Interviul poate fi vizionat la http://www.ortodoxtv.com/filme-video/pr.arsenie-marturisirea-adevarului.php

D. V.: În ziua de astăzi se spune că e bine să facem pace unii cu alţii, să fie înţelegere între confesiuni, înţelegere între religii. Că Dumnezeu primeşte rugăciunile oame­ni­lor, indiferent de religia în care se află.

Pr. A.: Asta o spun oamenii, că Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decât oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul? Pentru care motiv, după 1054 de ani, s-au despărţit? Şi acuma vor să ne împăcăm?! Mai mult decât ei, vrem noi pace – dar în adevăr! Îi primim cu toată plăcerea.

Eram în preajma hramului. Şi a sosit un preot din Paris, probabil cu gândul să slujească a doua zi, că era Sfânta Maria. Era şi P.S. Serafim, în casa arhierească. Şi a venit acolo, acest părinte, şi s-a prezentat când a intrat – că era camera plină cu musafiri, vreo treizeci de persoane distinse din Constanţa. Eram la o gustare, că a doua zi era hramul, obiceiul locului. Şi ăla s-a prezentat, până a ajuns la mine şi la P.S. Serafim. Şi: „Arsenie! Arsenie! Arsenie!…” Făcea teatrul ăsta. Zic: „nu-mi place deloc”. Ce să spună el Apusului din partea părintelui Arsenie? Să vină la răsărit, fără pretenţii şi smeriţi. „Păi, (ei – n.n.) zic că au dreptate”. Dreptate şi dracu’ zice că are. Ăsta nu e un argument. În sfârşit, nu mă lăsa deloc.

D. V.: Era catolic?

Pr. A.: Era ortodox, dragă, venea de la Paris, voia să slujească a doua zi la noi, la… a venit un catolic să slujească şi nu i-am dat voie. Şi i-am spus multe lucruri, şi i-am spus şi lucrul acesta: „Napoleon a omorât un demnitar. Şi i-a spus cineva: «Sire, pe lângă marele păcat pe care l‑aţi făcut că l-aţi omorât, aţi făcut şi o nedreptate.»” Deci, aia era mai important decât moartea unui om. Şi aşa este! Nu putem să susţinem un adevăr după cum vrem noi. Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică acum: „Hai să ne împăcăm!” N-a făcut nicio greşeală. Să vedem de unde au plecat ei, primii, chiar cu cafea, dacă vor. Dar nu vrea! Şi acum să punem o întrebare: „dacă vii să ne împăcăm, renunţi la filioque? Renunţi la primatul papal? Renunţi la indulgenţe? Renunţi la imaculata concepţie?” Nu renunţi la nimic. Deci, vizibil, vor să pună mâna… Dar ceea ce este important… Dacă ai ochi de văzut, să vezi că îi roade ceva. Îi roade dorinţa de hegemonie, ori un vierme care nu-i lasă în pace – pentru că nu sunt în adevăr. Pentru că nu putem trece cu vederea. Dumnezeu nu vede toate aceste lucruri? Nu le suportă cu multă plăcere. Adevărul este singurul care odih­neşte. Dacă nu eşti în adevăr, nu eşti în Dumnezeu. Şi e numai unul adevărul. Eu sunt Adevărul şi Viaţa. Ce putem ciunti din adevăr? Nu ciuntim nimic. E vorba de cre­dinţă, dragii mei, nu-i vorba de păcate de moarte, capitale şi nu mai ştiu cum. E vorba de cele mai grozave păcate. Pentru că au fost anatemizaţi. Patriarhii Sinoadelor ecumenice, pe Nestorie l-au anatemizat şi anatemizat a rămas. Pur şi simplu nu i-a mai convenit, la 1054, cu acel Umberto, să ne pună anatema pe sfânta masă. Şi demonstrativ şi îndrăz­neţ. Măcar că Roma era primus inter pares la sinoade, primul între egali adică. Dar atâta era, mai mult nu poţi. Şi în sfârşit, s-au dat de gol catolicii prin mărturisirea papei (Ratzinger – n.n), prin care a fost declarată (Biserica Catolică drept – n.n) singura Biserică. De ce mai rezistăm atâta timp? Mă rog, mă rog! Dar noi cine suntem? Şi cu cine vreţi să vă împăcaţi, dacă voi sunteţi singurii, singura Biserică? Şi suntem obligaţi să stăm drepţi la astfel de afirmaţii şi astfel de dorinţe bolnave.

D. V.: Dar ce trebuie să facem?

Pr. A.: Murim! Pentru adevăr, asta facem. Nu se pune problema: apărăm adevărul, orice ar fi. Dacă e moarte, e sfinţenie, dacă nu e moarte, e laşitate.

D. V.: Şi cum scăpăm de frica de moarte?

Pr. A.: Dragă, viaţă înseamnă moarte continuă. Uite, a venit, îl înfruntăm. Mă culc liniştit, şi ăsta nu e lucru puţin, ca un creştin să doarmă liniştit în privinţa adevărului. Şi noi suntem cei care trebuie să mărturisim adevărul. A anatemizat Biserica lumea de pe stradă? Nu, ci pe cei care au susţinut un punct de vedere greşit? Nestorie, şi ceilalţi, nu-i luăm pe toţi. Pentru că cuvântul ăsta (Filioque – n.n.), cu Sfântul Duh, că vine de la Fiul,… s-a discutat în toate sinoadele, şi nici unul n-a acceptat. Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte activ în răspunsurile astea… Ca şi cum Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu, ştii, că e tata, e fiul, şi e şi nepotul acuma. E de o fiinţă Tatăl, cu Fiul, cu Sfântul Duh. În trei chipuri, în trei feţe, în trei persoane. Sigur că lumea care crede într‑un Dumnezeu o să întrebe: „cum sunt trei?” Ei, Sfântul Spiridon – care e (prăznuit – n.n.) chiar astăzi – a dovedit (adevărul prin minunea – n.n.) cu cărămida. Acest grozav Spiridon n-a făcut nici un fel de teologie, n-a făcut. Teolog e cine susţine adevărul. Ce teologie ceri? Avem teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz şi Ioan cel Nou (care a teologhisit apărând adevărul în faţa celor prigonitorilor musulmani – n.n). Vrei să faci pe teologul? Ce teologie? Adevărul poate să-l apere oricine ar fi creştin.

D. V.: Dar mai sunt astăzi oameni simpli, cum a fost Sfântul Spiridon? Înainte de a deveni episcop, el avea grijă de oi, de animale. Mai sunt oameni simpli astăzi, care au curăţia credinţei lui?

Pr. A.: Păi, fără discuţie. E liber fiecare să apere adevărul. Teologia rânduieşte lucrurile, dar nu e singura care are cuvânt. Toţi Sfinţii Părinţi, de la Sinoadele Ecumenice… Sfântul Atanasie era mai teologit, şi era diacon. Şi avea libertatea să apere adevărul chiar dacă nu era arhiereu. Că la sinoade se alegeau, veneau arhierei. Dar adevărul îl poate apăra oricine. Că acolo unde e adevărul, e Biserica. Nu unde e mulţime, unde e gălăgie, unde e „Hai, dom’ne, să ne-mpăcăm!” Repet: „Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică: «Să ne-mpăcăm acum, hai! Am greşit şi eu, şi tu…»”

D. V.: Aşa pun mulţi problema: au greşit catolicii, am greşit şi noi, hai să cădem la pace!”

Pr. A.: Adică, să-mpărţim pomana, ştii? Să-mpărţim colacii. Nu-i aşa, poziţia demnă. Şi acuma, i-aş întreba chiar pe ei, să spună ei, teologi şi papi şi ce sunt: „unde e adevărul?” Dar hai să ne-mpăcăm, nu? La un pahar de bere… sunt foarte siguri că, mai dă un rând, nu?

D. V.: Dar ne acuză că suntem tradiţionalişti, că suntem fanatici.

Pr. A.: Este o poziţie revoltătoare, chiar. Aşa. A început să miroase greu şi ei singuri nu mai pot să suporte propriul lor miros. Dragii mei, vreţi să fiţi fericiţi? Muriţi pentru adevăr! Pentru că nu se poate chiar aşa… Eu, când eram în închisoare, m-a chemat un colonel, cu santinele, cu puşti, şi mă ducea la el – la Aiud era. Eu eram lângă Aiud, acolo. Şi m-a întrebat, să-i spun dacă există Dumnezeu. Şi i-am spus: „Domnule colonel, asta e o întrebare de şcoală pri­mară. Şi nu mărturisesc ochii mei şi ochii dumneavoastră? Mărturisesc că există! Inima, sentimentele, comparaţie între valori, între culori, între… Dar dumneavoastră, ce motiv aveţi de spuneţi că nu există?” Dar pentru asta trebuia un mare curaj, că acolo erai otreapă, nu erai… Zice: „Păi ce, războiul din Rusia, care s-a dat în numele Crucii…” „Ce, în numele crucii? Nebunul ăla de Hitler voia să cucerească lumea! Ce, în numele crucii?” Şi el a fost biruit şi am spus: „Şi de ce nu credeţi?” Şi mi-a spus aşa – şi-a dat seama că era înfrânt: „Şi acuma, care e ultimul cuvânt?” „Sunt gata să mor pentru tot ce spun! Dumneavoastră încercaţi să muriţi pentru ce spuneţi?” „Luaţi-l de aici!” – asta a fost ieşirea tiranului: „Luaţi-l de aici!” Eu am fost bucuros că nu m-a împuşcat pe loc, ştii? Că asta era situaţia la Aiud. Asta era una din marile probleme care frământa: nu erai sigur că trăieşti până mâine. Mărturiseam prin morse, prin perete, şi le spuneam: „Dacă muriţi până mâine, e valabilă dezlegarea mea.” Le dădeam dezlegarea prin perete, aşa. „Dar dacă nu muriţi şi daţi de un preot, mărturisiţi-vă păcatele, că …” – nu era cu mâna pe cap, nu era… Înţelegeţi? Stare de spirit… Vreau să spun, în ce stare de spirit trăiam. Asta era. Aşa că moartea era foarte binevenită.

Şi acum, la fel. Apără adevărul. Moartea nu înseamnă moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viaţă. Dar cel puţin lucrurile se văd, pentru că ai apărat adevărul. Ce ziceţi? Vorbim de conştiinţa noastră, nu vorbim numaidecât de adevăruri istorice. Dar lumea nu stă de vorbă cu conştiinţa proprie. Hai să vedem de adevăr. Ce-au hotărât Sfinţii Părinţi? Ce caută filioque ăsta, când s-a hotărât la două sinoade – în primul şi al doilea – (învăţătura despre n.n.) Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cât l-a costat pe Grigorie de Nazianz să apere adevărul? Chiar la moarte a zis: „Mă duc la Treimea mea.”

D. V.: Pe cei care apără învăţătura ortodoxă, ceilalţi îi acuză că sunt fundamentalişti: „Eşti extremist, eşti mândru!” Îi pun într-o situaţie delicată.

Pr. A.: Dragă, asta nu e o mândrie. Dar dacă e o mândrie à la Hristos, e binevenită. Apostolii au apărat adevărul, iar noi suntem mândri că apărăm adevărul. Poţi să-mi spui orişicum ai vrea! Dar nu noi ridicăm problema. Ei o ridică. Ce aveţi, dom’ne, ce v-a apucat? De la 1054, până acuma? Mai ales noi, românii, avem o dovadă materială de la 1700: ne-au păcălit, să ţinem administrativ de ei. Ei, uitaţi‑vă acuma: sunt mai catolici decât… mă rog, catolicii! Greco-catolici…

D. V.: Sunt mai agresivi în manifestări.

Pr. A.: O maică m-a întrebat care drac e mai (rău – n.n)… Toţi dracii sunt ai dracului, aia e!

D. V.: Ce să facem cu lipsa de dorinţă de a cunoaşte învăţătura Sfinţilor Părinţi? Se practică o Ortodoxie care nu are baze dogmatice. Unii vor să trăiască virtutea, fără să cunoască…

Pr. A.: Asta să îi spuneţi patriarhului, nu mie.

I. L.: Adică, şi-n facultăţile de teologie, la ce se învaţă acolo…Ştiţi? Asta e problema.

Pr. A.: Eu o să vă spun, după 60 de ani de preoţie: sunt şi călugăr, sunt şi creştin. Sunt şi puşcăriaş. Sunt şi pustnic. Am dreptul să apăr adevărul. Dar chiar dacă aş fi oaie, cu glas aş apăra adevărul. Zic oaie, pentru că am văzut, când eram mic, o oaie care a dat cu piciorul şi s-a culcat. Şi n-a fost pentru mine o întrebare s-o întreb pe mama, că am văzut altă oaie că a făcut aşa. Zic: „Mămică, de ce a făcut aşa?” „Se închină, mamă, se închină!” A, zic eu, dacă oaia aia mă învaţă pe mine, aia e făcută de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi oricine e creaţia lui Dumnezeu. E prea frumoasă Ortodoxia să nu fie gratuită! Asta e…

D. V.: Aţi spus că sunt călugăr, puşcăriaş,… Dar ce ne facem, că mor bătrânii, care au trecut prin închisori. Mor cei care L-au mărturisit pe Hristos fără frică…

Pr. A.: Pomeniţi-i la morţi! Ce să facem? Păi, e lucrarea lui Dumnezeu. O zi, cât mai avem de trăit, o săptămână, un an, o mie de ani – să susţinem adevărul! Puteţi să mâncaţi orice, să beţi orice, dar să fiţi în adevăr.

D. V.: Părinte, dar există o ruptură a acestei continuităţi duhovnic – ucenic, ucenic – ucenic şi tot aşa. S-a rupt, pur şi simplu, linia mărturisitoare. Părintele Cleopa a trecut la Domnul, n-a lăsat un ucenic pe măsură. Ce ne facem? Pentru că generaţia de azi e în criză. Are nevoie de modele şi …

Pr. A.: Întrebarea matale înseamnă că eşti ucenicul ăla. Recunoşti, zici: „Ce ne facem?” Ceea ce înseamnă că simţi răul pe spinare.

I.L.: Cum?

Pr. A: Din momentul în care întrebi lucrul ăsta, îţi dai seama că e o neregulă. Pune-te la punct. Răspunsul la astfel de întrebări este ăsta: „întâi să te pui la punct tu”. Tu, care vezi lucrurile astea, stai aşa. Şi propovăduieşte adevărul mai departe. Dar pune-te la punct, că nu te ajută harul lui Dumnezeu dacă mărturiseşti adevărul şi nu crezi în el. (Asta –n.n.) e mai grozav decât ateismul, să-L recunoşti pe Dumnezeu şi să nu-L asculţi. Să-L recunoşti (aparent – n.n.) în sinea ta şi în realitate să nu-L recunoşti.

D. V.: În fapte, nu. E foarte important ce ziceţi, pentru că, pe de o parte, sunt unii care ţin de valorile morale, dar se îndepărtează de învăţătura dogmatică, şi alţii, în extrema cealaltă, ţin de învăţătura dogmatică, dar nu trăiesc cum trebuie ortodoxia.

Pr. A.: Se repetă lucrurile. Fiecare ins este obligat să se pună la punct, şi dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forţă. Şi acolo e biserica, la ăla care e pus la punct. Unde e adevărul, acolo e biserica. Şi dacă un ins o susţine acolo, nu e un singur ins acolo, e Biserica întreagă acolo, în el. Pune-te la punct tu, pentru că eşti un microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos.

D. V.: Care sunt primii paşi pentru a se pune cineva la punct? A înţeles cum stau lucrurile, a înţeles care e adevărul. Cum să se pună la punct?

Pr. A.: Îşi face o cruce ortodoxă în faţa lor. „Dom’ne, eu sunt ortodox” – dar să faci cruce! Nu cu toată mâna (ca şi catolicii – n.n.). Şi chiar crucea în sine. Când s-a făcut această cruce, s-a făcut tot de către Duhul Sfânt (Tatăl, Sfântul Duh – toată înălţimea, Tatăl, Sfântul Duh – toată adâncimea; Fiul – toată lăţimea, Sfântul Duh – invocarea Sfintei Treimi). De aceea şi fuge dracul, asta e mărturia cea mai bună că e sfântul adevăr, că fuge dracul de cruce. Nu fuge numai de semn, fuge şi de invocarea semnului.

D. V.: Numai că oamenii sunt dezinformaţi. Li se spune, de exemplu, că părintele Stăniloae a fost ecumenist, când părintele Stăniloae, înainte de a muri, a spus într-un interviu: „Ecumenismul este erezia vremurilor noastre. Eu, unul, îl socotesc produsul masoneriei…” Interviul există, e şi pe internet, poate fi ascultat. Dar ecumeniştii zic: „Nu, părintele Stăniloae a fost ecumenist.”

Pr. A.: Păi, dacă vrei să interpretezi că Tatăl nu e Tatăl şi Fiul nu e Fiul, Sfântul Duh nu e Sfântul Duh, – eşti liber! Însă, răspund: nu putea un Stăniloae să fie ecumenist. Eu am stat de vorbă cu el, şi chiar ne întâlneam, şi cu el, şi cu părintele Cleopa, nu mai vorbesc! Am trăit împreună în pustii.

D. V.: Şi de Părintele Cleopa se zice că a fost ecumenist. E chiar un articol pe tema asta – Părintele Cleopa, model de ecumenism.

Pr. A.: Dragă, dacă se hotărăşte aşa, şi Sfântul Nicolae este ecumenist.

I.L.: Părintele Stăniloae a spus că „ecumenismul e produ­sul masoneriei. Şi a avut dreptate Părintele Iustin Po­po­vici, când a spus că e pan-erezia vremurilor noastre”. Şi unii au spus că i s-a luat un interviu forţat (interviul Părin­te­lui Stăniloae este înregistrat). Că, domne’, i-au luat un in­ter­viu forţat şi l-au obligat să zică treaba aceasta. Şi nu este ceea ce credea Părintele Stăniloae. Asta este problema.

Pr. A.: Nu putea (fi ecumenist – n.n.)! Era un mare trăitor. Eu nu vă pot spune nişte lucruri şi slăbiciuni ale părintelui Stăniloae… Dar nu denatura adevărul. Am fost într-un proces, cu Rugul Aprins, în sfârşit; pe mine m-a condamnat la 40 de ani; Părintele Stăniloae – şase ani, cinci ani. Voiculescu, Mironescu, ăştia toţi, câte cinci-şase ani. Mie atunci mi-a dat 40 de ani. M-a mişcat într-o formă veselă, când am auzit, dar m-a costat, acolo te trata ca pe un puşcăriaş, ca pe o fiară mare. 40 de ani! Şi chiar s-a întâmplat, la Jilava, când mă dezbrăca şi mă tundea acolo, m-a întrebat un căpitan, care comanda operaţia asta: „Ce ai făcut, mă?” Eu, de colo, zic: „N-am făcut nimic, mă!” zice: „Mă, dacă nu făceai nimic, îţi dădea 10-15 ani! Nu-ţi dădea 40!” Şi s-a dat de gol, ştiţi? Şi el singur vedea, el conducea, cum ar zice, mascarada asta. Am spus, în cameră acolo era şi (părintele – n.n) Stăniloae, şi Voiculescu, şi Mironescu, şi (părintele – n.n) Benedict (Ghiuş)…

D. V.: Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au ne­cazuri: sunt daţi afară de la serviciu, sunt văzuţi ca nişte ciudaţi – le e frică că pierd, pur şi simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să biruie această teamă?

Pr. A.: Dragă, eu v-am spus: pentru adevăr trebuie să şi mori, nu numai să-ţi pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de adevăr, şi este vorba de o intervenţie oarecare, de un exa­men oarecare, atunci apără-te pentru locul ăla. Dar dacă nu se poate, în final, să te aştepţi… şi cu nici un chip… pentru că te aşteaptă o veşnicie neagră, o veşnicie, îngrozitor, vor­ba lui Coşbuc: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veş­ni­cia ei.” Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veş­nicii albe, şi ai renunţat. Nu ne jucăm! Viaţa nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu asta, adică cu viaţa de pe pă­mânt. Şi repet ce-a spus Mântuitorul: „şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Viaţa atunci începe. Vă daţi dumneavoastră seama? Nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci când aperi ade­vărul – faţă de alte bucurii: că ţi-a mers bine la serviciu, sau ţi-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaşte… Şi pentru ce (să ne fie teamă – n.n.)? Dragii mei, teama de moarte este o mare greşeală. Teama de moartea fizică, murim în câteva clipe. A murit cutare, a murit pe scaun. Ţi s-a oprit răsuflarea, în nişte secunde, şi ai terminat. Dar ce urmează? Ce gândiţi, că moartea vine să-i faci o cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce?

D. V.: Totuşi, oamenii nu-şi dau seama că preţul compro­misului e riscul de a-ţi asuma iadul. Adică, nu-şi dau seama că pot ajunge în iad.

Pr. A.: Păi, nu prelungim discuţia. Sigur că da, ce mai! Între­barea se pune: „care este adevărul?” Să ştie (oamenii – n.n.) adevărul tot: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cine n-a apărat adevărul? Să-i cu­noască (oamenii – n.n.) pe Părinţii lor. Lumea nu cunoaşte frumuseţea Ortodoxiei, de aia tot discută atât de mult, şi o compară. Nu cunoaşte frumuseţea şi adâncurile ei. Nu au o credinţă trăitoare. E o credinţă mâzgălită. (Ei – n.n.) aşteaptă Paştele cu fripturi şi cozonaci. Nu îl aşteaptă cu frumuseţea Învierii.

