de Iuliana Bulgaru (Vajoaica)

Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat să îl cunosc şi eu nevrednica pe Sfântul Nectarie! Deşi am primit educaţie religioasă din fragedă copilărie şi cunoşteam vieţile mai multor sfinţi şi faptul că aceştia mijlocesc pentru noi înaintea lui Dumnezeu, trebuie să recunosc că la acea vreme, eu mă rugam doar Maicii Domnului, Mântuitorului Iisus Hristos, Prea Sfintei Treimi şi mai rar Sfântului Ierarh Nicolae (ocrotitorul copilăriei mele). Eram prietenă de trei ani cu actualul meu soţ, eram studentă în anul IV de facultate şi aşteptam cu nerăbdare să termin facultatea pentru a ne împlini în sfârşit dragostea prin Sfânta Taină a căsătoriei. Însă lucrurile nu au decurs atât de simplu cum ne aşteptam noi şi Bunul Dumnezeu a îngăduit să trecem printr-o serie de încercări cu menirea de a ne căli şi întări dragostea şi credinţa. Ne iubeam mult, aveam o prietenie frumoasă şi curată (cum le doresc tuturor tinerilor) dar dintr-o dată au început să apară între noi neînţelegeri, lucruri mărunte şi ridicole care, pentru o vreme, ne-au stricat liniştea şi frumoasa prietenie. A fost o cumpănă foarte grea, am suferit mult amândoi, nu voiam să ne despărţim dar oricât ne-am fi dorit să fie bine ceva ce nu puteam înţelege se întâmpla şi iar ne supăram. Ajunsesem să credem că e momentul ca fiecare să îşi urmeze drumul său în viaţă, şi, cu toate că ne era foarte greu, ne gândeam că poate aşa e mai bine decât să suferim şi mai mult pe viitor. Mă rugam mult Maicii Domnului să ne ajute să luăm hotărârea cea bună şi să nu ne lase. Îl iubeam mult pe prietenul meu, simţeam acelaşi lucru şi din partea lui şi tot mai mult mă mustra conştiinţa pentru suferinţa pe care i-o pricinuiam. Singura mea nădejde era Maica Domnului căreia îi ceream continuu prin vorbe simple să nu ne lase. Într-o noapte am visat că eram cu prietenul meu la Mănăstirea Radu Vodă. Obişnuiam să trecem pe acolo din când în când, dar încă nu îl cunoscusem pe Sfântul Nectarie. De fiecare dată când mergeam acolo treceam pe la racla Sfântului şi sărutam sfintele moaşte doar aşa, în semn de respect, fără nici un fel de trăire grăbindu-mă să ajung în faţă să mă rog Maicii Domnului şi Mântuitorului. La fel am făcut şi în visul meu: am intrat, am sărutat în grabă sfintele moaşte şi am vrut să pornim către altar, dar ne-am oprit din drum privind spre uşa mănăstirii unde mai mulţi oameni şi preoţi duceau un sicriu. Văzând m-am mirat pentru că era pentru prima dată când vedeam o astfel de ceremonie acolo. Ne-am oprit pentru un moment să ne închinăm pentru sufletul „răposatului”, dar şi mai mare mi-a fost uimirea când din sicriu s-a ridicat un preot călugăr (îşi ţinea camilafca pe umărul drept), a venit direct la noi, ne-a dat binecuvântare spunând: „Maica Domnului şi Domnul nostru Iisus Hristos să vă binecuvânteze!”, ne-a învăluit cu privirea împărtă­şindu-ne multă pace, bucurie, nădejde şi dragoste şi apoi s-a îndreptat spre altar. M-am trezit foarte liniştită, mi-a rămas foarte bine întipărit în minte visul şi mai ales chipul părintelui: un bătrânel mărunţel, foarte simplu, cu ochi mari şi expresivi, cu barba un pic căruntă, cheliuţă pe mijloc până în creştetul capului, scăldat în lumină, plin de bucurie, pace, dragoste, smerenie …nu am cuvinte să-l descriu.

Deşi îmi aducea multă linişte şi îmi venea în gând că poate e un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunile mele şi cu toate că mă preocupa mult să aflu cine e preotul călugăr din visul meu, încercam să alung acel vis ştiind că visele de multe ori sunt de la vrăjmaş. Tot alungând acest vis, la scurt timp am avut un altul, tot la Mănăstirea Radu Vodă: urcam dealul la mănăstire cu prietenul meu şi ne miram amândoi pentru că era foarte multă lume, precum este la hramuri. Am întrebat o femeie dacă este hramul bisericii sau care este motivul pentru care era aşa multă lume acolo, iar aceea ne-a răspuns: „Nu, nu este hram şi nici ziua sfântului dar aici în mănăstire se află moaştele unui mare sfânt şi mare făcător de minuni – Sfântul Nectarie – pe care lumea nu îl cunoaşte, iar părinţii l-au scos afară pentru ca toată lumea să afle şi să vină să i se închine şi să primească ajutor în toate nevoile pe care le are”. Uimiţi, ne‑am continuat apoi drumul către biserică, şi, într‑adevăr, Sfântul era aşezat afară în foişorul care se afla la acea vreme în faţa Bisericii şi toată lumea trecea şi i se închina. Vorbea lumea din jur că un părinte de acolo de la mănăstire a fost vindecat de cancer şi de aceea l-au scos părinţii afară ca toată lumea să afle şi să vină să se închine. Am mai observat atunci un părinte care stătea în genunchi şi se ruga cu lacrimi şi mă gândeam atunci în vis că probabil este părintele care a fost vindecat. Eu stăteam ca un stâlp şi mă minunam de cât sunt de netrebnică, dându-mi seama ce înseamnă credinţa adevărată şi cât de mult am greşit eu. M-am trezit şi m-am pornit în grabă către mănăstire, să trec pe la Sfântul înainte de serviciu, să îl rog să mă ierte şi să mă ajute şi pe mine. Când am ajuns acolo nu pot exprima în cuvinte ce am simţit când am privit icoana Sfântului Nectarie şi am recunoscut în ea chipul părintelui călugăr care ne-a dat binecuvântare în primul meu vis. Apoi mi-am cumpărat cărţile cu viaţa şi minunile Sfântului Nectarie şi într-adevăr toate câte citeam despre Sfântul Nectarie mi-l arătau exact cum l-am perceput în vis. De atunci am ceva foarte special pentru Sfântul Nectarie, a devenit noul nostru ocrotitor, mi-a dăruit un părinte îndrumător duhovnicesc minunat din mănăstirea sa, ne-a ajutat să trecem peste toate încercările, ne‑am căsătorit de doi ani şi mulţumim lui Dumnezeu ne înţelegem foarte bine.

De atunci l-am chemat şi îl chemăm mereu în ajutor pe Sfântul Nectarie în toate nevoile şi greutăţile întâmpinate şi de fiecare dată primim fără întârziere ajutorul cerut.

Acum ne dorim copilaşi şi, cu toate că medicii m-au diagnosticat cu uter bicorn (o malformaţie din naştere) şi mi-au spus că există multe şanse să nu pot duce o sarcină la maturitate şi fătul să se oprească din evoluţie, noi suntem foarte încrezători în binefăcătorul nostru, Sfântul Nectarie, în ajutorul tuturor sfinţilor, al Maicii Domnului şi al Prea Sfintei Treimi.

Sfântul Nectarie este minunat, mergeţi la el şi cereţi-i ajutorul în toate nevoile voastre!

Iunie 2010

(material preluat de pe www.toaca.md)

16 iunie 2010

Iubiţi Arhipăstori şi Păstori ai Bisericii Ortodoxe Ruse, mă adresez către voi, eu, nevrednicul monah Rafail (Berestov)

Duşmanii mântuirii noastre, vrăjmaşii lui Dumnezeu, au trecut cu toată hotărârea la atac. Ei pregătesc unirea (cu „bisericile” eretice – n.n.) şi prin acţiunile lor decisive vor să direcţioneze Biserica Ortodoxă pe calea pieirii, calea unirii. Vremurile în care trăim sunt bântuite de diferite învăţături greşite şi tălmăciri teologice false, pentru că noi, întreaga omenirea, suntem afectaţi de înşelare. E o mare înşelare, când cineva vrea să şteargă dogmele, să şteargă hotarele bisericeşti, e o foarte mare înşelare diavolească, acum aceştia nu văd cu desăvârşire hotarele şi nu se supun nici canoanelor, nici dogmelor bisericeşti, întărite la cele şapte Soboare Ecumenice şi care sunt stâlpul şi temelia adevărului (I Tim. 3, 15).

E război, război duhovnicesc, război al satanei cu Dumnezeu prin Biserică, pentru a schimonosi adevărul şi pentru ca Duhul Sfânt, Duhul Adevărului să plece din Biserică atunci când se va săvârşi unirea cu ereticii. Pentru aceasta şi pregătesc ei acum unirea. Este prima etapă de unire a Sfintei Biserici Ortodoxe cu ereticii-catolici pentru a-l recunoaşte pe papă cap al Sfintei Biserici. Ereticul să fie capul Sfintei Biserici?

Este o erezie catolică, papistaşă! Şi ca urmare – Duhul Sfânt, Duhul Adevărului va pleca din Biserică, şi toţi cei care o vor primi şi îl vor pomeni pe papa, nu vor mai fi ortodocşi, ci eretici-catolici. Sau o vor face cu viclenie, zicând: „Pomeniţi-l pe patriarhul vostru”, iar patriarhul îl va pomeni pe papă. Este o mare viclenie. Dacă patriarhul îl va pomeni pe papă, înseamnă că el este catolic şi nu ortodox. Noi, însă, creştinii ortodocşi, nu-l vom pomeni pe patriarhul-catolic.

Mă adresez cu toată fermitatea, stăpânii mei: mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, a bătut ceasul! Nu se mai poate tăcea, ci cu tărie trebuie să spunem NU: NU – ecumenismului! NU – unirii! NU – papismului! NU – catolicismului! NU – globalizării! NU – serghianismului! NU – renovaţionismului şi neorenovaţionismului!

Vă sfătuiesc să convocaţi Soborul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse, fără acei ierarhi care sunt infectaţi de erezii şi să se osândească toate ereziile pe care le-au acumulat unii reprezentanţi ai Bisericii. Biserica este sfântă, de aceea în ea nu se pot conţine păreri greşite.

Faptul că reprezentanţii oficiali ai Bisericii vor la această etapă să se unească cu papismul şi să-l recunoască pe papa drept cap al Bisericii, este doar începutul căderii. În viitor ei, vrăjmaşii lui Dumnezeu, vrăjmaşii mântuirii noastre, nu se vor opri, ei neapărat se vor uni cu toţi cei auto-intitulaţi „creştini”. Însă, după ce se vor uni cu toţi protestanţii, uniaţii, tot felul de monoteliţi, monofiziţi, baptişti, care chipurile mărturisesc creştinismul, ei nu se vor opri. Ei pregătesc „biserica” satanei. Mai departe se vor uni cu religia musulmană, cu religia satanistă iudaică, cu cea budistă şi chiar cu sataniştii de tot soiul şi cu vrăjitorii, după cum deja au practicat la adunăturile ecumeniste.

Aşadar, vă chem cu toată hotărârea, stăpânii mei, Preasfinţiţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, să staţi pentru adevărul bisericesc, că nu se mai poate tăcea. „Nu avem unde da înapoi!”. A ne retrage înseamnă a pieri. Ştiţi oare că putem pierde Biserica Ortodoxă Rusă, după cum întreaga Europă a pierdut Ortodoxia. Ortodoxia se va duce în catacombe, ea va rămâne, învăţătura Ortodoxiei e de nebiruit.

Biserica lui Hristos este stâlp de nebiruit al adevărului (1 Tim. 3, 15), dar câţi oameni, câte milioane vor nimeri în labele dracilor… Înţelegeţi…?

Aşadar, vă chem pe voi, iubiţi Arhipăstori, să vă ridicaţi întru apărarea credinţei ortodoxe împotriva tuturor ereziilor şi dezbinărilor.

Dacă însă veţi tăcea cu voi se va judeca Sf. Serafim de Sarov, şi Hristos înfricoşător vă va acuza dacă nu vă veţi ridica întru apărarea Ortodoxiei:

„Mie, nevrednicului Serafim, Domnul mi-a deschis, că pe pământul Rusiei vor fi mari nenorociri. Credinţa Ortodoxă va fi călcată în picioare, arhiereii Bisericii lui Dumnezeu şi alte feţe duhovniceşti se vor lepăda de curăţia Ortodoxiei şi pentru aceasta Domnul îi va pedepsi cu asprime. Eu, nevrednicul Serafim, trei zile şi trei nopţi L-am rugat pe Domnul ca să mă lipsească pe mine de Împărăţia Cerească, iar pe ei să-i miluiască. Dar Domnul a răspuns: „Nu îi voi milui, pentru că ei învaţă învăţături omeneşti şi cu limba lor mă cinstesc pe Mine, iar inima lor departe de Mine stă”…

Orice dorinţă de a introduce schimbări în pravila şi învăţătura Sfintei Bisericii este erezie, hulă asupra Duhului Sfânt, care nu se va ierta în veac. Pe această cale vor merge arhiereii pământului rusesc şi mânia lui Dumnezeu îi va răpune pe ei…”

Pocăiţi-vă, cât Domnul mai rabdă.

Şi poporul rus nu vă va susţine în lepădarea voastră. Veţi fi ca nişte trădători, ca nişte iude. Şi doar acei Arhierei, care vor rămâne credincioşi Bisericii şi lui Hristos, vor fi în Biserica Sfântă, Ortodoxă.

Este necesar să fie convocat Soborul Ortodox Local, dacă reprezentanţii oficiali vor accepta al 8-lea Sobor „tâlhăresc” şi vor primi ideile eretice de unire cu catolicii, vor recunoaşte întâietatea papei şi ecumenismul şi dacă vor încălca aşezămintele Apostoleşti despre aceea, că preotul este bărbatul unei femei şi nu îi este permis să se însoare de două ori.

Acest sobor poate fi convocat de trei episcopi, sau de zece, sau de douăzeci… Aceasta va fi Biserica prigonită, însă noi vom da mărturii pentru ea, toţi creştinii ortodocşi. Credincioşii, care-L iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos, vor rămâne în Biserică.

La Sfântul Sobor sabia credinţei va curăţa toate ereziile. Această Biserică va fi Sfântă, Adevărată, Biserica Ortodoxă a lui Hristos curăţită. Iar ereticii vor fi osândiţi şi alungaţi afară împreună cu toate ereziile. Acea „biserică” a satanei, zidită de apostaţi, care nu se va smeri în faţa sfântului Sobor şi va recunoaşte întâietatea papei în Biserică, şi nu a lui Hristos, se va uni cu celelalte confesiuni. Această „biserică” este a lui antihrist, fiind acea desfrânată, care şade pe fiară (Apoc. 17, 3). Iată încotro se cotilesc reprezentanţii oficiali ai Biserici, iată încotro merg – la satana.

Soborul Ortodox, adunat din episcopi, preoţi, diaconi, călugări şi mireni, este un instrument canonic corect al Bisericii. Cu lama credinţei el curăţă toate rănile canceroase de pe trupul Sfintei Biserici Ortodoxe. Sfântul Sobor trebuie să osândească toate ereziile şi toate vătămăturile din conştiinţa omenească: şi sionismul, şi masoneria, şi socialismul, şi comunismul, şi democraţia ca fiind lepădări de Dumnezeu ce provoacă daune imense omenirii.

Din istorie cunoaştem că Împărăţia Ortodoxă nu a dăunat Bisericii şi omenirii, ci a contribuit la lărgirea împărăţiei şi întărirea Bisericii. Istoria demonstrează că Monarhia este orânduirea politică patriotică şi folositoare Bisericii. În Rusia Împăraţii erau persoane sfinţite. Monarhul este stăpân în casa sa şi el construia, nu distrugea şi nu provoca haos în propria ţară.

