Povestea regelui lacom
Aceasta este povestea regelui lacom. Mulţi regi sunt lacomi, dar regele acesta era mai lacom decât alţii. Toată viaţa lui, de când se urcase pe tron, fusese o viaţă de războaie. Şi, pentru că avea comandanţi iscusiţi, nu pierduse nicio luptă. Din an în an era mai bogat şi mai mândru. Se spunea că palatul său era cel mai frumos palat din lume. Cei mai buni arhitecţi fuseseră chemaţi ca să îl proiecteze, cele mai scumpe materiale fuseseră folosite la ridicarea lui. Regele lacom îl admira în fiecare zi.
O singură tristeţe avea regele, că nu avea copii, că nu avea cui să lase toată bogăţia pe care o strânsese. Suferea foarte mult când vedea că dregătorii săi au copii, iar el nu. Suferea şi mai mult când vedea până şi slugile sale au copii, iar el nu. Suferea şi mai mult când, mergând prin ţară, vedea că îi ies în întâmpinare atâţia şi atâţia copii.
Prima soţie îi murise tânără, din cauza tristeţii că nu avea copii. Când a văzut că nici a doua soţie nu îi face copii, regele a chemat la el cei mai pricepuţi doctori, dar şi aceştia i au spus că nu va avea copii niciodată.
Deznădăjduit, regele s a sfătuit cu Marele dregător:
– Ce să fac, că nu mai pot de tristeţe… Îmi vine să las palatul şi împărăţia şi să plec pe o insulă pustie.
– Nu mai spuneţi aşa ceva, Înălţimea voastră. Ce ne am face fără dumneavoastră? Unde să plecaţi?
– Nu ştiu, undeva unde să nu mai văd copii mici…
După acea discuţie, Marele dregător a născocit un plan, ca să ia cât mai repede locul regelui. A doua zi a venit la el şi i a spus:
– Înălţimea voastră, în anii în care de când sunteţi rege, aţi avut mai multe zile de bucurie, sau de tristeţe?
– Ce întrebare e asta? Ştii bine că mai multe de tristeţe. Fiecare zi în care văd un copil mic este pentru mine o zi de tristeţe, pentru că mă apasă şi mai tare faptul că nu am copii.
– Trebuie să găsiţi o soluţie… Ar trebui să nu mai vedeţi copii. Da, ar trebui ca nici un copil să nu mai apară în faţa dumneavoastră, şi supărarea vă va trece, încetul cu încetul. Părinţii care îşi vor lăsa copiii în preajma dumneavoastră să fie pedepsiţi.
Nu după multe zile, regele s a hotărât să dea o lege nouă: toate familiile în care apărea un copil urma să fie gonite în altă ţară.
– Dar, nu te gândeşti, ţara noastră se va distruge…, i a spus regina.
– Uită te la mine, sunt deja bătrân… Am suferit prea mult. Câţi ani o să mai trăiesc? Lasă mă ca măcar bătrâneţile să le am liniştite…
– Dar nu te gândeşti că Dumnezeu o să te pedepsească? Nu îţi dai seama că egoismul a pus stăpânire pe inima ta? Eu nu sunt de acord cu această lege.
– Eşti sau nu, asta nu contează. Mâine am să comunic tuturor supuşilor hotărârea mea.
În ziua următoare, regele a chemat la palat toţi boierii, ca să le spună hotărârea sa. Doar regina şi Marele Sfetnic ştiau ce avea să urmeze. Regele pregătise o masă mare, prin care voia să le arate supuşilor săi cât de mult ţinea la ei. Era atât de orbit de iubirea de sine, că nu îşi dădea seama că hotărârea sa nu putea aduce decât tulburare în tot regatul.
Masa avea loc într o aripă nouă a palatului, într o sală foarte mare, frumos decorată, care avea o cupolă enormă, pe care pictorul preferat al regelui pictase cerul înstelat. Pictase cu atâta măiestrie, încât seara, la lumina lumânărilor, aveai impresia că eşti sub cerul liber. Ziua, însă, albastrul închis al cerului de pe cupolă nu părea la fel de plăcut privirii.