D.V.: Ce să facă un călugăr care e ameninţat că va fi dat afară din mănăstire dacă apără Ortodoxia?

Pr. A.: Ei, ferice de el! Dar el e ca un ortodox acolo, nu s-a dus ca un catolic. Şi ăia care-l dau afară, îi aşteaptă şi pe ei o răspundere, nu-i chiar glumă. Un singur cuvânt… Cum zice Sfântul Grigorie de Nazianz: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns.” Cu atât mai mult şi de orice cuvânt ruşinos. Şi, zic eu, şi cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător. Păi, a nu apăra adevărul e groaznic! E o suferinţă teribilă! N-aţi văzut cei patruzeci de mucenici? Unul care a ieşit (din ceata lor – n.n.), s-a topit. Iar altul, care a văzut cununile – dar se pune întrebarea dacă a văzut cununile! – s-a dus el în iezerul ăla. Câţi nu văd cununile! Cine îndrăzneşte să spună, la judecata cea din urmă, că n-a ştiut? N-ai ştiut? Ce n-ai ştiut? N-ai ştiut de ce bat clopotele? N-ai ştiut care e adevărul? De ce n-ai întrebat? Ce voiai să mai fi spus Hristos? N-a spus tot? Eu sunt Cel Ce sunt. Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Şi Nu ştii că Tatăl e întru Mine şi Eu întru Tatăl? Ce mai venim cu argumente, cu Evanghelia lui Iuda, cu nu ştiu ce… nu vedeţi ce luptă se dă în respectivul moment istoric, pentru uciderea (adevărului –n.n.)… Pentru că diavolul, în lupta lui finală, dorinţa lui aprigă este să nu recunoaştem că suntem făcuţi după asemănare cu Dumnezeu. Nu‑i convine dracului că noi suntem asemănarea lui Dumnezeu. Şi suntem: chip şi asemănare. Fiinţa umană este dincolo de închipuiri. Zice Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile (cel Mare – n.n.) că Dumnezeu are încă multe taine ascunse despre fiinţa umană, necunoscute nici de îngeri, de nimeni. Pentru că (omul – n.n.) e făcut chip şi asemănare. Nu l-a făcut dintr-un cuvânt, cum a făcut scaune, domnii, începătorii, arhangheli, îngeri, nu! L-a cioplit, l-a făcut după chip şi asemănare. De ce nu dăm mai multă atenţie acestui cuvânt scripturistic? Creaţia lui Dumnezeu… chip şi asemănare. Şi atunci nu-i convine satanei să fim noi chip şi asemănare, să avem asemănare cu Dumnezeu, pentru că el şi-a pierdut toate aceste drepturi. El n-a fost creat după chip şi asemănare. A fost creat ca o creaţie ascultătoare, şi gata!

D. V.: Bun, călugărul să mărturisească!

Pr. A.: Orice creştin (să mărturisească – n.n.)…

D. V.: Dar dacă există preoţi care sunt ameninţaţi că dacă apără credinţa ortodoxă în faţa ereziilor contemporane, vor caterisiţi. Ce să facă preotul care e ameninţat cu caterisirea? „Dacă nu taci şi dacă mai vorbeşti despre catolici sau despre ecumenism, vei fi caterisit!” Ce să facă?

Pr. A.: Nu vă supăraţi: cine, ce să facă?

D. V.: Preotul care e ameninţat cu caterisirea: „Dacă nu taci, vei fi caterisit”. Ce atitudine să aibă?

Pr. A.: V-am spus: să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Că viaţa înseamnă moarte continuă, apărând adevărul. Nu apărăm un cozonac frumos de Paşte. Apărăm adevărul, care reprezintă Biserica şi veşnicia, Creatorul! Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Apărăm adevărul. Pentru un cuvânt, dacă l-ai spus, ori anatemizat, ori… ce, ne jucăm? Să fim gata de jertfă! Care ostaş se duce pe front şi nu se gândeşte: „Măi, poate mă loveşte vreun glonţ!” Uite, eu am fost înţepat cu baioneta la un centimetru de burtă. Dar a scăpat ăla puşca din mână, eu am scos baioneta care era înfiptă în mine, cu puşcă cu tot, şi ăla a căzut în şanţ. Puteam să-l omor. I-am spus: „Prostule, ce făceai?” Îl condamna că l-am dezarmat. Vă întreb: cine a biruit, ăla că a băgat baioneta în mine, sau eu, că am suportat? Mi-a fost un frate împuşcat. Şi am ajuns pe urmă eu în situaţia de puteam să-l omor pe acela (pe ucigaş – n.n.) în piaţă, în faţa tuturor, că fratele nu era orice persoană, era însemnat, dar am zis aşa: dacă-l omor, sunt dator la fratele meu şi la Dumnezeu. Dacă nu-l omor, ei sunt datori la mine. Mai bine să fie ei datori la mine. Şi nu l-am omorât. I-am trimis vorbă să stea liniştit, că nu i se face nimic – îi pun şi pază, dacă vrea. A murit el la doi ani, de tortură… Dar vă întreb: cine a biruit, ei sau fratele meu, care e mort? Şi după aia şi noi, ca să urmăm ce lege se cuvine.

D. V.: Părintele Iulian de la Prodromu, duhovnicul schitului Prodromu, zicea aşa, că în vremurile de astăzi, e nevoie ca mirenii să aibă curajul să mărturisească Ortodoxia, chiar dacă vor fi ameninţaţi cu afurisirea; preoţii să aibă curajul de a mărturisi Ortodoxia, chiar dacă vor fi caterisiţi. Că dacă va fi caterisit azi un preot, mâine un preot, până la urmă, un episcop o să aibă şi el curajul de a spune adevărul despre ecumenism.

Pr. A.: Ei, nu mergem pe şirul… să facem un lanţ prea mare, cu zale multe, ştiţi? Domne’, aperi adevărul. Nnu ştiu ce va fi, dar adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile ştiu, toată Împărăţia de sus ştie că tu ai apărat adevărul, şi nu te lasă. Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi. Păstrează-ţi mai departe poziţia, că nu mai contează viaţa. Nu vezi cum se pune problema? „Domne’, ori te omor, ori te dau afară…” Dă-mă afară! Că tu ai ieşit ca un prost din ordinea cerească, nu eu! Ce mai contează viaţa? Pe vremea sfântului Constantin cel Mare erau atâţia mucenici. La anul 300 erau atâţia mucenici. Şi întreb: cine a biruit? A biruit Arie, care a bârfit adevărul? Cine a biruit? Turcii sau Ştefan cel Mare, cine a biruit?

D. V.: Da, dar ca să aperi adevărul, trebuie să-l cunoşti. Însă, în ziua de azi în care se merge chiar şi spre o cenzurare a cărţilor bisericeşti.

Pr. A.: Dragă, îl cunoaşte! Cine nu e ortodox? Pot să spun: eu sunt catolic? Uite, eram la Paşcani… şi am auzit niţică gălăgie în spatele gării. Şi m-am dus acolo. Era un grup foarte mare de oameni, cu un predicator oarecare. Eu, cu chipul meu, când m-am apropiat, nu i-a convenit ăluia. Dar eu i-am spus: „Cine sunteţi, domnule? Ce e aici?” Şi am făcut cruce, ştiţi? „Lume bună, zic, puneţi-l să-şi facă cruce -mi-am dat seama ce e! (sectant, adică – n.n.) – să-şi facă cruce dacă predică”. Că nu ştie multe românul, dar ştie să facă cruce. Ăsta a fost şi motivul la catolici, când au intrat la 1700: n-au putut să-şi facă crucea altfel. Şi atunci au zis: „faceţi crucea cum fac grecii, şi ţineţi administrativ de noi”. Iar ăla, când a auzit, a fugit, şi-a dat seama. Dar eu i-am spus: „Dumneata ia, caută în Testament, în locul cutare, unde spune de cruce, că e nebunie pentru alţii, iar pentru noi este salvare”. Dar el zice: „Caută în Evanghelia matale!” – că el ştia că noi (ortodocşii – n.n.) nu le avem (la noi – n.n.). Eu aveam Noul Testament printr-o întâmplare. Când a văzut că scot Noul Testament, a fugit, şi-a dat seama că sunt „de meserie”! Adică, un fel de „uite, nu e”! Aşa.

D. V.: Dar din Molitvelnic s-a scos slujba de primire a catolicilor în Biserica Ortodoxă. Ce să facem cu această lipsă reală?

Pr. A.: Dom’ne, să te pui la punct tu, întâi. Asta să faci. Şi mai departe, spui care-i adevărul. Cum mă întrebi mata pe mine, întrebi mata şi pe alţii, sau te întreabă pe mata alţii, şi tot aşa. Apără adevărul! Ce poţi să faci acum? „Lume bună, eu sunt ortodox, şi asta e foarte mare lucru”…

Soluţia este moarte continuă, moarte continuă. Când Mântuitorul s-a apropiat de Nazaret, a zis că „Mergem pe ţărmul celălalt”, şi S-a culcat în corabie, ştiţi. În timpul ăsta, valuri acopereau corabia, şi ceilalţi: „Doamne, Doamne, scoală, că pierim!” „Vă şi vedeaţi în fundul mării, cu Mine cu tot! N-am spus Eu că e bine s-o luăm pe aici, n-am spus?”… Dar vreţi fără valuri, vreţi fără apă? Vreţi fără niţel rece pe spinarea ta caldă? Nu se poate fără jertfă. Toată frumuseţea Învierii. Grozavă! Că nu-i vorba că… dar toată creaţia a trăit momentul Învierii. N‑ar fi fost aşa de frumoasă Învierea, dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi… Amin!

I. L.: O întrebare, Sfinţia voastră, în legătură cu cartea Singur Ortodoxia. Au spus unii că v-au fost luate interviurile forţat.. Un mic cuvânt despre acest lucru.

Pr. A.: Dragă, în momentul în care am semnat, înseamnă că am ştiut ce am spus. Că au spus că n-ar început şi sfârşit – dar are conţinut. Ia uite! Să judecăm de formă lucrurile, nu fondul lucrurilor?… Şi cine zice lucrul ăsta? Cine e împotrivă şi cine vrea să-şi piardă scaunul. Ştii? Nu e… Aşa e pe toate părţile. Şi lasă-te în voia lui Dumnezeu. Pentru că, vă repet: bucuria că aperi adevărul n-o cunoaşteţi, cât de grozav e de odihnitoare şi cât e de… Şi ai un nume, o identitate, nu mergi pe inerţie. Cum am fost ieri, mergem şi astăzi. Aoleu, să nu mă loveşti… Ştiţi cum e? Se poate întâmpla să nu pă­ţeşti lucru mare. Dar pe un iepure îl gonea ogarul, îl urmă­rea vânătorul, şi s-a băgat în mărăcini şi stătea liniştit acolo, ferit. Dar o furnică nu-l lăsa deloc. El nu putea să se mişte, dar ea îl tot pişca: „pişcă-mă, nemernico, că numai tu lipseai acum…” În felul acesta, ştii, câte o furnică din asta te deranjează. Asiguraţi-vă viaţa voi întâi! Lasă fur­nica, te zgândăreşte acolo, dar nu mori! Iar dacă mori, e fericirea ta, ai trecut de la moarte la viaţă ca un mărturisitor, nu ca un puturos sau ca un laş. Pentru că, vă spun: aţi văzut ce a păţit ăla care a renunţat la cei 40 de mucenici? S-a topit! „Căldură ai vrut, căldură îţi dau!” Nu ne jucăm cu asta. Pentru adevăr, în esenţă, trebuie să ştii să mori. Nu contează deloc că .Mai ştii momentul istoric când Dumnezeu îţi dă ţie, într-o formă vizibilă, câştig de cauză? Dar e foarte mult la Împărăţia Cerurilor (să duci lupta – până la biruinţă – n.n.), te lasă pe tine, dar te ajută nevăzut. Puterile astea ascunse de noi nu se cunosc de oameni, nici de noi înşine, dar vă re­pet, iar vă repet: bucuria aceasta e atât de însemnată, de odihnitoare, de cerească, de veşnică… Dragii mei, e puţin lucru? Mori pentru adevăr. Nu e un adevăr susţinut de doi, îl susţine Biserica întreagă, Ortodoxia, chiar numele ei. De ce s-a dat aşa? Or­todoxia? Dreapta credinţă! Dar îi roade ceva (pe heterodocşi – n.n.)… gânduri de cucerire. Dacă a venit papa la noi, în România, n-a venit să vadă că bisericile sunt pline, şi că e credinţă şi e cre­din­ţă, şi că e un popor trăitor. A făcut demonstrativ o Litur­ghie, să vadă. Lasă, că au greşit pe toate feţele lucrurilor… pentru că e obiş­nuit, românul nostru e un fel de sancta simplicitas, ştiţi? Sunt oameni simpli, dar ia uite cum se-nchină. Ia uite, aia n-o face” „Ia uite, aia n-o face!” „La cununie; vă declar soţ şi soţie.” Şi-atâta tot!

D. V.: Legat de rugăciune… Sunt unii care zic: „hai să practicăm rugăciunea lui Iisus, şi aşa, prin rugăciunea lui Iisus ne vom înfrăţi: ortodocşii cu catolicii cu protestanţii, că ne uneşte mistica, ne uneşte trăirea lui Dumnezeu”. Poate să-i unească rugăciunea lui Iisus pe ortodocşi şi pe catolici?

Pr. A.: „Nu te supăra…”, nu poţi să stai, să te rogi, ei se roagă în limba lor… Ei se roagă demonstrativ… Ne rugăm să ne ajute Dumnezeu să răscolim cerul? Să-L punem în situaţia, cum se zice: „Doamne, scoală-te şi nu mă lăsa! Nu dormi, Doamne!”

D. V.: Ca-n Psaltire!

Pr. A.: Cât trăiţi, nu se potriveşte. Dar mai e un lucru, domne’! De ce nu ne deşteptăm şi noi? Ei demonstrativ vor să facem lucrul ăsta. Au un scop. Avem o mărturie: la 1700. Uite, dom’ne, de ce a făcut-o. Pentru că sunt o singură biserică, zic ei. A greşit enorm papa ăsta, şi a dat în cap tocmai ecumenismului. „A, sunteţi o singură biserică? Dar noi ce suntem? De ce mă numeşti soră? Şi până acuma, ce suntem? Şi la 1054, când ai trecut prin toate sinoadele ecumenice, până la 787. Chiar la Sinodul VI, în problema monotelită, a fost ca mucenic papa Martin. Deci am trăit aceste lucruri până la 1054. Cine v-a format? Sinoadele ecumenice, nu putem trece peste ele cu nici un chip. Când s-a hotărât la Sinodul II ecumenic, Simbolul credinţei… şi munca şi strădania Sfântului Grigorie (de Nazianz – n.n.) … şi s-a discutat şi la Sinodul III, cu „Theotokos”, şi la Sinodul IV, s-a discutat că Sfântul Duh purcede de la Tatăl… Şi nu e în nici un chip altceva decât o singură putere în trei feţe. O singură putere, nu Tatăl cel mai tare, Fiul mai tare şi Duhul mai mic. Nu există! Când ai zis Sfântul Duh, ai cuprins toată Sfânta Treime. Că dacă ţi-a scos (cineva – n.n.) un ochi, suferă şi celălalt, suferă tot. Aşa că nu permitem, chiar la sfârşitul veacurilor, la malul lucrurilor, cum am zice, să ne pierdem Ortodoxia, să ne pierdem credinţa. Ruşine mare-mare laşitatea asta, să o faci (pierderea credinţei – n.n.) de frică! Dragii mei, ce „frumoasă e moartea cuvioşilor Lui!” De la Psalmi… Ei, dacă puteţi să nu muriţi, nu ziceţi nimic. Dar (tăcând – n.n.), moartea neadevărului (intră – n.n.) în tine… Ai apărat adevărul… N-ai apărat dragă vreun porc mistreţ, n-ai apărat vreo căprioară că era în bătaia vânătorilor. Ai apărat cerurile cerurilor. Pe Stăpânul cerurilor cerurilor. Nu ştiaţi tot ce am vorbiţi? Ştiam… dar eu mi-am dat drumul (la cuvânt – n.n.) că ştiam că sunteţi ortodocşi. Nu se poate fără jertfă, să ştiţi. Cine fuge de cruce, fuge de Dumnezeu. Nu se poate fără cruce, dragii mei. Dar e corect vorbit: moartea înseamnă viaţă. Moartea continuă înseamnă viaţă. Cruce. Şi mai înseamnă cruce să duci ce nu-ţi convine. Dar te stăpâneşte credinţa, învăţătura credinţei. Credeţi dumneavoastră că te întreabă moartea câte diplome ai? Te întreabă cui ai slujit, sfinte sau prostule. Eu, peste câţiva ani împlinesc o sută. Ce-ar fi să mă vând ca un prost, acuma, de frica unei săbii? Nu, domne’! Nu! Doamne, primeşte-mă şi pe mine în împărăţia Ta! Doamne, am murit pentru Tine, dacă suntem credincioşi… Vă daţi seama? Ce zice Hristos? Că am apărat adevărul! O fărâmă de adevăr, măcar! Că dracul asta şi vrea. Zice: „dă-mi un deget”. Hoţ! Că dacă stăpâneşte un deget, stăpâneşte tot! Ce caută în casa ta putoarea asta? Dacă bagi acolo o fărâmă de hoit, îţi impute toată casa. Şi asta vrea dracul. Şi pe urmă se serveşte de fire. Că dacă firea ta nu … Păi, nu ne-a făcut Dumnezeu, ne-a făcut liberi? Ne-a dat înger păzitor. Nu i-am spus noi înger păzitor. Dumnezeu i-a spus înger păzitor. Păzitor: nu doarme în post. E păzitor! Şi spune cum să nu mori, dacă Nu-i chiar glumă, dragii mei! Vă rog să ţineţi adevărul. Dacă am reuşit să vă întind aripile, sunt bucuros. Iar bucuria e mai mare, când ştii că e şi altul bucuros ca tine.

Cataclismele – prilej de întoarcere la credinţa adevărată

Predică[1] la Duminica Ortodoxiei

[1] predică susţinută la mănăstirea Petru Vodă, în Duminica Ortodoxiei, 13 martie, 2011.

de Danion Vasile

(fragmente)

Bucuraţi-vă! Bucuraţi-vă, pentru că astăzi este ziua noastră! Astăzi este ziua creştinilor, este ziua celor care Îl iubesc pe Hristos, a celor care trăiesc pentru Hristos şi a celor care I-au dăruit viaţa lor lui Hristos! Biruinţa Ortodoxiei, prăznuită astăzi, nu este biruinţa unei filozofii, nu este biruinţa unei dogme! Este biruinţa vieţii în Hristos, pentru că prin biruinţa icoanelor s-a arătat triumful dreptei credinţe în faţa ereziilor şi s-a arătat biruinţa creştinilor împotriva prigonitorilor iconoclaşti.

Anatemele şi cum se vindecă erezia

Ştiţi că, după  cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, în loc să se primească în toată Biserica învăţătura despre cinstirea sfintelor icoane, unii ierarhi au prigonit în continuare icoanele şi cei care le cinsteau au fost supuşi la chinuri de tot felul, astfel încât la Constantinopol au avut loc şi două sinoade ale duşmanilor icoanelor. Şi abia în anul 843, putem spune că biruinţa a fost definitivă.

Sf. Ignatie Briancianinov spune într-o predică la Duminica Ortodoxiei: „Biserica vesteşte pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca descoperire şi se nevoiesc pentru ea. Îi fericim şi îi lăudăm, pentru că în Sinodikonul Ortodoxiei, în slujba care se citeşte în celelalte Biserici Ortodoxe surori – din păcate nu şi în Biserica noastră – sunt lăudaţi sfinţii apărători ai dreptei credinţe: Veşnică pomenire, veşnică pomenire, veşnică pomenire!, iar ereticii sunt condamnaţi. Se repetă de fiecare dată: Anatema să fie, anatema să fie, anatema să fie! – atunci când în slujbă se menţionează numele lor. Şi, continuă Sf. Ignatie Briancianinov, pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă n-au voit să urmeze Sf. Scripturi şi Predaniei Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei”.

Şi Sf. Ignatie Briancianinov dă câteva exemple de condamnări: „Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema!” Este foarte interesant că este menţionat aici şi tăgăduirea sfârşitului veacului. Sunt unii creştini cu numele, care spun că lumea aceasta nu va avea sfârşit. De ce să ne îngrijim noi de semnele vremurilor, de sfârşitul lumii? Nu! Noi să vrem să fie Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Şi ne arată Sf. Ignatie că o astfel de judecată este greşită. Dar tot Sf. Ignatie Briancianinov spune şi un cuvânt încurajator: „Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor ca păcat al minţii prin darea ei nefăţarnică din toată inima, anatemei”. (…) Urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei, spune Sf. Ignatie şi aşa este. Astfel încât cei care au fost amăgiţi de rătăciri într-un fel sau altul, este de ajuns să se lepede cu curaj. Cei care au fost amăgiţi de rătăcirea catolică sau protestantă sau de alte rătăciri, e de ajuns să spună: anatema să fie papistăşismul, anatema să fie ecumenismul! Şi Biserica îi primeşte la Împărtăşanie.