Iubiţi Arhipăstori, noi, preoţii ortodocşi, călugării şi mirenii vom fi cu voi, când vă veţi ridica întru apărarea adevărului şi vă vom susţine.

Aşadar, vă zic ferm, stăpânii mei, iubiţi episcopi, în sfârşit, dacă vreţi să vă mântuiţi, ridicaţi-vă, adunaţi Soborul Local în Biserica noastră Ortodoxă Rusă. Chiar şi în taină, însă este necesar să fie câţiva episcopi, câţiva preoţi, diaconi, călugări şi mireni. E bine să fie reprezentanţi ai presei, jurnalişti, oameni credincioşi Ortodoxiei, pentru a da mărturie şi a povesti despre acest Sobor tuturor creştinilor ortodocşi.

Iertaţi-mă, iubiţi Prea Sfinţiţi, pe mine, păcătosul.
nevrednicul monah Rafail (Berestov)

1. Soluţia hristică – atitudine duhovnicească împotriva crizei

Comunicatul de presă al Patriarhiei Române, referitor la mulţumirile aduse credincioşilor pentru susţinerea financiară a Bisericilor în construcţie[1] arată clar că principalii contribuabili sunt credincioşii, iar Statul susţine, pe alocuri, cu sume simbolice  comparativ cu contribuţia filantropică proprie a BOR[2] pentru cetăţenii acestei ţări, precum şi prin parteneriatul social-diaconal încheiat cu Statul, conform art. 29 din Constituţie şi a Legii nr. 489/2006.

Potrivit legilor în vigoare  Biserica Ortodoxă Română nu se substituie Statului, ci, prin mijloace specifice contribuie la coeziunea şi pacea socială, la identificarea de soluţii concrete şi realiste spre a depăşi grava criză economică şi finaciară. În acest context Patriarhia Română propune ca soluţie anticriză, următoarele mijloace spirituale, care, din punct de vedere duhovnicesc, pot depăşi “orice fel de criză”[3]:

1. predicarea permanentă a Evangheliei păcii şi a iubirii faţă de aproapele;

2. îndreptarea morală a celor ce ne conduc[4];

3. o “credinţă tare şi cooperare cu scop sfânt” prin contrucţia de Biserici[5];

4. “prin sporirea credinţei, a rugăciunii şi cooperării pentru a finaliza un lăcaş de cult care adună oameni, care sunt învăţaţi să se respecte şi să se ajute reciproc”, etc[6].

Aceste îndemnuri şi sfaturi părinteşti de profundă spiritualitate şi duhovnicie au adus în sufletul multor preoţi şi credincioşi speranţă, o motivaţie de unitate şi împreună lucrare ecclesială deosebită  şi o şansă reală pentru a întări solidaritatea şi cooperarea dintre credincioşi, inclusiv întărirea vieţii spirituale, care permite oamenilor să depăşească criza, fără să se “autodemoleze”, sau să ajungă “la deznădejde sau la dezumanizare”.[7]

Cred că Bisericile vor salva sufletul românului prin harul peste har, care va prisosi în inima lui prin dumnezeieştile Liturghii şi Sf. Taine săvârşite în ele.

Cine priveşte doar la “aspectul că se cheltuie bani” repetă gestul lui Iuda, care îngrijorat că s-a risipit mirul de nard de mare preţ  pledează pentru săraci, fără să-i pese de ei (Ioan 12, 4-6).

Omul are o latură morală care, dacă se degradează, poate afecta şi distruge mult mai mult decât partea materială a lumii. De aceea spaţiul bisericilor poate constitui spaţii de reabilitare morală şi duhovnicească, care vor genera adevărate “laboratoare spirituale” de ajutorare a omului şi de refacere a societăţii. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur scria: “contrucţia de Biserici este mai bună decât milostenia”[8] întrucât ele sunt locuri care dau un puternic impuls pentru acţiunile filantropice şi de îndumnezeire a omului[9].

Astfel se combate individualismul, cultivând spiritul comunitar prin construcţia de Biserici şi aşezăminte filantropice de slujire diaconlă a proapelui; se evită “consacrarea eşecului” unui lucru bine început, cu speranţă, dar nefinalizat, în cazul celor în construcţie; se poate preveni fatalismul şi eşecul economic, financiar şi social, cauzat în general de criza morală şi spirituală a societăţii la toate nivelurile, şi reprezintă o alternativă reală şi viabilă pentru clasa politică, guvern şi societatea civilă, care din păcate duc lipsă nu numai de soluţii economice viabile, ci şi de acţiune şi de viziune duhovnicească şi de credinţă suficientă pentru rezolvarea crizei actuale…

2. De la soluţia hristică la dileme morale şi deziluzie

Soluţia hristică de excepţie propusă de Patriarhia Română s-a spulberat în parte la vestea că Patriarhia va împrumuta în primă fază suma de 200 de milioane de euro de la o bancă, pentru începerea contrucţiei.

Credincioşii din Vatra Dornei şi din împrejurimi, cu vocaţie de ctitori de biserici în Bucovina, Transilvania, Maramureş şi nu numai, aşteptau cu mare nerăbdare semnalul începerii Catedralei patriarhale pentru a contribui cu bani, masă lemnoasă şi alte donaţii, însă şocul lor a fost atât de mare la anunţul făcut despre împrumut, încât unii nu doresc să mai facă nici măcar o donaţie de un leu.

Din discuţiile pastorale avute cu unii din cei decepţionaţi am identificat următoarele nedumeriri, întrebări şi dileme din partea lor:

-          Cum e posibil ca o Patriarhie cu un număr aşa de mare de credincioşi să apeleze la ajutorul unei banci, oricare ar fi aceasta, întrucât nici una nu are un nume prea bun, având în vedere lăcomia şi imoralitatea lor din ultima vreme?

-          Nu doresc să diabolizez băncile, întrucât au un rol deosebit în economia unei ţări, dacă respectă principiile deontologice, benefice dezvoltării economiei reale, însă ar fi timpul să-şi reconsidere metodele de lucru pentru ca să-şi recapete demnitatea iniţială.

-          “Catedrala Mântuirii Neamului” trebuie însă să fie un simbol al credinţei, speranţei, al iubirii, al comuniunii, unităţii şi cooperării dintre toţi românii în mod direct prin trupul tainic a lui Hristos, adică direct cu Patriarhia şi nu prin intermediari şi instituţii bancare civile imorale, care nu urmăresc decât profitul cu orice preţ.

-          D-l Mugur Isărescu în articolul. “Nu mai vorbiţi de moralitate în cazul băncilor, căci e o iluzie” ne atenţionează “să nu trăim cu iluzia că putem vorbi sau că are vreun efect dacă tot menţionăm de etică în cazul băncilor. Să fim realişti! Băncile îşi urmăresc, până la urmă, interesul şi profitul lor. E cât se poate de potrivită zicala care spune că “banca îţi dă umbrela pe timp de soare şi ţi-o ia când plouă”.[10]

-          Păreri similare găsim şi la laureatul premiului Nobel în economie Joseph Stiglitz[11] care spune despre “experienţa aproape mortală prin care a trecut economia mondială, generată de practicile incorecte de creditare, care au scos la iveală depravarea morală a bancherilor“. “Depravarea morală a bancherilor trebuie combătută”, susţine mai departe autorul “prin reglementări stricte” şi chiar prin refuzul creditărilor”.[12]

-          „Instituţiile bancare sunt mult mai periculoase pentru libertatea noastră decât armatele” – Thomas Jefferson. Dacă ne gândim că orice bancă execută silit pe debitorii ei, atunci când se află în imposibilitate de plată şi unii dintre ei se sinucid şi blesteamă clipa şi ceasul când au făcut împrumutul, se pune întrebarea cum poate să accepte cineva construcţia unei Biserici a Mântuirii Neamului din astfel de surse finaciare?

-          Doreşte oare Patriarhia Română să subvenţioneze, prin dobânzile datorate acelei bănci, „imoralitatea, practicile incorecte, depravarea morală a bancherilor” şi înrobirea noastră?

-          A apela la ajutorul  celor lipsiţi de „moralitate”, respectiv banca, ar putea reprezenta o jignire şi o lipsă de încredere faţă de donatorul direct (creştinul) şi faţă de Dumnezeu, care poate inspira prin Duhul Sfânt inima şi sufletul credinciosului, ca să doneze din puţinul sau multul lui[13];

-          Creştinul donator, ca mădular viu al Bisericii lui Hristos constată că în relaţia sa firească cu Biserica, intervine un element străin, un intermediar, banca, care din păcate practică acţiuni „imorale şi incorecte” aşa cum recunosc chiar bancherii. Dilema donatorului este următoarea: odată cu donaţia pentru Catedrală nu finanţează el oare indirect în acelaşi timp şi imoralitatea şi comportamentul incorect al băncilor şi nu contribuie, astfel, la degradarea vieţii sociale şi comunitare? Pentru a evita o astfel de dilemă, unele Biserici naţionale şi confesionale şi-au făcut propria bancă, cu reguli corecte şi principii deontologice bancare clare[14].

-          În timp ce Banca Naţională Română face presiuni morale asupra băncilor prin diferite instrumente de reglementare şi supraveghere bancară[15], Patriarhia Română creditează moral, prin acel împrumut, acţiunile imorale ale băncilor şi adaugă costuri suplimentare fără rost şi greu de suportat de credincioşi!

-          Conform regulilor bancare un imobil creditat de bancă rămâne grevat de sarcini în favoarea băncii până se va plăti ultimul leu. Nu se „transferă” în acest caz, Catedrala, din proprietatea Bisericii la discreţia băncilor? Chiar dacă nu se creditează cu Catedrala în sine, se garantează totuşi cu averea Bisericii, care are un statut canonic aparte. Canoanele condamnă pe episcop cu caterisirea dacă  pune în pericol averea Bisercii şi trebuie să administreze  „ca şi când  Dumnezeu i-ar sta de veghe”[16].

-          „Când un Guvern este dependent de banii bancherilor, aceştia sunt cei care controlează de fapt ţara, şi nu conducătorii Guvernului, pentru că atunci mâna care dă este deasupra mâinii care primeşte, iar cei care finanţează nu sunt patrioţi şi nu au bună cuviinţă.” – Napoleon Bonaparte. Nu s-ar putea aplica aceste remarci şi în cazul Bisercii, care ar depinde de bancheri?[17] Nu ar exista riscul unor compromisuri morale din partea Bisercii?

-          Psihologic vorbind, mai poate oare suporta românul, pe lângă enormele datorii şi împrumuturi făcute de puterea politică pentru supravieţuirea materială, fără consultarea populaţiei şi o datorie şi obligaţie finaciară pentru finanţarea unei cauze spirituale, făcută la fel ca puterea politică, fără consultarea credincioşilor contribuabili?

-          În 1791, Thomas Jefferson (cel de-al treilea preşedinte al SUA) a spus: „Pentru a ne păstra independenţa, nu trebuie să le permitem conducătorilor noştri să ne împovăreze continuu cu datorii. Dacă acceptăm asemenea datorii, vom fi taxaţi pentru mâncare şi băutură, pentru nevoile noastre… Dacă putem împiedica Guvernul să risipească munca oamenilor, sub pretextul că le pasă de ei, atunci aceştia (oamenii) vor fi fericiţi.” În cazul în care Patriarhia imită comportamentul oamenilor politici, care se împrumută mereu de la bănci fără să găsească soluţii economice viabile, nu riscă Patriarhia să fie catalogată împreună asupritoare şi chinuitoare cu statul consumist şi să stârnească astfel adversitate faţă de Biserica lui Hristos?

-          În contextul actual şi al celor expuse mai sus, consider că această abordare de a se împrumuta la bănci pentru a construi Catedrala Mântuirii Neamului este pripită, seculară, deci neortodoxă, lipsită de înţelepciune şi tact pastoral şi reprezintă o răsturnare de valori ale moaralei creştine, fără precedent în Istoria Bisericii. Nu se cunoaşte încă în istorie vreo Biserică Ortodoxă construită din împrumuturi bancare.

-          Revelaţia divină şi istoria Bisericii ne dau suficiente modele şi exemple de a construi o lucrare sfântă. Iată câteva repere.

3. Repere biblice şi pastorale

3.1. Altarele din vremea Patriarhilor

Drepţii Vechiului Testament au înălţat mai întâi altare pe care să aducă jertfă Domnului în urma unei teofanii sau mulţumiri aduse pentru ajutorul primit[18]. Aceasta exprimă ,,dorinţa de a imortaliza momentul la locul descoperirii lui Dumnezeu[19] şi de a-şi manifesta recunoştinţa faţă de El pentru binefacerile pe care le-a pimit’’[20].

Momentul independenţei de la 1877, de când a început ideea unei Catedrale a Mântuirii Neamului[21] poate fi considerat un moment de recunoştinţă adus lui Dumnezeu de către poporul român, după atâţia ani de jug turcesc, continuat apoi de un jug hortist, hitlerist, comunist şi în final culminând cu un jug de tranziţie năucitoare şi halucinantă. Acum cred că se justifică din plin denumirea de Catedrala Mântuirii  neamului, că slavă Domnului are de ce ne mântui…!

3.2. Cortul întâlnirii

Mai târziu, la construirea Cortului Sfânt se precizează foarte clar că prinoasele necesare pentru construirea sanctuarului trebuiau aduse de popor, de bunăvoie: ,,Atunci a grăit Dumnezeu cu Moise şi a zis: spune fiilor lui Israel să-mi aducă prinoase: de la tot omul, pe care-l lasă inima să dea, să primeşti prinoase pentru Mine’’ (Ieşire 25, 2). Aşadar sanctuarul a fost indicat de Dumnezeu, nu de oameni, de aici, importanţa respectării poruncilor divine înainte de construire şi raportarea vremurilor actuale la Dumnezeu şi nu invers.

A doua idee, la fel de importantă, este voluntariatul poporului pentru asigurarea materialelor necesare. Ideea este reluată la Ieşire cap. 35. În cap. 36 este menţionat şi ajutorul concret al unor israeliţi la construcţia cortului sfânt, cu menţiunea ,,de bună voie’’: „Iar Moise a chemat pe Beţaleel, pe Oholiab şi pe toţi cei cu minte iscusită, cărora le dăduse Domnul iscusinţă şi pe toţi cei ce-i trăgea inima să vină la lucru de bună voie, ca să ajute la acestea”  (Ieşire 36, 2).

Este scoasă în evidenţă oferta liberă şi spontană a poporului care nu se oprea din a aduce daruri până când Moise a dat poruncă fermă ,,şi s-a strigat în tabără ca nici bărbat, nici femeie să nu mai facă nimic pentru a dărui la locaşul sfânt. Şi a încetat poporul de a mai aduce. Căci material adunat era destul pentru toate bunurile ce trebuiau făcute, ba mai şi prisosea (Ieşire 36, 6-7)[22].

3.3. Templul lui Solomon

Templul era cel mai important edificiu din vastul program de construcţii al lui Solomon. David, tatăl său, a plănuit cu grijă Casa lui Dumnezeu. A iniţiat un recensământ al străinilor din ţară şi i-a organizat imediat pentru lucrările în piatră, metal şi lemn. Cedrii necesari pentru proiectul de construcţie au fost luaţi de la Hiram regele Tirului (II Samuel 5, 11)[23].

Se vede clar mobilizarea întregului neam în mod direct şi o bună organizare în cele mai mici amănunte. Niciunde nu scrie în Sf. Scriptură că ar fi apelat cineva în istoria mântuirii, la cămătari să le împrumute bani pentru contrucţia unui altar sau pentru templul sfânt.

