se poate da un răspuns standard, generalizat. Eu fac alergie la răspunsuri generale. Pentru că oa­menii sunt atât de sensibili, încât poate că un sfert din cei care au văzut emisiunea, sătui de reclamele pe care, ori­cum, le-au văzut pe alte canale, nu s-au smintit; se vorbeşte chiar de un fel de un fel de imunizare în faţa violenţei din mass-media, că tot vedem şi vedem şi violenţă nu ne mai mişcă. Vedem filmul Cei 300 şi e foarte multă vărsare de sânge, dar, practic, nu te impresionează deloc; dacă vedem pe viu cum calcă o maşină o găină, ne doare mai tare sufletul, şi aşa e, pe de o parte. Însă nu cred că putem vorbi despre o imunizare în faţa păcatului şi, de fapt, a mesajelor subliminale.

 

Ce ne facem cu creştinul nostru, care nu se uită decât la informaţia propriu-zisă, la emisiunea aia reli­gi­oasă, cel care şi-a luat televizorul şi-l gestionează într-adevăr realist, se uită numai la Actualităţi...

 

Se uită numai la Actualităţi? Nu înţeleg, asta în­seamnă că-şi gestionează bine timpul, dacă se uită zilnic la ştiri?

 

Nu, nu!… la actualităţi, la câteva emisiuni de cali­tate…

 

Rubrica de ştiri poate fi una dintre rubricile cele mai vă­tămătoare, pentru că, alături de lucruri interesante, vezi, de pildă, la rubrica de sport, ce mai fac amantele sportivilor, mai înainte, ce viol zdrobitor a avut loc nu ştiu unde, ţi se arată cum, pe plaja de nu ştiu unde, toate fetele fac topless, deci ţi se arată şi imagini smintitoare en-gros. Cred că, dacă s-ar număra secvenţele smintitoare de la emisiunile de ştiri, s-ar vedea că depăşesc cu mult rata normalului.

 

Totuşi, tânărul creştin trebuie să fie şi unul in­format. Să ştie şi el ce e în jurul lui. Să nu meargă şi el, la rân­dul lui, la mare şi să se trezească pe plajă între fete care fac topless, de pildă…

 

Problema e că, dimpotrivă, se duce tocmai pentru că a văzut la televizor care-i situaţia şi zice: „Aici e de mine!”

 

Ai făcut trimitere puţin mai înainte, chiar referitor la ceea ce discutam, la amprenta imaginii. Acele imagini flash care apar şi care rămân…

 

Câţi tineri n-au vise erotice de la filmele pe care le-au văzut – şi filme nevinovate, încă, nu filme porcoase! Vezi un film de dragoste foarte, foarte frumos, iar noaptea visezi prietena, pe care tocmai ai sărutat-o şi tu mergi mai departe în vis, continui visul şi ajungi ca noapte de noapte să-ţi spurci mintea cu tot felul de vise. Iar apoi ziua încerci să repeţi live ce ai făcut în vis… Unele vise vin de la fire, altele vin de la îmbuibare, altele vin de la diavol. Cred că sunt foarte multe vise care vin numai de la faptul că noi nu ne-am păzit mintea aşa cum trebuie. Şi dacă am ştiut să închidem televizorul când vedeam o secvenţă mai vulgară într-un film, a fost poate mai bine… Dar e puţin penibil să închizi televizorul în toiul filmului. Însă e necesar.

 

Am văzut că puţini creştini reuşesc să renunţe total la televizor. Acceptăm până la urmă ideea să avem televizor în casă?

 

Problema e că majoritatea nici nu-şi pun problema de a renunţa la televizor. Nu-şi dau seama cât îi vatămă televizorul. Ei în televizor au prietenul care-i convinge că nu sunt atât de păcătoşi pe cât li se pare că sunt. Pentru că privesc în televizor, văd imagini, văd oameni mai păcătoşi, şi atunci conştiinţa lor e liniştită: „eu mă aflu pe linia de plutire!” Se raportează totdeauna la ceea ce văd la televizor. „Ia uite-o pe duda aia ce-a făcut, ia uite-l pe criminalul ăla ce-a făcut, şi faţă de ei eu sunt întotdeauna mai curat la sufşet”. Eu niciodată nu dau 70 de milioane pe o pereche de bikini, cum a dat de curând nu ştiu care actriţă româncă… I-am văzut azi într-o poză din ziar, în metrou, citea cineva lângă mine… Să dai 70 de milioane de lei vechi pe o pereche de bikini e penibil. Înseamnă că, dacă eu dau numai 200.000 sau 500.000 pe o pereche de chiloţei, sunt mai smerită şi mai duhovnicească decât tipa aia.

 

Poate ăsta e modul prin care se poate valoriza, într‑a­devăr, persoana respectivă.

 

Adică?

 

Aşa valorează şi ea şaptezeci de milioane…

 

Să nu fim răutăcioşi.