Regele ceruse să se fixeze pe cupolă un candelabru special. Era cel mai mare candelabru de aur care fusese făcut vreodată. Candelabrul acela reprezenta puterea regelui. Era foarte greu, şi era legat cu lanţuri grele de cupolă.
Aşteptându l pe rege, toţi mesenii se uitau la cupolă. Aurul lucea cu putere, vrăjindu le minţile. Când regele a venit, înainte de a se aşeza l a masă, a început să le vorbească.
– De atâţia ani vă sunt rege, şi am trecut împreună prin multe… Iată, cu ajutorul vostru am ajuns cel mai puternic rege…
Marele Dregător îşi freca mâinile de bucurie. Abia aştepta să audă noua lege, pentru că ştia că nici boierii şi nici poporul nu o vor primi. Doar nu era întreg regatul jucăria regelui. Dacă era rege, trebuia să aibă grijă de supuşii săi, nu să se joace cu vieţile lor, de parcă ar fi fost animale. Această lege îi convenea Marelui Dregător, pentru că regele, deşi era bătrân, părea foarte sănătos, şi nimeni nu putea şti cât avea să mai trăiască. Mai mult chiar, părul regelui era negru, ca şi cum vârsta nu l ar fi afectat…
Marele Dregător aflase un bun prilej să pună mâna pe putere. Pentru că cine ar mai fi sprijinit un rege atât de lacom, un rege nebun, căruia iubirea de sine îi luase minţile?
– V am chemat astăzi pentru că vreau să vă spun ceva – a zis regele, dar nu a apucat să îşi termine vorbele. De sus, din cupolă, au început să cadă cărămizi. În cădere loveau candelabrul, făcând un zgomot puternic. Apoi a căzut şi partea din mijloc a cupolei, cu tot cu candelabru.
Regele rămăsese fără glas. Boierii s au ridicat de la mesele lor şi au fugit afară, temându se să nu cadă şi restul cupolei. Înăuntru au rămas doar regele, regina şi Marele Dregător, care se temea ca nu cumva regele să renunţe la noua lege, temându se ca prăbuşirea candelabrului să nu fie interpretată ca un semn rău.
Regina îl privea pe rege înmărmurită. În câteva clipe, părul acestuia îşi schimbase culoarea. Părul şi barba regelui deveniseră albe ca neaua. Când a ieşit pe scările palatului, să vorbească cu oamenii care stăteau în curte, nu a fost recunoscut decât după voce.
– V am chemat aici, le a spus, pentru că… m am hotărât să mă retrag. Îmi este prea greu să mă mai ocup de atâtea şi atâtea probleme. Vreau să găsesc un rege potrivit pentru voi… Nu peste multă vreme veţi avea un nou rege…
Boierii erau uimiţi, nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Au plecat la casele lor, sperând fiecare că, cine ştie cum, regele îl va chema la tron.
Regele şi a trimis una dintre slugile de încredere să găsească boierii pentru care averea nu era cel mai important lucru în viaţă. Dintre aceştia regele voia să îl aleagă pe cel mai înţelept….
Cum ajungea la un boier, trimisul regelui îl întreba care este cea mai mare comoară din viaţa lui, şi cât ar trebui să dea pentru ea dacă ar vrea să o cumpere. Pe rege îl interesau doar boierii care aveau comori pe care nu voiau să le vândă, indiferent câţi bani li s ar fi oferit.
Dar comorile boierilor erau pământuri, pietre preţioase, bijuterii… şi totul era de vânzare. Trimisul regelui pleca mai departe, spunând că se mai gândeşte şi că, dacă va accepta preţul cerut, se va întoarce. Dar, nu avea de ce să se întoarcă. Pleca mai departe, sperând că va găsi omul a cărui comoară nu putea fi cumpărată. Până când, atunci când începuse să creadă că nu va găsi nici măcar un om care să fie pe placul regelui, a ajuns la ultimul boier. Dacă nici acesta nu era potrivit, poate că regele nu mai renunţa la tron.
Boierul acesta era frumos şi destul de tânăr. L a primit la el cu multă bunăvoinţă.