4. Soluţii şi propuneri

4.1. Consideraţii istorice, ecclesiologice şi patristice

Întrucât „cele mai multe biserici şi mănăstiri de o valoare cultică şi artistică deosebită – care reprezintă o mare parte din patrimoniul cultural naţional, unele fiind incluse şi în patrimoniul UNESCO, au fost construite în vremuri dificile din istoria poporului român, care au urmat războaielor[24], calamităţilor naturale sau tulburărilor sociale, tocmai pentru a fi simbol de biruinţă asupra răului, de speranţă, reconciliere şi comuniune între contemporani şi între generaţii”[25] au fost construite din donaţiile şi contribuţiile directe ale credincioşilor, mult mai săraci decât cei de azi, propun Sf. Sinod să pună în dezbatere sinodală aspectele, dezavantajele şi dilemele morale cauzate de un împrumut bancar şi să găsească soluţii economice şi pastorale concrete pentru finanţarea construirii Catedralei patriarhale.

Cred că Sf. Sinod nu va agreea ideea unui împrumut bancar sau loterie publică aşa cum s-a propus, luând ca model strângerea de fonduri pentru Ateneul Român[26]. Comparaţia nu se justifică din punct de vedere teologic, întrucât o biserică în construcţie este imaginea trupului tainic al lui Hristos, care trebuie să se nască „fără de păcat”.

În caz contrar construirea Catedralei va cădea în derizoriu şi va ieşi din sfera ctitoriilor cu destinaţie sacră, întrucât ea este Biserica lui Hristos şi sfântă chiar din momentul contruirii, aşa cum un prunc este om deplin din momentul  conceperii.

Sfinţirea finală a unei Biserici de către episcop este de fapt o con-sfinţire, o con-sacrare, adică con-simţim şi ne sfinţim ca membri ai Bisericii din sfinţenia-sacralitatea ei iniţială, din voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu, pe care o dă Iisus Hristos încă de la începutul lucrării[27] iar noi dedicăm exclusiv folosirea ei, în scopul mântuirii şi îndumnezeirii omului, pentru care Dumnezeu la sfinţire adaugă „har peste har”.

Înţelegem din Sf. Scriptură şi din învăţătura Sf. Părinţi că ridicarea unei Biserici este o lucrare teandrică (Dumnezeu şi om) şi sinergică sfântă (conclucrare harică Dumnezeu şi om) şi de aceea construirea ei face parte integrantă din teologia ecclesiologică şi pastorală şi nu trebuie să se conducă după regulile economiei de piaţă sau ale  fundraising-ului[28].

De aceea nu avem voie sa luăm bani de la oricine si oricum. Dacă, Constituţiile Apostolice ne opresc să luăm bani, ca milostenie, de la „păcatoşii nepocăiţi, care irită (supără) pe Dumnezeu prin darurile lor… şi de aceea donaţia acestora trebuie refuzată, aruncată sau arsă…”[29] cu atât mai mult trebuie avut grijă, de la cine şi de unde primim bani, atunci când este vorba de construcţia unei Biserici. Dacă gândim altfel atunci putem lua bani şi de la traficanţii de arme, de droguri, din prostituţie, contrabandă, din  economia subterană, etc.

Construcţia unui sfânt locaş trebuie să fie un eveniment duhovnicesc; lucrarea aceasta trebuie săvârşită de oameni duhovniceşti, cu mijloace duhovniceşti şi cu un scop duhovnicesc[30] şi nu din mândrie naţională şi ecclesială sau din motive concurenţiale cu alte Biserici naţionale.

4.2. Propuneri

1. 1. Personal propun recuperarea şi adminstrarea Fondului Bisericesc al Bucovinei cu cele 160.000 de hectare de pădure din mâna mafiei politice a lemnului şi a celor 1561 de clădiri[31] din mâna mafiei imobiliare, care ar constitui o sursă financiară şi economică reală şi viabilă,  precum şi un demers  canonic firesc pentru redobândirea a ceea ce ne-au lăsat moşii şi strămoşii noştri pentru activitatea filantropică, pentru construcţia de Biserici, şi pentru bunul mers al ei.
2. Colectarea fondurilor să fie făcută cu motivaţie hristică, în Duhul întăririi unităţii şi a dragostei faţă de Biserică, a neamului românesc, care nu exclude celelalte naţii sau etnii şi cu scop soteriologic şi eshatologic, dându-le astfel donatorilor o şansă deosebită, de a face o faptă mântuitoare şi de a fi pururea pomeniţi, deci cât va exista neamul românesc şi veşnicia.
3. 3. Din experienţa pastorală personală a construirii unei Catedrale în Vatra Dornei, a două Biserici de cimitir, refacerea şi renovarea a altor trei locaşuri de cult, toate pictate şi dotate corespunzător[32], cu ajutorul lui Dumnezeu şi păstrând, desigur proporţiile, am convingerea fermă că această Catedrală  a Mântuirii Neamului va fi realizată doar cu efortul, dărnicia şi ajutorul credincioşilor, într-o manieră decentă şi în duh de rugăciune şi jertfă personală.
4. 4. Credincioşii BOR au nevoie să fie îndrumaţi pastoral cu smerenie şi motivaţi duhovniceşte în acest sens şi atunci vor dona şi vor conlucra de bună voie, cu bucurie şi pace, fără presiunea achitării dobânzilor usturătoare faţă de bănci sau alte obligaţii fiscale impuse parohiilor.
5. 5. „Dumnezeu iubeşte pe dătătorul de bunăvoie”[33] şi să nu se uite, că de n-ar zidi Domnul Casa Sa, în zadar se ostenesc cei ce cred sau îşi închipuie că ei o zidesc…!

Pr. prof. dr. Mihai Valică

10. 06. 2010

Catedrala Ortodoxă Sf. Treime,

Vatra Dornei

[2] Vezi pe larg art. Biserica Ortodoxă Română îndemnă la coresponsabilitate şi cooperare socială, în Viaţa Cultelor, nr. 843-844, p 19.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Vezi pe larg „Credinţa tare şi cooperarea cu scop sfânt vor învinge criza economică”,  Ziarul Lumina din 13. 05. 2010.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 18,3 la Faptele Apostolilor, în PG., 60,147.

[9] Vezi Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, Editura Christiana, București, 2008, pp. 141-142. Lucrarea este publicată în limba germană, în format PDF, și pe site-ul Universitätsbibliothek Freiburg, la adresa http://www.freidok.uni-freiburg.de/volltexte/5713/

[10] http://www.baniinostri.ro/Afaceri/Isarescu-Nu-mai-vorbiti-de-moralitate-in-cazul-bancilor-caci-e-o-iluzie–a2234.html

[11] Stiglitz este professor la Universitatea Columbia din New York si fost consilier la Casa Albă, în administraţia Bill Clinton.

[12] Vezi “Depravarea morală a bancherilor trebuie combătută” în: http://www.bloombiz.ro/international/depravarea-morala-a-bancherilor-trebuie-combatuta

[13] Ieşire 35, 21: A adus fiecare cât l-a lăsat inima sa şi cât l-a îndemnat cugetul să aducă dar Domnului, pentru facerea cortului adunării şi a tuturor lucrurilor lui şi pentru toate veşmintele sfinte.

[14] Vei Grecia, Cipru, Vatican, etc.

[15] Vezi conf. univ. dr. LUCIAN-ION MEDAR, prep.univ. IRINA-ELENA VOICA, SUPRAVEGHEREA BANCARĂ, O FUNCŢIE IMPORTANTĂ A BĂNCII NAŢIONALE, Universitatea „Constantin Brâncusi”, Tg-Jiu, Facultatea de Stiinţe Economice; Vezi şi Pintea P. ‘Băncile în economia românească’, Editura Economică, Bucuresti, 1995; Basno C. ‘Operaţiuni bancare’, Editura Didactică si Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995.

[16] Canonul 38 apostolic: „Episcopul să poarte grija tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească, administreze) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea, sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora (sub pretextul ajutorării acestora) cele ce sunt ale Bisericii”; vezi şi: 41 ap, 26 sin.IV ec.; 11, 12 sin.VII ec.; 35 Trul.; 15 Anc.; 7, 8, Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 10 Teofil Alex.; 2 Chiril Alex.

[17] Daniel Petrescu, http://www.badpolitics.ro/conspiratiile-si-crimele-care-au-pus-temeliile-bancilor-americane/

[18] Spre exemplu patriarhul Iacov a ţinut să marcheze întâlnirile lui cutremurătoare cu Dumnezeu, ridicând mai multe altare (Facere 33, 8-20; Facere 35, 6-7; 28, 13-22). Prin aceasta el s-a arătat un om credincios bunei tradiţii a părinţilor săi şi a bunicului său Avraam. Vezi pe larg Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor Triodului şi Penticostarului, Sibiu, 2003, p. 143.

[19] Noe (Facere 8, 20) şi Moise (Ieşire 17, 15) au ridicat de asemenea altare. Înaintaşii noştrii au avut şi ei această conştiinţă de a ridica altare însă nu oriunde şi oricum şi de oricine. Patriarhii din vechime trebuie să ne fie pildă în această privinţă.

[20] Pr. prof. dr. Petre Semen, Învăţătura despre Sfânt şi Sfinţenie în cărţile Vechiului Testament, Iaşi, 1993, p. 170

[21] Denumirea este inspirată după versurile lui M. Eminescu (1850-1880) din poezia Doina: „…Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca să-ţi mântui neamul tău!”.

[22] A se vedea O.W. Gooding, art. Cortul, în Dicţionar Biblic, Oradea, 1995, p. 267-271; Şef rabin dr. Moses Rosen, Învăţături biblice, Bucureşti, 1978, p. 104-105 ; Xavier Leon-Dufour, art. Casă, în Vocabular de teologie biblică, Bucureşti, 2001, p. 98-100

[23] Pentru ajutorul calificat şi pentru livrarea lemnului din Liban, Solomon a plătit în grâne, untdelemn şi vin  (II Cronici 2, 10).În vederea pregătirii cedrilor din Liban au fost selecţionaţi 30.000 de israeliţi. În fiecare lună, lucrau sub conducerea lui Adoniram, însărcinat cu această recrutare, doar 10.000 de bărbaţi, care se întorceau apoi timp de două luni la casele lor. Dintre străinii care trăiau în Israel, un total de 150.000 de bărbaţi erau folosiţi, ca purtători de poveri (70.000) şi cioplitori în piatră (80.000) la care se adăugau 3.600 supraveghetori care erau israeliţi. O menţiune interesantă o găsim la II Cronici 8, 9 unde se spune că ,,pe fiii lui Israel, Solomon nu i-a făcut oameni de corvoadă pentru lucrările lui; pe ei însă îi avea pentru oştire şi căpetenii pentru gărzi şi căpetenii pentru carele şi călăreţii lui’’ (II Cronici 8, 9); Vezi şi Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Oradea, 2001.

[24] Vezi atitudinea lui Ştefan cel Mare.

[25] Citat din ziarul Lumina din 13.05.2010.

[26] Vezi Catedrala Mantuirii Neamului este idealul romanilor de peste 125 de ani - interviu cu domnul prof. ing. Nicolae Noica, Comisia speciala pentru Catedrala Mantuirii Neamului a Patriarhiei Romane, în: http://www.noutati-ortodoxe.ro/catedrala-mantuirii-neamului-este-idealul-romanilor-de-peste-125-de-ani-interviu-cu-domnul-prof-ing-nicolae-noica-comisia-speciala-pentru-catedrala-mantuirii-neamului-a-patriarhiei-romane_l4752_p0.html

[27] Vezi rugăciunea care o face episcopul la sfinţirea locului pentru viitoarea Biserică, care „se zideşte pe temelia Hristos” şi din acel moment locul, lucrarea şi acţiunea în sine sunt sacre, deci sfinţite şi sfinte.

[28] Tehnica stângerii de fonduri băneşti.

[29] Constituţiile Apostolice, VII-VIII. P. G. 1, 1002 C, 1156. Vezi şi Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, ed. Christiana, București, 2008, pp. 127-129.

[30] Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor Triodului şi Penticostarului, Sibiu, 2003, p.. 144

[31] Din numărul acestora au fost retrocedate doar 13 clădiri şi acelea aproape în ruină.

[32] Nu le menţionez spre slavă deşartă, ci aduc  personal o mărturie a experienţei mele pastorale, că privind lucrurile duhovniceşte şi din perspectiva teologiei ecclesiale, am acţionat ca atare şi cred că de aceea am simţit şi am primit concret ajutorul şi intervenţia lui Dumnezeu permanent.

[33]2 Corinteni, 9,7: Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu

iubeşte pe cel care dă cu voie bună; 2 Corinteni, 8, 12: Căci dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul,

după cât are cineva, nu după cât nu are.

Oricum, prin faptul că până în ziua de astăzi BOR nu a condamnat acest document s-a făcut părtaşă rătăcirilor Bisericii Antiohiene, cu care se află în comuniune liturgică…)

Acord pastoral antiohiano-sirian 1991

Declaraţia oficială a Bisericii Ortodoxe a Antiohiei

despre relaţiile dintre Bisericile Răsăriteană şi Ortodoxă Siriană ale Antiohiei

Noiembrie 1991

Scrisoare sinodală şi patriarhală

Tuturor fiilor noştri ai Sfântului Patriarhat al Antiohiei, sub oblăduirea lui Dumnezeu,

Iubiţii mei,

Probabil că aţi aflat despre permanentele şi conjugatele strădanii de decenii ale Bisericii noastre şi ale surorii  sale, Biserica Siriană, pentru a ajunge la o mai profundă înţelegere şi cunoaştere a ambelor Biserici, deopotrivă în sfera pastorală, cât şi în cea dogmatică. Aceste strădanii nu sunt decât expresia întru totul firească cum că Bisericile Ortodoxe, şi mai cu seamă cele din cadrul Sfântului Patriarhat al Antiohiei, sunt chemate să împlinească voia Domnului ca toţi să fie una, aşa precum Fiul este una cu Tatăl cel Ceresc (Ioan 10,30).

Este datoria noastră, şi cea a fraţilor noştri din Biserica Ortodoxă Siriană, să Îl mărturisim pe Hristos în regiunea noastră răsăriteană, acolo unde S-a născut, a propovăduit, a pătimit, a fost îngropat şi S-a ridicat din morţi, S-a înălţat la Ceruri, şi L-a trimis pe Sfântul şi de Viaţă Dătătorul Său Duh asupra Sfinţilor Săi Apostoli.

Toate întrunirile, frăţietatea, declaraţiile orale şi scrise au purtat pecetea faptului că aparţinem de o Singură Credinţă, chiar dacă de-a lungul istoriei s-a manifestat mai mult dezbinarea noastră decât diversele aspecte ale unităţii noastre.

Toate acestea au impulsionat Sfântul Sinod al Antiohiei să depună mărturie asupra progresului Bisericii noastre din Patriarhatul Antiohiei către unitatea care păstrează în cazul fiecărei Biserici în parte propria sa moştenire orientală autentică, şi prin care Biserica Antiohiană are de câştigat de la Biserica sa soră, îmbogăţindu-se în ceea ce priveşte tradiţiile sale, literatura şi sfintele ritualuri.

Orice strădanie şi năzuinţă a celor două Biserici în direcţia de a deveni una este întemeiată pe convingerea că această direcţie este de la Duhul Sfânt, şi acesta va da chipului ortodoxiei răsăritene mai multă lumină şi strălucire, care i-a lipsit vreme de secole întregi.