 

Poate fi şi o altă variantă: creştinul să conştienti­zeze într-adevăr că e păcat televizorul…

 

Televizorul e un obiect, nu e păcat, poate privitul la televizor. Diferenţierea e importantă…

 

… dar să nu se poată lăsa de el. E ca şi fumatul. Toţi spun şi recunosc că tutunul dăunează grav sănătăţii – se afirmă chiar ostentativ acest lucru, inclusiv pe pachetele de ţigări – şi, cu toate acestea, nu scade nicidecum rata fumătorilor…

 

Dar, dacă doctorul zice că dacă mai fumezi mori în trei luni sau şase luni, sunt destui care renunţă, când află de moarte, brusc. Ce n-a rezolvat Biserica într-un an de zile, rezolvă doctorul, când eşti aproape să dai colţul.

Există şi oameni puternici. Mi-a povestit soţia o întâmplare. O profesoară de-a ei s-a dus la patul mamei ei bolnave (mama ei era creştină). Mama i-a zis: „Of, dacă ai şti ce dorinţă am..”. „Ce dorinţă, mamă?” „Să te laşi de fumat”. Şi atunci, profesoara, care fuma foarte mult, a pus pachetul de ţigări pe masă şi s-a lăsat de fumat. De atunci nu a mai fumat nici o ţigară. Ei, tot aşa ar fi bine să existe şi părinţi care să vrea nu numai ca fiii lor să se lase de fumat şi de droguri, să se lase şi de dependenţa pe care o dă televizorul. Ce facem? Zicem că suntem liberi să nu păcătuim, dar ne lăsăm manipulaţi de televizor? Dacă suntem liberi, hai să fim liberi.

 

Cum e păcat televizorul, din moment ce ne aduce în casă Sfânta Liturghie?…

 

Asta n-o aduce! Nu aduce în casă Sfânta Liturghie, nu mă pot împărtăşi, nu pot pune gura pe boxe, să-mi dea părintele ceva prin televizor. Din păcate, s-a observat că există şi un efect secundar negativ al faptului că liturghiile se dau la radio şi la televizor, pentru că mulţi oameni, din lene, preferă să stea acasă, să vadă slujba de Paşti. E mai bine, e mai frumos decât în aglomeraţia din biserică, o vezi acasă, liniştit. Deşi bolnavii care nu pot ajunge sub nici o formă la biserică se pot folosi de faptul că se dă slujba la televizor, foarte mulţi din cei care pot ajunge la biserică şi nu se duc preferând să o vadă la televizor; pierd, pentru că nu e aceeaşi stare duhovnicească. Şi nu transmisia radiofonică nu transformă apartamentul într-o biserică.

 

Pe de altă parte, avem şi situaţia aceasta în care oamenii efectiv nu sunt interesaţi de biserică. Doar pentru că au televizor în casă, duminică îl deschid şi găsesc şi o slujbă religioasă, pe care altfel n-ar vedea-o deloc.

 

Această credinţă căldicică este cea despre care Mântuitorul zice că nu duce lipsă: „Vai vouă, celor căldicei, vă voi scuipa din gura Mea”. Cuvinte foarte dure, pe care le spune Scriptura, dar de care noi fugim, nu ne plac. Noi facem aşa, o selecţie, cum fac sectanţii, şi ne alegem ce nu ne place şi ţinem deoparte. Un om din fotbalul românesc a emanat o perlă, spunea că a subliniat într-o carte cu o culoare ce a citit şi i-a plăcut, iar cu altă culoare ce n-a citit şi nu i-a plăcut. Ar fi interesant să putem să ne dăm şi noi seama de ce e interesant şi ce nu e interesant, să putem vedea ce nu ne zideşte.

 

Avem televizorul în casă. N-am reuşit să renunţăm la el, dar, în acelaşi timp, suntem conştienţi că ne poate vătăma. Cum alegem grila proprie de vizionare? Ce să vedem şi ce să nu vedem la televizor?

 

Cred că, dacă nu am avut puterea de a renunţa definitiv la televizor, revistele cu programul TV ne pot ajuta să aflăm răspunsul la întrebare. Acuma depinde şi care reviste, că sunt multe. Marea majoritate a programelor TV sunt tipărite în reviste care alături de emisiunile posturilor respective conţin tot felul de articole seducătoare şi smintitoare: despre horoscoape, sexualitate – eu nu zic că sexualitatea e ceva rău, spun doar că sexualitatea pe care o promovează genul ăsta de reviste e nefirească; promovează sexualitatea păcătoasă şi nu pe cea lăsată de Dumnezeu. Că dacă ne-ar oferi numai învăţături despre cum trebuie creştinul să se orienteze în asemenea labirint, poate n-ar fi la fel de rău. Numai că reperele pe care le dau revistele respective nu sunt creştine.

Eu am crezut o vreme că soluţia e programul de televiziune, mi-l cumpăram săptămânal şi-mi însemnam ce merita să văd, până când a început copilul să mă întrebe: „De ce tanti aia n-are sutien?” De ce una, de ce alta, văzând şi el programul, şi mi-am dat seama că e dificil să ai un program de televiziune pe care să-l ascunzi de copil, pentru că nu faci altceva decât să-i creezi copilului interesul faţă de articolele hot ale programului respectiv.