Apostazia aduce pedeapsa lui Dumnezeu asupra poporului

Să legăm răspândirea apostaziei şi răspândirea păcatelor de chemarea pedepsei lui Dumnezeu. Ştiţi foarte bine, Constantinopolul a căzut pentru că s-au făcut liturghii la care era pomenit numele papei. Şi sultanul, atacând Constantinopolul, văzând rezistenţa bizantinilor, a vrut să renunţe la cucerirea acestui oraş pentru că a văzut deasupra lui o lumină. Şi chiar când se gândea să lase Constantinopolul în pace, sultanul a văzut lumina ridicându-se şi a zis: „Dumnezeu i-a părăsit pe bizantini”. Au atacat şi în cele din urmă au şi cucerit. Dacă ar fi ştiut bizantinii să se pocăiască pentru rătăcirea lor, Dumnezeu le-ar fi primit pocăinţa şi i-ar fi iertat şi nu mai cădea Constantinopolul. Dar n-au ştiut să se pocăiască.

Dumnezeu nu vrea să pedepsească. Noi nu avem concepţia occidentală, concepţia apuseană că Dumnezeu e pedepsitorul care cu sabia în mână, taie, spânzură, distruge. Nu! Dumnezeu e bun şi iubitor de oameni şi vrea mântuirea fiecăruia dintre noi până în ultima clipă a vieţii noastre, mântuirea noastră, a oraşului în care trăim, a ţării noastre. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să vină la adevăr. Dar dacă noi rămânem în rătăcire cum au rămas bizantinii, atunci vine şi sabia lui Dumnezeu asupra noastră. (…)

În ţara noastră, după unele statistici, au fost până acum 23 de milioane de avorturi. Deci nu 100.000, nu 500.000! Milioane! Mor milioane de prunci şi pe nimeni nu interesează. Ne interesează că mor câinii vagabonzi, că n-au destulă hrană şi lucruri de genul acesta. Ne interesează că mor balenele albe sau cine ştie ce specii de fluturi sau crocodili, în loc să ne intereseze că în ţara noastră, jumătate din români au murit. Da, pruncii avortaţi erau români! Jumătate din români au murit. La televizor e o inundaţie, se distrug zece case, vin toate televiziunile – mare tămbălău! Dacă a murit un om sau cinci – şi mai şi! Dar, când mor sute de mii de români, pe nimeni nu interesează. Ne scăldăm în sânge, asta este realitatea. Ne bucurăm că-i biruinţa Ortodoxiei, dar ne întrebăm: „Noi apărăm Ortodoxia cu preţul vieţii? Dăm noi o mărturie jertfelnică? Sau ne place să stăm cuminţi, să ne aplaude societatea că uite, ce buni sunt creştinii aceştia?”(…)

De ce vin cutremure şi cataclisme?

Aţi auzit de groaznicul cataclism din Japonia. Şi o să fie din ce în ce mai multe veşti despre grozăviile care s-au întâmplat acolo. Aşa cum la Cernobîl, s-a spus iniţial că radiaţiile nu sunt chiar atât de puternice, pericolul nu e atât de grav, dar după ani de zile au început să moară din ce în ce mai mulţi oameni de cancer şi după multă perioadă de timp s-au aflat efectele reale ale Cernobîlului, tot aşa efectele reale ale exploziei de la reactorul nuclear din Japonia se vor afla după săptămâni sau luni de zile.

Vă spun o întâmplare foarte simplă: eram copil, elev în tabăra Năvodari. Şi la un moment dat a început să se simtă un miros foarte dur în aer. S-a simţit că e ceva în neregulă. Profesorii ne-au chemat: „Intraţi toţi în clădiri!” Şi, la un moment dat, a venit un miliţian, au venit mai mulţi de fapt, cu mască pe faţă: „Staţi liniştiţi, nu s-a întâmplat nimic! Totul este sub control, totul este în ordine!” Dar, ei de ce aveau mască? Aşa ni se spune şi astăzi: „Staţi liniştiţi! Nu-i pericol de uraniu în aer. Totul este sub control”. Chiar spunea un ministru al Japoniei că: „Vom încerca după acest cataclism, nimeni să nu aibă probleme de sănătate”. Păi, este sănătatea oamenilor în mâinile unui ministru? Sau, în mâinile lui Dumnezeu? Aţi văzut poate ce s-a întâmplat: vapoare distruse, clădiri distruse, mii de morţi. Dar de fapt, suferă zeci, sute de mii, milioane după acest cutremur şi după efectele lui.

De ce am făcut referire în această predică la cutremur? Pentru că noi, fiii Bisericii, suntem singurii care ştim să ne raportăm cum trebuie la cutremure. Cum aşa? Ne raportăm după cum ne învaţă Tradiţia. Păi, spune ceva Tradiţia despre cutremure? Da, spune. Unde? În Mineie. Şi am să vă dau două exemple de relatări despre cutremure din Mineie.

În Sinaxarul din 6 decembrie, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sf. Ierarh Nicolae, mare făcătorul de minuni din Mira Lichiei, dar face referire şi la: „Tot în această zi pomenirea înfricoşătoarei ameninţări a cutremurului, ce a fost adus peste noi cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.

În 26 ianuarie, sinaxarul este şi mai explicit: „Tot în această zi, pomenirea cutremurului celui mare. Acest cutremur s-a întâmplat la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Mic, fiul lui Arcadie şi al Eudoxiei, într-o zi de duminică, la două ceasuri din zi. Şi-au căzut zidurile cetăţii şi multe case s-au surpat. Cutremurul a ţinut patru luni”. N-a ţinut jumătate de oră, o zi sau o săptămână. Cutremurul a ţinut trei luni! Până aici, relatarea parcă ar fi scoasă dintr-un ziar sau de la o ştire de televiziune.

Şi acum urmează perspectiva ortodoxă: „Iar împăratul – scrie în sinaxar – împăratul făcând litanie cu tot soborul, zicea cu lacrimi: „Izbăveşte-ne, Doamne, de urgia Ta cea dreaptă şi şterge păcatele noastre prin pocăinţă, căci ai clătinat pământul şi l-ai cutremurat pentru păcatele noastre, ca să Te preaslăvim pe Tine, Bunule şi de oameni iubitorule, Dumnezeul nostru”. Iar noi putem spune astăzi: „Izbăveşte-ne, Doamne, de urgia Ta cea dreaptă şi şterge păcatele noastre prin pocăinţă, fără să clatini pământul şi fără să-l cutremuri. Pentru că noi, Doamne, credem iubirii Tale de oameni şi aşa cum Te-ai îndurat de cetatea Ninive, aşa Te poţi îndura şi de pământul românesc. Aşa Te poţi îndura, Doamne, de lumea Ta”.

Al treilea mare cutremur din istoria lumii, să ştiţi că a avut loc în Bizanţ, în Imperiul Bizantin, în Antiohia, în ziua de 21 mai 525, când se pare că au fost 250.000 de victime. Unde găsim în Noul Testament o referire clară la cutremur? Găsim în Evanghelia după Matei, în capitolul 27. „Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. Şi, iată catapeteasma Templului s-a sfâşiat în două de sus până jos şi pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu ei păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era acesta!” La acel cutremur, morţii au ieşit din morminte. A fost oarecum uşor să se dea o mărturie, pentru că oamenii au înţeles din acea clătinare a pământului, din acel cutremur, că Dumnezeu a pedepsit poporul evreu pentru răstignirea lui Hristos şi au avut curajul să mărturisească: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”.

Trebuie să ne dăm seama că Dumnezeu a făcut lumea din dragoste. Dumnezeu a făcut cerurile, pământul, tot universul din dragoste pentru om. Nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Niciun fir de păr din capul nostru nu va cădea şi nu cade fără voia lui Dumnezeu. Şi cu atât mai puţin un cutremur! Nu ştim de ce îngăduie Dumnezeu un cutremur sau un cataclism, un uragan, un tsunami. Nu ştim nici dacă acest cutremur din Japonia s-a datorat într-a anumită măsură şi intervenţiei umane. Aţi auzit poate că există un proiect numit „Haarp”, prin care se pot controla într-o anumită măsură mişcările tectonice. După cutremurul din Japonia, pământul s-a mişcat cu 2,4 m. S-a deplasat uşor axa pământului. Astfel de schimbări fizice atrag după ele alte şi alte şi alte schimbări. Sunt unii care până acum, auzind glasul Bisericii: „Pocăiţi-vă”, nu s-au gândit la moarte. … Pentru că până ieri, alaltăieri nu se temeau de moarte. Şi acum un cutremur îi face să se gândească la propriul sfârşit, ca pe ateii care la cutremure se închină spunând: „Doamne, ajută-mă!” De ce? Dacă există Dumnezeu, să-i ajute şi pe ei.

Ei, bine, cutremurul acesta să ştiţi că este un prilej de întoarcere la credinţa cea adevărată. Pentru unii va însemna o explozie a isteriei, o explozie a schismelor, a dezbinărilor, a ereziilor. Dar, în acelaşi timp ni se dă o şansă. Ni se dă posibilitatea de a întinde o mână celor de lângă noi. Vă e frică de moarte? Haideţi cu noi la Biserică! Haideţi să câştigaţi viaţa cea adevărată! Viaţa care nu se termină în clipa morţii fizice. Noi trebuie să avem deschiderea aceasta de a întinde o mână celorlalţi aşa cum aţi auzit în Evanghelia de astăzi, după Sf. Ap. şi Ev. Ioan. Că după ce Andrei a venit la Iisus, acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său şi i-a zis: „Am găsit pe Mesia care se tâlcuieşte Hristos. Şi l-a adus la Iisus”. (…)

Uraganul Katrina

Oamenii vor să păcătuiască fără să-şi dea seama că atrag osânda lui Dumnezeu. Aţi auzit de uraganul „Katrina” care a distrus oraşul New Orleans. De ce? Pentru că acolo se adunau zeci de mii de homosexuali. Era festivalul anual „Decadenţa sudică”, la care veneau zeci de mii de homosexuali din toată lumea şi păcătuiau în public. Guvernatorul Louisianei a vrut acest festival al desfrâului, ca oraşul să strângă bani. Şi a strâns bani şi a strâns bani. În anul 1997, de exemplu, la 50.000 de membri a fost impact economic de 25 de milioane de dolari din desfrâu. În anul 2000, la 91.000 de participanţi, de iubitori ai desfrâului, impactul economic a fost de 72 de milioane de dolari. Iar în 2004 au fost 125.000 de participanţi şi câştigul de 100 de milioane de dolari. Dar a venit pedeapsa lui Dumnezeu, uraganul Katrina şi pagubele au fost de miliarde.

Ce înţelegem de aici? Să nu căutăm bani murdari! Să nu căutăm să legalizăm prostituţia! Să nu căutăm să legalizăm familiile homosexuale, adopţiile homosexuale, să facem alte nenorociri pe motiv că vom primi bani de la forurile europene sau alte foruri internaţionale. Aceşti bani murdari vor atrage asupra ţării noastre pedeapsa lui Dumnezeu.

Se vorbeşte mult astăzi la televizor despre Japonia. Se vorbeşte puţin despre miile, zecile de mii de catolici ucişi în Japonia pentru că ei credeau în Hristos. Chiar dacă ei nu aveau credinţă dreaptă, chiar dacă ei nu sunt sfinţi mucenici, deşi japonezii i-au răstignit pe unii dintre ei, i-au ucis în fel şi chip pentru că ei credeau în felul lor în Hristos. Ei bine, sângele acesta vărsat aduce o anumită pedeapsă.

Mucenicia ortodocşilor din China anului 1900

Şi, în încheierea cuvântului meu, am să fac această referire foarte importantă la mucenicia ortodocşilor care au pătimit pentru Hristos în China. De ce? Pentru că foarte, foarte puţini oameni cunosc astăzi date despre aşa numita revoltă a boxerilor din anul 1900 când au fost ucişi 222 de creştini ortodocşi chinezi. Există o mărturie foarte importantă, scrisă de protoiereul  Serghie Cean care este fiul primului mucenic chinez, părintele Mitrofan.

Boxerii chinezi făceau jertfe, adunări idoleşti, iar creştinii spuneau chinezilor: „Nu vă duceţi să vă închinaţi diavolului ci veniţi la Biserica lui Hristos”. … A fost o isterie colectivă împotriva creştinilor. Dar cea mai cumplită zi, a fost ziua de 11 iunie. Încă în ajun, pe toate străzile au fost răspândite proclamaţii care chemau păgânii la masacrarea creştinilor, ameninţându-i cu moartea, pe cei care ar îndrăzni să-i ascundă. În noaptea de 11 spre 12 iunie, boxerii cu făclii aprinse, au invadat toate cartierele Beijingului, asaltând locuinţele creştinilor, îi înşfăcau pe nenorociţi şi îi torturau, impunându-le să se lepede de Hristos. Cuprinşi de chinuri, de frica de chinuri şi de moarte, mulţi s-au lepădat de Ortodoxie. Şi ca să-şi salveze viaţa, i-au ridicat în slăvi pe idoli. … Dar alţii au îndurat chinuri îngrozitoare, spintecându-li-se pântecele, fiind decapitaţi sau arşi în case de vii. Prigoana şi nimicirea creştinilor au continuat şi în zilele următoare. După ce li se distrugeau locuinţele, ei erau scoşi în afara oraşului, în afara porţilor oraşului unde erau supuşi interogatoriului şi apoi arşi pe rug. Nu acum 500 de ani, nu pe vremea inchiziţiei, ci în anul 1900. Potrivit relatărilor păgânilor, a înşişi păgânilor, martori oculari, unii dintre chinezii ortodocşi primeau moartea pătrunşi de un surprinzător spirit de sacrificare. …Auziţi mucenicia unui copil de 8 ani. Lui Ivan boxerii i-au tăiat umerii şi i-au retezat degetele la mâini şi la picioare. I-au tăiat nasul şi urechile. Mireasa fratelui său, Isaia, a reuşit să-l salveze de la moarte, ascunzându-l într-un loc sigur. Întrebat dacă îl durea el răspundea oamenilor că nu doare atunci când suferi pentru Hristos. Cine ne spune asta? Un copil chinez de 8 ani: „Nu doare când suferi pentru Hristos!”

Să nu ne fie frică de suferinţă! Să avem curajul de a pătimi pentru Hristos! Este foarte important faptul că deşi au murit în anul 1900, în anul 1901 deja s-a făcut dosarul de canonizare şi a fost înaintat Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, la 11 octombrie 1901. În 1902, mucenicii chinezi au fost canonizaţi, iar în 1903 s-a făcut prima mare prăznuire a lor, cu aducerea moaştelor lor cu mare bucurie. La câtă vreme după ce au murit? La sute de ani, la zeci de ani? Nu! Au fost canonizaţi la doi ani după moartea lor.

Şi tot aşa sfinţii închisorilor din România care au pătimit în comunism pot să fie canonizaţi astăzi, nu mâine, nu răspoimâine! Nu există niciun motiv pentru amânarea canonizării lor. Mitropolitul Bartolomeu Anania, înainte de a trece la Domnul i-a spus părintelui Mihai Valică un cuvânt foarte important despre noii mucenici şi anume: „Cred că timpul canonizării lor a sosit!”

Hristos a Înviat! Am primit de la un cunoscut din America un link de pe You Tube cu câţiva creştini arabi care cântă “Hristos a Înviat” într-un mall din Beirut. Cred că este o dovadă de mare curaj să cânţi aşa ceva într-un mediu musulman, e o formă de mărturisire a lui Hristos. Cred că bucuria celor care cântă se aseamănă cu cea a arabilor care strigă şi aplaudă aşteptând venirea sfintei lumini. Bucurie pe care unii nu o pot înţelege, dar care îi este bineplăcută lui Dumnezeu…

Despre secularizarea monahismului contemporan

- Cuvânt ţinut la Schitul athonit Prodromu -

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Prăznuim astăzi pe cuvioşii athoniţi şi aş începe prin a vă citi un cuvânt despre profeţia pe care a avut-o cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul legat de Schitul Prodromu.

„Această vedenie a văzut-o cuviosul Marcu, uce­ni­cul Sfântului Grigorie Sinaitul, treaz fiind, adică, cum stau îngerii şi arhanghelii împrejurul Născătoarei de Dumne­zeu, slăvind-o şi închinându-se ei, care avea pala­te de aur preafrumoase şi înalte, către partea ce se zice Vigla, adică frumoasă privire. Această vedenie s-a împli­nit acum la schitul nostru românesc Prodromu, pentru că aici este acest loc numit Vigla.

Şi unii dintre cuvioşii părinţi, vrednici de cre­din­ţă, ne-au spus nouă, precum şi duhovnicul Antonie Grecul a auzit de la stareţul lui, că de multe ori, trecând seara pe acolo, vedea lumină. Şi a cunoscut şi a văzut că în acel loc voieşte Maica Domnului a se zidi mănăstire frumoasă, după cum se vede astăzi. Şi pentru întărirea, mângâierea şi ajutorul celor ce vor locui într-însul, însăşi Maica Dom­nului ne-a dăruit nouă, nevrednicilor, preasfinţit chipul său şi al Fiului său închipuit pe icoana cu dumnezeiască mi­nune zugrăvită.”[1]

Prăznuindu-i pe cuvioşii athoniţi, este de mare importanţă să înţelegeţi că rostul vostru ca monahi pro­dro­miţi este de a ajunge alături de ei în Împărăţia Cerurilor, ca să o lăudaţi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Mărturia pe care voi, ca monahi, trebuie s-o daţi lumii de astăzi, este foarte importantă, pentru că lumea este într-o dezbinare din ce în ce mai puternică.

Părintele stareţ, părintele Petroniu, scria într-o carte că oame­nii vor pace, caută pace, dar nu ştiu să o caute cum trebuie; caută pacea lumească, fără să ştie să-L cheme pe Dumnezeu în ajutorul lor şi să dobândească pacea cea adevărată. Scria părintele Petroniu: „Mulţimile de pelerini, care vin an de an la Athos, nu vin să vadă obiecte artistice, antichităţi sau muzee, de care este plină lumea de astăzi; ci cu totul altceva. Omenirea de astăzi, învrăjbită, izolată, tânjeşte după comuniunea şi căldura dragostei şi vine s-o vadă la Athos.”[2] Numai că duhul acesta lumesc încet, încet începe să-şi facă loc chiar şi în Sfântul Munte Athos, prin diversele tentative de modernizare.

Părintele Benedict Ghiuş, vorbind despre criza monahismului, spunea următoarele: „Toată viaţa călugă­rească este ascultare şi rugăciune, rugăciune şi ascultare. Epocile de criză ale monahismului sunt o problemă a rugă­ciunii şi a ascultării. Prin urmare, restaurarea monahis­mului stă în întoarcerea la temeiul acestor principii ale vieţii monahale.”[3]

Numai că, o dată cu împuţinarea ascultării, o dată cu împuţinarea rugăciunii, asistăm şi la o împuţinare a nevoinţei. Părintele Macarie de la Simonos Petras spunea într-un articol că unul din motivele pentru care mona­hismul athonit s-a aflat în criză a fost că, prin anii 1921-1922, au venit în Sfântul Munte foarte mulţi refugiaţi greci din Asia Mică, în urma expulzărilor făcute de turci.

Şi deşi au intrat mulţi în mănăstire, mulţi au intrat pentru motivaţii sociologice – zice părintele Macarie. Nu au intrat în mănăstire din motive duhovniceşti. Or, lucrul acesta şi-a pus amprenta asupra vieţii monahale din Sfân­tul Munte Athos. Pentru că, dacă unul intră în mănăstire fără să fie cu adevărat chemat de Hristos şi fără să vrea să se dăruiască în întregime lui Hristos, viaţa lui de dezordine lăuntrică îşi va pune amprenta asupra celorlalţi din obşte.

Spunea ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – un părinte care a murit martir, mucenic în închisoarea din Aiud – şi amintesc de el pentru că astăzi Biserica din România prăznuieşte Duminica Sfinţilor Români, atât a celor canonizaţi cât şi a celor care aşteaptă canonizarea – ei bine, acest părinte sporit în viaţa duhovnicească spunea aşa: „Neorânduiala monahului este mare nelegiuire faţă de sufletul său. La Voroneţ, în gura balaurului se văd şi culioane călugăreşti.”[4] Şi nu numai la Voroneţ, în mai multe fresce în care este reprezentat iadul.

Tot părintele Petroniu vorbea foarte frumos des­pre una din cauzele acestei neorânduieli în mănăstiri, şi spune aşa: „În urma schimbărilor ivite după anul 1989, doritorii de viaţă monahicească, nemaifiind împiedicaţi să intre (în mănăstiri –n.n.), au găsit mănăstirile fără părinţi duhov­ni­ceşti, fără bătrâni îmbunătăţiţi, care să-i povăţuiască. De aici, refrenul pe care-l auziţi peste tot în mănăstirile noastre: «Este nevoie de duhovnici, este nevoie de stareţi, este nevoie de părinţi duhovniceşti.»”[5].