Recunoscând eforturile făcute în direcţia unităţii dintre cele două Biserici, şi fiind convins că această direcţie a fost inspirată de Duhul Sfânt, şi că aceasta închipuie o imagine strălucitoare a creştinătăţii răsăritene eclipsată în răstimpul ultimelor secole, Sfântul Sinod al Bisericii Antiohiei a simţit nevoia de a da expresie concretă strânsei frăţietăţi dintre cele două Biserici, Biserica Ortodoxă Siriană şi Biserica Ortodoxă Răsăriteană, pentru edificarea credincioşilor săi.

Astfel, au fost luate următoarele hotărâri:

1. Susţinem respectul desăvârşit şi reciproc al spiritualităţii, moştenirii şi Sfinţilor Părinţi din ambele Biserici. Integritatea ambelor liturghii, bizantine şi siriene va fi păstrată.

2. Moştenirea Părinţilor din ambele Biserici şi a tradiţiilor lor ca întreg ar trebui să fie integrate în programa analitică a educaţiei creştine şi în cadrul studiilor teologice. Ar trebui intensificate schimburile de profesori şi studenţi.

3. Ambele Biserici trebuie să se reţină de la a accepta vreun credincios al uneia dintre Biserici ca membru al comunităţii celeilalte, indiferent de cauze ori motive.

4. Întâlnirile dintre cele două Biserici, la nivelul Sinoadelor lor, în conformitate cu vrerea ambelor Biserici, vor fi ţinute de fiece dată când este nevoie.

5. Pentru credincioşii săi, problemele de statut personal (căsătorie, divorţ, adopţie) vor rămâne de competenţa şi în sfera autorităţii Bisericii de care aparţin.

6. Dacă episcopii celor două Biserici participă la o slujbă de botez sau de înmormântare, cel care aparţine Bisericii  din care face parte cel  botezat ori decedat va avea întâietate. În cazul unei slujbe de căsătorie episcopul Bisericii din care face parte mirele va avea întâietate.

7. Cele hotărâte mai sus nu se aplică şi în cazul con-celebrării Dumnezeieştii Liturghii.

8. Ceea ce este valabil în cazul episcopilor, în egală măsură este valabil în cazul preoţilor ambelor Biserici.

9. În localităţile unde există doar un singur preot, membru al oricăreia dintre Biserici, el va celebra slujbele pentru credincioşii ambelor Biserici, inclusiv Dumnezeiasca Liturghie, îşi va îndeplini obligaţiile pastorale şi va săvârşi Sfânta Cununie. Va ţine o evidenţă individuală pentru fiecare Biserică şi o va transmite pe cea a Bisericii surori autorităţilor proprii.

10. Dacă doi preoţi ai celor două Biserici se întâmplă să fie într-o localitate unde există doar o singură biserică, ei vor se vor folosi de aceasta pe rând.

11. Dacă un episcop dintr-o Biserică şi un preot din Biserica soră se întâmplă să oficieze o slujbă, episcopul va avea întâietate chiar dacă parohia aparţine preotului.

12. Hirotonirea în sfintele trepte sunt săvârşite de autorităţile fiecărei Biserici pentru proprii membri. Ar fi de dorit să fie invitaţi credincioşii Bisericii  surori să participe la ceremonii.

13. Naşii, naşele (la botez), şi martorii la Sfânta Cununie, pot fi aleşi dintre membrii Bisericii surori.

14. Ambele Biserici vor schimba vizite şi vor coopera în diverse sfere de lucrare socială, culturală şi educaţională.

Cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a continua întărirea relaţiilor cu Biserica soră, şi cu celelalte Biserici, astfel încât cu toţii să devenim o singură comunitate sub un singur Păstor.

12 noiembrie 1991

Patriarhul Ignatie al IV-lea

Damasc

(traducere de Daniela Dan.)

Uniatismul, metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni

Introducere

1. La cererea Bisericii Ortodoxe, continuarea normală a dialogului teologic cu Biserica Catolică a fost întreruptă, pentru ca să fie imediat abordată problema care a fost numită „uniatism”.

2. Cu privire la metoda care a fost numită „uniatism”, Comisia mixtă a declarat la Freising (iunie 1990) că: „noi respingem uniatismul ca metodă de refacere a unităţii, pentru că această metodă se opune tradiţiei comune a Bisericilor noastre”.

3. În ceea ce priveşte Bisericile Orientale Catolice, este limpede că ele, ca părţi ale comuniunii catolice, au dreptul la existenţă şi la lucrare pentru a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor lor.

4. Documentul elaborat la Ariccia de către Comitetul mixt de coordonare a dialogului (iunie 1991) şi perfectat la Balamand (iunie 1993), indică o metodă care ne este comună în căutarea din prezent a comuniunii depline dintre cele două Biserici, îndreptăţind astfel excluderea „uniatismului” ca metodă.

5. Acest document cuprinde două părţi: (1) Principii eclesiologice şi (2) Reguli practice.

Principii eclesiologice

6. Despărţirea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană nu numai că n-a înăbuşit niciodată dorinţa de unitate voită de Hristos pentru Biserica Sa, ci adesea, această situaţie contrară naturii Bisericii Sale a fost pentru mulţi o ocazie de a trezi conştiinţa şi mai mult de a dori realizarea unităţii potrivit poruncii Mântuitorului.

7. În decursul veacurilor s-au făcut mai multe încercări de restabilire a unităţii. Aceste încercări au căutat să-şi atingă scopul pe căi diferite, adesea prin concilieri după cum cerea situaţia politică, istorică, teologică şi spirituală a fiecărei epoci. Din păcate nici unul dintre aceste eforturi n-a reuşit să restabilească deplina comuniune dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană, ba chiar, uneori au înteţit opoziţiile.

8. În ultimele patru secole, în diverse regiuni ale Răsăritului, au fost luate iniţiative din interiorul anumitor Biserici şi sub impulsul unor factori exteriori Bisericii, pentru restabilirea comuniunii dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului. Aceste iniţiative au condus la unirea unor anumite comunităţi cu Scaunul de la Roma, şi au antrenat, drept consecinţă, ruperea acestor comunităţi de Bisericile lor mame din Răsărit. Aceasta s-a produs nu fără concursul şi nu fără intervenţia unor interese din afara Bisericii. Aşa s-au născut Bisericile Orientale Catolice şi s-a creat o situaţie care a devenit sursă de conflicte şi de suferinţe, mai întâi pentru ortodocşi şi, apoi, chiar pentru catolici.

9. Oricare ar fi fost intenţia şi autenticitatea voinţei de a fi fideli poruncii lui Hristos, „ca toţi să fie una”, exprimate prin aceste uniri parţiale cu Scaunul Romei, trebuie să constatăm că restabilirea unităţii dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus nu s-a împlinit prin ele şi că dezbinarea persistă, ba chiar este şi înveninată de aceste încercări de unire.

10. Situaţia astfel creată a dat naştere, ca urmare, la tensiuni şi opoziţii. În mod progresiv, în deceniile care au urmat acestor uniri, acţiunea lor misionară a înscris printre priorităţi, efortul de convertire a altor creştini, în mod individual sau în grup, pentru a-i face „să se întoarcă” la Biserica lor. Pentru a legitima această tendinţă, sursă de prozelitism, Biserica Catolică a dezvoltat o viziune teologică după care ea se prezenta pe sine ca unica depozitară a mântuirii. Reacţionând, Biserica Ortodoxă, la rândul ei, a preluat aceeaşi viziune, după care numai ea putea garanta mântuirea. Pentru a asigura mântuirea fraţilor „separaţi”, au avut loc chiar rebotezări de creştini, ignorându-se existenţa libertăţii religioase a persoanelor şi a credinţei lor, perspectivă la care epoca era puţin sensibilă.

11. Pe de altă parte, anumite autorităţi civile au făcut încercări de a-i readuce pe catolicii orientali în Biserica părinţilor lor. În acest scop, aceste autorităţi civile n-au ezitat, când li s-a oferit ocazia, de a folosi mijloace inacceptabile.

12. Din cauza felului în care acum catolicii şi ortodocşii se consideră, într-un chip nou, în raportul lor cu taina Bisericii şi se redescoperă ca Biserici-surori, această formă de „apostolat misionar”, descrisă mai sus, şi care a fost numită „uniatism”, nu mai poate fi acceptată nici ca metodă de urmat, nici ca model de unitate căutată de Bisericile noastre.

13. Prin urmare, mai ales după Conferinţele panortodoxe şi după Conciliul II Vatican, redescoperirea şi repunerea în valoare, atât de către ortodocşi, cât şi de către catolici, a Bisericii ca şi comuniune, au schimbat radical perspectivele şi, deci, atitudinile.

De o parte şi de alta se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi taine, mai ales la preoţia unică prin care se săvârşeşte jertfa unică a lui Hristos, şi succesiunea apostolică a episcopilor – nu mai pot fi considerate ca proprietate exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este evident că orice rebotezare este exclusă.

14. Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul divin. După cuvintele papei Ioan-Paul II, efortul ecumenic al Bisericilor-surori din Răsărit şi Apus, bazat pe dialog şi rugăciune, caută o comuniune perfectă şi totală, care să nu fie nici absorbţie, nici fuziune, ci întâlnire în adevăr şi dragoste (cf. „Slavorum Apostoli”, nr. 27).

15. Rămânând în chip ferm inviolabilă libertatea persoanelor şi obligaţia universală de a urma glasul conştiinţei, în efortul de restabilire a unităţii, nu este vorba de a căuta convertirea persoanelor de la o Biserică la alta, pentru a le asigura mântuirea. Este vorba de a realiza împreună voinţa lui Hristos pentru ai Săi şi planul lui Dumnezeu cu Biserica Sa, printr-o căutare comună, de către Biserici, a unui acord deplin asupra conţinutului credinţei şi asupra implicaţiilor acesteia. Acest scop este urmărit de dialogul teologic în curs. Prezentul document reprezintă o etapă necesară în acest dialog.

16. Bisericile Catolice Orientale care au voit restabilirea comuniunii depline cu Scaunul roman şi căruia i-au rămas credincioase, au drepturile şi obligaţiile care decurg din legarea lor de această comuniune din care fac parte. Aceste Biserici Catolice Orientale au ca principii care reglementează atitudinea lor faţă de Bisericile Ortodoxe, acele principii care au fost afirmate de către Conciliul II Vatican şi au fost puse în practică de către papii care le-au precizat consecinţele practice, în diversele documente publicate de atunci încoace. Trebuie, deci, ca aceste Biserici să fie integrate, atât la nivel local, cât şi la nivel universal, în dialogul dragostei, în respectul reciproc şi în încrederea reciprocă regăsită, şi să intre în dialogul teologic, cu toate implicaţiile lui practice.

17. În această atmosferă, consideraţiile care preced, ca şi regulile practice care vor urma, în măsura în care vor fi efectiv acceptate şi fidel puse în practică, vor fi de natură a conduce spre o soluţie dreaptă şi definitivă a dificultăţilor create Bisericii Ortodoxe de către Bisericile Catolice Orientale.

18. Cu privire la aceasta, papa Paul VI a afirmat, în discursul său ţinut la Fanar (iulie 1967), că „revine conducătorilor de Biserici, ierarhiei lor, sarcina de a conduce Bisericile pe calea care duce la regăsirea comuniunii depline. Ei trebuie să facă acest lucru, recunoscându-se şi respectându-se ca păstori ai turmei lui Hristos care le-a fost încredinţată, având grijă de strânsa lor unitate şi de creşterea duhovnicească a poporului lui Dumnezeu şi să evite tot ceea ce ar putea să-i împrăştie pe credincioşi sau să producă confuzie în rândurile lor” („Tomos Agapis”, nr. 172).

În acest spirit, papa Ioan-Paul II şi patriarhul ecumenic Dimitrios I au precizat împreună: „respingem orice formă de prozelitism, orice atitudine care ar fi sau ar putea fi percepută ca lipsă de respect” (7 decembrie 1987).

Reguli practice

19. Respectul reciproc între Bisericile care se găsesc în situaţii dificile va creşte în chip evident, în măsura în care ele vor respecta regulile practice care urmează:

20. Aceste reguli nu vor rezolva problemele care ne preocupă, dacă în fiecare dintre părţi nu se va face simţită voinţa de iertare, bazată pe Evanghelie şi dacă, în cadrul unui efort constant de reînnoire, nu se va face simţită dorinţa, revitalizată continuu, de a regăsi comuniunea plenară care a existat între Bisericile noastre, mai mult de un mileniu. Spre acest scop trebuie să ne îndreptăm, cu intensitate şi perseverenţă mereu reînnoită. Numai dialogul dragostei ne va ajuta să depăşim neînţelegerile reciproce. Numai acesta oferă climatul necesar aprofundării dialogului teologic, care va permite să se ajungă la deplina comuniune.

21. Primul demers care trebuie pus în practică este acela de a termina cu tot ceea ce poate întreţine discordia, dispreţul şi ura între Biserici. Autorităţile Bisericii Catolice vor ajuta, în scopul acesta, Bisericile Catolice Orientale şi comunităţile lor să pregătească şi ele comuniunea deplină între cele două Biserici, Catolică şi Ortodoxă. Autorităţile Bisericii Ortodoxe vor face acelaşi lucru cu credincioşii lor. Astfel va putea fi îndrumată, cu dragoste şi dreptate, în acelaşi timp, situaţia extrem de complexă care s-a creat în Europa Centrală şi de Răsărit, atât pentru catolici, cât şi pentru ortodocşi.

22. Acţiunea pastorală a Bisericii Catolice, atât latină, cât şi orientală, nu mai urmăreşte să obţină treceri de credincioşi de la o Biserică la alta, adică nu mai vizează să facă prozelitism printre ortodocşi.

Această acţiune pastorală vizează să răspundă nevoilor spirituale ale propriilor lor credincioşi şi nu are nici un fel de voinţă de expansiune în detrimentul Bisericii Ortodoxe.

În această perspectivă, pentru a nu mai rămâne loc neîncrederii şi suspiciunii, este nevoie ca Bisericile să se informeze reciproc asupra diverselor proiecte pastorale pe care le au în vedere. În felul acesta va putea începe şi se va putea dezvolta colaborarea dintre episcopi şi dintre toţi responsabilii Bisericilor noastre.

23. Istoria relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Catolice Orientale a fost marcată prin persecuţii şi suferinţe. Oricare ar fi fost aceste suferinţe şi cauzele lor, ele nu justifică nici un fel de triumfalism; nimeni nu se poate mândri cu acestea sau să scoată din acestea argumente pentru a acuza sau denigra cealaltă Biserică. Numai Dumnezeu cunoaşte pe adevăraţii Săi mărturisitori. Oricare ar fi fost trecutul, el trebuie lăsat la milostivirea lui Dumnezeu şi toate energiile Bisericilor trebuie să fie concentrate spre a face ca prezentul şi viitorul să fie mai conforme cu voinţa lui Hristos către ai Săi.

24. Va trebui, de asemenea, – şi aceasta este valabil pentru ambele părţi – ca episcopii şi toţi responsabilii să ţină seama cu scrupulozitate de libertatea religioasă a credincioşilor. Aceştia trebuie să poată să-şi exprime liber părerile, să fie consultaţi şi, în acest scop, consultarea lor să fie organizată.

Libertatea religioasă înseamnă garanţia, mai ales în situaţii de conflict, ca credincioşii să-şi poată formula opţiunile lor şi să decidă, fără presiuni din afară, dacă vor să rămână în comuniune fie cu Biserica Ortodoxă, fie cu Biserica Catolică.

Libertatea religioasă ar fi violată dacă, sub pretextul unor ajutoare financiare, s-ar atrage credincioşi ai unei Biserici la o altă Biserică, promiţându-li-se, spre exemplu, şcolarizare şi alte avantaje materiale de care ar fi lipsiţi în propria lor Biserică. În acest context ar trebui ca ajutorul social să fie organizat de comun acord de către Biserici, în aşa fel încât toate activităţile filantropice să evite a da naştere la noi suspiciuni.