Acum, dacă eu combat programul TV, aceeaşi atitudine ar trebui să o aibă un părinte creştin faţă de celelalte reviste. Sunt copii care, văzând la părinţii lor Husler sau Playboy, au început viaţa sexuală foarte devreme. Cred că un părinte trebuie să aibă foarte, foarte mare discernământ atunci când cumpără o revistă, tocmai de aceea eu cu soţia mea nu cumpărăm reviste, tocmai de aceea nu cumpărăm ziare. Dacă ar avea aceeaşi atitudine toţi creştinii, ar falimenta mass-media. 87% din clienţii mass-mediei neopăgâne sunt ortodocşi. Paradoxal, nu? Şi de aceea am ales să văd programul de televiziune de pe internet.

 

S-ar schimba cu ceva situaţia dacă filmele noastre, să zicem, emisiunile noastre, ar fi religioase până-n măduva peliculei? …

 

Toate?

 

Ar prezenta, să zicem, aspecte ale sexualităţii din viaţa de familie, să spunem. Ar schimba cu ceva situaţia?

 

Depinde şi cum ar prezenta, pentru că o prezentare prea necenzurată riscă să ne transforme în obsedaţi sexual şi-n maniaci şi să ne dea tot felul de fantezii. Nu ştiu dacă soluţia e să creştinăm articolele pe teme sexuale din programele TV. Poate ar fi mai bine să fie scoase cu totul, pentru că există riscul ca ce foloseşte pe unul să îi smintească pe doi… Şi, ce-am rezolvat?

 

Problema unor astfel de filme ar fi cam tot la nivel de imagine e miza, nu?

 

Da! Şi dacă un tânăr creştin vede cum doi soţi fac dragoste, chiar dacă sunt creştini, mintea lui tot vede nişte imagini erotice care-i rămân în suflet şi vrea şi el să le repete cu colegele de clasă. Mă gândeam că dacă o să fiu preot vreodată, o să recomand creştinilor sau o să pun pe net, undeva, la fiecare săptămână, ce aş recomanda din programul TV. Nu le voi putea impune: „Vedeţi doar asta!” Dar cred că preotul trebuie să ţină seama de starea duhovnicească a turmei sale. Dacă ai nişte ucenici mai sporiţi, care nu se uită deloc la televizor, nu le ceri să se uite la televizor; sau dacă ai nişte ucenici care se uită foarte puţin la televizor, nu le ceri să se uite mai mult, dar pentru marea majoritate dai anumite repere, iar pentru cei mai sporiţi dai cea mai interesantă emisiune, dar poate nici nu există o astfel de emisiune, că poate să fie o săptămână în care să nu merite să vezi nimic interesant la televizor.

Oricum, la televizor sunt unele canale care transmit numai emisiuni de doi bani – bârfe, violuri, scandaluri, şi alea nu merită să le ai în televizor. Televizoarele acestea mai noi, şi nu numai cele de ultimă generaţie, ci şi penultima, au o opţiune prin care poţi să selectezi anumite canale şi să le ştergi, să nu le recepteze televizorul, pur şi simplu. Şi cred că e bine creştinul să aibă tăria să scoată de la bun început programele care nu îi aduc nici un folos. Nu doar programele cu desene animate violente pentru copii, nu doar să aibă grijă de copii, să aibă grijă şi de el însuşi şi să le scoată şi pe cele care-l vatămă.

 

Nu ţi se pare că toată această critică a televizorului ascunde de fapt o comoditate a noastră, a ortodocşilor, eschivând o combatere pozitivă? Condamnăm aceste programe, emisiunile, dar de ce nu facem noi altele bune? De ce nu creăm o alternativă? Să facem, să le arătăm celorlalţi: „aşa ar trebui să faceţi voi, în televiziune, din punct de vedere creştin”. Cunoşti vreo iniţiativă de genul acesta, în spaţiul ortodox?

 

În televiziune, nu prea. Televiziunea macină de altfel cultura contemporană, care e o cultură ariană, după cum potrivit a numit-o Cuviosul Iustin Popovici…

 

Tu încerci să propui alternative la această cultură ariană?

 

Puterile mele sunt slabe, dar… Eu tocmai asta am încercat să fac prin scrisul meu. Am încercat să propun un teatru creştin, o poezie creştină, ba chiar poveşti cu morală creştină… Nu-i de ajuns să combatem „Evangheliştii” doamnei Pippidi şi tot felul de chestii de doi bani, trebuie să încercăm să propunem o alternativă foarte serioasă. M-a sunat o fată care a cântat într-o formaţie, în Angels parcă, dacă ţin bine minte, şi mi-a zis: „M-am rupt de lumea aceasta a muzicii comerciale şi totuşi simt că dacă Dumnezeu mi-a dat voce, trebuie s-o folosesc într-un fel. E rău să cânt acompaniată de un flaut?” Eu am încurajat-o să cânte. Dacă ea crede că poate… dacă ea crede că muzica respectivă oferă o anumită trăire bună, dacă muzica respectivă nu trezeşte patimile, atunci n-are decât să cânte. Eu sunt obsedat de ideea de a produce literatură creştină, muzică creştină, filme creştine. Am o idee de scenariu de film pe care de câţiva ani mă gândesc cum l-aş putea face să ajungă la Mel Gibson. E o utopie să crezi că poţi colabora cu Mel Gibson, pentru că mă gândesc că toţi pă­călicii care au scris câte ceva în viaţa lor se gândesc că vor colabora cu oameni mari – şi trebuie să-ţi vezi lungul nasului, de asta nici nu m-am prea grăbit să rog pe cineva să mijlocească pentru a-mi înlesni o astfel de colaborare.