O să-mi permit să citez mai multe pasaje din cărţile părintelui stareţ Petroniu Tănase, nu pentru a-l linguşi, ci pur şi simplu pentru că un mirean nu se pricepe să trateze neorânduiala vieţii călugăreşti şi, abordând acest subiect în discuţiile cu părintele stareţ, am căutat să văd cum le tratează în cărţile lui şi am găsit răspunsuri foarte potrivite.

La întrebarea: „De ce nu mai sunt stareţi astăzi?”, un răspuns foarte potrivit este: „Pentru că nimeni nu mai vrea să fie ucenic”. Toţi vor să ajungă direct mari stele duhovniceşti, fără să treacă prin încercările ascultării, fără să treacă prin lupta duhovnicească cu ei înşişi, cu patimile şi cu puterile diavoleşti, şi vor să devină călăuzitori ai altora. Părintele Petroniu arăta că una dintre cauze este şi scurtimea uceniciei pentru tunderea în monahism.

Marile prefaceri prin care a trecut lumea au lăsat urme adânci şi în viaţa mănăstirească. Durata uceniciei monahale s-a scurtat mult. Acum, fratele, după un an, doi, este făcut monah, uneori chiar schivnic, ba şi diacon şi preot şi duhovnic. Ascultarea, făgăduinţa de temelie a vie­ţii călugăreşti, şi-a pierdut valoarea. Lucru foarte trist, pen­tru că nu poţi să-L dobândeşti pe Hristos, câtă vreme nu te-ai pregătit lăuntric prin nevoinţă şi rugăciune. De asta au apărut şi oameni care, trăind în obşte, duc viaţă pătimaşă.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor vorbea, la un moment dat, despre mânia monahului, şi întreba: „De unde iuţimea monahului? De ce, adică, chiar unii monahi râvnitori nu se pot stăpâni şi repede se aprind la mânie? Înfrânarea şi nevoinţele călugăreşti, dacă se fac numai pe dinafară, se aseamănă cu vasul cu apă pus la fiert: când abu­rii din vas se înmulţesc, capacul sare şi aburii ies afară. Asceza exterioară, numai trupească, ne face sensibili, ex­plo­zibili; nu ne eliberează lăuntric, nu ne duce la nepăti­mire. De aceea este necesară o asceză pnevmatică, o lu­cra­re lăuntrică. Să ne schimbăm şi să ne prefacem dinăuntru în afară, şi nu invers, cum facem de obicei. Lucrarea pe dinafară este pruncească şi, numai cu ea, rămânem în mintea copiilor toată viaţa. Repet: numai cu lucrarea pe dinafară, rămânem în mintea copiilor toată viaţa.”[6]

Îmi cer iertare că vă citesc astfel de cuvinte duhovniceşti, eu fiind mirean şi fiind pătimaş, dar cred că e de mare folos să purtăm în minte învăţăturile acestor mari părinţi duhovniceşti. Dacă vor rămâne monahii la trăi­rea din afară, încet, încet vor ajunge la o schizofrenie şi se vor asemăna fariseilor făţarnici, pentru că nu-L vor dobândi pe Hristos.

Într-adevăr, aşa cum învaţă întreaga tradiţie a Sfinţilor Părinţi, schimbarea trebuie să vină dinlăuntru înafară, pentru că, dacă va rămâne o schimbare superficială, poţi îmbătrâni în patimile tinereţii.

A fost surprinzător pentru mine să observ cu câtă atenţie părintele stareţ a atacat modernismul din unele mănăstiri, în care televizorul şi radioul sunt la loc de cin­ste. Şi am să vă spun o întâmplare pe care mi-a relatat-o un părinte duhovnic: a fost trimis din mănăstirea de că­lu­gări la o mănăstire de maici, ca duhovnic, şi în ziua în care a venit, o maică i-a spus: „Vai, părinte, Maica Domnului v‑a trimis la noi!” Şi părintele, la primul cuvânt pe care l‑a ţinut, le-a zis: „Ei, lăsaţi, lăsaţi! Parcă văd că peste câteva zile n-o să mai fiţi mulţumite şi o să vreţi să plec!”

Şi, văzând părintele duhovnic că unele maici aveau tele­vi­zoare în chilii, la spovedanie, le-a dat canon să renunţe la televizor. Şi, după câteva zile, maicile s-au strâns şi l-au dat afară din mănăstire. Şi exact maica aceea care mai devreme îi spusese: „Părinte, Maica Domnului v‑a adus la noi!”, exact aceeaşi maică i-a zis: „Părinte, Maica Dom­nului te-a gonit de la noi!” – de parcă Maica Domnului ar putea să gonească un părinte care vrea să pună rânduială duhovnicească într-o mănăstire.

Şi zice părintele Petroniu: „Binefacerile civili­zaţiei moderne au intrat din plin în viaţa mănăstirească. Femei şi monahii, bucătărese pe la stareţi şi bucătăria ob­ştii, deoarece, cum spunea cineva, monahii nu ştiu să ci­tească bine. Radioul şi televizorul stau la loc de cinste, până şi la schituri, uneori şi în chilii monahiceşti, şi-n obştile monahale, unde totul este de obşte.

Au apărut mo­nahi care posedă şi folosesc perso­nal automobil pro­priu. Am mai observat că monahii iubi­tori de turism la locurile sfinte nu prea se împacă cu rân­duielile călugăreşti, cu slujbele lungi, cu munca, doresc să fie mai liberi. Şi ca îndreptăţire, auzi argumentul: lumea s‑a civilizat, s-a modernizat, suntem în era ştiinţei, se cuvine ca şi monahismul să fie în pas cu vremea. Practicile de altădată s-au învechit, nu mai sunt valabile în vremea noastră. Toate, acest fel de înnoiri, sunt cu totul străine de viaţa monahicească”[7] – zice părintele stareţ în articolul Despre ascultarea monahicească din volumul Chemarea Sfintei Ortodoxii.

Ba, mai mult, atrage atenţia asupra acelor monahi care, în loc să-şi vadă de ascultare, caută să peregrineze din mănăstire în mănăstire, şi nu pentru a dobândi folos duhovnicesc, nu pentru a-şi spori nevoinţele – pentru că în istoria bisericii întâlnim părinţi cu viaţă sfântă care, pentru anumite perioade, au călătorit de la o mănăstire la alta pentru a agonisi folos duhovnicesc – ci astfel de monahi practică acest turism spiritual doar pentru a nu duce crucea cea grea a călugăriei.

Şi zice părintele Petroniu: „Moda turismului a intrat şi în mănăstire. Fraţi şi monahi tineri pleacă în turism monahal la locurile sfinte – Ierusalim, Sinai, Athos, Grecia, Insulele Egee etc. – fără aprobare şi binecuvântare. Nedumerit, m-am întrebat: de unde au bani? Pentru că trebuiesc mulţi bani pentru acestea, iar monahul a făgăduit să urmeze sărăciei lui Hristos şi ascultării Lui.”[8]

Şi, într-adevăr, sunt monahi care, pentru a face rost de bani, ţin legături cât mai strânse cu mirenii, ţin prietenii strânse cu mirenii, nu pentru a-i urca pe aceştia spre Hristos, ci pentru a atrage anumite avantaje materiale.

Părintele Petroniu îmi spunea zilele trecute cu tristeţe cât de tare şi-a pus amprenta modernitatea chiar pe Sfântul Munte Athos. Părintele Macarie de la Mănăstirea Simonos Petras spunea că, în anul 1958, când s-au serbat o mie de ani de la sosirea Sfântului Atanasie Athonitul şi întemeierea mănăstirii Marea Lavră, „Muntele Athos trecea printr-un asemenea declin, încât se asista, în fapt, la îngropăciunea Muntelui Athos, la un parastas, nu la o aniversare!” Grele cuvinte! Şi zice: „Existau deja planuri (şi fiţi atenţi: încă din 1958, deci!) existau deja planuri făcute de responsabilii politici de a transforma mănăstirile în hoteluri, de a face şosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin. Toţi monahii urmau a fi concentraţi în una sau două mănăstiri, restul mănăstirilor urmând a fi transformate în muzee”.

Numai că Maica Domnului a rânduit apărarea Sfântului Munte Athos şi, datorită monahilor care au venit şi din România, şi din Serbia, şi din Rusia, au crescut obştile şi nu s-au putut împlini planurile celor care au vrut distrugerea Sfântului Munte Athos.

Deşi, cu câţiva ani în urmă, precum ştiţi, Parla­mentul European a aprobat intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos. Numai că statul grec s-a opus, a invocat o clauză de la aderarea Greciei în Uniunea Europeană şi nu au reuşit femeile să intre. Dar parlamentarii europeni au cerut aceasta şi au cerut, implicit, batjocorirea Sfântului Munte Athos, în care Maica Domnului nu a vrut să intre picior de femeie.

Şi-mi spunea părintele Petroniu cu tristeţe: „Rău au făcut ierarhii care au propovăduit avantajele integrării României în Uniunea Europeană, fără să pomenească de as­pectul spiritual al lucrurilor. Pentru că degeaba vom avea avantaje materiale dacă credinţa noastră va fi pusă în primejdie, dacă va fi distrus Sfântul Munte Athos prin intrarea femeilor” – şi, aş continua eu, dacă ni se va impune să-i educăm pe copii cu o deschidere foarte largă faţă de homosexuali şi chiar să acceptăm propaganda homo­sexuală în şcoli, aşa cum a impus Uniunea Europeană statului polonez şi aşa cum va impune şi României, dacă România nu va şti să ţină nestinsă flacăra dreptei credinţe şi dacă nu va apăra valorile morale.

Cum să reziste Athosul la modernizare? Trebuie să vă daţi seama că distrugerea Athosului nu va veni dinafară. Distrugerea Athosului nu poate veni decât dinlă­untru. Îmi spunea părintele Petroniu cu tristeţe că un cunoscut teolog, un părinte athonit care scrisese un articol, în care se pronunţa împotriva construirii şoselelor în Athos şi a mersului cu maşina prin Athos, nu după multă vreme a fost văzut el însuşi la volanul unei maşini prin Sfântul Munte… Or, de atitudinea voastră depinde viitorul Athosului. Dacă voi veţi şti să rezistaţi modernizării, dacă voi veţi şti să vă apăraţi viaţa de nevoinţă, atunci Hristos va fi cu voi şi Maica Domnului nu va părăsi acest munte. E mare, mare nevoie să ţineţi ascultarea de părinţii duhovnici.

Spunea Sfântul Ignatie Briancianinov că oamenii obişnuiţi nu pot înţelege marea taină a ascultării şi ar fi gata chiar să arunce cu pietre în cel care ţine această cale a ascultării. Or, voi să încercaţi să vă modelaţi nu după duhul acesta, ci să rămâneţi în ascultare de părinţi şi după duhul tradiţiei.

Să observăm însă că, o dată cu această modernizare la nivel social, asistăm şi la o modernizare în plan dogmatic. Părintele Petroniu relatează o declaraţie intere­santă, ciudată, din articolul Fuga de lume a monahului, din volumul Chemarea Sfintei Ortodoxii. „Un ierarh ortodox, membru activ în mişcarea ecumenică, zicea că: «a sosit timpul ca şi monahismul să-şi aducă contribuţia sa în mişcarea ecumenică, pentru unirea Bisericilor». Aşa-zisa fugă de lume a monahului, pentru mulţi este neînţeleasă. Pare ca o abatere de la adevărata cale a vieţii creştine”[9]. Şi concluziona părintele stareţ că o astfel de înţelegere este cu totul potrivnică vieţii monahiceşti, aşa cum a spus-o de demult marele Antonie, Sfântul Antonie. „Precum peştii, zăbovind pe uscat, mor, aşa şi monahii, zăbovind afară din chilie, petrecând cu mirenii, se slăbănogesc”[10].

Deci, pe de o parte, monahul nu trebuie să se implice în problemele politice, chiar dacă unii ierarhi se lasă angrenaţi în problematica politică şi pentru aceasta impun o anumită direcţie, monahul trebuie să rămână pe calea Sfinţilor Părinţi. Însă, atunci când este primejduită dreapta credinţă, monahul nu trebuie să tacă. Spuneau Sfinţii Părinţi că prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu. Iar Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre trei feluri de ateism: ateismul necredincioşilor, pentru că nu cred în Dumnezeu; ateismul ereticilor, pentru că ei, închinându-se la un Dumnezeu greşit, de fapt se închină la idoli şi ereticii nu-L cunosc pe Dumnezeul cel adevărat; şi ateismul ortodocşilor, spune Sfântul Grigorie Palama, care tac la vreme de prigoană. Repet, Sfântul Grigorie Palama considera că acei creştini care la vreme de prigoană tac sunt atei. Or, cu atât mai mult astăzi, când se vorbeşte atât de mult despre unirea bisericilor, monahii nu trebuie să tacă, ci trebuie să ţină aprinsă candela dreptei credinţe, aşa cum a făcut-o cuviosul făcător de minuni, Iustin Popovici, care a luptat împotriva ereziei ecumeniste, care a luptat împotriva unirii bisericilor, chiar dacă a fost singur. Sinodul Serbiei era deschis faţă de ecumenism, de partea cealaltă, lupta părintele Iustin Popovici, cu Hristos de partea lui. Şi cine a biruit? A biruit Hristos, prin părintele Iustin Popovici, pentru că ucenici ai cuviosului Iustin au ajuns episcopi în Serbia şi au ajutat la îndepărtarea Serbiei de direcţia anti-tradiţionalistă în care mergea. Şi minunile pe care le-a făcut părintele Iustin Popovici sunt o pecete a teologiei sale, a teologiei patristice. Şi m-am bucurat să aud că şi părintele Petroniu Tănase consideră că cea mai bună carte în această problemă este cartea Părintelui Iustin Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul. Este o carte pe care ar trebui şi monahii să-şi facă timp să o cerceteze, pentru a înţelege vremurile în care trăim. Iar părintele stareţ Iustin Pârvu, unul din stâlpii Ortodoxiei româneşti, spunea aşa: „Dacă nu mărturisim adevărul şi Ortodoxia după învăţătura cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mântuim.” Adică, dacă vom mărturisi că toţi ereticii fac parte din Biserica lui Hristos, de fapt L-am pierdut pe Hristos.

Se spune astăzi că monahii trebuie să aibă dragoste şi să-i iubească pe eretici. Ca şi cum Sfinţii Părinţi nu i-ar fi iubit pe eretici! Ba da, Sfinţii Părinţi au fost oamenii care i-au iubit cel mai mult pe eretici, pentru că au fost gata să moară din dragoste pentru ei. Şi-au dat chiar viaţa pentru apărarea dreptei credinţe, şi pentru întoarcerea ereticilor la Ortodoxie. Pentru că dacă iubeşti un om care merge spre prăpastie, nu îl laşi spre prăpastie. Dacă-l iubeşti, te duci, îi întinzi mâna şi-i spui: „Frate, vino la drumul cel bun! Vino la lumină! Fereşte-te de cădere, fereşte-te de rătăcire!” Aceasta este mărturia pe care trebuie s-o dea monahismul de astăzi.

Să observăm că există, în anumite mănăstiri, compromisuri care se fac din motive financiare. Şi spunea părintele Petroniu cu tristeţe că rău fac marile mănăstiri care iau bani de la Uniunea Europeană şi care şi pun tăbliţe cu sumele pe care le iau de la Uniunea Europeană, pentru că în momentul în care unei femei i se opresc bani, i se opreşte impozitul pe salariu, şi din aceşti bani o parte ajunge în Sfântul Munte Athos, femeia devine implicit ctitoriţă a Sfântului Munte Athos, dar nu o ctitoriţă a mănăstirilor binecuvântată, pentru că de-a lungul istoriei au fost atâtea şi atâtea femei cu viaţă sfântă, care au trimis bani la Sfântul Munte Athos. Nu, femeia modernă devine o ctitoriţă nebinecuvântată, pentru că, după ce i se opreşte impozitul şi vine o parte din bani în Athos, femeia modernă vrea să intre în Athos, fără să-i fie teamă de osânda Maicii Domnului. Şi trebuie să înţelegem că prin primirea unor astfel de bani, ne facem părtaşi la înşelarea femeilor care vor vrea să intre în Sfântul Munte Athos.

A venit în România un părinte stareţ din Grecia, şi le-a zis românilor: „Să vă ferească Dumnezeu să intraţi în Uniunea Europeană!” Şi le-a mai zis: „Încercaţi să nu luaţi bani de la acest for lumesc, care încearcă îndepărtarea lumii de Hristos!” Şi un părinte român l-a întrebat: „Iertaţi-mă, cuvioase părinte stareţ, dar românii, dacă ziceţi că nu e bine să ia bani de la Uniunea Europeană, mănăstirile greceşti de ce iau?” Adică trebuie nu doar să-i învăţăm pe ceilalţi cum e bine să trăiască, e bine mai întâi să fim noi înşine exemplu.

Ca să nu ne apese osânda la care s-a făcut astăzi referire în citirea Apostolului, de la Romani, în care zice aşa: „Câţi fără lege au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi.” Adică degeaba auzim cum trebuie să ne purtăm, degeaba auzim ce mărturie trebuie să dăm, dacă una auzim şi alta facem, atunci nu vom ajunge la mântuire.

Părintele Petroniu arată, în cartea Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească, un exemplu de ieşire din impasul material. La mănăstirea la care era părintele Dometie, la Râmeţ, pentru plata lucrătorilor care reparau clădirile mănăstirii, era nevoie de o sumă mare de bani. „Ce facem, prea-cuvioase?”, se tânguia maica stareţă. „Nu fi necredincioasă”, îi zise părintele Dometie – „Maica Domnului, care ne-a ajutat de atâtea ori, nu ne va lăsa nici acum.” A doua zi, iar l-a întrebat maica stareţă: „Ce facem, prea-cuvioase? Azi trebuie să plătim lucrătorii.” „Mergi la Maica Domnului, în biserică – îi zise părintele Dometie, plecând – roagă-te ei cu credinţă şi nu ne va lăsa!” şi când s-a întors părintele, a întrebat-o: „Te-ai închinat la Maica Domnului?” Şi stareţa a zis: „M-am închinat, dar rugăciunea mea este slabă şi nu s-a întâmplat nimic.” Şi au venit cu o maşină câţiva pelerini şi o femeie din Bucureşti i-a spus aşa părintelui: „Am avut mari greutăţi în familie. M-am rugat lui Dumnezeu cum am putut, ca să-mi ajute, făgăduind să dau o sumă de bani unei biserici, dacă voi scăpa din necaz. Dumnezeu a fost bun şi m-a ajutat, şi lucrurile s-au aranjat bine. Mă gândeam ca suma făgăduită să o dau mănăstirii Cernica, din preajma Bucureştilor. Noaptea, însă, mi s-a arătat în vis o doamnă frumos îmbrăcată, şi mi-a zis: «Nu la Cernica, ci la Râmeţ să dai banii, că acolo au nevoie de ei.» Nu auzisem de Râmeţ până atunci, – zice femeia – dar m-am interesat unde sunt Râmeţii şi am venit, să-mi împlinesc făgăduinţa.” A scos apoi un plic şi i l-a dat părintelui.

Există două moduri de a dobândi banii necesari pentru repararea chiliilor şi a mănăstirilor: ori îţi pui nădejdea în Dumnezeu şi nu faci niciun compromis, şi Dumnezeu îţi trimite banii în chip minunat; ori faci compromisuri pentru a obţine bani, după vorba ceea, că te faci frate cu dracul până treci puntea şi de fapt, până la urmă, nu mai reuşeşti să treci puntea şi se alege praful de toate socotelile tale.

Părintele Petroniu atrăgea atenţia asupra urmărilor pe care le-a lăsat comunismul în viaţa monahală. Zice aşa: „Stăpânirea atee de tristă amintire, declarând război lui Dumnezeu şi Bisericii Lui, a avut ca ţintă principală monahismul: i-a confiscat bunurile materiale, i-a golit mănăstirile de monahi, arestându-i şi izgonindu-i din mănăstiri şi împiedicând pe doritorii de viaţă duhovnicească să intre în mănăstire. Ba mai mult, a căutat să discrediteze monahismul în faţa credincioşilor, care totdeauna au avut evlavie faţă de cinul monahal, stricând tradiţionalele rânduieli mănăstireşti. A desfiinţat slujbele de noapte din mănăstiri, a introdus mâncarea de carne în regimul alimentar, a introdus femei la stăreţiile şi bucătăriile mănăstirilor de bărbaţi ş.a.m.d.”

Şi comunismul a încercat să le impună oamenilor şi monahilor frică faţă de puterea lumească, a încercat să-i convingă să accepte compromisul şi unii l-au acceptat şi, prin aceasta, s-au îndepărtat de Dumnezeu. Trebuie ca monahii să aibă curajul de a sta tari în faţa primejdiilor, şi să apere dreapta credinţă oricât ar fi de greu.