25. De altfel, respectul necesar al libertăţii creştine – unul dintre darurile cele mai preţioase primite în Hristos – nu ar trebui să devină un prilej pentru a pune în lucrare, fără consultare prealabilă cu conducătorii unor Biserici, proiecte pastorale care privesc şi pe credincioşii altor Biserici. Nu numai orice presiune, de orice fel ar fi ea, trebuie exclusă, ci respectul conştiinţelor mişcate de autentice atitudini de credinţă, trebuie să fie unul din principiile care să îndrume grija pastorală a responsabililor celor două Biserici şi aceasta trebuie să facă obiectul consultării lor (cf. Gal. 5, 13).

26. Iată de ce trebuie căutat şi angajat un dialog deschis, în primul rând între cei care, la faţa locului, poartă răspunderea Bisericilor. Conducătorii fiecărei comunităţi în cauză vor crea Comisii mixte locale, sau le vor reactualiza pe cele care există, pentru a găsi soluţii problemelor concrete şi a face ca aplicarea acestor soluţii să se facă în conformitate cu adevărul şi dragostea, dreptatea şi pacea. Dacă nu se ajunge la un acord la nivel local, problema va fi supusă instanţelor superioare în Comisii mixte.

27. Neîncrederea va dispărea dacă cele două părţi vor condamna violenţa, acolo unde ea se exercită de către unele comunităţi ale unei Biserici surori. Aşa cum cere papa Ioan-Paul II în Scrisoarea sa din 31 mai 1991, trebuie să se evite absolut orice violenţă şi orice fel de presiune, pentru ca să fie respectată libertatea de conştiinţă. Este de datoria conducătorilor comunităţilor de a-şi ajuta credincioşii să-şi adâncească loialitatea către propria lor Biserică şi către tradiţia acesteia, dar şi de a-i învăţa să evite nu numai violenţa, fie ea fizică, verbală sau morală, atunci când îşi apără drepturile, ci şi de a evita tot ceea ce ar putea duce la dispreţul celorlalţi creştini şi la o contramărturie, distrugând opera de mântuire care este reconcilierea în Hristos.

28. Credinţa în realitatea sacramentală implică datoria de a se respecta toate slujbele liturgice ale celorlalte Biserici. Folosirea violenţei pentru a pune stăpânire pe locaşurile de cult contrazice această convingere. Se doreşte, dimpotrivă, ca, în diferite împrejurări, să se faciliteze slujirea altor Biserici, punându-li-se la dispoziţie propria biserică, printr-un acord care să permită slujirea alternativă, la timpuri diferite, în acelaşi edificiu. Mai mult decât atât, morala evanghelică cere ca cei în cauză să se abţină de la declaraţii sau de la manifestaţii susceptibile de a întreţine o stare conflictuală şi de a pune în pericol dialogul. Nu ne îndeamnă, oare, Sfântul Pavel de a fi primitori unii către alţii, aşa cum Hristos a fost pentru noi, spre slava lui Dumnezeu (cf. Rom. 15,7)?

29. Episcopii şi preoţii au, în faţa lui Dumnezeu, datoria de a respecta autoritatea pe care Sfântul Duh a dat-o episcopilor şi preoţilor celeilalte Biserici şi, pentru aceasta, au datoria de a evita să se amestece în viaţa spirituală a celeilalte Biserici. Când o colaborare devine necesară pentru binele celeilalte Biserici, atunci este recomandabil ca responsabilii ambelor părţi să-şi concentreze acţiunile, stabilind pentru această întrajutorare temeiuri clare, cunoscute de toţi şi care să fie puse în lucrare cu sinceritate şi claritate, respectându-se şi disciplina sacramentală a celeilalte Biserici.

În context, pentru a evita orice răstălmăcire şi pentru a dezvolta încrederea între cele două Biserici, este necesar ca episcopii catolici şi ortodocşi ai aceloraşi teritorii să se consulte înainte de realizarea proiectelor pastorale catolice, care implică crearea de noi structuri în regiuni tradiţional aparţinătoare jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe. Aceasta în scopul de a se evita activităţi pastorale paralele, care ar risca să devină repede concurente sau chiar conflictuale.

30. Pentru a pregăti viitorul relaţiilor dintre cele două Biserici, depăşind eclesiologia perimată a întoarcerii la Biserica Catolică, eclesiologie strâns legată de problema tratată în acest document, se va da o atenţie specială pregătirii viitorilor preoţi şi a tuturor acelora care sunt în vreun fel implicaţi într-o activitate apostolică, exercitată acolo unde cealaltă Biserică este în mod tradiţional înrădăcinată. Educaţia lor trebuie să fie, în mod obiectiv, pozitivă cu privire la cealaltă Biserică. Toţi trebuie să fie informaţi, mai întâi despre succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi de autenticitatea vieţii ei sacramentale. De asemenea, trebuie să li se ofere tuturor viitorilor preoţi o prezentare onestă şi globală a istoriei, tinzând spre o istorie concordantă şi chiar comună a celor două Biserici. Se va ajuta, astfel, să se risipească prejudecăţile şi se va evita ca istoria să fie folosită în mod polemic. Această prezentare va face ca toţi să fie conştienţi că durerile dezbinării au fost reciproc suferite, lăsând şi unora şi altora răni adânci.

31. Să ne amintim de îndemnul Sfântului Apostol Pavel către Corinteni (I Cor. 6, 17), care recomanda creştinilor să rezolve diferendele dintre ei prin dialog frăţesc, evitând astfel de a încredinţa intervenţiei autorităţilor civile soluţionarea practică a problemelor care se puneau între Biserici sau comunităţi locale. Aceasta are importanţă, în special pentru intrarea în posesiune sau restituirea bunurilor bisericeşti. Aceasta nu trebuie să se bazeze numai pe situaţii din trecut sau să se sprijine pe principii juridice generale, ci trebuie să ţină seama de complexitatea realităţilor pastorale prezente şi de situaţiile locale.

32. În acest spirit vom putea lucra împreună la reevanghelizarea lumii noastre secularizate. Se vor face eforturi de a se transmite către mass-media informaţii obiective, în special presei religioase, spre a se evita informaţiile inexacte sau tendenţioase.

33. Este necesar ca Biserica să se asocieze în a-şi manifesta recunoştinţa şi respectul pentru toţi cei care, cunoscuţi sau necunoscuţi, episcopi, preoţi sau credincioşi, ortodocşi, catolici orientali (greco-catolici) sau latini, au suferit, au mărturisit credinţa şi au dat mărturie despre fidelitatea lor faţă de Biserică şi, în general, să-şi manifeste recunoştinţa şi respectul faţă de toţi creştinii, fără nici o discriminare, care au suferit persecuţii. Suferinţele lor ne cheamă la unitate şi ne cheamă să depunem, la rândul nostru, o mărturie comună, pentru a răspunde rugăciunii lui Hristos: „ca toţi să fie una, pentru ca lumea să creadă” (Ioan 17,21).

34. Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, în Adunarea generală de la Balamand, recomandă cu putere ca aceste Reguli practice, prezentate mai sus, să fie transpuse în lucrare de către Bisericile noastre, inclusiv de către Bisericile Catolice Orientale, chemate să ia parte la acest dialog, care va trebui continuat, în atmosfera senină necesară progresului său, spre restabilirea deplinei comuniuni.

35. Excluzând pentru viitor orice prozelitism şi orice voinţă de expansiune catolică în detrimentul Bisericii Ortodoxe, Comisia speră că a suprimat obstacolul care a împins anumite Biserici autocefale să suspende participarea lor la dialogul teologic şi speră, de asemenea, că Biserica Ortodoxă se va putea regăsi în întregimea ei pentru continuarea lucrării teologice atât de fericit începute.

ACORDUL ORTODOCSI – VATICAN, Balamand, Liban, iunie 1993

Publicat in THEOLOGIA – Periodicul Bisericii Greciei, VOL VI 1993, Nr. 4, paginile 570-580
I. Introducere
1) Reprezentanti a noua Biserici Ortodoxe au semnat un acord cu reprezentanti ai Vaticanului, cuprins intr-un document intitulat “Uniatismul, calea de unire a trecutului, si cautarea actuala pentru comuniune deplina”, produs de membrii Dialogului Ortodocsi-Vatican, la a VII-a sedinta plenara din 17-24 iunie 1993 de la Balamand, Liban.

2) Sase Biserici Ortodoxe nu si-au trimis reprezentantii. Unele au boicotat aceasta intrunire, in semn de protest fata de responsabilitatile anti-ortodoxe si anti-musulmane ale Vaticanului in razboiul din Bosnia, si alte actiuni anti-ortodoxe, din parti ale Europei Rasaritene si ale Orientului Mijlociu. Unele Biserici Ortodoxe au ajuns sa realizeze ca “modelul” sau “tactica” veche de secole a Vaticanului, cea a “razboiului si dialogului in acelasi timp”, s-a transformat in anii 1960 in “atacuri ale Dragostei si dialogului in acelasi timp, in public” si “activitati ascunse, in privat”.

3) Exemplul clasic al acestei tactici folosite inainte este dialogul dintre Franko-Latini si Romanii Ortodocsi, de la Bari, Italia, in 1098. Franko-latinii tocmai ispravisera inlaturarea din Papalitate a romanilor ortodocsi, intre 1009/12-1046. Aceasta actiune a fost urmata de cucerirea Angliei in 1066, de catre Wilhelm Cuceritorul, si numirea de catre acesta a lombardului Lanfranc ca intaiul Arhiepiscop Franko-latin al Canterbury-ului, cu binecuvantarea papei Alexandru al II-lea, lombardul, in 1070. Lanfranc si episcopii sai franko-latini si-au dobandit succesiunea apostolica inlaturandu-i in grup pe toti predecesorii lor celti si saxoni [1]. I-au osandit pe acestia ca fiind eretici si schismatici si i-au condamnat la inchisoare pe viata, unde au fost torturati si infometati pana la moarte [2]. Succesorul lui Lanfranc a fost, in 1093, lombardul Anselm de Canterbury, principalul exponent al pozitiilor franko-latine la intalnirea mentionata mai sus, de la Bari, din 1098.

4) Nemai putand folosi aceasta putere militara medievala, pe care a mai intrebuintat-o in mod deschis pana la Revolutia Franceza, Vaticanul a invatat, la mijlocul acestui secol, sa atace in public prin mijloacele „dragostei si dialogului” si a „activitatilor ascunse, in realitate”. Astfel, sinceritatea “dragostei” si “dialogului” publice ale Vaticanului, ce i-au fost impuse de raspandirea moderna a democratiei, are nevoie de mult mai multa consistenta pentru a fi convingatoare. Pana si musulmanii bosniaci au invatat aceasta, in urma experientei tragice avuta dupa intalnirea de rugaciune cu insusi Papa.

II. Asa-zisa Schisma [3]

5) In spatele acestui acord se afla experti Latini [romano-catolici, n.t.] familiari cu cercetarile contemporane asupra naturii militare, politice si sociale a schismei cu romanii rasariteni, pe care frankii si aliatii lor au provocat-o deliberat. Doctrina a jucat rolul principalei arme franko-latine impotriva romanilor rasariteni, pricinuind revolte in randul romanilor apuseni impotriva opresiunii teutone [4]. Desigur ca Latinii de la Balamand nu au simtit nevoia sa abordeze acest tip de cercetare.

6) Ignorand cele de mai sus, ortodocsii de la Balamand le-au facut pe plac Latinilor, alaturandu-li-se in folosirea contextului propagandei medievale Franko-latine despre schisma, cu un continut mai mult sau mai putin ortodox, o combinatie ce a dominat o lunga perioada scolile ortodoxe.

7) Acest acord evita, astfel, implicatiile faptului ca incepand din secolul al 7-lea, Franko-latinii si-au dobandit, de obicei, succesiunea apostolica prin exterminarea predecesorilor lor romani-apuseni, celti si saxoni, reducand romanii din apus la statutul de serbi si tarani ai feudalismului Frank. Acest lucru s-a petrecut nu numai in Galia, ci si in Italia de nord, Germania, Anglia, Italia de sud, Spania si Portugalia.

8.   Nasterea civilizatiei Frankilor este descrisa intr-o scrisoare a Sfantului Bonifaciu catre Papa Zaharia (Natione Graecus [5]) din 741. Frankii i-au indepartat din Biserica Franciei pe toti episcopii Romani, pana in anul 661, si s-au facut pe ei insisi episcopi si administratori clericali ai acesteia. Au impartit proprietatea Bisericii in fiefuri, ce au fost acordate ca beneficii corespunzatoare rangului in piramida vasalitatii medievale. Acesti episcopi Franki nu au avut Arhiepiscop si nu s-au intrunit in sinod, vreme de 80 de ani. Ei sunt, cu cuvintele Sf. Bonifaciu, “mireni lacomi, clerici adulterini si betivi, care lupta intr-o oaste inarmata pana in dinti si care, cu propriile maini, ii ucid atat pe crestini, cat si pe pagani.” [6]

9) Deja, in 794 si 809, Frankii ii condamnasera pe romanii rasariteni ca fiind “eretici” si “elini”, la sinoadele de la Frankfurt si Aachen, cu alte cuvinte, cu aproape 260 de ani inaintea asa-zisei schisme din 1054. Frankii au inceput sa-i numeasca pe romanii rasariteni “elini”(greci) si “eretici”, ca astfel romanii apuseni subjugati sa isi uite treptat fratii – Romanii din Rasarit.

10) Apoi, Frankii i-au impartit si pe Parintii Romani vorbitori de greaca si vorbitori de latina, in asa-numitii Parinti Latini si Greci, si apoi s-au alipit de cei asa-zisi Latini. Astfel, au creat iluzia ca traditia lor franko-latina este parte a unei traditii neschimbate si neintrerupte, aceeasi cu cea a Parintilor Romani vorbitori de latina. Deoarece romanii apuseni inrobiti devenisera serbi si tarani ai feudalismului Franko-latin, au incetat sa mai dea capi si Parinti ai Bisericii, ci doar la cativa sfinti stiuti.

11) In timpul anilor 1009-1046, franko-latinii au incheiat eliminarea Romanilor Ortodocsi din Biserica Vechii Rome si, in cele din urma, s-au asezat in locul lor, inventand astfel papalitatea de astazi.

12) Frankii secolului al 8-lea si-au inceput erezia anti-Romana cu disputa icoanelor si apoi a lui „Filioque”, pe vremea cand erau niste barbari iliterati. Papii Romei de mai apoi au protestat. Dar inca nu i-au osandit pe franki. Si-au inchipuit ca, in cele din urma, ii vor convinge, asa cum face cineva cu un copil incapatanat. Romanii Vechii si Noii Rome nu au banuit insa ca Frankii provocau in mod deliberat schisma dintre ei si romanii liberi, ca parte a permanentei lor strategii defensive impotriva Imperiului Roman de Rasarit si a propriilor planuri de cucerire a lumii.

13) Papii Romei nu au avut nici o alta alegere decat sa tolereze tirania Frankilor, in interesul usurarii poverii fratilor lor romani apuseni inrobiti si in cel al asigurarii libertatii lor, precum si celei a cetatenilor romani ai Statelor Papale.