Dar ce-a făcut Mel Gibson cu Patimile? A dat palme tu­tu­ror fariseilor şi cărturarilor contemporani, că au venit să vadă Patimile nu numai oameni inte­re­saţi de punerea în imagine a Evangheliilor, ci şi oameni care pur şi simplu au vrut să vadă un film de calitate făcut de Mel Gibson. Făcând filme foarte bune, el a reuşit să pătrundă la sufletele spectatorilor. E adevărat că, spre deo­se­bire de Patimile, care e explicit creştin, a făcut imediat Apocalypto, în care mai greu e să înţelegi mărturia creştină, pentru că are foarte multă violenţă. Ca şi Patimile, de altfel, unde însă filmul nu prezintă decât o umbră faţă de tonele de suferinţă de care a avut parte Hristos în vremea patimilor Sale.

Cred că trebuie foarte multă rugăciune ca să răsară oameni care să poată lucra într-o mass-media creştină. De obicei, creştinii care se ocupă de media se raportează la trăirea creştină superficial, ei în primul rând sunt oameni de media şi apoi sunt creştini. Şi ei încearcă din afară să vorbească din biserici, mănăstiri, pelerinaje, dar n-au o trăire creştină. Pe ei, dacă-i întrebi de viaţa duhovnicească, o să-ţi spună: „Ştii, eu sunt creştin, dar fumez, dar beau, dar curvesc, dar..”. sau, despre curvie, poate nu recunosc ei, afli bârfele, că circulă… imediat se împrăştie vorba: „Auzi, cu cine trăieşte ăla!” Deşi mare parte din bârfe sunt şi exagerări sau n-au chiar nici o bază reală.

Cred că trebuie să provocăm o alternativă, însă trebuie luptat pe ambele planuri, pentru că alternativa creştină pe care ar trebui să o propune mass-media creştină ar avea ca ţel renunţarea la media. Adică n-are nevoie creştinul să trăiască modelat de televizor, chiar dacă sunt cele mai tari emisiuni.

Eu nu neg impactul pe care-l poate avea o emisiune creştină. Mie mi s-a întâmplat – eu nu-s prea plângăcios din fire, am plâns de puţine ori în viaţa mea, aşa, plâns în hohote – dar o dată am plâns când am văzut o emisiune, o înregistrare cu părintele Sofian de la Antim, care vorbea despre copilăria lui prin Basarabia… N-avea aproape nimic explicit duhovnicesc în ea emisiunea respectivă. Dar faptul că părintele ducea o viaţă de rugăciune făcea ca fiecare cuvânt al lui să poarte o anumită putere, pe care n-am auzit-o la unii preoţi nici când vorbeau despre Învierea lui Hristos sau despre cele mai duhovniceşti subiecte. Pe când părintele Sofian, vorbind despre copilărie şi nu ştiu ce, transmitea atâta iubire pentru Hristos, atâta dorinţă de mântuire, atâta luptă cu patimile, încât m-a pus faţă-n faţă cu mine însumi… Nu ştiu câte spovedanii au reuşit să-mi dea aceeaşi trăire religioasă.

Problema care e? Că mass-media ce face? Face o emisiune cu părintele Sofian, una cu părintele Cleopa, şi zece cu tot felul de părinţi care sunt ei înşişi dezorientaţi în viaţa duhovnicească, în ceea ce priveşte trăirea duhovnicească. Părinţi care au luat trei diplome, cinci diplome teologice şi pe astea le pun în faţă. Părintele Sofronie ne-a prevenit că nu fac doi bani diplomele astea teologice, că poţi să-L pierzi pe Hristos: ai luat diplomele şi ţi-ai pierdut mântuirea. Însă canalul de televiziune vine la ei: „gata, ai diplomă, eşti o personalitate în lumea creştină”. Nu e deloc aşa.

 

Vorbeşte-ne puţin despre programele, despre genurile preferate şi despre genurile dubioase de programe TV.

 

Creştinii se uită foarte mult la emisiuni de diver­tis­ment, pentru că simt nevoia unei relaxări de greutatea psihică a zilei. Sunt unele emisiuni, făcute ori de Mondeni, ori de Cârcotaşi, care au în ele secvenţe de umor de foarte bună calitate. Problema e că secvenţele alea sunt amestecate cu tot felul de prostii sau cu … Bebeluşele care dansează la Cârcotaşi, de exemplu… Cred că un duhovnic n-ar trebui să le recomande ucenicilor lui să se uite la Cârcotaşi, nu pentru excesul de judecată şi de bârfă de care dau dovadă Cârcotaşii, ci chiar numai pentru cele două domnişoare care îşi mişcă fundurile pe scenă.