Părintele Calciu Dumitreasa, un mărturisitor al secolului XX, a stat cu putere împotriva fiarei comuniste, chiar dacă prin aceasta familia sa a fost greu încercată. Şi le spunea, în vremea prigoanei comuniste, studenţilor, seminariştilor, teologilor nişte cuvinte care vă pot folosi şi pe voi, cei care mergeţi pe calea monahală, chiar dacă sunt adresate celor din lume.

Zicea părintele Calciu Dumitreasa: „Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe «Eu am copii de crescut», iar ca justificare morală pe «Rectorul m-a pus să iau declaraţii» [securiste, adică!] – acela are, în loc de suflet, un meca­nism teleghidat.” – zicea părintele. Fiţi voi secerătorii cei harnici. Uitaţi de instinctele voastre, supra-incitate de către unii din dascălii voştri, al căror principiu este: «Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui.» Dar, lepădându-ne de cruce, ne lepădăm de fapt de Hristos.

În acele vremuri de prigoană, mulţi părinţi monahi au făcut închisoare, iar părintele Sofian Boghiu, de la Antim, dădea următoarea mărturie: „Dacă pot zice aşa, mie mi‑a plăcut în închisoare. – Auziţi! – Era bine acolo, mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară, câte probleme!” – zicea părintele Sofian, care a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, arătând că de fapt nu chinurile torţionarilor, nu bătăile pe care le luau, nu foamea, nu setea i-a rupt de Hristos. Le-au biruit, au biruit toate aceste încercări prin harul lui Hristos. Monahii sunt cu adevărat liberi şi sunt liberi şi de obligaţiile sociale, nu au mame, nu au soţii, nu au copii să-i crească; monahii, în clipa intrării în mănăstire, când au depus voturile monahale, s-au dăruit în întregime lui Hristos, şi-au lăsat familia în grija lui Dumnezeu. Ca monahi, sunteţi cu adevărat liberi să vă jertfiţi pentru Hristos. Oricât de puternică ar fi tendinţa planului politic sau chiar a unor ierarhi de a vă îndepărta de duhul lui Hristos.

Părintele Petroniu pomeneşte o situaţie de la ale­ge­rea ca episcop a Părintelui Benedict Ghiuş, un părinte din Rugul Aprins, mare practicant al Rugăciunii lui Iisus. Şi zice despre el: „O astfel de prezenţă nu putea rămâne neobservată. Credincioşii Antimului, lumea intelectuală din Bucureşti, şi mai ales tineretul universitar căutau să-l cunoască, să-i ceară sfat duhovnicesc.”[11] Dar, într-o vreme în care stăpânirea comunistă era la putere, persoana Părin­telui Benedict apărea ca un corp străin, ca o piatră de poticnire. Nu era pe plac mai marilor vremii, politica lui fiind politica Sfintei Biserici.” Interesantă observaţia Părintelui Petroniu, că cei care plac mai marilor vremii se îndepărtează de politica Sfintei Biserici.

„Putea să fie profesor de teologie emerit. Şi nu a fost. Putea să fie episcop sau mitropolit. Dar nu a fost. De ce? Pentru că n-a făcut pe plac puterii politice.” [12] Şi auziţi o întâmplare descrisă de părintele Petroniu: „Într-o după amiază, ne aflam împreună în cancelaria Sfântului Sinod de la Antim, când un automobil grăbit a venit şi l-a luat pe părintele Benedict şi l-a dus la Patriarhie, la Camera Deputaţilor, unde fusese ales cu majoritate de voturi Episcop al Hotinului. A mulţumit alegătorilor, care îl acla­mau neîntrerupt, pentru ca, a doua zi, adunarea electivă să rămână perplexă, aflând de demisia Părintelui Benedict, impusă de guvern.”[13]

Adică, părintele Benedict Ghiuş a fost ales de Sinod episcop, dar puterea lumească l-a respins. Şi aşa i-a respins pe mulţi de-a lungul istoriei, înţelegând că, dacă vor ajunge în posturi de ierarhi, vor avea influenţă mult mai mare asupra credincioşilor şi-i vor putea învăţa să se ferească de ispitele care vin de la puterea politică.

Şi continuă părintele Petroniu: „Nici ca vicar părintele Benedict nu a făcut carieră. O astfel de persoană nu putea sta şi activa în capitală. A fost trimis profesor la seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ.”[14] A fost exilat, altfel spus, aşa cum a fost exilat şi părintele Iustin Popovici la Mănăstirea Celie, pentru că Patriarhul Serbiei i-a atras atenţia că sunt persoane în Sinod – în Sinodul Bisericii Sârbe – care sunt deranjate de poziţia tradiţio­nalistă a Părintelui Iustin; şi l-a rugat să se retragă la Mănăstirea Celie.

M-a impresionat durerea Părintelui Petroniu legată de cazul Tanacu, din România, şi spunea cu tristeţe că îi părea rău că nu au sărit preoţii şi ierarhii în apărarea Părintelui Daniel Corogeanu şi că s-a creat un precedent. Şi zicea părintele Petroniu că e de aşteptat ca mai încolo să ajungă alt preot în închisoare şi altul şi altul, pentru că puterea asta lumească se luptă din răsputeri să batjoco­rească credinţa creştină. Şi zicea părintele Petroniu că dacă nu au sărit preoţii şi ierarhii să-l apere pe părintele Daniel, prin aceasta au lăsat loc liber pentru ca duşmanii lui Hristos să-şi facă lucrarea. Şi spunea că e de aşteptat ca în vremurile care vor urma, pecetea aceasta a duşmanilor lui Hristos să fie pusă din ce în ce mai tare.

Părintele Petroniu face referire la o întâmplare tristă când un angajat de la Patriarhie, lepădându-se de Hristos, a vrut să-l pună pe Patriarhul Nicodim să semneze decretul de pensionare a episcopilor vicari – din articolul Întâm­plări din vremea Patriarhului Nicodim. Ministerul Culte­lor întocmise un proiect de lege pentru pensionarea arhie­reilor vicari. Însă era nevoie de avizul regelui, şi regele nu făcea nimic fără să se consulte în prealabil cu Patriarhul. Dar în cazul proiectului pentru pensionarea arhiereilor vicari, avizul Patriarhului a fost negativ. Proiectul s-a împotmolit la Palat. Şi vă citesc întâmplarea: „Într-o zi, se prezentă la Patriarh părintele I. Vască, secretar general la Ministerul Cultelor, pentru rezolvarea unor probleme de interes comun. A intrat în cabinetul patriarhal şi, nu după mult, uşa de la cabinet se deschide cu putere, părintele Vască, cu servieta şi pălăria în mână, iese în fugă şi se îndreaptă spre ieşire. Iar Patriarhul striga în urma lui. Mă vede – eu mă găseam pe holul de la intrare, zice părintele Petroniu – şi îmi face semn: «Ia vino încoace! Ia şi citeşte!» Pe biroul Patriarhului se afla o coală de hârtie, scrisă la maşina ministerului, cu litere mari şi cursive, adresată regelui, ca din partea Patriarhului, al cărei cuprins, în rezumat, era următorul: «Sire, în urma consultărilor avute cu Sfântul Sinod, am ajuns la concluzia că proiectul de decret privind pensionarea arhiereilor vicari poate fi aprobat, deci i se poate da aviz favorabil spre a trece la parlament pentru votare. Semnat: Patriarhul României.» Care era tâlcul hârtiei? Patriarhul Nicodim, contând pe cinstea colaboratorilor săi, nu citea totdeauna textul hârtiilor care i se aduceau spre semnare. «Ce este aici?» – întreba el. I se spunea pe scurt conţinutul şi semna. Or, de data aceasta, Patriarhul, luminat de Dumnezeu, bineînţeles, a fost prudent şi a citit personal adresa ce i se prezenta spre semnare. Atunci, părintele Vască, văzându-se descoperit, a luat-o la fugă şi Patriarhul striga în urma lui: «Oare sunt eu păpuşa, marioneta lui, să mă mintă ca un neruşinat?»”[15]

Am făcut referire la acest caz trist pentru că, uneori, în administraţie, sunt oameni care, preocupându-se prea mult cu problemele lumeşti, uită să slujească cum trebuie lui Hristos. Dar părintele Patriarh a ştiut să păzească, la momentul respectiv, biserica de tentativa de pensionare a arhiereilor vicari.

Ce e foarte trist e că, aşa cum părintele Vască reuşise să ajungă în funcţia respectivă, aşa cum Iuda a ajuns între cei doisprezece apostoli, aşa şi în zilele noastre există, din păcate, urmaşi ai lui Iuda, care seamănă dezbinare în Biserică şi care seamănă dezbinare chiar în mănăstiri. Pentru că vremea pe care o trăim este o vreme, din păcate, a dezbinării.

E foarte greu să taci când vezi că se întâmplă lucruri potrivnice Evangheliei lui Hristos. Sfântul Ambrozie spunea aşa: „Există vorbire în deşert, dar există şi tăcere în deşert.” Altfel spus, sunt momente în care trebuie dată mărturia cea bună.

Când părintele Dumitru Stăniloae a ieşit din închi­soare, i-a dat următorul sfat Părintelui Petroniu: „Viaţa să‑ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi confuzii, limpede. Crezul tău să-ţi fie viu. Viaţă, nu teorie. Eşti gata să mori pentru Hristos? Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi. Să nu ne înecăm în marea vieţii.” [16] Şi această întrebare pe care părintele Stăniloae i-a adresat-o Părintelui Petroniu, de fapt, se adresează tuturor monahilor: „Eşti gata să mori pentru Hristos?” Pentru că vremea în care trăim e aşa cum arăta părintele Efrem Katunakiotul, este o vreme a muceniciei. Este o vreme în care suntem chemaţi să mărturisim dreapta credinţă. De altfel, viaţa monahală este prin excelenţă o viaţă de mucenicie. Părintele Daniil Sandu Tudor spunea următoarele: „Monahul este mucenicul de toate zilele. Trebuie să trăieşti zilnic această mucenicie în toate lucrurile mărunte ale vieţii. Să învăţăm sfinţenia asprimii, sfânta dulceaţă a ocării, sfinţenia ascultării, tăierea voii în tot ce facem, cu smerenie şi discreţie.”[17]

Când Patriarhul Iustinian a venit la Sfântul Munte Athos, a scris următorul text în condica oficială a Schitului Prodromu: „Starea duhovnicească, din cauza dezbinărilor stiliste din sobor, lasă foarte mult de dorit”[18]– fiind întristat de dezbinarea care avea loc în acea vreme, în 1963, în Schitul Prodromu. Tristeţea Preafericitului Părinte Patriarh era întemeiată, pentru că schiturile, obştile monahale trebuie să fie unite în cugetul lui Hristos.

Spunea Sfântul Teodor Studitul ucenicilor săi: „Iubiţi-mă, fiilor, aşa cum L-au iubit Apostolii pe Hristos, căci şi eu aşa vă iubesc pe voi, cum i-a iubit Hristos pe Apostoli”. Şi, cu adevărat, viaţa duhovnicească din obştea sa a rămas ca reper pentru monahismul ortodox. Ba mai mult, mulţi dintre ucenicii Sfântului Teodor Studitul au primit mucenicia pentru apărarea icoanelor. Pentru că Sfântul Teodor Studitul a învăţat că monahul, atunci când e primejduită dreapta credinţă, nu trebuie să tacă. Şi o lăuda pe o stareţă care fusese dată afară din stăreţie şi care fusese la închisoare, pentru că avea curajul de a apăra icoana şi de a respinge împărtăşania ereticilor. Pentru că în acea vreme de prigoană iconoclastă, unii ortodocşi şi chiar monahi şi chiar ierarhi, mai slabi în credinţă, se împărtăşeau din împărtăşania ereticilor. Or, Sfântul Teodor Studitul a învăţat că, aşa cum în potirul binecuvântării, de la Biserica Ortodoxă, credincioşii sunt uniţi cu Hristos, aşa în potirul eretic sunt uniţi cu diavolul.

Sunt monahi care întreabă: „Şi cine sunt ereticii vre­murilor noastre?” Pentru că există din ce în ce mai multă confuzie. Sunt unii care cred că eretici sunt numai cei care neagă dumnezeirea lui Hristos, că Hristos este Dumnezeu. Nu-i adevărat! Sfintele Sinoade Ecumenice ne arată cât de multe şi felurite sunt cetele ereticilor. Şi Sinoadele care au continuat după al VII-lea Sinod Ecumenic au anatemizat în continuare mare mulţime de eretici.

Sunt unii care spun astăzi: „Protestanţii şi neo-pro­testanţii nu sunt eretici. Sunt din Biserica lui Hristos.” Cum să fie din Biserica lui Hristos, când, la Sinodul VII Ecu­menic au fost daţi anatemei toţi cei care nu se închină icoanei lui Hristos? Spunea Sfântul Ioan Damaschin: „Cine nu se închină icoanei lui Hristos în viaţa aceasta nu‑I va vedea faţa în lumea viitoare, în viaţa veşnică.”

Sunt alţii care spun: „Catolicii nu sunt eretici, pentru că seamănă cu noi în atâtea şi atâtea învăţături.” Dar Sfântul Marcu al Efesului a arătat, la Sinodul de la Ferrara – Florenţa, că prin călcarea învăţăturii ortodoxe despre purcederea Duhului Sfânt, prin acceptarea învăţă­turii despre filioque, catolicii au călcat în picioare învă­ţă­turile celui de al doilea Sinod Ecumenic. Iar Sfântul Fotie cel Mare, pe care mulţi îl neagă astăzi, spunând că nu a fost sfânt, şi negându-l pe Sfântul Fotie, de fapt Îl neagă pe Hristos, Care l-a luminat pe Sfântul Fotie, Patriarh al Con­stantinopolului, acest Sfânt Fotie a spus despre catolici, a spus despre cei care mărturisesc filioque, că se află sub anatema. Iar Sfântul Marcu al Efesului a spus aşa: „Catolicii sunt nu numai schismatici, ci şi eretici.”

Câtă vreme unii leapădă tradiţia ortodoxă şi vor unire cu catolicii fără ca aceştia să renunţe la înşelările lor, vor unire cu monofiziţii fără ca aceştia să renunţe la înşelările lor, vor chiar unire cu protestanţii – că doar din spaţiul protestant şi neo-protestant a pornit mişcarea ecumenică – pierd învăţătura cea adevărată.

Zicea Sfântul Ioan de Kronstadt că noi, ca ortodocşi, vrem foarte mult unirea, şi cu catolicii, şi cu protestanţii. Dar ce unire vrem noi? – zicea Sfântul Ioan din Kronstadt – să lepede ei rătăcirea lor şi să vină la Biserica lui Hristos.

Revin la faptul că astăzi, în duminica aceasta, au fost prăznuiţi sfinţii şi cuvioşii athoniţi cărora sunteţi chemaţi să le mergeţi pe urme. Sunteţi chemaţi să mergeţi pe urmele acestor cuvioşi, despre care puteţi citi în atâtea cărţi şi paterice, că au fost cu adevărat robi ai lui Hristos şi au mers pe calea sfinţeniei. Dar nu s-au mulţumit să se nevoiască, nu s-au mulţumit să se roage, ci au încercat ca la vreme de prigoană să dea mărturia cea bună.

Sfântul Eftimie Vatopedinul, la vreme de prigoană, împreună cu părinţii din obştea sa, văzând rătăcirea pornită de catolici, nu s-a sfiit cu curaj să înfrunte puterea apostată.

Zice Sfântul Nicodim Aghioritul: „Cuviosul Mucenic Eftimie, egumenul Vatopedului, şi cei împreună cu dânsul, 12 monahi cuvioşi mucenici, fiindcă au înfruntat de faţă pe nişte eretici, pe Împăratul Mihail, cel cu socoteala de cele latineşti, precum şi pe Patriarhul Ioan Vecos, cel de un gând cu dânsul, pentru aceea Eftimie, legându-se cu lanţ, s-a înecat de dânşii în mare, la lacul ce se zice Calamiţa, iar pe cei doisprezece monahi i-au spânzurat în muntele ce se zice al furcii.” Cu mare curaj a dat mărturie Sfântul Eftimie în faţa Patriarhului eretic Ioan Vecos, şi în faţa împăratului, şi cu mare curaj de-a lungul istoriei monahii au apărat dreapta credinţă.

Sfânta Teodosia fecioara este prăznuită în ziua de 29 mai. În vremea prigoanei iconoclaste, când patriarhul cel eretic a cerut să se dea jos icoana de la poarta de aramă a Constantinopolului, i s-a cerut unui trimis al împăratului să dea jos icoana şi atunci Sfânta Teodosia monahia, împreună cu câteva femei şi câţiva credincioşi au tras de scară, cel care a vrut să dea jos icoana a căzut şi a murit şi atunci Sfânta Teodosia s-a dus să-l mustre cu asprime pe patriarh, pentru că ceruse să fie dată jos icoana lui Hristos. Şi pentru mărturisirea ei, Sfânta Teodosia a fost chinuită în fel şi chip, după care a primit mucenicia, pe 29 mai. Şi este prăznuită, şi alături de ea sunt prăznuiţi şi ceilalţi zece mucenici de la poarta de aramă. Daţi-vă seama că trebuie să mergeţi pe urmele aces­tor mărturisitori.

Mi-a spus părintele Iulian, duhovnicul de aici de la Prodro­mu, şi nu o dată: „Este vremea mărturisirii. Cine‑L iubeşte pe Hristos, să iasă cu curaj la mărturisire.” Aveţi atâtea pilde de mărturisitori curajoşi ai neamului românesc în sfinţii închisorilor secolului XX. La Aiud, în cimitirul unde au fost aruncaţi unii sfinţi ai închisorilor, s-a construit o bisericuţă şi acolo, la subsol, sunt sfinte moaşte izvorâtoare de mir. Şi multe mănăstiri din România au primit cranii binecuvântate sau alte sfinte moaşte. Pe unele se vede cum au fost tăiate cu ferăstrăul, pe altele se văd urmele torturilor. Osul poartă semnul torturilor suferite! Şi vă mărturisesc că aceşti sfinţi au mare har de la Dumnezeu.

Auzisem de un demonizat care, pe un pelerin care trecuse pe la bisericuţa de la Aiud şi se închinase sfintelor moaşte, l-a întrebat demonizatul: „Ce-ai făcut? Ai trecut să te închini la Aiud?” Or, demonizatul nu avea de unde să ştie pe unde trecuse pelerinul. Dracul, supărat de închina­rea credinciosului, i-a descoperit omului demonizat că acela se închinase la sfintele moaşte. Când am auzit această întâmplare, m-am dus încă o dată să mă închin şi eu la sfintele moaşte ale mucenicilor din închisori, şi intrând – chiar la intrare, în dreapta, era un sicriaş. Şi maica de acolo mi-a spus: „Ştiţi ce e cu moaştele acestea? De curând a trebuit să fie îngropat un mort. Şi groparul, când a săpat la groapă, în cimitirul acela, de la Aiud, a simţit aşa puternic miros de sfinte moaşte, că a început să-i tremure mâna pe lopată. Şi n-a mai putut să sape, dându-şi seama că acolo fusese înainte îngropat un sfânt al închisorilor. Şi, cu multă grijă, a strâns sfintele moaşte, oasele acelea binecuvântate, groparul, şi le-a adus în biserică să fie puse spre închinare.” Şi atunci când s-a săpat pentru temelie, să-şi facă măicuţele lăcaş în cimitirul în care au fost îngropaţi sfinţii închisorilor, vreme de câteva zile unii au simţit mirosul sfintelor moaşte. Atunci când s-au făcut săpăturile, s-a împrăştiat în acel loc mirosul sfintelor moaşte.

Vremurile sunt foarte, foarte grele. Trebuie să purtăm în inimile noastre aceste pilde de evlavie. Astăzi, Biserica Ortodoxă Română, aşa cum aici se prăznuiesc sfinţii athoniţi, aşa în România se prăznuiesc sfinţii români şi repet, alături de cei canonizaţi sunt prăznuiţi şi cei necanonizaţi, printre care şi sfinţii închisorilor.

Părintele Petroniu Tănase, în articolul despre Sfântul Ioan Iacob, spunea următoarele: „Când s-au găsit moaştele Sfântului Ioan Iacob, s-au adus la cunoştinţa Patriarhiei Ierusalimului toate acestea, urmând ca aceasta să trimită o delegaţie la faţa locului. N-am aflat dacă a fost şi ce a hotărât delegaţia patriarhală. Ştiu însă, – zice părintele Petroniu – că poporul dreptcredincios nu are nevoie de hotărâri oficiale pentru a-şi exprima evlavia. Un iconar din Grecia mi-a cerut o fotografie a Părintelui Ioan Iacob, pentru a-i face icoana. Un altul l-a pictat deja într-o mare catedrală din Siria. În Sfântul Munte, peste tot monahii vorbesc despre noul cuvios Ioan. Părintele Gherasim, imnograful Sfintei Patriarhii Ecumenice, lucrează deja la alcătuirea slujbei Cuviosului Ioan. Mi-a cerut unele date despre el şi am fost bucuros să i le dau. Nu mai încape aşadar nicio îndoială” [19] – zicea părintele Petroniu, cu mult înainte de canonizarea sfântului.