14) Insa papa Ioan al VII-lea al Romei a luat parte la al Optulea Sinod Ecumenic, din 879, in Noua Roma [Constantinopol, n.t.], unde au fost osandite ereziile Frankiste asupra icoanelor si cea a lui „Filioque”, fara a-i numi, totusi, pe eretici, de teama represaliilor.[7]

15) O data cu aparitia Decretaliilor Pseudo-Isidoriene in 850, Papii Romei au inceput sa se simta indeajuns de puternici pentru a cere cu agresivitate conducerii Frankiste sa accepte standarde de comportament civilizate. Dar aceste eforturi s-au intors pana la urma impotriva lor. Franko-latinii au reactionat in forta la popularitatea acestor decretalii, alungandu-i pe Romani de la conducerea politica si bisericeasca a Romei si a statelor papale. Franko-latinii si-au inceput atacul final impotriva libertatii si romanitatii papalitatii intre 973-1003 si au incheiat inrobirea papalitatii romane si a libertatii statelor papale, intre 1009 si 1046 [8]. Dupa aceasta data, totii Papii sunt membri ai nobilimii Franko-latine, ce foloseau denumirile de Papa al Romei si Papalitate Romana pentru a-i face sa creada in continuare pe romanii apuseni ca au un Papa Roman.
16) Din toate cele de mai sus, ar trebui sa fie clar faptul ca stabilirea datei schismei in 1054, intre distinctiile contrafacute ale “Rasaritului Grec” si ale “Apusului Latin”, nu este corecta. Schisma a avut loc intre Franko-latini, pe de-o parte, si Romanii apuseni si rasariteni, pe de alta. In 1054 s-a petrecut doar una dintre manifestarile tarzii ale unei schisme ce exista deja, din 794, vremea in care Frankii au decis sa o provoace intre ei si asa-zisii “Greci”, din motive politice. Biserica Vechii Rome a luptat eroic sa ramana unita cu Noua Roma [Constantinopolul, n.t.], pana in anul 1009.

17) Din anul 809 incoace, Frankii nu s-au abatut niciodata de la pozitia ca Romanii Rasariteni, adica asa-zisii “Greci”, sunt eretici. Pana in anul 1009, Biserica Vechii Rome a rezistat cu indarjire acestei politici Frankiste premeditate, care pana la urma a fost impusa cu forta.

18) Faptul ca aceasta traditie a continuat pana in mijlocul secolului al 20-lea era foarte evident in timpul tineretii scriitorului acestor randuri. In cartile Latine de apologetica, ortodocsii erau descrisi cu vehementa ca fiind eretici si fara sfinti. Desigur, acest lucru din pricina disputei „Filioque”, care a izbucnit puternic inaintea celui de-al optulea Sinod Ecumenic, din 879. De aici, si supozitia ca ortodocsii nu au avut Parinti ai Bisericii dupa Sf. Ioan Damaschin (cca. 675-749) si Sf. Teodor Studitul (759-826). [9]

19) Dar Franko-latinii si Papalitatea lor si-au continuat cuceririle insotite de exterminarea si/sau inlaturarea episcopilor si a egumenilor Ortodocsi, si de reducerea credinciosilor la statutul de serbi si tarani, prin lipsirea lor deplina de orice proprietate. Cuceritorii musulmani, nici cei arabi, nici cei turci, nu au facut niciodata asa ceva.

20) Dar chiar si la inceputul acestui secol al 20-lea, Vaticanul mai facea aceste lucruri. Astfel, in 1923, Italia a primit in posesie Insulele Dodecaneze („Cele Douasprezece”), de la Turcia. Episcopii ortodocsi fura inlocuiti de episcopi toscani-franki si lombarzi, care, din 1870, se infatisau ca fiind italieni. Vaticanul a nadajduit ca credinciosii Ortodocsi vor accepta clerul hirotonit de acesti episcopi ai Vaticanului, caci altfel ar fi ramas fara preoti. Situatia s-a schimbat atunci cand Grecia a luat in posesie aceste insule. Episcopii Ortodocsi exilati s-au intors, sub omoforul Patriarhiei Ortodoxe a Constantinopolelui.

21) Dar apoi Vaticanul si-a schimbat chipul si a produs recunoasterea unilaterala a tainelor Ortodoxe, la conciliul Vatican II. Intrebarea ramane: Este aceasta trecere de la razboi la dragoste una reala? Sau este tot dragostea lupului, acum imbracat in haine de oaie, gata sa-si inhate “prada” traditionala? Invazia tarilor ortodoxe de catre Vatican, cu atatia clerici umbland dupa “prada”, pare sa vorbeasca de la sine.

22) Ceea ce este dispus sa faca doctrinar Vaticanul va depinde de ceea ce va face cu toate Conciliile sale Ecumenice. Cel putin in privinta primatului si a infailibilitatii papale, Vatican II continua sa sustina ca acestea sunt o problema de revelatie divina si nu de lege canonica.

III. Eclesiologie
23) Nici din secolul al 7-lea pana in anul 1054, si nici dupa, episcopii si papii Franko-latini nu au avut nici cea mai mica cunostinta, sau vreun interes, in ceea ce priveste tamaduirea personalitatii omului prin curatirea si luminarea inimii si proslavire (indumnezeire – theosis). Ei au inca o intelegere magica a succesiunii apostolice, pe care au acceptat-o si multi ortodocsi, din vremea asa-ziselor reforme ale lui Petru cel Mare.

24) Acordul de la Balamand este intemeiat si pe o interpretare a rugaciunii Domnului nostru din Ioan 17, care nu face parte din traditia patristica. Hristos se roaga aici ca ucenicii Sai si ucenicii acestora sa poata deveni, in aceasta viata, una in vederea slavei Sale (pe care El o are prin fire de la Tatal) atunci cand vor ajunge madulare ale Trupului Sau, Biserica, care va fi intemeiata la Rusalii si ai carei membri sunt meniti a fi luminati si proslaviti (indumnezeiti) in aceasta viata. Proorocii Vechiului Testament l-au vazut in propria lor proslavire pe Domnul Slavei inainte de a se intrupa. Asemenea, ucenicii au vazut slava necreata a lui Hristos, pe care El o are prin fire de la Tatal Sau, pana la, si dupa Rusalii, dar nu ca madulare ale Trupului Sau. Proslavirea (theosis) de la Rusalii a facut parte din transformarea Bisericii Vechiului si Noului Testament in Trupul lui Hristos. Astfel, aceasta forma finala de proslavire (indumnezeire) constituie nucleul istoriei Trupului lui Hristos, care este adevaratul nucleu al istoriei Bisericii. Rugaciunea lui Hristos din Ioan 17 este, deci, pentru implinirea proorociilor, a invataturilor si a fagaduintelor Vechiului si Noului Sau Testament, indeosebi a acelora din Evanghelia dupa Ioan si, mai ales, in 16:13. Aceasta proslavire finala este ceea ce se repeta in viata fiecaruia dintre sfinti, in istorie, si care la care nici nu se mai poate adauga ceva, nici nu se poate imbunatati, mai ales de vreme ce aceasta experienta transcende cuvintele si conceptele, chiar si pe cele ale Bibliei. Astfel inteleg Parintii aceasta rugaciune.

25) Rugaciunea aceasta nu este pentru unirea membrilor Bisericii lui Hristos cu acei ce nu se gasesc in starea de curatire (despatimire), luminare si proslavire (theosis). Desigur, rugaciunea implica intrarea ne-membrilor trupului lui Hristos in aceasta stare de tamaduire, dar cu siguranta nu este o rugaciune pentru unirea bisericilor. Ca Ioan 17 ar putea fi aplicat unor Biserici ce nu au nici cea mai mica intelegere a proslavirii (indumnezeirii – theosis) si a modului cum pot ajunge la aceasta tamaduire in viata prezenta, este un lucru foarte interesant, ca sa nu spunem mai mult.

26) Acordul acesta profita de acei ortodocsi naivi care insista ca sunt o Biserica “Sora” a unei Bisericii “Sore” a Vaticanului, ca si cum indumnezeirea (theosis) ar putea avea o alta sora decat pe sine. Ortodocsii de la Balamand au cazut in propria lor capcana, din moment ce aceasta implica validitatea tainelor Latine. Este, intr-adevar, un fenomen ciudat, tinand cont de faptul ca latinii nu au crezut niciodata ca proslavirea (indumnezeirea) in aceasta viata este temelia succesiunii apostolice si a tainelor (sacramentelor) ce apartin si se gasesc in Trupul lui Hristos. Pana astazi, Latinii si protestantii traduc 1 Corinteni 12:26 cu “cinstit” in loc de “proslavit”.
27) Dar si conciliul Vatican II si-a intins capcana, cea a recunoasterii unilaterale a tainelor ortodoxe, in care ortodocsii de la Balamand au cazut, conform planului.
28) Mult mai importanta decat validitatea tainelor este intrebarea cine ia parte la ele. Proslavirea (indumnezeirea) este dorinta lui Dumnezeu pentru toti, atat in viata aceasta, cat si in cea viitoare. Dar slava lui Dumnezeu intru Hristos este viata vesnica pentru cei ce sunt tamaduiti si pregatiti cum se cuvine. Insa aceeasi slava necreata a lui Hristos este foc vesnic pentru cei ce refuza sa fie tamaduiti. Grupul dintai este proslavit (indumnezeit), iar celalalt devine vesnic fericit in egoismul sau ca “dumnezeu actus purus“, in care crede. Cu alte cuvinte, toti vor fi mantuiti. Unii vor fi mantuiti prin participarea lor la proslavire (indumnezeire) si la Adevarul deplin. Ceilalti vor fi mantuiti prin cunostiinta adevarului deplin, care va fi pentru ei vederea slavei necreate a lui Hristos, ca foc vesnic si intunecime inconjuratoare. Aceasta este starea de fericire “actus purus“, dupa care au nazuit intreaga lor viata. Cu alte cuvinte tainele pot fi valide si neparticipante, in acelasi timp. La fel de importanta ca validitatea tainelor este curatirea si luminarea inimii, si proslavirea (indumnezeirea) din timpul acestei vieti, care reprezinta realitatea esentiala a tainelor si a participarii la ele. Lucru adevarat, in mod egal, atat pentru ne-ortodocsi, cat si pentru ortodocsi.

29) S-ar parea ca ortodocsii ar putea, in mod legitim si smerit, sa doreasca si sa nadajduiasca, din dragoste, ca tainele Latine si protestante sa fie cu adevarat valide si lucratoare, insa lasa aceasta problema in mainile Domnului. Dar a le declara valide, 1) cand Latinii nu accepta indumnezeirea (theosis) din aceasta viata, ca nucleu central al traditiei si al succesiunii apostolice si 2) cand ei cred, in loc de aceasta, ca scopul final al individului este fericirea, este, intr-adevar, ceva ciudat. O persoana nu are nevoie de taine valide pentru a ajunge pururea fericit.
30) Invataturile oficiale franko-latine asupra tainelor au fost, din punct de vedere istoric, nu numai ne-ortodoxe, ci si anti-ortodoxe. In aceasta privinta, majoritatea protestantilor sunt de acord in principiu cu ortodocsii, si anume ca harul mantuitor impartasit este necreat. Erezia Latina ce sustine ca harul impartasit este creat nu a fost inca respinsa de Vatican.

IV. “Ratiunea de-a fi” a Uniatismului inceteaza sa existe
31) Reprezentantii Vaticanului au propus aceasta pozitie generica si ortodocsii de la Balamand au acceptat-o. Oricum, se presupune ca ortodocsii de la Balamand erau niste experti, care stiau ca propunerea aceasta a fost facuta in contextul ambelor dogme Latine referitoare la papa, si oficial, de asemenea, in contextul tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului. Dar pozitia ortodoxa in aceasta disputa nu reiese din acest acord. Astfel, se creeaza impresia ca ortodocsii, cel putin implicit, au acceptat dogma latina despre papa, ca si pe cele ale tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului.
32) In vremea conciliului Vatican II, ziarul New York Times a anuntat pe prima sa pagina faptul ca schisma dintre ortodocsi si Vatican a luat, teoretic, sfarsit. Aceasta afirmatie se datoreaza faptului ca Latinii au inteles ridicarea anatemelor din 1054 ca fiind o ridicare a excomunicarii. Constantinopolul a ridicat, dupa cum se pare, numai anatemele. Pentru Latini, acest lucru a fost in concordanta cu Vatican II, in ceea ce priveste validitatea tainelor ortodoxe, fapt care face posibil ca Latinii sa se impartaseasca in bisericile ortodoxe si, conform Latinilor, si reciproc. Ortodocsii au avut dificultati in a refuza impartasania latinilor, iar Vaticanul a suspendat temporar practica.
33) Acordul de la Balamand a fost acceptat de reprezentantii a noua din cele 14 Biserici Ortodoxe, dar inca nu si de catre Sinoadele acestora sau de catre un Sinod Pan-Ortodox. In aceasta perioada, Vaticanul ar putea incuraja din nou Latinii si Uniatii sa se impartaseasca in Bisericile Ortodoxe, incurajand in acelasi timp ortodocsii sa faca la fel. Insusi faptul ca ortodocsii prezenti la Balamand au extins recunoasterea la toate tainele Latine, inseamna ca s-ar putea crea cu usurinta impresia ca singurul motiv pentru refuzul inter-comuniunii si al con-celebrarii [cu romano-catolicii] este intoleranta.
34) Mai este posibil ca, la un moment dat, papa sa nu mai numeasca un succesor pentru cel putin unul dintre arhiepiscopii sau chiar patriarhii sai uniati curenti, si sa aseze credinciosii sai Uniati locali sub conducerea spirituala a arhiepiscopului sau patriarhului ortodox local, drept incercare.

35) Incepand din 1975 (cel putin), WCC (Consiliul Mondial al Bisericilor) a cultivat cu grija si cu un mare succes o imaginea ortodocsilor ce ii infatiseaza ca lipsindu-le dragostea crestina, din pricina refuzului comuniunii cu ceilalti. Un refuz probabil al ortodocsilor, de a accepta Uniatii sub unul dintre arhiepiscopii sau patriarhii lor, poate deveni parte a unei practici asemanatoare de a-i descrie pe ortodocsi ca fiind niste adevarati bigoti, mai ales din moment ce, in acest caz, ei ar refuza comuniunea si con-celebrarea cu un cler ale carui taine le recunoaste pe deplin.

36) Acum ca acordul de la Balamand a devenit candidat la o continuare a [conciliului] Vatican II si in urma caruia Uniatismul nu va mai avea nici un motiv pentru a exista, ortodocsii vor fi confruntati cu consecintele refuzului lor neincetat de a avea comuniune cu Latinii si Uniatii.

37) Faptul cel mai interesant este ca, potrivit acordului de la Balamand, tainele sunt valide, indiferent daca sunt acceptate 7 sau 22 de Sinoade Ecumenice, cu invataturile si practicile lor. Va fi creata cu siguranta impresia ca singurul motivul pentru care ortodocsii continua sa refuze inter-comuniunea si con-celebrarea cu Vaticanul este lipsa de dragoste.

V. Intrebarea

38) Se pare ca ortodocsii de la Balamand incearca sa introduca o inovatie referitoare la tainele Biblice. Pana acum, Bisericile Ortodoxe au acceptat de obicei in randul lor indivizi sau biserici prin mijloacele strictetii (AKRIBEIA) sau pogoramantului (OIKONOMIA).

(a) Prin Acrivie, o persoana este primita prin botez, mirungere si marturisirea credintei Ortodoxe, insotita de respingerea greselilor de dinainte.

(b) Prin Iconomie, o persoana este primita prin mirungere, marturisirea credintei Ortodoxe si respingerea greselilor de dinainte.

39) Nici una din aceste doua modalitati de a intra in Biserica nu este, in sine, o judecata a validitatii sau a ne-validitatii sacramentelor Bisericii de origine, de vreme ce nu exista taine in afara Trupului lui Hristos. O persoana este fie un madular al Trupului lui Hristos, prin botezul lui in Duhul, adica luminarea si/sau proslavirea (indumnezeirea) in Hristos, fie este inca stadiul de curatire, prin botezul lui cu apa spre iertarea pacatelor si in curs de a deveni un madular al Trupului lui Hristos si templu al Duhului Sfant. Cineva poate fi un credincios intru Hristos, fara a apartine nici uneia din aceste doua categorii. Acest lucru este adevarat si pentru ortodocsii nominali. Este la latitudinea fiecarui sinod de episcopi ortodocsi sa hotarasca starea fiecaruia dintre grupurile celor ce cauta partasie in Trupul lui Hristos.