– Eu sunt negustor, a zis trimisul regelui. Şi caut lucruri foarte foarte preţioase. Plătesc bine, dacă ceea ce găsesc îmi place. Aş vrea să ştiu care este cel mai scump lucru, cea mai mare comoară pe care o aveţi aici…
– Comoara mea? Da, am şi eu o comoară… Veniţi la fereastră, ca să vedeţi comoara mea…
Trimisul regelui se uita pe fereastră, fără să înţeleagă la ce se referea boierul. Acesta s a apropia de el şi i a arătat. În depărtare se vedea o mamă care se juca cu copiii ei.
– Comoara mea… nu aveţi bani să o cumpăraţi… Comoara mea e familia mea… Ei sunt bucuria mea – dar dumneavoastră nu ştiu dacă aţi putea înţelege ce înseamnă ei pentru mine. Îmi dau seama că nu la comoara asta v aţi aşteptat, că nici nu vă trece prin cap să îi cumpăraţi. Şi nici nu sunt de vânzare. Fiecare zi din viaţa mea e frumoasă datorită lor… Şi, când trecem prin diferite necazuri sau încercări, că doar viaţa omenească nu e lipsită de greutăţi, dragostea ne dă putere să mergem mai departe…
Trimisul regelui s a întors la palat. Regele a fost dezamăgit când a auzit cât de uşor puteau fi cumpărate comorile celorlalţi boieri. Aşa că l a chemat pe cel din urmă la el şi i a spus:
– Vreau să te trimit într o misiune foarte importantă. Aş vrea să pleci, pentru zece ani, în ţinutul de la răsărit. Vei pleca însă singur, fără familie…
– Dar, cum de v aţi gândit tocmai la mine? Nu găsiţi pe altcineva, mai potrivit?
– Nu, a spus regele. Ia banii ăştia, şi pleacă. Ţi se va spune ce trebuie să faci acolo…
– Dar, înălţimea voastră, eu… Eu nu vreau să plec de lângă familia mea.
– Şi dacă vei plăti cu viaţa dacă nu mă asculţi? – a întrebat regele.
– Atunci aş pleca, pentru că nu i ar ajuta cu nimic pe ai mei să mor fără rost. Dar, altfel, vă rog… vă implor, lăsaţi mă să plec cu ai mei… Sau, lăsaţi mă cu ei… Nu pot trăi fără ei, soţia şi copiii sunt cea mai mare comoară a vieţii mele.
– Bine, a spus regele, veţi pleca împreună. Peste o săptămână vă aştept la palat… Tot atunci îl veţi vedea şi pe noul rege…
Când boierul s a întors, palatul era în sărbătoare. Când a intrat la rege, acesta i a spus:
– O viaţă întreagă am căutat să strâng averi. Dar, asta nu m a făcut fericit. Erai şi tu la masă atunci când a căzut candelabrul de aur. Atunci, ceva în inima mea s a schimbat. Parcă aş fi murit atunci, parcă odată cu prăbuşirea cupolei ceva s a prăbuşit şi în inima mea. Şi m am gândit că oamenii au nevoie de un alt rege… Mi am dat seama că cel mai potrivit rege e unul care are o avere mai mare decât cea pe care aş putea să i o dăruiesc eu. Altfel, lăcomia i ar putea strica mintea, aşa cum mi a stricat o mie… Dar am încredere în tine… Am încredere că vei reuşi să îi înveţi şi pe boieri, şi pe oamenii simpli, că există comori mai mari decât cele pământeşti…
După înscăunarea noului rege, viaţa la palat s a schimbat. Parcă răsărise soarele… Singurul nemulţumit era Marele Dregător. De supărare, s a îmbolnăvit şi a murit.
Fostul rege se gândea să plece undeva, să îşi trăiască singur ultimii ani din viaţă. Dar copiii noului rege s au purtat cu el cu atâta afecţiune, cu atâta căldură, încât se simţea ca un bunic. Aşa că spunea tuturor că, la bătrâneţe, a găsit comoara pe care o căutase toată viaţa…
(Dacă v-a plăcut, vă rog să o trimiteţi şi cunoscuţilor dvs. care au copii…)