Viaţa de înaltă sfinţenie a cuviosului Ioan, cunoaş­terea de mai înainte a datei morţii, minunata prohodire a păsărilor de la moartea sa, descoperirea în chip minunat a trupului său şi rămânerea neatins de orice stricăciune după 20 de ani de şedere în mormânt, buna mireasmă, atestată de toţi pelerinii, care se revarsă din sfintele lui moaşte, toate acestea sunt semne neîndoielnice ale sfinţeniei cu care Dumnezeu a proslăvit pe cuviosul Ioan Iacob românul. Şi cu atât mai mult trebuie să-l cinstiţi voi, în Sfântul Munte, pentru că el a plecat la locurile sfinte dorind şi mai multă nevoinţă, şi mai multă rugăciune.

Să ştiţi că sfinţii închisorilor au făcut minuni. Se strâng mărturii despre semnele lor minunate. Dar cea mai mare minune a fost jertfa lor din închisori. Într-un acatist către sfinţii din închisori, acatist care ar trebui îmbunătăţit, mai ales în unele pasaje neclare, găsim totuşi câteva lucruri foarte, foarte frumoase. Icosul al 9-lea: Iubiţi pe cei ce vă prigonesc, a poruncit Hristos. Iar voi, sfinţilor mărturisitori, cuvântul Lui întocmai l-aţi împlinit. La Târgu Ocna, în noaptea Naşterii Domnului, un preot muribund a cerut să fie dus la cel ce cumplit îl chinuise. Şi, mângâindu-l cu blândeţe, i-a spus: Te iert din toată inima. Şi cred că Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Iar acela căindu-se, cu lacrimi s-a mărturisit, şi-n aceeaşi noapte, amândoi la Domnul cu pace au plecat. Cu adevărat mare minune dumnezeiască: cel chinuit să-şi ceară iertare de la cel care îl chinuise! Dumnezeu, pentru iertarea celui dintâi, l-a chemat şi pe cel de al doilea la El. Din păcate, în această vreme a dezbinării, chiar în obştile monahale şi chiar şi în Sfântul Munte există situaţii triste, de neînţelegere, în care diavolul seamănă tulburare între fraţii şi părinţii din aceeaşi obşte. Să luaţi pildă de iertare de la acest sfânt al închisorilor, de la acest preot care şi-a iertat torţionarul, şi să-i iertaţi pe toţi cei care v-au mâhnit, pentru că iertându‑i voi, rugându-vă pentru cei care v-au supărat, îi va ierta şi Hristos.

Şi tot în acest acatist al sfinţilor români din închisori, e o mărturie tulburătoare, în Condacul al 5-lea: Satana însuşi s-a coborât ca să vă piardă, sfinţilor mărturisitori, în grozava temniţă de la Piteşti. Iar călăul cel îndrăcit, tocmit să vă zdrobească sufletele striga: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile mele, nu mai ajungea nici El pe cruce, şi n-ar fi înviat! Eu sunt adevărata evanghelie, eu o scriu acum pe stârvurile voastre!” – zicea torţionarul.

Şi cu adevărat aceasta au încercat duşmanii lui Hristos în perioada comunistă, să nu mai existe nicio înviere, să nu mai existe nicio evanghelie. Cuvântul meu se apropie de sfârşit. Am să vă spun, spre încurajare, o întâmplare, o minune a marelui Sfânt Serafim de Sarov. Serghei Nilus, unul din marii scriitori ortodocşi din Rusia, în plină prigoană, fusese condamnat la moarte, pentru că scrierile sale tulburau puterea potrivnică lui Dumnezeu. Şi a fost trimis la casa în care locuia Serghei Nilus, a fost trimis un grup ucigaş. Prima oară când au venit, au văzut pe cineva care bătea toaca, şi a bătut, şi a bătut, şi a bătut, şi până la urmă cei care au fost trimişi să-l omoare pe Serghei Nilus şi pe cei care locuiau împreună cu el, s-au îmbătat şi, când s-au trezit, s-au întors la casele lor. Venind iarăşi, a doua noapte, ca să-l omoare pe Serghei Nilus, văzând că părintele tot bătea toaca şi nu se mai oprea, unul din răufăcători, cu toporul în mână, s-a apropiat de cel care bătea toaca şi a vrut să-l lovească cu toporul. Dar în acea clipă, părintele care bătea toaca a dispărut. Şi cel care a vrut să-l omoare a murit el însuşi. Din această întâmplare s-au speriat ceilalţi. Unul dintre ei nu se mai putea mişca, nu mai putea vorbi, stătea ca paralizat, şi când a fost dus la biserică şi a văzut icoana Sfântului Serafim, l-a recunoscut în ea pe bătrânul care bătea toaca. Sfântul Serafim se arătase în chip minunat şi păzea casa lui Serghei Nilus. Deşi trecuse la Domnul, venise să-l apere pe cel care-l cinstea. Şi cu adevărat aşa vă apără şi pe voi cuvioşii athoniţi. Aşa vă apără dacă voi duceţi lupta cea bună. Aveţi apărătoare aici pe Maica Domnului, aveţi apărători pe cuvioşii care s-au nevoit, aveţi apărători pe toţi cuvioşii Athosului. Mergeţi pe urmele lor. Mergeţi pe calea cuvioşilor părinţi, mergeţi pe calea Sfinţilor Părinţi. Şi dacă mergeţi pe această cale, Dumnezeu vă va da răsplata veşnică, împreună cu toţi îngerii şi sfinţii.

Dumnezeu să ne dea tuturor putere să mergem pe drumul cel bun. Amin.

[2] Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, 2006, p. 90.

[3] Ieromonah Petroniu Tănase, Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, p. 44.

[4] Idem, p. 37.

[5] Chemarea…, p. 132.

[6] Icoane…, p. 37.

[7] Chemarea…, p. 128.

[8] Idem, pp. 127-128.

[9] Idem, p. 115.

[10] Idem, p. 116.

[11] Icoane…, p. 42.

[12] Icoane…, pp. 42-43.

[13] Icoane…, pp. 43-44.

[14] Icoane…, p. 44.

[15] Chemarea…, p. 195.

[16] Icoane…, p. 58.

[17] Idem, p. 37.

[18] Chemarea…, p. 201.

[19] Icoane…, p. 18.

„Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa şi poporul care a cerut răstignirea. Antisemiţi nu sunt creştinii…” [34; 169].[1]
Pastorul evreu Richard Wurmbrandt

Filmul „Evanghelia după Iuda” ne spune că Evan­ghe­li­ile canonice au devenit din ce în ce mai antievre­ieşti pe mă­sură ce din ce în ce mai mulţi oameni de alte neamuri se converteau la credinţa creştină, şi că acest fapt a avut un efect covârşitor asupra istoriei lumii până în zilele noas­tre. Se afirmă că în Noul Testament, în re­latările pri­vi­toare la patimile lui Hristos, se găsesc ele­mente an­ti­se­mi­te. Iuda devine capul de afiş al antisemi­tismului, de vi­nă fiind şi modul în care este prezentat în cele patru Sfin­te Evanghelii. Trădătorul Iuda a fost per­sonajul negativ ales ca victimă de către antisemiţii care l‑au considerat re­prezentativ pentru poporul iudeu. Evan­gheliile ar fi deci, într‑o anumită măsură, responsabile pentru feno­me­nul antisemit, care în secolul al XX‑lea a culmi­nat cu na­zis­mul. Textul Evangheliei după Iuda ne‑ar oferi însă o altă perspectivă a istoriei, în care iudeii nu vor moartea lui Hristos şi în care Iuda este eroul care Îl ajută pe Hristos să ajungă la moartea care îi aducea adevărata cu­noaştere. Cei care nu cunosc decât superficial învăţă­turile Sfintelor Scripturi pot gândi: „Oare nu era mai bine ca Biserica să nu primească Scripturile care pot du­ce la antisemitism? Oare nu ar fi fost mai liniştită isto­ria se­colului al XX‑lea dacă Biserica ar fi primit «Evan­ghe­lia după Iuda» în locul celorlalte patru evanghelii?”

Răspunsul este că, fără cele patru Evanghelii, care sunt stâlp al Bisericii, lumea ar fi fost într‑adevăr alta. O lu­me mai rea, mai urâtă, mai plină de duşmănie şi tulbu­ra­tă mai tare de ură interrasială. De ce? Pentru că, în timp ce învăţătura principală a Evangheliei este iubirea de aproapele, nu se întâmplă aceasta şi în „Evanghelia lui Iuda”.

Afirmaţia că Scripturile Bisericii ar conţine elemente an­tisemite este foarte dură şi poate duce ea însăşi la anti­semitism: unii creştini – care nu au citit Noul Testament, dar află că Evanghelia este antisemită – pot considera că, întrucât Evanghelia e insuflată de Dumnezeu, şi anti­se­mitismul e bun. Lucrurile nu stau deloc aşa. Antisemi­tis­mul – fie că e vorba de ură îndreptată spre evrei sau spre celelalte neamuri semite – e o erezie şi creştinii nu pot fi antisemiţi, iar antisemiţii care se laudă că sunt creş­tini sunt creştini numai cu numele. Pentru a arăta însă că Evangheliile Bisericii nu conţin elemente antise­mi­te, va fi nevoie de o cercetare atentă a acestora…

Introducere

Cei care consideră că Sfintele Evanghelii conţin ele­men­te antisemite ar trebui să ia aminte la întrebarea pusă de Hristos saducheilor: Oare nu pentru aceasta rătăciţi, ne­şti­ind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? (Marcu 12, 24).

Oricine cercetează Sfintele Evanghelii cu frică de Dumnezeu îşi poate da seama că ele nu sunt decât o măr­tu­rie a adevărului. Sfintele Evanghelii ne învaţă isto­ria sfân­tă, aşa cum a fost ea. Indiferent dacă această isto­rie este sau nu pe placul omului mileniului al III‑lea, pentru care uneori toleranţa este mai importantă decât obiec­ti­vi­ta­tea, ea rămâne aceeaşi.

Hristos S‑a născut din neamul lui David, Maica Dom­nu­lui a fost evreică, Sfinţii Apostoli au fost evrei. Cum pu­tea cineva să inventeze o religie atât de sinucigaşă în­cât toţi adepţii să se ridice împotriva întemeietorului reli­gi­ei respective? Aşa ceva e imposibil. Iar credinţa la care ne‑a chemat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nefiind o învă­ţătură omenească, ci Adevărul descoperit de Dumnezeu oa­menilor, nu putea fi împotriva nici unui neam. Pentru că Dumnezeu nu are duşmani, Dumnezeu nu are pe ni­meni de pierdut.

Hristos a venit pentru mântuirea tuturor, şi mai cu sea­mă a iudeilor… Poate cea mai simplă argumentare a an­ti‑an­tisemitismului Evangheliilor o găsim rezumată de cu­vântul Sfântului Apostol Pavel, care – după ce slujind Si­nagoga prigonise creştinii –, ajungând să fie prigonit de iudei, spune: Nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pen­­tru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot ce­lui care crede, iudeului întâi, şi elinului (Rom. 1, 16). Şi în­tăreşte cuvântul: Spun vouă, neamurilor: Întru­cât sunt eu, deci, apostol al neamurilor, slăvesc slujirea mea, doar voi izbuti să aţâţ râvna celor din neamul meu şi să mân­tu­iesc pe unii dintre ei. Căci dacă înlăturarea lor a adus îm­pă­carea lumii, ce va fi primirea lor la loc, da­că nu o în­vie­re din morţi? Iar dacă este pârga (de fă­i­nă) sfântă, şi fră­mân­tătura este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ra­mu­rile sunt. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit prin­tre cele rămase, şi părtaş te‑ai făcut rădăcinii şi gră­si­mii măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mâ­ndreşti, nu tu porţi ră­dăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei zice: Au fost tăiate ra­murile, ca să fiu altoit eu. Bine! Din cauza necredinţei au fost tăiate, iar tu stai prin cre­din­ţă. Nu te îngâmfa, ci te­me‑te; căci dacă Dumnezeu n‑a cru­ţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa (Rom. 11, 13‑21).

Cuvintele Sfintei Scripturi

Sfintele Evanghelii ne arată că, în raportul dintre Sina­gogă şi Hristos sau în raportul dintre Sinagogă şi ucenicii lui Hristos, iudeii nu au avut de suferit din partea creşti­nilor[2]. Dimpotrivă. Hristos şi ucenicii Săi au fost prigoniţi de iudei. Cei care susţin că Hristos a murit pe cruce pen­tru că era considerat periculos de autorităţile romane cal­că în picioare adevărul Scripturilor. Acestea ne arată că iu­deii de multe ori au vrut să Îl omoare pe Hristos…

A început Iisus să le arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bă­trâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze (Matei, 16, 21).

Şi unii dintre ei voiau să‑L prindă, dar nimeni n‑a pus mâi­nile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi farisei, şi le‑au zis aceia: „De ce nu L‑aţi adus?” Slugile au răs­puns: „Niciodată n‑a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om”. Şi le‑au răspuns deci fariseii: „Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre că­petenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!” (Ioan 7, 44‑49).

Ieşind El de acolo, cărturarii şi fariseii au început să‑L urască groaznic şi să‑L silească să vorbească de­spre multe, pândindu‑L şi căutând să prindă ceva din gu­ra Lui, ca să‑I găsească vină (Luca 11, 53‑54).

Mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să‑L ucidă (Ioan 7, 1).

Mântuitorul Însuşi le spune fariseilor că sunt mai vi­novaţi decât părinţii lor, care au vărsat sângele proroci­lor, lăsând să se înţeleagă că vina mai mare ar fi tocmai uciderea celui profeţit de proroci: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că zidiţi mormintele prorocilor şi împodobiţi pe ale drepţilor, şi ziceţi: „De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n‑am fi fost părtaşi cu ei la vărsa­rea sângelui prorocilor”. Astfel, dar, mărturisiţi voi în­şi­vă că sunteţi fii ai celor ce au ucis pe proroci. Dar voi în­tre­ceţi măsura părinţilor voştri! (Matei 23, 29‑32).

De altfel, El le spusese iudeilor că, dacă Îl vor omorî, El va învia după trei zile, dar ei nu au înţeles cuvintele Sa­le: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ri­di­ca”. Şi au zis deci iudeii: „În patruzeci şi şase de ani s‑a zi­dit templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Iar El vorbea despre templul trupului Său. Deci, când S‑a scu­lat din morţi, ucenicii Lui şi‑au adus aminte că aceas­ta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spu­sese Iisus (Ioan 2, 19‑22).

Despre vinderea şi prinderea lui Hristos se poate dis­cuta mult. Ne vom opri însă asupra unui moment‑cheie din procesul lui Iisus, când iudeilor le‑a zis Pilat: „Lua­ţi‑L voi şi judecaţi‑L după legea voastră”. Iudeii însă i‑au răspuns: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe ni­­meni” (Ioan 18, 31). E clar că iudeii vroiau moartea lui Hris­tos, însă încercau să îi implice pe romani în uciderea lui Iisus, deşi nu aveau nevoie de un astfel de ajutor.

Haim Cohn, în cartea sa Arestarea, procesul şi moar­tea lui Iisus Christos, scrie: „Tribunalul religios evreiesc ar fi avut dreptul să‑l condamne la moarte pe Iisus numai da­că el ar fi hulit numele Domnului, în prezenţa a două per­soane. Dar Iisus n‑a hulit niciodată numele Domnului. […] Recunoscând existenţa unui singur Dumnezeu unic, Iisus nu putea fi învinuit de idolatrie. Nu ştiu dacă vor­be­le «Fiul lui Dumnezeu» nu reprezintă o interpolare târzie a autorilor Evangheliei” [16; 61,78].

Citite cu atenţie, pasajele acesta demontează tot de­mersul făcut de Haim Cohn – fost preşedinte al Tribuna­lului Suprem al Israelului –, care încerca să demonstreze că moartea lui Hristos trebuie pusă pe seama romani­lor. Au pur şi simplu un efect de bumerang. În primul rând pen­tru că afirmă clar că tribunalul evreiesc îl putea con­damna la moarte pe Hristos dacă ar fi făcut o afirma­ţie care putea fi considerată blasfemie, iar în al doilea rând pen­tru că, afirmând că referinţele despre dumnezei­rea lui Hris­tos ar putea fi „interpolări târzii” ale Evan­gheliei, arată că nu a înţeles cum trebuie mărturia Sfintei Scrip­turi. Dum­nezeirea lui Hristos este unul dintre cele mai im­por­tan­te adevăruri pe care le aflăm în Sfânta Scriptură – şi nu gă­sim doar o referinţă marginală la ea, ci multe şi cla­re. Una din ele este aceea când Hristos i‑a în­trebat pe uce­nicii Săi: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” Răspunzând, Si­mon Pe­tru a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Ce­lui viu”. Iar Iisus, răspunzând, i‑a zis: „Fericit eşti, Si­mo­ne, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi‑au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Matei 16, 15‑17).

Faptul că iudeii considerau o hulă faptul că Hristos afir­ma că este una cu Părintele Ceresc îl vedem subliniat în­tr‑o altă relatare evanghelică: Era atunci la Ierusalim săr­bătoarea înnoirii templului şi era iarnă. Iar Iisus um­bla prin templu, în pridvorul lui Solomon. Deci L‑au îm­pre­­surat iudeii şi Îi ziceau: „Până când ne scoţi sufletul? Dacă Tu eşti Hristosul, spune‑o nouă pe faţă”. Iisus le‑a răs­puns: „V‑am spus şi nu credeţi. Lucrările pe care le fac în numele Tatălui Meu, acestea mărturisesc despre Mi­ne. Dar voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Me­le. Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Ta­tăl Meu, Care Mi le‑a dat, este mai mare decât toţi, şi ni­meni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu. Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem”. Iarăşi au luat pietre iu­deii ca să arunce asupra Lui. Iisus le‑a răspuns: „Multe lu­cruri bune v‑am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncaţi cu pietre asupra Mea?” I‑au răs­puns iudeii: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asu­pra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 22‑33).

(Un alt pasaj din aceeaşi carte a lui Haim Cohn arată cât de inconsistente sunt argumentele celor care vor să ara­te că iudeii nu au vrut moartea lui Hristos – ba chiar, dim­potrivă, ar fi vrut să îi salveze viaţa: „Auzindu‑l pe Iisus spunând că‑i «Fiul lui Dumnezeu», marele preot e cu­prins de jale: Atunci marele preot şi‑a rupt hainele şi a zis: «A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula lui» (Matei 26, 65). Majoritatea cer­ce­tătorilor creştini văd în «ruperea hainelor» dovada că ma­rele preot a considerat vorbele lui Iisus o profanare a nu­melui lui Dumnezeu. […] Marele preot şi‑a rupt hai­ne­le nu pentru că Iisus s‑a proclamat Mesia, săvârşind un de­lict religios şi penal, ci pentru că a refuzat mâna care I s‑a întins, a refuzat să colaboreze cu Sanhedrinul şi, în ul­ti­mă instanţă, să promită că în faţa lui Pilat nu va face măr­turisiri care să‑l ducă la moarte. Marele preot şi‑a rupt hai­nele nu pentru că Iisus a profanat numele lui Dumne­zeu; el a înţeles că misiunea sa a eşuat şi că Iisus nu mai poa­te fi salvat. După ce iniţiase întreaga acţiune de sal­vare a lui Iisus, după ce mobilizase Garda Templului şi găz­duise sesiunea Sanhedrinului în propria sa casă, cu­prins de o durere imensă, marele preot îşi rupe hainele, vă­zând cum totul a eşuat” [16; 79]. Sfântul Evanghelist Ma­tei ne arată că lucrurile au stat altfel: Arhiereul şi‑a sfâ­şiat hainele, zicând: „A hulit! Ce ne mai trebuie mar­tori? Iată, acum aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare?” Iar ei, răs­punzând, au zis: „Este vinovat de moarte”. Şi au scui­pat în obrazul Lui, bătându‑L cu pumnii, iar unii Îi dă­deau palme – Matei 26, 65‑67. Tentativa de răstălmăcire a textului de către Haim Cohn este prea evidentă pentru a mai fi nevoie de comentarii…)

Iudeii vroiau ca romanii să Îl ucidă pe Hristos, pentru ca aceia să poarte responsabilitatea crimei… Pilat arată aceasta prin cuvintele spuse lui Hristos: „Poporul Tău şi arhiereii Te‑au predat mie[3]. Ce ai făcut?” Iisus a răs­puns: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă îm­părăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s‑ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor” (Ioan 18, 35‑36). (Prin aceste cuvinte Hristos Însuşi întăreşte faptul că a fost predat iudeilor, nu romanilor. Sfântul Nicolae Ve­li­mi­rovici scrie cuvinte grele despre „bătrânii evreilor care au pus la cale nelegiuirea uciderii lui Hristos Dum­nezeu. Ei L‑au prigonit ca nişte vipere, în ascuns; ei L‑au judecat ca nişte criminali, la adăpostul întunecos al nopţii, adu­nând în ascuns martori mincinoşi cumpăraţi cu bani. Ei, ca şi Iuda, L‑au osândit în ascuns. Şi azi, unde sunt cele as­cunse ale lor, cele pe care ei le credeau pe veci as­cun­se?! O, toate s‑au dat la iveală pe faţă, înaintea ochilor în­tre­gii lumi” [75; 299].)