Dar cine nu se uită la Cârcotaşi, gândindu-se că-l vatămă cele două Bebeluşe? Sau cine se uită negândindu-se că sunt atâtea şi atâtea lucruri care nu-l fac mai bun, ci îl fac mai grabnic la a judeca, a bârfi? Există unii oameni care au o anumită plăcere în a se uita la emisiunile cu animale de pe National Geographic sau de alte canale; şi tot văd şi tot văd lumea animalelor, şi ce frumos e, şi nu-şi dau seama că, tot uitându-se, le sporeşte dependenţa de televizor şi, după ce obosesc tot privind balene şi rechini, pe la 11-12 noaptea, mai dau şi pe la alte emisiuni şi filme.

Ceea ce e şocant e pur şi simplu invazia de violenţă şi de sex în media. Eu nu pot să-mi explic cum, pe canalele de sport, au un atât de mare impact emisiunile cu lupte K1, wrestling, de parcă acolo ar fi cea mai mare bucurie din lume, să vezi cum un forţos îi zdrobeşte unuia capul cu genunchiul… Mi se pare că ni se infuzează această sete de violenţă pe care nu o regăsesc la oamenii lângă care trăiesc. Cred că cei care privesc K1 încep să fie modelaţi de K1, deşi în sufletul lor nu simt nevoia de violenţă. Iar emisiunile pe teme sexuale sunt şocante.

Am văzut o parte dintr-o emisiune în care o expertă în sex învăţa trei cupluri să practice o anumită perversiune, iar unul dintre cei şase invitaţi regreta că până acum n-a avut atâta iubire încât să-i ofere iubitei lui perversiunea respectivă! De parcă a face per­ver­siuni e un act de smerenie, de iubire autentică, de lepădare de sine şi … Eram, efectiv, uimit de vulgaritatea emisiunii res­pective, mai ales că la începutul ei mai mulţi tineri se lăudau cât de puternic au simţit avantajele perver­siunii respective. Şi am închis televizorul după zece minute pentru că mi-era teamă că o să-i şi arate pe cei din primul cuplu cum renunţă încet-încet la toate inhibiţiile şi devin experţi în perversiunea respectivă, mai ales că sex-experta emisiunii i-a prevenit chiar de la început pe telespectatori că „degeaba cunoaşteţi toate tehnicile sexuale, până nu deveniţi experţi şi în chestia asta, n-o să vă pot da diploma de maeştri ai sexului”. Ceea ce m-a şocat şi m-a dezgustat era că emisiunea aia avea cerculeţ cu recomandarea „interzis minorilor sub 15 ani”. Asta însemna că tinerii de la 15 ani şi o zi pot să o vadă, şi m-am întristat foarte tare, pentru că o vor vedea colegii copiilor mei, sper să nu o vadă copiii mei când vor fi la această vârstă, dar văzând-o colegii lor, automat vor încerca să-i viruseze şi pe copiii mei, mai ales că păcatul era prezentat cu atâta nonşalanţă şi dezinvoltură de parcă ar fi vorbit de mâncatul de îngheţată.

 

Ce programe merită văzute?

 

În primul rând, emisiunile religioase, care sunt însă din ce în ce mai puţine şi sunt difuzate la ore foarte nepotrivite. De asta eu nu urmăresc săptămânal nici o emisiune religioasă. Am auzit că există una, făcută de părintele Gavrilă de la Biserica Rusă, dar n-am cum să o văd pentru că… noi ne culcăm devreme, ne culcăm la ora zece, zece jumate, avem trei copii şi, ca să-i putem convinge pe ei să se culce, trebuie să dăm stingerea devreme în toată casa. E un sacrificiu pe care-l face părintele. Dacă cel mic ştie: „Ia uite, tata stă la televizor!”, el, în camera cealaltă, nu doarme, stă şi se frământă: „Oare tata ce vede? Oare eu de ce n-am voie să văd?” Şi chiar dacă depăşim uneori ora zece jumătate, încercăm să ne culcăm devreme, pentru copii. Nici emisiunea Părintelui Vasile n-o văd, pentru că e difuzată târziu. Ar fi bine să fie emisiunile astea la 6, la 8 sau la 9, să le pot vedea şi eu. S-a desfiinţat canalul PAX. Erau unele emisiuni interesante pe canalul PAX – doar unele emisiuni interesante, nu tot canalul. E şocant că s-a desfiinţat canalul PAX. Adică, nu se desfiinţează Pro TV-ul, nu se desfiinţează Antena 1, nu se desfiinţează canalele astea mari şi puternice, care nu dau emisiuni de folos creştinilor, şi se desfiinţează exact singurul canal care avea emisiuni creştine, PAX.