40) Referitor la tamaduirea prin curatire, luminare si indumnezeire, nu exista nici o diferenta intre Latini si majoritatea protestantilor, din moment ce, sau daca ei nu sunt angajati in aceasta tamaduire, care nu are nimic de a face cu misticismul. Lucru adevarat si pentru ortodocsii nominali. Motivul pentru cresterea numarului celor din urma (mai ales din vremea lui Petru cel Mare) este ca profesorii facultatilor ortodoxe nu mai cunosteau, si multi inca nu cunosc, aceasta traditie Biblica/Patristica a tamaduirii si, prin urmare, tind sa copieze din lucrari ne-patristice sau ne-ortodoxe, pentru a-si scrie manualele. Rezultatul a fost aparitia unei grup numeros de clerici care nu mai vad nici o diferenta majora intre intelegerea Latina si cea Ortodoxa a Tainelor in cadrul Trupului lui Hristos.

41) Intrebarea fundamentala care se pune este clara: Este dogma 1) o protectie impotriva ipotezelor falsilor tamaduitori si 2) o calauza catre tamaduirea oferita de curatire si luminarea inimii si indumnezeire (theosis), sau nu?

42) “Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit.” (1 Cor. 11:28-30). Cu alte cuvinte, cineva se cerceteaza pe sine pentru a vedea daca este un madular al Trupului lui Hristos aflat in starea de luminare, de ex. cel putin cu un fel de limbi. Altfel, el se impartaseste din paine si din pahar “cu nevrednicie” (1 Cor. 11:27). Intr-un astfel de situatie, acela este inca “neputincios” sau “bolnav” si chiar “mort” duhovniceste (1 Cor. 11:30), de ex. nu ia parte intru invierea persoanei launtrice si astfel inca nu se impartaseste la Euharistie spre viata in Hristos, ci mai degraba spre judecata. “Caci de ne-am fi judecat noi insine, nu am mai fi judecati. Dar, fiind judecati de Domnul, suntem pedepsiti, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea” (1 Cor. 11:31-32). In starile de luminare si indumnezeire, o persoana este invatata intru duhul ei de catre Insusi Hristos. Aceasta este tamaduirea pe care Pavel o descrie in detaliu in 1 Cor. 12-15:11. [10]
VI. Nu trebuie facuta confuzie intre formulari ale dogmei si taina lui Dumnezeu

43) Condamnarea ereziilor, prin formulari dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice si Locale, a fost facuta doar pentru a-l pastra pe credincios in interiorul acestei traditii, a tamaduirii in Hristos. Aceste formulari nu au nimic in comun cu analogia fidei si analogia entis augustiniana si franko-latina, adica cu speculatiile teologice si filosofice intemeiate pe o presupusa similaritate intre creat si necreat. Credinta intr-o asemenea similaritate a fost caracteristica de baza a ereziilor, devenind obisnuita si printre unii ortodocsi. Singurul scop al formularilor dogmatice este acela de a sluji la tamaduirea sufletului omenesc intru si prin Hristos Insusi.

VII. Tainele

44) Doctrinele franko-latine despre sacramente (taine) si harul creat sunt intemeiate pe Hristologia lui Augustin si pe cautarea acestuia dupa fericirea neo-platonica. El a respins, fara sa stie, identificarea lui Hristos cu Ingerul vechi testamentar al lui Dumnezeu, Cel Ce este, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov Care I-a aparut lui Moise in tufisul ce ardea, si Imparatul Slavei, Domnul Savaot, Pantocratorul, si Ingerul de Mare Sfat Care s-a aratat proorocilor Vechiului Testament, identitate definita la primul si cel de-al doilea Sinod Ecumenic. Augustin a fost indrumat gresit sa creada ca aceasta identificare a fost doar invatatura ereticilor arieni. El nu a stiut ca aceasta a fost si invatatura Parintilor de la cel dintai si cel de-al doilea Sinod Ecumenic. In timp ce arienii si eunomienii credeau ca acest Domn si Inger al Slavei a fost creat de Dumnezeu, Parintii Ortodocsi stiau, din propria lor proslavire intru Hristos si din Biblie, ca El este Fiul necreat al lui Dumnezeu si de o fiinta cu Tatal Sau. La aceasta necunoastere a identificarii lui Hristos cu Imparatul Slavei vechi-testamentar, Augustin a mai adaugat si cautarea sa personala dupa fericirea neo-platonica, care nu are nimic de a face cu proslavirea dumnezeiasca a apostolilor si proorocilor.

45) Augustin este parintele invataturii ciudate a franko-latinilor, conform careia Dumnezeu aduce la existenta creaturi pentru a fi vazute si auzite de prooroci si de apostoli, si pe care El le trece inapoi in inexistenta, dupa fiecare revelatie anume[11]. Astfel, inainte-mentionatul Inger al lui Dumnezeu vechi testamentar si focul din tufisul ce ardea, stalpul de foc si norul, pasarea de la botezul lui Hristos, slava si legea lui Dumnezeu din ambele Testamente, si chiar limbile de foc de la Rusalii, se presupune ca au fost aduse toate la existenta si apoi scoase din existenta. Cu alte cuvinte, simbolurile lingvistice folosite de cei ce au scris Biblia pentru a indica proslavirile/revelatiile si lucrarea harului lui Dumnezeu sunt transformate in creaturi vremelnice, care intra si ies din existenta. Intr-adevar, pentru franko-latini aceasta se presupune a fi cea mai joasa forma de revelatie, care este inlocuita de revelatiile divine facute direct intelectului.

46) Aceasta a fost invatatura lui Varlaam din Calabria, care venise din Apus, devenind ortodox fara a cunoaste credinta Bisericii in aceste probleme. Dupa dispute cu monahii ortodocsi, aparand aceste pozitii franko-latine, invataturile sale au fost osandite la Sinodul Ecumenic al noualea [12], de la Constantinopol, din 1341 [Sinoadele palamite, n.t.]. Putin mai tarziu, a devenit cunoscut faptul ca invataturile sale erau de fapt originalitatile lui Augustin, urmate de catre intreaga Biserica Franko-latina. Este vadit faptul ca din aceasta pricina, si nu doar din cauza lui „Filioque”, a fost asezat Augustin la marginea autoritatii patristice. In contrast, Biserica serbeaza praznicul Sf. Grigorie Palama in a doua Duminica a Postului Mare, ca a doua Duminica a Ortodoxiei, pentru rolul covarsitor avut impotriva ereziilor franko-latine ale lui Varlaam si cu scopul de a-i ocroti pe credinciosi in drumul lor spre harul necreat, prin curatirea, luminarea si proslavirea lor intru Hristos. Astfel, ei devin dumnezei prin har, si il vad pe Dumnezeu in Logosul Lui intrupat si prin Sfantul Duh.

NOTE

[1] Pentru surse documentate cu detalii ale uciderii episcopilor si egumenilor celti si saxoni, si inlocuirea lor cu nobili din regatele Frankiste al Franciei, adica Galia, Germania si Italia, vezi Auguste Thierry, “Histoire de la Conquęte de l’Angleterre par les Normands,” Paris 1843, vol. 2. pp. 147 (1071-1072), 215-219 (1075-1076), 284, 313-314, 318 (1087-1094);vol. 3, pp. 35 (1110-1138), 214-215 (1203).
[2] Ibid., vol. 2, pp.55, 66 (1068), 111, 145, 184 (1070-1072),215 (1075-1076), 240-242 (1082), 313-316 (1088-1089); vol. 3, pp. 35, 44, 47 (1110-1140). Vezi si J. S. Romanides, “Church Synods and Civilization,” in Theologia, Atena, vol. 63, nr. 3, 1992, p. 427-428.
[3] In adaugire la lucrarea mentionata in nota [1], vezi J. S. Romanides, “Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, an interplay between theology and society,” Holy Cross Orthodox Press, Brookline, Massachusetts 1982.

[4] Ibid., pp. 11-14.

[5] Adica un locuitor al provinciei romane Magna Graecia, din Italia de sud

[6] Migne P L, 89, 744; Mansi 12, 313-314.

[7] J. S. Romanides, “Franks, Romans, Feudalism and Doctrine,” pp. 19-20.

[8] Ibid., pp. 20-38.

[9] Vezi, de exemplu, vol. 2, pp. 314-349, de F. Cayrč, A. A. Manual of Patrology and History of Theology, (English version), Tournai vol 1, 1935, vol 2, 1940. Incepand de la pag. 351 a vol. 2 si mai departe, ni se spune despre Urmasii Scolastici ai Parintilor si apoi de Marii Urmasi ai Parintilor iar, in sfarsit, incepand de la pagina 661, ni se spune despre “Decaderea Generala a Scolasticismului”

[10] Vezi studiul la care se refera nota [1]

[11] Vezi, de exemplu, lucrarea sa De Trinitate, Cartile II si III.

[12] Dupa Legea Romana.

(articol preluat de pe http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/balamand_romanides.htm)

N.n. – Un document care arată indirect de ce Patriarhia Alexandriei nu va protesta niciodată faţă de mărturisirea eretică de credinţă a sinodului BOR din decembrie 1994, prin care s-a afirmat că noi avem aceeaşi credinţă cu ereticii monofiziţi (rătăcirea B.O.R. a fost condamnată de părinţii de la Sfântul Munte Athos – textul se poate citi pe http://www.danionvasile.ro/blog/2009/06/11/pozitia-bor-este-%E2%80%9Estraina-de-cugetarea-bisericii-sobornicesti%E2%80%9D/ ).

Acord pastoral între Patriarhia Ortodoxă Coptă şi Patriarhia Ortodoxă Greacă din Alexandria (2001)

Întrucât Sfintele Sinoade, atât cel al Bisericii Ortodoxe Copte, cât şi cel al Patriarhiei Ortodoxe Greceşti a Alexandriei şi Întregii Africi au acceptat deja rezultatul dialogului oficial dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale cu privire la hristologie, inclusiv cele două acorduri oficiale: primul referitor la hristologie, semnat în iunie 1989 în Egipt, şi al doilea, de asemenea, referitor la hristologie şi la ridicarea anatemelor şi restaurarea deplinei comuniuni, semnat la Chambesy în 1990, în care se afirmă că „în lumina declaraţiei comune referitoare la hristologie…, am ajuns la o înţelegere clară a faptului că ambele familii au păstrat cu credincioşie aceeaşi credinţă ortodoxă hristologică, şi continuitatea neîntreruptă a tradiţiei apostolice”. S-a convenit recunoaşterea reciprocă a Tainei Botezului, întemeindu-ne pe ceea ce a spus Sfântul Pavel, „Un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5). (n.n. – după învăţătura Sfinţilor Părinţi, nu există Botez în afara Bisericii, iar botezul ereticilor nu este botez. Abia când unii eretici cer să intre în Biserica ortodoxă, botezul lor devine lucrător, dacă Biserica îl acceptă prin pogorământ – în anumite cazuri. Ereticul care moare nebotezat cu botez ortodox, deşi a fost botezat în oşbtea sa eretică, nu merge în faţa Domnului ca un creştin botezat).

Însă, întrucât până acum am aşteptat reacţiile Sfintelor Sinoade şi ale altor Biserici ale ambelor familii, restaurarea deplinei comuniuni nu s-a realizat încă între cele două părţi ale dialogului bilateral. (n.n. – iată că aceasta – din punctul de vedere al ecumeniştilor –  este singura piedică pentru ajungerea la comuniunea deplină. Nu se pune deci problema lepădării ereticilor de rătăcirea lor…) Şi datorită consecinţelor de ordin pastoral şi a implicaţiilor cauzate de căsătoriile creştine mixte dintre membrii celor două Patriarhii ale Alexandriei, majoritatea credincioşilor acestora trăind în aceeaşi ţară. Aceste căsătorii fiind dificil de oficiat în ambele Biserici în acelaşi timp sau în con-celebrare, urmarea este apariţia multor lucruri sensibile între cele două familii ale partenerilor unor astfel de căsătorii. Astfel de lucruri sensibile se pot prelungi chiar şi după căsătorie şi pot afecta relaţiile dintre comunităţile celor două Biserici.

Pentru motivele menţionate mai sus, Sfintele Sinoade ale ambelor Patriarhii au căzut de acord să accepte ca Taina Cununiei să fie oficiată în oricare dintre Biserici, cu condiţia ca aceasta să fie oficiată pentru doi parteneri care nu aparţin aceleiaşi Patriarhii. Atât mireasa, cât şi mirele trebuie să prezinte un certificat valid de la propria sa Patriarhie, care să ateste că ea/el au permisiunea de a se căsători, şi care să indice amănunte cu privire la statutul lor marital  de până atunci.

Fiecare dintre cele două Patriarhii va accepta, de asemenea, să oficieze toate celelalte Taine pentru noua familie rezultată în urma acestei căsătorii creştine mixte. (n.n. – prin aceasta, Patriarhia Ortodoxă a Antiohiei recunoaşte „tainele” ereticilor copţi.)

S-a convenit că Patriarhia care va oficia cununia va fi responsabilă pentru orice problemă ivită în ceea ce priveşte această căsătorie, luând în consideraţie legile unitare referitoare la căsătorie, semnate de către întâi-stătătorii Bisericilor din Egipt în anul 1999.

Fiecare Patriarhie îşi rezervă dreptul de a nu oficia Sfintele Taine pentru persoanele despre care consideră că nu respectă canoanele sale în conformitate cu Tradiţia Apostolică.

Petru al VII-lea, Papă şi Patriarh al Alexandriei şi Întregii Africi

Shenouda al III-lea, Papă şi Patriarh al Scaunului Sfântului Marcu

(Traducere de Daniela Dan. Documentul este preluat de pe http://www.antiochian.net/index.php?option=com_content&task=view&id=655&Itemid=63)

Una dintre problemele principale ale unui mare număr de clerici şi credincioşi din Biserica Ortodoxa Română este lipsa unei perspective eclesiologice întemeiate pe învăţătura Sfintelor Sinoade Ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi. Astfel, o sumedenie de probleme de mică importanţă sunt dezbătute cu multă emfază la şedinţe preoţeşti, la emisiuni radio-TV sau pe diferite blog-uri.

Din păcate, problemele grave – precum participarea Bisericii Ortodoxe Române la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), semnarea documentelor cu monofiziţii sau a celor cu catolicii (la Balamand, în 1993) sunt aproape ignorate. Şi aceasta pentru simplul fapt că nu există justificare ortodoxă pentru erezie…

O dovadă simplă. Participarea BOR la CMB este prezentată în facultăţile de teologie ca o încercare de a prezenta lumii întregi adevărul Ortodoxiei. În realitate, participarea la CMB este o formă de lepădare de credinţa în existenţa unei singure Biserici sfinte, soborniceşti şi apostoleşti, cea Ortodoxă.

Întrucât teologii şi ierarhii ecumenişti vor încerca să deturneze atenţia spre probleme secundare – cum este asistenţa socială inter-confesională – vom face referire la Crezul CMB, aşa cum este exprimat în Constituţia şi prevederile Consiliului Mondial al Bisericilor (după modificarea lor de către cea de-a noua Adunare de la Porto Alegre, Brazilia, februarie 2006): „Consiliul Mondial al Bisericilor este o frăţie de biserici care Îl mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor potrivit Scripturilor, şi, prin urmare, caută să înfăptuiască împreună chemarea lor comună spre slava Unui Singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. (…) Scopul principal al acestei frăţii de biserici din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor este să se cheme reciproc la o unitate văzută într-o singură credinţă şi într-o singură comuniune euharistică (adică „împreună-împărtăşire”), exprimată în rugăciune şi împreună-vieţuire în Hristos, prin mărturia şi slujirea în faţa lumii, şi pentru a înainta spre acea unitate în care lumea să creadă.”