Un argument suficient că Hristos nu era considerat de au­torităţi un duşman al Imperiului Roman sunt cuvintele lui Pilat: Pilat I‑a zis: „Ce este adevărul?” Şi zicând aceas­ta, a ieşit iarăşi la iudei şi le‑a zis: „Eu nu găsesc în El nici o vină” (Ioan 18; 38).

Cea mai tulburătoare referinţă privitoare la răstignirea lui Hristos pare a fi cea la momentul în care iudeii i‑au ce­rut lui Pilat moartea Mântuitorului: Şi Pilat a ieşit ia­răşi afară şi le‑a zis: „Iată, vi‑L aduc pe El afară, ca să ştiţi că nu găsesc în El nici o vină”.[4] Deci a ieşit Iisus afa­ră, pur­tând cununa de spini şi mantia purpurie. Şi le‑a zis Pilat: „Iată Omul!” Când L‑au văzut deci arhiereii şi slu­jitorii au strigat, zicând: „Răstigneşte‑L! Răstig­neş­te‑L!” Zis‑a lor Pilat: „Luaţi‑L voi şi răstigniţi‑L, căci eu nu‑I găsesc nici o vină”. Iudeii i‑au răspuns: „Noi avem le­ge şi după le­gea noastră El trebuie să moară, că S‑a fă­cut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”… Pentru aceasta, Pilat cău­ta să‑L eli­bereze; iar iudeii strigau zicând: „Dacă Îl eli­berezi pe Aces­ta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine îm­părat este împotriva Cezarului” (Ioan 19, 4‑12).

Despre răstignirea lui Hristos de către iudei dă mărtu­rie şi Sfântul Apostol Pavel: Voi, fraţilor, v‑aţi făcut ur­mă­tori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, în­tru Hris­tos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, care şi pe Dom­nul Iisus L‑au omorât ca şi pe prorocii lor[5]; şi pe noi ne‑au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tu­turor oa­menilor sunt potrivnici (I Tes. 2, 14‑15). Iar Sfân­tul Apos­tol Petru spune: Şi noi suntem martori pen­tru toate cele ce a făcut El în ţara iudeilor şi în Ierusa­lim; pe Acesta L‑au omorât, spânzurându‑L pe lemn[6] (Fap­te 10, 39).

Hristos nu a spus niciodată că romanii vor să Îl omoa­re. Sfânta Scriptură nu ne spune niciodată că roma­nii Îl con­siderau periculos pe Hristos. Ne spune însă, prin voci di­ferite, că iudeii au plănuit moartea Sa… De cine se te­meau apostolii după răstignirea lui Hristos, de romani sau de iudei? Răspunsul ni‑l oferă tot Sfânta Scriptură: Şi fi­ind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iu­deilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le‑a zis: „Pace vo­uă!” (Ioan 20, 19).

De fapt, responsabilitatea în cazul morţii Mântuitorului e aproximativ aceeaşi cu cea de la moartea Sfântului Lon­ghin. Iată ce ne spun Vieţile Sfinţilor: „Domnul nostru Ii­sus Hristos, prin negrăita Lui milă, a binevoit să ne mân­tu­iască de la pierzare cu patima Sa cea de voie, prin Cru­ce, prin moarte şi prin înviere, dându‑Se spre chinuri, ca să Se rănească pentru păcatele noastre. Atunci un su­taş, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stă­pâ­ni­rea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slu­jeas­că la sfintele patimi şi la răstignirea lui Hristos. Vă­zând el minunile cele ce s‑au făcut de Hristos, adică cu­tre­murul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormin­tele des­chizându‑se, morţii înviind şi pietrele despicându‑se, a măr­turisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, precum gră­ieş­te dumnezeiescul evanghelist Matei: Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dânsul pe Iisus, văzând cu­tre­mu­rul şi cele ce s‑au făcut, s‑a temut foarte tare, zi­când: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta. Des­pre Lon­ghin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta Dom­nului nostru Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sângele şi apa ce au curs a câştigat tămădu­ire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaşii pe Iisus, Care zăcea în mor­mânt. Iar când Domnul, cu mare slavă, a înviat din mor­mânt şi prin minunata Sa sculare a înspăimântat pe stră­jeri, în­ge­rul Domnului, pogorându‑se din cer, a prăvălit piatra de pe mormânt şi de frica lui s‑au cutremurat stră­jerii şi s‑au fă­cut ca morţi. Atunci Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvârşit în Hristos şi s‑au făcut pro­po­vă­duitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele ce s‑au făcut.

Arhiereii au făcut sfat cu bătrânii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zi­când: «Ucenicii Lui L‑au furat noaptea, pe când noi dor­­meam»[7]. Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăi­nuiască mi­nunea, ci a mărturisit‑o şi ade­vă­ra­tă a fost măr­turisirea lui. […] Şi şi‑a lăsat dregătoria sa, haina şi brâ­ul cel os­tă­şesc şi luând cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeaşi râv­nă ca şi dânsul, pentru Hristos, s‑au de­păr­tat şi n‑au mai vie­ţuit cu popor şi se în­deletniceau cu cre­dinţa în ade­vă­ra­tul Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apos­toli şi nu după mul­tă vreme au părăsit Ie­rusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor şi apos­tol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dum­ne­zeu. Apoi, lăsând cetatea ace­ea, a petrecut în satul ta­tă­lui său, vieţuind în post şi în ru­gă­ciune.

Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu măr­turisirea cea dovedită despre învierea lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrânii s‑au umplut de zavistie şi de mânie şi, mergând la Pilat cu multe daruri, l‑au rugat ca să trimită până la Cezarul din Roma veste împotriva lui Lon­ghin care şi‑a lepădat dregătoria ostăşească, s‑a abătut de la stăpânirea romană şi tulbură poporul din Capadocia pro­povăduind pe alt împărat[8]. Iar Pilat, luând darurile, a as­­cultat rugămintea lor şi a trimis la Cezarul Tiberiu o scri­soare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Lon­ghin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului, răscumpărând moartea Sfântului Lon­ghin. Apoi degrabă a venit de la Cezar poruncă ca Lon­ghin să fie pedepsit cu moartea, ca un potrivnic al Ce­za­ru­lui. Şi îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadocia ca să‑i taie capul lui Longhin şi apoi să‑l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat a po­run­cit să fie ucişi, după cererea evreilor care Îl urau pe Dum­nezeu, şi cei doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Lon­ghin dregătoria ostăşească şi propovăduiau acolo, ca şi dânsul, pe Hristos” [103; 172‑173].

Cine l‑a omorât pe Sfântul Longhin, romanii sau iu­deii? L‑au omorât romanii, plătiţi pentru aceasta de iudei. Mân­tuitorul le profeţise iudeilor despre prigonirea celor care vor crede în El: „Iată, Eu trimit la voi proroci şi în­ţe­lepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; din­tre ei veţi biciui în sinagogi şi‑i veţi urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răs­pândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l‑aţi ucis în­tre templu şi altar. Adevărat grăiesc vouă, vor veni aces­tea toate asu­pra acestui neam. Ierusalime, Ieru­sa­li­me, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Matei 23, 34‑37).

Înainte de a muri, primul mucenic creştin, Sfântul Ar­hi­diacon Ştefan, îi mustrase pe iudei că se făcuseră uci­gaşi ai lui Hristos: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi îm­pre­jur, la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Du­hului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre proroci nu l‑au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vân­ză­tori şi ucigaşi v‑aţi făcut voi acum. Voi, ca­re aţi primit Le­gea întru rânduieli de îngeri şi n‑aţi pă­zi­t‑o!” Iar ei, au­zind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva Lui. Iar Şte­fan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de‑a dreapta lui Dumne­zeu. Şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de‑a dreapta lui Dumnezeu!” Iar ei, stri­gând cu glas mare, şi‑au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându‑l afară din ce­tate, îl băteau cu pi­etre. Iar mar­­torii şi‑au pus hainele la pi­cioarele unui tâ­năr, numit Saul[9]. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zi­cea: „Doamne Iisuse, primeşte du­hul meu!” Şi, în­ge­nun­chind, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor pă­­catul acesta!” Şi zicând acestea, a murit (Fapte 7, 51‑60).

Aceste ultime cuvinte ale Sfântului Ştefan reiau rugă­ciunea lui Hristos de pe cruce: Părinte, iartă‑le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Unde este antisemitismul? Unde este ura faţă de duşmani? Hristos S‑a rugat pentru iertarea celor care L‑au răstignit, învăţându‑i pe toţi creştinii să îşi ierte duşmanii, chiar dacă aceştia îi vor supune la pri­goane de tot felul. I‑a învăţat să se înarmeze cu arma răb­dă­rii şi să rabde până la capăt: „Luaţi seama la voi înşivă. Că vă vor da în adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor[10]. Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se pro­­povăduiască la toate neamurile. Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. Şi va da fra­­te pe frate la moarte şi tată pe copil şi copiii se vor răz­­vrăti împotriva părinţilor şi îi vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui” (Marcu 13, 9‑13).

Sfânta Scriptură ne arată că uciderea creştinilor era pe pla­cul iudeilor: În vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus mâna pe unii din Biserică, ca să‑i piardă. Şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Şi văzând că este pe pla­cul iudeilor, a mai luat şi pe Petru (Fapte 12, 1‑3).

În Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea repro­duce mărturia lui Hegesip despre mucenicia Sfântului Ia­cov: „Întrucât şi dintre conducători mulţi s‑au creştinat, s‑a produs o răscoală printre iudei, mai ales printre cărtu­rarii şi fariseii care spuneau că există primejdia ca întreg po­porul să vadă pe Iisus Hristos Însuşi, de aceea veneau la Iacov şi‑i cereau: «Te rugăm să opreşti poporul, căci el se înşală de prezenţa lui Iisus atunci când crede că El ar fi cu adevărat Mesia. Te rugăm să convingi pe cei care s‑au strâns la sărbătorile Paştilor în legătură cu Iisus, căci noi toţi avem încredere în tine. Noi şi întreg poporul mărturi­sim că tu eşti drept şi că nu cauţi la faţa nimănui. De ace­ea, convinge pe oameni să nu se rătăcească în legătură cu Ii­sus, căci toată lumea şi noi înşine avem încredere în ti­ne. Urcă‑te pe acoperişul templului pentru ca să te vadă aco­lo toţi şi cuvintele tale să fie înţelese de toţi! Căci din pri­cina serbării Paştilor s‑au strâns toate seminţiile, şi chiar şi dintre păgâni». Şi iată aşa au pus cărturarii şi fari­se­ii amintiţi pe Iacov pe acoperişul templului şi au strigat că­tre el: «Dreptule, ca unul în care toţi trebuie să ne în­cre­dem, întrucât poporul se înşală mergând după Iisus cel răs­tignit, vesteşte‑ne nouă care e uşa lui Iisus!». Şi el a răs­puns cu glas tare: «De ce mă întrebaţi despre Fiul Omu­lui?». El «şade în ceruri de‑a dreapta puterii şi ve­nind pe norii cerului». Mulţi s‑au lăsat cu totul convinşi şi prea­măreau mărturisirea lui Iacov zicând: «Osana, fiul lui Da­vid!». Dimpotrivă însă, aceiaşi cărturari şi farisei zi­ceau unii către alţii: «Am făcut rău când am cerut mărtu­ria lui Iacov despre Iisus. Să‑l urcăm deci acolo sus şi de acolo să‑i dăm drumul jos, ca în felul acesta să se îngro­zească toţi şi să nu mai creadă în el». Şi au început să strige: «Vai, vai! Până şi cel drept s‑a rătăcit». De aceea au împlinit Scriptura despre care vorbeşte Isaia: «Să‑l dăm la o parte pe cel drept pentru că ne este greu să‑l mai au­zim!». De aceea l‑au urcat pe acoperiş, de unde l‑au arun­cat jos pe cel drept. După care au adăugat: «Să uci­dem cu pietre pe Iacov cel drept» şi au început să arunce cu pietre în el, căci deşi fusese aruncat jos el încă nu mu­rise. Dar întorcându‑se Iacov s‑a aşezat în genunchi spu­nând: «Te rog, Doamne Dumnezeule şi Părinte, iartă‑le lor, căci nu ştiu ce fac!». Iar în timp ce aruncau astfel cu pie­tre în el, unul din preoţii din familia lui Recav şi din ur­maşii lui Rechavim, despre care prorocul Ieremia a măr­turisit, strigă: «Opriţi! Ce‑i faceţi? Căci cel drept toc­mai pentru voi se roagă!». Şi atunci unul dintre ei, un piuar, luând un pilug cu care se presează stofele, l‑a lovit în cap pe cel drept şi astfel i‑a adus moarte de martir. Şi l‑au îngropat tocmai acolo lângă templu, unde şi azi se mai vede piatra lui de mormânt. Iacov a fost atât pentru iudei, cât şi pentru păgâni un martor adevărat al me­sia­ni­tă­ţii lui Iisus” [27; 93‑94].

Înainte de convertire, Sfântul Apostol Pavel prigonise cre­dinţa creştină – pustiia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă (Fapte 8, 3) –, ba chiar fusese părtaş la uciderea Sfântului Arhi­dia­con Ştefan. Ajungând el rob al lui Hristos, iudeii, fă­când sfat împotrivă‑i, s‑au legat cu blestem zicând că nu vor mânca, nici nu vor bea până ce nu vor ucide pe Pa­vel. Şi cei ce făcuseră între ei acest jurământ erau mai mulţi de pa­truzeci, care, ducându‑se la arhierei şi la bă­trâni, au zis: „Ne‑am legat pe noi înşine cu blestem să nu gus­tăm nimic până ce nu vom ucide pe Pavel”[11] (Fapte 23, 12‑14).

Această mărturie arată care a fost atitudinea iudeilor faţă de ucenicii lui Hristos. Nu există însă nici o mărturie care să ateste că vreunul din Sfinţii Apostoli s‑ar fi purtat cu răutate faţă de iudei[12]. Dimpotrivă, ei s‑au purtat cu iu­bi­re, aşa cum îi învăţase Hristos. Şi găsim această mărtu­rie întărită chiar de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, ca­re spune că mare îmi este întristarea şi necurmată du­re­rea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele, ai că­rora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci (Rom. 9, 2‑5).

Iată că, deşi fusese prigonit de cei din neamul său, sfân­tul spune că ar fi fost gata să primească până şi pe­deapsa anatemei, numai să îi fi putut ajuta prin aceasta pe iudei, pe care îi iubea şi pentru care se ruga… Ar trebui ca, după o asemenea declaraţie de iubire, nimeni să nu îl mai poată acuza pe Apostolul neamurilor că ar fi defor­mat adevărul pentru a le face rău iudeilor…

Vieţile Sfinţilor

Istoria Bisericii ne arată însă că prigonirea creştinilor de către evrei nu s‑a oprit în primele veacuri creştine. Gă­sim diferite mărturii despre sfinţi care au primit muceni­cia de la evrei în al doilea mileniu după Hristos. Iată, de exem­plu pătimirea Sfântului Mucenic Eustratie de la Pe­cerska, care e prăznuit pe 28 martie:

„Înainte de a se face monah, Sfântul Eustratie fusese un om foarte bogat care, atins de dragostea lui Hristos, şi‑a împărţit toate averile după cuvântul Lui şi a intrat în La­vra Pecerska, luând chipul monahicesc. Dar în timpul săl­baticelor atacuri ale polovţilor asupra cetăţii Kievului din anul 1097 după Hristos, mănăstirea a fost jefuită şi mulţi creştini şi monahi au fost omorâţi. Sfântul Eustratie îm­preună cu alţi câţiva credincioşi au fost vânduţi ca robi unui evreu din Cherson. Acesta îşi bătea joc de credinţa creş­tină a robilor lui şi încerca prin toate mijloacele să‑i facă să se lepede de ea şi să treacă la religia mozaică. Vă­zând că nu au nici o scăpare decât moartea, ei toţi s‑au sfătuit să nu mai mănânce nimic şi mai degrabă să moară aşa, decât să se lepede de Hristos. Sfântul Eustratie i‑a în­cu­rajat, i‑a întărit şi i‑a binecuvântat pe credincioşii cei îm­preună cu dânsul pe această cale pe care cu toţii, inclu­siv el, hotărâseră să meargă. Astfel, ei cu toţii au murit de foa­me, unii după trei zile, alţii după patru, iar alţii după şapte. Fiind obişnuit cu postirile, Sfântul Eustratie singur a supravieţuit, fiind încă viu după paisprezece zile de pos­ti­re totală[13]. Sângerosul evreu, văzând că pierduse şi ba­nii pe care îi cheltuise cumpărând robii, s‑a răzbunat pe Sfân­tul Eustratie, pe care l‑a răstignit pe o cruce. Sfântul Eu­stratie s‑a rugat lui Dumnezeu de pe acea cruce, pro­ro­cind şi evreului năpraznică şi apropiată moarte. Evreul, în­nebunit de ură, a străpuns cu o suliţă trupul sfântului ce­lui pironit pe cruce, şi aşa Sfântul Eustratie şi‑a dat su­fle­tul în mâinile lui Dumnezeu. Aruncându‑i‑se trupul în ma­re, el nu s‑a dus la fund, ci a plutit la suprafaţa apei. Mi­nuni mari au început să se facă apoi la sfintele lui moaş­te” [75; 372].

Sfântul Eustratie a pătimit pentru Hristos în veacul al XI‑lea. Dar Biserica are mucenici şi din veacul trecut. Unul dintre cei mai cunoscuţi este părintele Filumen, noul mu­­cenic. „În ultimul loc unde a slujit, şi anume la Fân­tâ­na lui Iacov, veneau des evrei fanatici ca să scoată icoa­ne­le şi cru­cea din biserică, deoarece considerau că era un loc de închinăciune iudaic. Unul dintre aceşti evrei venea în fiecare zi şi se ruga în lăcaş. Părintele Filumen, păzitor cre­dincios al aşezămintelor Sfântului Mormânt din Pales­ti­na, i‑a explicat cu blândeţe şi smerenie că Fântâna lui Iacov apar­ţinea de multe secole creştinilor. Vrând să evite pro­vo­că­rile, atunci când evreul acela intra în biserică să se roage, pă­rintele Filumen întrerupea slujba şi o continua mai târ­ziu[14]. Scopul acestui evreu, ca de altfel al tuturor evreilor fa­natici, era să transforme cu orice preţ biserica în loc de în­chinăciune iudaic. Astfel, pe 29 noiembrie 1979, în ziua în care Biserica îl pomeneşte pe Sfântul Fi­lu­men, părintele a fost atacat cu toporul şi omorât[15] în timp ce săvârşea Ve­cer­nia. După aceea, ucigaşii au jefuit bi­serica, iar la plecare au aruncat cu o grenadă. Comuni­catul Poliţiei spunea că făp­taşii erau «necunoscuţi»”[16] [39; 294].

Într‑o predică despre noul mucenic Filumen, Arhiepis­co­pul Ambrozie de Neapole şi Samaria a relatat astfel afla­rea moaştelor părintelui: „Cu adevărat, am deschis mor­mântul şi am scos trupul afară, aşezându‑l pe placa de mar­mu­ră a unui mormânt alăturat. Hainele erau pe jumă­tate pu­trezite, iar monahii le‑au luat ca binecuvântare, ca să le îm­partă oamenilor. Mâinile puteau fi îndoite. Picio­rul drept, de la oul piciorului în jos, nu mai era, pentru că uci­ga­şul îl tăiase cu securea. Lipseau şi degetele de la pi­cio­rul stâng. Restul trupului era întreg, deşi stătuse în mor­mânt timp de trei ani. În schimb, de la tăietura securii, cra­niul era despicat şi îi lipsea nasul. Avea încă barbă şi păr. Ci­ne­va l‑a curăţat cu un burete îmbibat în vin. Desi­gur, trupul nu emana nici un miros neplăcut. Nu fusese mân­cat de viermi şi nu avea absolut nici o scobitură. […] Este sfânt? Cu siguranţă că este sfânt mucenic, pentru că a apărat de evreu locul de închinăciune ortodox…”[17] [39; 305].

Nazismul şi credinţa creştină

Una dintre confuziile care se fac în mod obişnuit când se vorbeşte despre antisemitism se datorează faptului că se pune în responsabilitatea creştinilor holocaustul. Dar de fapt nu există nici o legătură între nazism şi credinţa creştină (cu toate că Hitler a invocat în mod viclean cre­din­ţa în Hristos, la începutul ascensiunii sale, pentru a strân­ge cât mai mulţi adepţi). Mihai Urzică caracteriza ast­fel „religia nazistă”: „Neopăgânismul nazist a revenit la pă­gânătate, a retrezit vechiul cult al lui Thor şi Wotan, a pro­movat forţa, spiritul de rasă superioară, precum şi dis­pre­ţul faţă de mila creştină şi faţă de iertare, socotite a fi ma­nifestări psihologice ale inferiorităţii şi laşităţii evre­ieşti. Aceste concepţii au dus la lagărele de extermi­nare în masă, la cele mai demente cruzimi. În cartea Mitul vea­cu­lui al XX‑lea, a doctrinarului hitlerist Alfred Rosen­berg, se spu­ne: «Mitul crucii creştine este mort; mitul zvas­ticii, al ra­sei şi al sângelui îl înlocuieşte» (p. 680). O ase­menea doc­trină păgână socotea Biserica Creş­tină o pie­dică în ca­lea afirmării noului regim, ca urmare, Bi­se­ri­ca a fost su­pu­să unei aprige persecuţii, dimpreună cu slu­ji­torii ei, care în adu­narea păcătoşilor n‑au umblat şi pe scau­nul hulitorilor n‑au şezut (Ps. 1, 1). Şi astfel, aşa cum Cu­getările lui Mao au devenit mai târziu sacre, având pu­tere de mit pentru co­mu­niştii chinezi, la fel Mein Kampf, car­tea doctrinară a lui Hitler, a devenit catehismul fie­că­rui nazist, gata de orice jertfă pentru cauza hitleris­mului” [73; 124].