 

A ieşit o vorbă: o dovadă că Biserica Ortodoxă e chiar Biserica lui Hristos e că dacă de 2000 de ani ortodocşii n-au reuşit s-o dărâme, numai Hristos o ţine. Şi, în cazul PAX-ului, gura aceasta slobodă a târgului povesteşte că ar fi fost tot o neînţelere internă, în care ortodoxiştii noştri s-au cam ofticat de existenţa lui şi că, de fapt, tot din interior a pornit şi dizolvarea acestui post.

 

Ar fi trist să fie aşa.

 

Nu te ispiteşte gândul să-ţi mobilezi casa cu mai multe televizoare, pentru că tot e la modă acum?

 

Eu vreau să renunţ şi la ăsta pe care-l am! De fapt nu să îl arunc, ci să îl folosesc doar ca monitor pentru calculator… Dacă soţia mea va ajunge la concluzia că e bine pentru ea şi pentru copii să renunţăm definitiv la televizor, eu aş renunţa oricând. Mai ales că acuma sunt atâtea filme pe care le poţi vedea şi pe calculator. Ar fi de ajuns să le vedem pe calculator.

Dar ea, ca mamă, se gândeşte că decât să stea copiii noştri să se uite pe furiş la cine ştie ce emisiuni, la cine ştie ce colegi de-ai lor, mai bine să aibă posibilitatea de a vedea acasă anumite emisiuni. Copiii mei ştiu că sâmbăta şi duminica au voie să vadă desene animate, sau unele filme, băiatul – fetele sunt mici. Şi atunci, cred că e prea de ajuns un televizor în casă. Ar fi ideal să avem aşa, doar o jumătate de televizor.

 

Să migrăm puţin către filme. Te uiţi la filme?

 

Da. Eu zic însă că-i mai bine când nu vezi nici un film, că mintea e mult mai liniştită, şi la rugăciune… Dar dacă tot văd, măcar să încerc să descopăr cum ar putea creştinul care tot se uită să se folosească într-o anumită măsură de ce vede. Măcar să nu vadă ca prostul. Ispita e mare.

Dar cred că, dacă se poate vorbi de contemplarea lui Dumnezeu în creaţie, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, şi dacă Sfânta Iuliana din Lazarevo nu ştia să citească Scriptura, dar pentru ea, viaţa însăşi îi oferea un fel de icoană a trăirii creştine, cred că noi, autorii creştini, ar trebui să încercăm să înţelegem exact care e modul în care putem lua ce e bun din televizor. Aşa cum, de altfel, Sfântul Vasile cel Mare, în celebrul său „Cuvânt către tineri”, îi îndemna pe aceştia să citească marile opere ale autorilor păgâni şi să culeagă, ca albina, polenul din flori.

Or, dacă Sfântul Vasile le recomanda să citească opere care au destule elemente smintitoare – dacă ne uităm cu atenţie la lista Sfântului Vasile cel Mare, vedem că nu numai despre marile virtuţi îi îndemna să citească pe tineri, tot aşa şi cu televizorul, dacă tot ne uităm, măcar să rămânem cu ceva.

Există două moduri de raportare la orice produs al culturii: ori îl iei aşa cum e şi te laşi modelat de ce-a fost bun sau ce-a fost rău în sufletul autorului atunci când a compus ceva, ori încerci să scoţi tu propria tâlcuire, să adaptezi tu filmul, clipul, la modul în care vrei tu să-l înţelegi.

Eu am spus şi-n „Cartea Nunţii” şi-n unele conferinţe pe care le-am ţinut că pentru mine filmul „Titanic” e biruinţa ortodoxiei asupra catolicismului. Şi unii au spus că sunt bătut în cap, că am luat-o razna şi că bat apa-n piuă, că sunt un obsedat care vede numai ortodoxie sau erezie. Dar pentru mine, asta arată filmul: biruinţa vieţii fireşti, a iubirii curate, împotriva făţărniciei occidentale, apusene. Asta nu înseamnă că văd biruinţa ortodoxiei când Jack şi Rose fac dragoste, că nici nu fac dragoste, ei se culcă acolo. Dar eu am încercat să nu rămân din film cu secvenţa celor doi care fac dragoste – deşi secvenţa aia m-a bântuit multă vreme, ca un duh necurat, şi mi-a rămas în minte, într-o anumită măsură.

Cred că era bine ca această secvenţă, artistic realizată de altfel, să le rămână în minte soţilor care din scârbă, dar invocând iubirea de asceză, neglijează viaţa trupească… Părintele Argatu zicea că femeia face cancer genital dacă a făcut avorturi şi cancer la sân dacă-şi refuză soţul la pat, sub pretextul ascezei… Ei, o astfel de femeie care, săraca, e în primejdie de a face cancer la sân că-şi tot refuză soţul, cred că trebuie să vadă „Titanicul” şi secvenţele respective poate o mai îmblânzesc puţin, o mai aduc cu picioarele pe pământ. Dar marea majoritate a oamenilor care nu au astfel de probleme se pot vătăma pur şi simplu de la secvenţa în care Jack şi Rose se străduiesc să facă dragoste.