Iată scopul CMB – ca bisericile să ajungă la unitatea văzută într-o singură credinţă şi la împreună-împărtăşire. Pentru aceasta s-a întocmit un plan bine pus la punct, ai cărui paşi sunt pierzători pentru suflet. De exemplu, celebrul document de la Lima BEM (Botez, Euharistie, Ministerium) considera că este foarte important ca la baza comuniunii dintre biserici să stea recunoaşterea acestor trei Taine, pe care diferitele confesiuni sunt chemate să şi le recunoască reciproc. (Dar cum să recunoşti tainele ereticilor?)

Biserica Ortodoxă a Georgiei a ieşit din CMB. Cum? Datorită curajului unor preoţi de a nu-l mai pomeni la slujbe pe patriarhul Ilias, care a fost chiar co-preşedinte al CMB între anii 1978-1983… Aceşti preoţi au spus că nu pot să pomenească un patriarh care sprijină erezia ecumenismului. Sinodul Bisericii Georgiene a avut de ales între a ieşi din CMB sau a rămâne fără o mare parte din credincioşi…

Lucrurile sunt simple, fie că ne place sau nu să privim adevărul în faţă.

Biserica Ortodoxă nu poate fi parte a unei frăţii de biserici care caută unitate văzută şi împreună-împărtăşire. Dacă îi acuzăm pe copţi sau pe catolici de ereziile lor, să ne dăm seama că şi participarea la CMB este o erezie, aşa cum au mărturisit şi preoţii georgieni contestatari. Tocmai de aceea aşa-zisa Biserică Catolică nu face parte din CMB, tocmai pentru că ea consideră că este Biserica Adevărată. Noi, făcând parte din CMB, ne lepădăm de învăţătura din Crez.

În Dosarul CMB vor fi tipărite mai multe articole legate de participarea şi ieşirea din această organizaţie anti-bisericească. Ar fi de dorit ca şi în România să existe preoţi care să aibă curajul unei atitudini similare cu cea a mărturisitorilor georgieni. Pentru că fără dreaptă credinţă, nevoinţele şi rugăciunile rămân fără plată.

„În scopul unităţii văzute desăvârşite, bisericile sunt chemate să abordeze din nou şi într-un mod mai focalizat chestiunile recurente. Printre întrebările pe care bisericile ar trebui să le adreseze permanent sunt şi următoarele:

a) În ce măsură poate biserica dumneavoastră să discearnă expresia fidelă a credinţei apostolice în propria sa viaţă, rugăciune şi misiune, precum şi în cele ale altor biserici?

b) Unde anume percepe biserica dumneavoastră fidelitatea faţă de Hristos în credinţa şi viaţa altora?

c) Recunoaşte biserica dumneavoastră un model comun al iniţierii creştine întemeiat pe Botez, în viaţa altor biserici?

d) De ce crede biserica dumneavoastră că este necesar, că este permis, sau că nu este posibil să se împărtăşească la Cina Domnului cu cei care aparţin altor biserici?

e) În ce fel poate biserica dumneavoastră să recunoască hirotoniile altor biserici?

f) În ce măsură poate biserica dumneavoastră să împărtăşească spiritualitatea altor biserici?

g) Cum va sta biserica dumneavoastră împreună cu celelalte pentru a se confrunta cu probleme ca hegemoniile sociale şi politice, cu persecutarea, opresiunea, sărăcia şi violenţa?

h) În ce măsură va participa biserica dumneavoastră împreună cu alte biserici la misiunea apostolică?

i) În ce măsură împărtăşeşte biserica dumneavoastră cu alte biserici formarea în credinţă şi educaţia religioasă?

j) Cât de mult poate biserica dumneavoastră să se roage împreună cu alte biserici?

Prin adresarea acestor întrebări, bisericile vor fi provocate să recunoască zone pentru înnoire în propria lor viaţă şi noi oportunităţi pentru a aprofunda relaţiile cu cei de alte tradiţii.”

Documentul se încheie cu îndemnul: „Să ascultăm ceea ce Duhul Sfânt spune bisericilor”. (Traducere – pr. lect. univ. dr. Nicolae Moşoiu -www.ecum.ro/infoecum/Ro/dokumente-/)

CMB cheamă implicit Biserica Ortodoxă Română să dea un răspuns la aceste întrebări. De zeci de ani, ereziile din documentele semnate în CMB sau în alte foruri ecumeniste sunt cunoscute  doar de către un mic număr de clerici şi teologi. Ar trebui ca BOR să răspundă întrebărilor de la Porto Alegre arătând că nu crede că Biserica lui Hristos poate fi înghiţită de un organism pluri-confesional.  Şi ar trebui să iasă din CMB, înainte ca iubitorii de adevăr să  părăsească staulul BOR…

Scrisoare deschisă către Patriarhului Ilia al Georgiei

de la Obştea Mănăstirii Sfântul Shio din  Mghvime

„Hristos Domnul a numit acea Biserică care păstrează mărturisirea cea adevărata şi mântuitoare Biserica Sobornicească. Pentru această mărturisire l-a numit pe Petru binecuvântat, când a declarat că «pe această piatră [adică, a dreptei credinţe]  voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui» (Mat. 16, 18)” – Sfântul Maxim Mărturisitorul (Migne PG 90, 132A)

„Am ajuns orfani, fără de tată” – Plângerile lui Ieremia

„Cine citeşte să înţeleagă” – Mat. 24,15

În vechea Sodomă trăia dreptul Lot cu familia sa. Dumnezeul cel îndelung-răbdător, aşteptând convertirea, schimbarea inimilor sodomiţilor, le-a dăruit tot ceea ce aveau de trebuinţă: apă, aer, hrană…viaţa însăşi. Lot era pentru ei o pildă de virtute, un model de îndreptare. Dar în zadar. Măsura fărădelegii şi a păcatului era dincolo de orice limită; Domnul a scos afară familia lui Lot şi a distrus cetatea prin foc, luând acea viaţă pe care le-o dăruise. Ca şi Sodoma se preface acea Biserică în care grozăvia învăţăturilor eretice îşi află un loc de cinste. Îndelung-răbdător şi mult-milostiv este Domnul şi, precum distrugerea Sodomei a fost întârziată de dragul dreptului Lot, la fel, de dragul drepţilor Săi slujitori  din vremea aceasta, El nu îşi va îndepărta harul Sfântului Duh de la Biserica aceea care a rătăcit spre bezna ereziei, care Îi este atât de vrăjmaşă. Dar pentru câtă vreme? Unde este limita dincolo de care fărădelegea întrece îndelung-răbdarea şi milostivirea Sa? Dacă vremea pentru un exod precum cel al lui Lot a venit, atunci această vreme înseamnă sfârşitul perioadei [îngăduită pentru pocăinţă], este vremea pentru îndeplinirea judecăţii lui Dumnezeu, vremea pentru mânia cea dreaptă, vremea pentru luarea de la noi chiar a Sfântului Duh. Plecarea din mijlocul păcatului a adevăraţilor fii ai Bisericii slujeşte drept semn al morţii duhovniceşti a ierarhiei Bisericii Locale. Şi doar atunci când Domnul îi va chema la El pe toţi cei credincioşi Lui – adevărata Sa Biserică – harul Sfântului Său Duh va părăsi cu desăvârşire adunarea acelora care vor rămâne în urmă.

Lot i-a avertizat pe ginerii lui asupra judecăţii lui ce avea să vină în curând, însă aceştia au râs de el. Şi ginerii săi au ars împreună cu sodomiţii.

Avem şi exemplul ninivitenilor. Ninivitenii s-au pocăit şi judecata lui Dumnezeu nu s-a mai arătat. Dar cel al Sodomei? Era Sodoma în stare să se schimbe? Sodoma, în care nu exista nici măcar conştientizarea nevoii de îndreptare?

1. Ecumenismul este erezie! Aceasta este limpede. Mai mult decât atât, este erezia ereziilor.
2. Dintre toate erorile aşa-numitului „ecumenism”, eroarea fundamentală şi cea mai profundă este cea referitoare la natura Bisericii înseşi. Aceasta este o erezie ecleziologică. Este contrară mărturisirii de credinţă niceo-constantinopolitane, căci susţine că nu există vreo „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”
3. Aşa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” chiar în denumirea sa conţine o contradicţie a doctrinei creştin-ortodoxe referitoare la Biserică. Şi în a sa „Teorie a Ramurilor” respinge într-un mod desăvârşit această dogmă. Iar „Consiliul” se străduieşte să împlinească această respingere fundamentală prin practica sa militantă a „pluralismului religios”.
4. Biserica Ortodoxă, participând la activităţile mai sus numitului „Consiliu Mondial al Bisericilor”, îşi declară consimţământul faţă de toate învăţăturile şi activităţile sale [ale CMB]. Chiar prin acest mijloc ea devine parte a minciunii şi a tuturor greşelilor Consiliului. Ea devine eretică în măsura în care Consiliul însuşi este eretic.
5. Această erezie pătrunde şi mai adânc în trupul Bisericii prin participarea ierarhiei în diverse forme de împreună-celebrări liturgice oficiate de instituţiile Consiliului în decursul activităţilor ei obişnuite.
6. Biserica Ortodoxă Georgiană (BOG) a fost un membru activ al CMB un răstimp destul de îndelungat (din 1962). Această participare intensă, manifestată în activităţile ierarhilor din treptele superioare, este calea de cădere în erezie sau, mai degrabă, este în fond deja în erezie.
7. Atât în numeroasele apariţii publice, cât şi ex cathedra, ierarhii din treptele superioare ale BOG s-au arătat a fi apologeţi şi propovăduitori ai ereziei ecumenismului. La Sinodul  Local din 1995 participarea în această mişcare a fost înregistrată în documentele oficiale şi confirmată de autoritatea ecleziastică. Prin acest mijloc, erezia a fost clar inserată în trupul Bisericii Locale Georgiene
8. Când Biserica începe în orice grad să accepte învăţături eretice, atunci harul mântuitor slăbeşte întru ea. Odată ce Biserica, luată în întregime, acceptă erezia, atunci harul mântuitor părăseşte comunitatea, deoarece mântuirea pentru membrii ei devine imposibilă, chiar dacă ei şi-ar da vieţile pentru convingerile lor.
9. Există doar două căi de scăpare din situaţia care a apărut în BOG: fie Biserica renunţă la greşeala sa, fie  cei care îşi doresc mântuirea părăsesc adunarea celor necredincioşi
10. Respingerea de către Biserică a ereziei ecumenismului trebuie să fie exprimată prin plecare sa din CMB. Nu există altă cale.
11. Aceasta poate fi făcută doar de către ierarhii din treptele superioare ale BOG – acesta este prerogativa lor. Însă ierarhii refuză să facă astfel.
12. Unii dintre ierarhi consideră că un asemenea pas ar fi discordant faţă de progresele contemporane de integrare globală. În propriile lor concepţii subordonând viaţa Bisericii simplelor legi prin care funcţionează societatea, ei îi ameninţă pe creştini cu dificultăţi economice, politice, religioase, cu izolare culturală şi o multitudine asemănătoare de orori imaginare.
13. Un asemenea mod de gândire se bazează pe lipsa de credinţă în purtarea de grijă dumnezeiască a Creatorului şi Întemeietorului Bisericii pentru aceasta. Ceea ce este necredinţă, este  veritabil ateism, ce captivează mintea şi conştiinţa. Ei nu îşi dau seama că Domnul nu îi părăseşte pe adevăraţii Săi slujitori. Ochiul Său nu doarme; şi puternică este mâna Sa cea dreaptă.
14. Alţi ierarhi, neavând o conştiinţă creştină adevărată şi nedorind să înţeleagă însăşi esenţa dogmelor Bisericii lui Hristos, socotesc că a fi membru al CMB nu este un păcat atât de mare. Unii ca aceştia caută prin diverse compromisuri să  înşele şi pe Dumnezeu, şi pe ei înşişi.
15. Aşa că ce îi rămâne de făcut unui creştin ortodox care îşi caută mântuirea, care este sigur că această mântuire nu este posibilă fără o adevărată credinţă, liberă de monstruozitatea ereziei?
16. „…iar ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară”. ( Fapte 5, 41)

„…Cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor pentru oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa, unii ca  aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri.” (Canonul al XV-lea al Primul/al Doilea Sinod local de la Constantinopol)

În comentariul său asupra Canonului al XIV-lea al Celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic, Zonara scrie: „Sunt de asemenea eretici şi cei care chiar şi numai  parţial sunt în dezacord cu învăţătura Bisericii sau care doar o distorsionează uşor”.

Mănăstirea Dreptului nostru Părinte Shio din Mghvime (cel ce s-a nevoit într-o peşteră) rupe comuniunea cu Preafericitul Părinte Patriarh Ilia al II-lea, Catholicos al Întregii Georgii, din cauza ereziei ecumenismului.

Arhimandritul Gheorghe, Stareţul Mănăstirii
Arhimandritul Ioan

Ieromonahul Nicolae
Monahul  Chiril

Fratele  Visarion

Fratele Guram

14/27 aprilie 1997

Mănăstirea Betania rupe comuniunea cu Preafericitul Părinte Patriarh Ilia al II-lea Catholicos al Întregii Georgii din cauza ereziei ecumenismului.

Stareţul Mănăstirii, Ieromonahul Agheu

Monahul Eutihie
Monahul Gavriil

18 aprilie / 1 mai 1997

Stareţul Mănăstirii Zarzma, Arhimandritul Gheorghe, rupe comuniunea cu Preafericitul Părinte Patriarh Ilia al II-lea, Catholicos al Întregii Georgii  şi cu Episcopul Serghie de Akhaltsikhe din cauza faptului că au căzut în erezia ecumenismului

Arhimandritul Gheorghe

2/15 mai 1997

Către  Preafericitul Părinte Patriarh Ilia al II-lea, Catholicos al Întregii Georgii,
şi Sfântului Sinod al Episcopilor  Bisericii Ortodoxe Georgiene

Preafericirea Voastră, Preasfinţiţi Episcopi,

Cu smerenie vă aducem la cunoştinţă că având binecuvântarea episcopului în funcţie al Eparhiei de Shemokmedi, Episcopul Iosif, o întrunire a clerului din Guria a fost ţinută pe data de 6/19 mai, anul curent. La această întrunire am discutat despre situaţia care a apărut în sânul Bisericii Mamă, mai cu seamă declaraţiile obştilor Mănăstirilor Sfântul Shio din  Mghvime, Betania, Sfântul David din Garedzhe. Cu smerenie vă rugăm să nu sfâşiaţi cămaşa Bisericii lui Hristos prin schismă.

În numele dragostei, hotărâţi-vă să părăsiţi Consiliul Mondial al Bisericilor.

În caz contrar, vom subscrie deciziei obştilor mai sus menţionate şi vom rupe comuniunea cu Sfinţiile Voastre.

1 ) Stareţul Mănăstirii Sfântul Nicolae din Shemokmedi, Arhimandritul Nicolae
2) Părintele duhovnic al Mănăstirii Dzhikheti, Arhimandritul Andrei
3) Preotul paroh al Catedralei din Shemokmedi, Protopopul Vasile

4) Preotul paroh al  Bisericii Sfinţii Iulita şi Chiric, Preotul Matei

5) Preotul paroh al  Bisericii Sfântul Gheorghe din Dvabchu, Preotul Constantin
6) Diaconul Catedralei din Shemokmedi, Pr. Chiriac