 

Ce fel de filme vezi?

 

Ce fel de filme nu văd? Nu văd filme porno, filme de groază, nu ştiu dacă am văzut în viaţa mea un singur film de groază, nu-mi aduc aminte. Bine, dacă „Păsările” lui Hitchcock e considerat de groază, am văzut unul, în copilărie, cu părinţii, la cinematograf. Cel mai tare îmi plac filmele istorice, chiar dacă ştiu că sunt făcături unele secvenţe din ele. Totuşi, în mare respectă adevărul istoric şi îmi plac foarte mult, pentru că într-o lume din ce în ce mai anti-eroică, filmele istorice îţi pun în suflet dorinţa de a te jertfi pentru celălalt. De mic copil îmi doream să fac ceva pentru ceilalţi, văzându-i pe haiduci cum se luptă, văzându-l pe Robin Hood cum se luptă, văzându-l pe D’Artagnan cum se luptă. Ce frumoasă era copilăria mea, când visam să fiu ca Robin Hood şi ca D’Artagnan! Copiii de astăzi văd filme de doi bani şi vor să fie ca Superman şi ca Batman, să zboare şi să… Deşi era Superman şi pe vremea noastră, şi ca Superman îmi doream să fiu, ajutându-i pe ceilalţi. Problema e că mi se par mult mai murdare filmele cu Batman decât filmele cu haiduci – ca imagine, ca violenţă… Îmi plac filmele de dragoste. Într-o carte, într-o dis­cu­ţie pe care a avut-o părintele Necula cu maica Ecaterina Fermo pe tema Ostrovului, părintele spunea că Love Story reprezintă ceva de genul sfârşitul filmelor de dragoste. Depinde cum îl vezi. Mie îmi place la nebunie Love Story, chiar dacă e dragostea personajelor e aparent fără Dumnezeu, totuşi e dragostea mai puternică decât firea, că fata moare… şi el o iubeşte în continuare, ani după aceea. Or, sunt atâţia creştini care n-au nici un sfert din iubirea celor din Love Story. Şi melodia din film e între melodiile mele de suflet. Apare în film o iubire foarte profundă. Chiar dacă ei păcătuiesc, încerc să nu rămân la secvenţele astea de păcat, încerc să nu le bag în seamă, ci să rămân cu ce e frumos din film.

Recunosc, prefer filme de dragoste mai curată, în top acuma fiind Barfuss, un film nemţesc, care circulă piratat pe huburi; e efectiv zdrobitor, decât să predici despre dragoste creştină, mai bine te uiţi la „Barfuss” şi înţelegi multe, chiar dacă noi n-avem de-a face nici aici cu un film explicit creştin. Eu fac puţină alergie la oamenii care vor să înduhovnicească, îmbisericească, boteze tot în mod forţat. Cred că trebuie să vezi şi viaţa pur şi simplu ca dar al lui Dumnezeu, să te bucuri de ea, nu să trăieşti în patimi, dar să te bucuri că te-a făcut Dumnezeu, să te bucuri că eşti, că poţi iubi, să te bucuri, pur şi simplu! Şi în momentul în care doi chinezi se iubesc frumos, nu trebuie neapărat să-i vezi că se duc la preot să se logodească şi apoi să se căsătorească. Dacă se iubesc, nu fac păcate mari, filmul ăla e extraordinar, îţi arată cât de mult poate să se sacrifice un om pentru persoana pe care o iubeşte, fără să o bage prin tufişuri şi boscheţi pentru a-şi arăta sentimentele.

 

Avem şi filme religioase în adevăratul sens al cuvântului?

 

Depinde de ce înţelegem prin adevăratul sens al cuvântului, dacă înţelegem strict filmele gen Cămaşa lui Hristos, Quo vadis, avem puţine. Dar eu aş încerca să consider religios în adevăratul înţeles al cuvântului şi Avocatul diavolului. Aş include aici şi Misiunea, cu Robert de Niro, care e un film extraordinar.

Până unde şi de unde considerăm un film că este religios? The Ghost, Fantoma, mi se pare că are un impact spiritual mai tare decât al multor cateheze. E adevărat că pe mulţi îi convinge să se apuce de spiritism sau să creadă în spiritism. Problema care e? Că nu poţi recomanda, de exemplu, după predică: „credincioşilor, diseară e Fantoma, uitaţi-vă!” Că unii vor rămâne cu o percepţie a filmului care îi vatămă. Dacă omul e întărit în credinţă – nu atât de întărit încât să renunţe la televizor, dar atât de întărit încât să ştie că spiritismul este lucrarea diavolului – poate înţelege din film o anumită raportare la moarte.

E un film cu Banderas – unul din actorii mei preferaţi, chiar dacă alţii îl dispreţuiesc – Imagining Argentina, în care e prezentată perioada comunistă din Argentina, cu bărbaţi care au dispărut fiind arestaţi de comunişti. Sau chiar ucişi. Şi chiar dacă Banderas joacă rolul unui medium – orice ortodox ar trebui să îşi dea seama că mediumul nu comunică cu spiritele, ci doar cu diavolul – totuşi poţi înţelege lucruri care ţin de dragostea curată dintre un bărbat şi o femeie sau despre rezistenţa în prigoană.

Mi-e foarte greu să vorbesc pe şleau despre filme. Au fost câteva filme pe care mi le-am luat dinainte să îmi cumpăr video. La vita e bella mi se pare un film de dragoste extraordinar, mi se pare un film creştin şi cred că dacă ar fi fost toţi evreii cum a fost tatăl din film, istoria lumii ar fi fost alta. Dacă oamenii erau în stare să ajungă la o aşa de mare măsură a iubirii… Tatăl, în închisoare, nu face altceva decât să încerce să-l ţină pe copil departe de iadul închisorii în care trăia. E o dragoste nebună şi mă bucur că există astfel de reuşite în lumea cinematografică.

Alt film care m-a marcat a fost Brave Heart. Pe mine mă impre­sionează că William Wallace e un personaj real, e eroul naţional al Scoţiei şi lupta din film apare chiar în volumul cu cele mai mari bătălii ale istoriei. Au rezistat scoţienii cu adevărat eroic, din dragostea de neam. Iubesc foarte mult Gladiatorul, deşi îmi pare rău că în cinematografe şi pe video e doar varianta cenzurată, din care lipseşte secvenţa cu creştinii duşi la lei. Îmi place, totuşi, că ei… ce-au reuşit să facă? Să scoată o secvenţă explicit creştină, dar n-au putut să scoată mesajul până la urmă creştin al filmului, şi anume că dacă în sufletul tău e frumuseţe, Dumnezeu te ajută să o scoţi la capăt. Eu acum nu vorbesc de faptul că Maximus nu era creştin, nu încerc acum să vorbesc despre virtuţile păgânilor. Dar cred că sunt foarte mulţi creştini care nici măcar la nivelul de virtute pe care-l avea Maximus în Gladiatorul nu se află. Asta nu înseamnă să luăm lecţii de la păgâni, ci să încercăm ca, dacă tot ne uităm la televizor, măcar să ne folosim la maxim de astfel de filme. Pentru mine, Gladiatorul e lupta mea de creştin, pentru Hristos, în care sunt făcut praf masiv de patimile mele şi, cu toate astea, cred lui Hristos că n-o să mă lase, că mă va scoate la capăt, că mă va ajuta să fiu al Lui. Şi încerc să mă lupt ca să devin propriul erou, propriul gladiator, în războiul meu.

 

Înţeleg ce spui, dar, în acelaşi timp, mi se pare că e şi un subterfugiu de a-ţi converti o anumită pasiune pentru acest fenomen. Adică mă îndoiesc că intenţia regizorală a unui regizor oarecare, a unui film de genul acesta, a fost sau a avut şi un germene creştin…

 

Nici nu afirm că ar fi avut! Nici Gladiatorul, nici Ultimul Samurai. Dar pot încerca să am o privire creştină, în care să iau tot ce se poate lega de viaţa mea personală şi să încerc ca orice conflict să-l adaptez la situaţia în care mă aflu…

 

Când vorbeam despre filme efectiv religioase, mă refeream la filme pornite chiar din intenţia aceasta a regizorului, dintr-o nevoie de a-L mărturisi pe Hristos prin cinematografie.

 

Gen Zefirelli, cu Iisus din Nazaret, Cămaşa lui Hristos, sau Ostrovul – mai recent. Deşi Ostrovul nu mi se pare un film pentru mase, mi se pare un film elitist, pe care, dacă-l dai maselor, rişti să-l înţeleagă greşit. Pentru că oamenii nu înţeleg nici măcar ce înseamnă sfinţenia, dar ce înseamnă nebunia în Hristos? Şi am auzit de oameni care au văzut Ostrovul şi au rămas total zăpăciţi, că nu înţelegeau defel comportamentul personajului respectiv. De altfel, viaţa unui nebun pentru Hristos nici nu poţi s-o înţelegi din afară. Iar când întreabă cineva: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?” şi Anatolie îi răspunde: „Păcătuieşte cât mai puţin!”, asta nu-i reţetă de mântuire, „păcătuieşte cât mai puţin!” Spune-le oamenilor: „Păcătuieşte mai puţin!” şi, în loc să bea cinci căni de ţuică, o să bea trei căni de ţuică, dar tot o să cadă sub masă. În loc să-şi înşele nevasta cu câte trei femei, şi-o vor înşela cu câte una. Nu-i de ajuns cuvântul acela stăreţesc „Păcătuieşte mai puţin!”, poate să dea un impuls bun pentru Hristos unei persoane şi atâta tot, dar nu se poate extinde asupra oamenilor dintr-o parohie, de exemplu. Şi dacă dai o reţetă, dacă iei un cuvânt stăreţesc pe care un sfânt, mai ales un nebun întru Hristos, l-a spus unei anumite persoane, şi încerci să-l extinzi asupra parohiei, parohia îl va recepta în mod greşit.