Nazismul sau orice formă de antisemitism şi credinţa creş­tină sunt învăţături contrare. Acest adevăr este simplu şi uşor de înţeles chiar şi de către copii…

La parastasul părintelui Nicodim Măndiţă, unul din ma­rii stâlpi ai credinţei din România secolului trecut, po­e­tul Ioan Alexandru a povestit un lucru tulburător. Un om l‑a ucis pe fratele unui părinte duhovnic: „Ştiţi ce‑a făcut acest părinte care trăieşte? A mers la el şi i‑a zis: «Fratele meu! Tu l‑ai omorât pe fratele meu şi în locul fratelui meu eşti tu fratele meu!», şi l‑a sărutat pe obraz. «Te iu­besc ca pe fratele meu»”[18]. Ce religie aduce omul la un ase­­menea record al iubirii? Ce altă credinţă pune iubirea în centrul ei, aşa cum o face credinţa creştină? Gestul pă­rin­telui poate fi înţeles ca un rezumat al Sfintelor Evan­ghe­lii, ca un rezumat al Legii celei Noi. Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, a venit să ne înveţe Legea iubirii şi iertării. A iu­birii care biruie orice răutate, a iubirii care iese birui­toa­re din orice încercare şi orice prigoană.

Să citim Sfintele Evanghelii, ca să nu rătăcim neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Marcu 12, 24). Să mergem pe calea cea tare pe care au mers creştinii vreme de sute şi sute de ani. Iar dacă cineva va încerca să dove­deas­că prin cuvinte meşteşugite că Evangheliile sunt min­ci­noase sau că ne învaţă cele rele, să nu îl credem. Căci ce poate fi mai adevărat decât cuvântul lui Dumne­zeu? Şi tot aşa să facem şi cu Vieţile Sfinţilor Mucenici, să le sădim în inimile noastre, pentru a da roada cea bună. Să învăţăm de la ei credinţa, răbdarea, nădejdea şi iubirea de vrăj­maşi, virtuţile cu care putem birui înţelepciunea acestui veac şi putem păşi în Împărăţia Cerurilor.

[2] Singura excepţie fiind când, în grădina Ghetsimani, Sfântul Apostol Petru i‑a tăiat urechea lui Malhus, vrând să Îl apere pe Hristos.

[3] Trebuie menţionat şi faptul că, după prinderea lui Hristos în grădina Ghe­tsimani, ostaşii şi comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L‑au legat. Şi L‑au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Ca­ia­fa, care era arhiereu al anului aceluia. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor (Ioan 18, 12‑14). L‑au dus mai întâi la Anna şi nu la Pilat, pentru că nu Pilat ce­­ruse prinderea lui Hristos…

[4]Arătând faptul că era apăsat de faptul că trebuia să condamne un om nevinovat, Pilat repetă afirmaţia pe care o făcuse cu puţin timp în ur­mă. Şi o va mai repeta încă o dată…

[5] Marele apologet Mihai Urzică relatează o întâmplare legată indirect de această afirmaţie paulină: „În România, în 1945, marele rabin Şa­fran, la un congres al tuturor cultelor, ţinut la Bucureşti, sub ocâr­mui­rea regimului comunist, a cerut, în faţa întregului Sinod al Biseri­cii Or­todoxe Române şi a reprezentanţilor celorlalte culte, adunaţi la acel congres, să se termine o dată pentru totdeauna cu acuzaţiunile adu­se împotriva evreilor în legătură cu uciderea lui Iisus, care, în rea­litate, a fost condamnat la moarte de procuratorul roman şi nu de evrei, iar ca urmare ei nu poartă nici o răspundere. Ca răspuns la cu­te­zanţa marelui rabin, s‑a auzit atunci un glas care a răsunat în toată adu­narea. Era glasul evreului misionar creştin Richard Wurmbrandt, care i‑a strigat lui Şafran (şi celorlalţi rabini prezenţi) câteva cuvinte cu putere profetică: Voi, care reprezentaţi Sinagoga şi Îl tăgăduiţi pe Me­sia, până nu veţi sta în genunchi în faţa Crucii şi până nu veţi cere iertare Răstignitului pentru fărădelegea comisă, nu vi se cade să‑I pomeniţi numele! La aceste cuvinte, rostite, ca altă­dată, de pro­ro­cii Vechiului Testament, tot clerul ortodox, de faţă la acel congres hi­brid, a izbucnit în ovaţii şi aplauze, în timp ce marele rabin şi suita lui au părăsit ostentativ adunarea, într‑o larmă generală, iar congresul s‑a spulberat. În aceeaşi zi, Wurmbrandt a fost arestat şi condamnat la 14 ani închisoare” [73; 296].

[6] Astfel se explică de ce Simon‑Petru, având sabie, a scos‑o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i‑a tăiat urechea dreaptă (Ioan 18, 10). Petru a încercat să se răzbune pe cei pe care îi considera duşmani ai Mân­tui­torului. Atunci Iisus i‑a zis: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Şi a pus la loc ure­chea slugii arhiereului (cf. Luca 22, 51), arătând încă o dată că bi­ru­inţa Sa a fost şi este biruinţa iubirii de vrăjmaş, nu a răzbunării vechi‑testamentare.

[7] Despre această nelegiuire găsim mărturie în Sfânta Scriptură. După ce mironosiţele au plecat de la mormânt, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate. Şi, adunându‑se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zi­când: „Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L‑au furat, pe când noi dormeam; şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndu­ple­ca şi pe voi fără grijă vă vom face”. Iar ei, luând arginţii, au făcut pre­cum au fost învăţaţi. Şi s‑a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi (Matei 28, 11‑15).

[8] Iată că mincinoasele acuze proferate iniţial împotriva Mântuitorului – cum că ar fi un pericol pentru Imperiul Roman – au fost transferate şi asupra creştinilor.

[9] E vorba de Apostolul Pavel, înainte de convertirea sa.

[10] În numele teologiei dialogului interreligios, astfel de cuvinte profe­ti­ce sunt trecute cu vederea sau sunt denaturate. Este de neînţeles tâl­cui­rea pe care o prezintă Jaroslav Pelikan: „Profeţia lui Hristos: Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va uci­de să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu (Ioan 16, 2) se con­sideră a fi fost împlinită, printr‑o supremă ironie, atunci când unii care s‑au dat drept discipoli ai lui Hristos au considerat persecutarea evrei­lor ca o închinare adusă lui Dumnezeu” [61; 29]. Profeţia Mân­tui­torului se referă însă la prigonirea creştinilor…

[11] Tot Sfântul Apostol Pavel spune cum de la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre… (II Col. 11, 24‑25).

[12] Repet: în afară de cea în care Sfântul Apostol Petru i‑a tăiat urechea lui Malhus, sluga arhiereului (cf. Ioan 18, 10), pentru că a vrut să Îl ape­re pe Hristos de mulţimea care îi vroia moartea. Dar Hristos a pus la loc urechea tăiată, vindecându‑l pe Malhus.

[13] Merită făcută o comparaţie: tot aşa, în vremurile de pe urmă, mulţi din­tre cei care nu au fost învăţaţi cu postul vor pieri din cauza lipsei de hrană la care îi vor supune slugile Antihristului. Şi tot aşa, creş­ti­nii nevoitori, obişnuiţi cu înfrânarea, vor găsi resurse să re­ziste.

[14] Prin aceasta nu greşea, nu făcea un compromis. Pentru că, mai îna­in­te de a fi fost a creştinilor, fântâna lui Iacov fusese un loc important pen­tru iudei.

[15] Teologul Zaharia Raptopoulos spune un lucru ieşit din comun: „În noap­tea aceea, în care stareţul Filumen a fost înjunghiat la Fântâna lui Iacov – pe trupul său găsindu‑se 72 de urme de cuţit –, în timp ce se ruga, părintele Elpidie (fratele său geamăn, un părinte cu viaţă sfân­tă care se afla în Muntele Athos – n.n.) auzea fără încetare vocea pă­rintelui Filumen: «Frate, mă omoară!»” [39; 299].

[16] „A fost omorât în biserică. Ucigaşii au intrat înăuntru, l‑au lovit cu to­porul în frunte şi i‑au scos ochii. Cu a doua lovitură, i‑au rupt ma­xilarul. Părintele alergase spre ieşire, ca să ceară ajutor […]. L‑au omorât în timp ce săvârşea Vecernia şi purta patrafirul la gât” [39; 299] – teologul Zaharia Raptopoulos.

[17] În aceeaşi predică, Arhiepiscopul Ambrozie a relatat vindecarea ime­diată a unui arhiepiscop al Iordanului – pe nume Paladie –, care, fiind foarte bolnav, a fost atins cu o părticică din moaştele părintelui Filumen şi s‑a tămăduit imediat.

[18] Şi Ioan Alexandru a continuat cuvântul la parastas astfel: „Asta schim­bă lumea. Un singur lucru, părinte Nicodim Măndiţă, nu‑i aşa că‑i aşa? Dumneata ai spus: «omul duhovnicesc»”. Noi, creştinii, asta măr­turisim: că singurele schimbări adevărate nu pot fi aduse decât de oa­menii duhovniceşti….

„Doamne ajută,

Acum, seara, a avut loc conferinţa pe tema «Tinerii şi Ortodoxia» a teologului Danion Vasile (şi a părintelui Hrisostom Manolescu – n.n.) în Timişoara.

Conferinţa aceasta ai anunţat-o într-un articol săptămâna aceasta – citesc blog-ul tău de prin iunie anul trecut, aproape în fiecare zi. Consider că trebuie să se mărturisească Ortodoxia acum, în aceste vremuri, şi că orice mijloc trebuie folosit pentru a trezi pe cât mai mulţi dintre fraţii noştri. Motivul pentru care îţi scriu este că în această seară Sfinţii Închisorilor şi-au descoperit puterea lor încă o dată. Timişoara avea nevoie de o minune sau eu aveam nevoie de o confirmare?! Eram undeva în spatele sălii şi ascultam discursul lui Danion Vasile. În spatele meu era un domn destul de bine făcut care stătea liniştit. După ce conferinţa s-a încheiat a urmat să mergem cei doritori să ne închinăm la Sfintele Moaşte. Acest domn s-a apropiat de moaşte, iar la un moment dat am început să auzim nişte sunete, gemete. Acesta era dus pe sus de către doi bărbaţi care îl ţineau de braţe. Gemea şi scotea sunete ca în filmele de groază. Toţi din sală am rămas încremeniţi. Părintele Hrisostom a apropiat Sfintele Moaşte de acest domn după care domnul a început să se liniştească. Apoi a fost stropit cu apă sfinţită şi uns cu mir, iar un preot a citit pe capul lui o rugăciune. Am prieteni şi colegi, cunoscuţi care au fost de faţă şi care pot confirma. Mai mult, (poate confirma şi – n.n.) Danion Vasile, care ne-a spus să ne aşezăm să ne rugăm pentru el. Era şi o cameră de luat vederi care pre­su­pun că a înregistrat momentul. Nu îl cunosc pe domnul care suferă, dar mi-e teamă ca nu cumva dacă vei posta despre aceasta să îl afecteze mai mult decât suferă deja. Nu este o informaţie pe care am inventat-o şi sper că poţi tu să obţii mai multe declaraţii, poate chiar de la Danion Vasile şi de la Părintele Hrisostom. Cred că ei ştiu mai bine, dar asta consider că trebuie menţionată ca fiind o nouă confirmare (a minunilor noilor mucenici – n.n.).

Dumnezeu să ne ajute!”

Iată acum şi mărturia directă a lui Sergiu, urmată de comment-urile mai vechi de pe blog-ul Saccsiv:

Pe Valeriu Gafencu şi pe Gheorghe Jimboiu îl pomenim în fiecare zi. Ne-a plăcut foarte mult cartea şi la Sfântul Mucenic Valeriu Gafencu am găsit foarte multe lucruri deosebite. Când îi pomenesc, simt aşa ca o alinare, asta simt. Şi simt ajutorul lor zi de zi. Îi pomenesc de mai puţin de un an, de când am citit cartea Sfântul închisorilor. Am luat cartea anul trecut, în primăvară, de Paşti, am luat-o de la biserică de‑acolo de la Sinaia, şi am citit-o. Bine, am citit-o pe sărite, n-am citit-o toată, dar am citit şi eu destul de mult, jumătate am citit sigur din ea, mai pe sărite, dar soţia a citit-o toată. Şi m-a impresionat foarte mult. La aşa o vir­tute cine ajunge?! Adică să îţi dai şi medicamentele şi pâi­nea pentru alţii. Şi la puşcărie acolo îţi dă puţină şi chiar şi din aia dădea el altora… Altădată era şi bolnav şi mai dădea şi la ăilalţi. Eu nu pot să-mi imaginez… Sunt departe de aşa ceva. Cu toate că sunt şi eu credincios. Eu care nu pot să stau o zi nemâncat. Dacă rânduieşte Dumnezeu şi mă întăreşte Dumnezeu pot să stau, dar dacă e să mă lupte (diavolul – n.n.) nu pot să mai stau, imediat fug şi mănânc că mi-e rău.

După ce am citit despre ei, atunci am zis hai să-i pomenim şi am făcut listă cu ei doi şi cu toţi cei care au pătimit în închisoare cu ei. Şi atunci am luat acatistul Sfântului Valeriu. Am văzut la televizor că nu vor să-i canonizeze şi cred că poporul ar trebui să ceară să îi canonizeze. Nu înţeleg asta: de ce Patriarhia şi Sfântul Sinod nu îi canonizează?

Noi am vrut să mergem la Aiud, dar apoi am avut piedici. Nu‑i aşa simplu pentru noi, pentru mine mai ales să ajung. Dar uite că s-a milostivit Dumnezeu să ajungă ei la mine. Tot timpul a fost ceva: ba că n-am avut bani, ba că n-am avut timp, ba că nu ştiu ce am avut de lucru.

Noi am văzut clar sfinţenia lor, în ce sens? Cum s‑au jertfit şi ce scop a avut jertfa lor… Am citit şi despre părintele Bejan… El o fost la Oranki. Am fost şi eu la Oranki acolo. Cu doi kilometri înainte m-o trântit (diavolul – n.n.) în autocar. Este o mărturie filmată la părintele Ghenadie de la Sihăstria; cum au făcut ei pomenirea, că eu n-am fost vrednic să stau acolo, m-am dus în autocar că eram rupt de oboseală. Când ne-am apropiat de Oranki ăştia s-au rătăcit cu autocarul, şoferii, n‑au mai ştiut drumul, au luat-o înainte. S-au întors înapoi un kilometru şi când au făcut dreapta eu am fost varză în autocar, am căzut jos. Au zis că sunt detectorul de sfinte moaşte. În momentul ăla, pac, o agitaţie, am sărit de pe scaun, am început să mă plimb prin autocar, la mijlocul autocarului (diavolul – n.n.) mi-a întors mâinile la spate – că înainte îmi întorcea şi mâinile. Mi-a întors mâinile la spate, mi le-o învineţit aşa, mâna era vânătă toată, mi-o întors mâinile şi atuncea m-or dat jos pe braţe, aşa, din autocar şi mi‑o fă­cut dezlegări un părinte, acolo, mi-am revenit şi pe urmă am putut să intru înăuntru. Altfel n-aş fi putut să intru înăuntru la Oranki. Şi atunci am citit despre părintele Bejan. Şi chiar din cartea lui am aflat (ce s-a întâmplat acolo – n.n.) că eu n-am ştiut. Am sunat la Moldova: măi, zic, unde e părintele Bejan? „Păi, zice, dar nu ştii, măi, că ai ajuns?” Că am vorbit cu o rudă cu trei ani mai mare şi ştia. Zice: „Păi nu la el ne spovedeam noi când eram copii şi eram în parohia lui?” (…)

Despre conferinţa de astăzi am auzit duminică la biserică. Pictorul care pictează biserici a zis că vine Danion Vasile la Timişoara. Am avut treabă azi acasă, mi‑am făcut treaba. Şi m-o sunat băiatul la şase şi un sfert: „Hai să ne îmbrăcăm şi să mergem”. Ne-am îmbră­cat noi trei şi am plecat. Am ajuns acolo, am parcat maşi­na, am ajuns înăuntru, am văzut o stare de-asta, toată lu­mea în linişte, vă asculta… Când au amintit sfinţii mucenici de la Aiud, din toată ţara, de la Piteşti aţi amintit parcă, de la Târgu Jiu, în mo­mentul ăla am început să simt o stare de agitaţie.

Până atunci n-am avut nicio treabă. M-am simţit ca la o conferinţă, bine, se vorbeşte de biserică, dar n‑am simţit nimic. Ba nu, s-o luăm de la început că am simţit dureri de inimă din maşină. Au început de când am venit, că nu m-a durut până atunci. Acuma a-nceput să mă doară la inimă, în partea asta, am simţit junghiul din nou la inimă. Zic, măi… dar nu m-am gândit la sfintele moaşte, nu m-am gândit nici pe departe că sunt acolo. N-am ştiut. Numai am simţit durerea. Şi când am coborât din maşină am tras aer, am simţit un jun­ghi aicea. Şi iar a apărut durerea. la inimă. Am intrat înăuntru, n-a fost mai accentuată că îţi dai seama că eram atent la ce se spune. Şi când s-a început să se spună mai mult atunci a-nceput agitaţia. S-o umflat aşa în mine tensiunea, s-o umflat aşa în pene tensiunea, frica, m‑au luat emoţiile şi dup-aia palpitaţiile la inimă. Şi ceva aşa, să-mi fie rău, să mă aplec acolo pe scaun. Cum aui încetat să vorbească despre sfinţii mucenici ai puşcăriilor deja am început să mă liniştesc. Dup-aia iar au început să vorbească, iar a început să mă agite. Şi a-nceput părintele, când a-nceput părintele iară… Şi atunci parcă mai tare m-a chinuit când a vorbit părintele. În mo­mentul ăla am vrut să mă pun pe podea acolo jos.

Am avut o tendinţă de m-am uitat aşa, să mă pun aşa, culcat, că mi-era rău deja, nu mă lăsa. Am vrut să îi spun nevesti-mi: „Măi, eu mă duc până afară.” Efectiv nu‑mi era gândul atât de îndreptat acolo, că de obicei nu dau înapoi. Am aşa o chestie că niciodată n-am avut gândul să dau înapoi. Şi la biserică dacă merg şi la sfinte moaşte nu am aşa, ca să zic aşa, ca o tragere înapoi. Nu, n‑am simţit să dau înapoi. Dar am avut un gând. Gândul o fost. N-a fost aşa, nu ştiu cum să explic, n-o fost să mă tragă trupeşte afară, dar cu gândul m-o dus. M-o dus cumva să ies afară, dar zic, măi, nu ies afară acuma. Dar aşteptam să mă închin la sfintele moaşte. Că prima dată mi s-o părut că e o lanternă pe masă. Şi zic, se vorbeşte de sfinte moaşte dar, zic, unde or fi, or fi pe jos pe undeva, zic, că ar trebui să le ţină pe masă dacă-s sfintele moaşte.

Dup-aia, când le-aţi luat în mână, atunci am văzut. Am crezut că e o cutie mai mare, aşa m-am gândit prima dată. Că de-aia m-am uitat după ele şi asta mi s-o părut că e o lanternă. M-am uitat şi, atunci când au vorbit, agitaţie şi mai mare, şi mai mare. Nu ştiam ce să… Măi, zic, stau aicea. Dup-aia nu ştiu ce o mai fost că au spus ceva şi atuncea mi-o venit rău mai tare. Zic, măi, mă pun jos gata.

Mă gândeam să nu mă fac de râs faţă de ăştia, că se uită toţi la mine, zic că o venit ăsta mare şi prost. Tot felul de gânduri îmi treceau în cap. Cu toate că eu ştiam ce am. Deci nu e vorba de teatru, nu e vorba de nimica. Nu e prima dată când mi se întâmplă aşa ceva.

Aţi lovit aşa în mine, ca o săgeată aşa, ca o explozie când aţi spus să ne închinăm la sfintele moaşte. Niciodată la sfinte moaşte eu n-am putut să stau la coadă. Şi când o fost puhoiul de oameni mai mare atunci eu o trebuit să fiu în faţă.

Şi atuncea m-o luat soţia, dar, na, trebuia să fie şi un băr­bat acolo să mă pot sprijini pe el că ştiam, că ştiam că atunci când mă apropii mai mult atunci îmi paralizează picioarele.

Nu ştiu, adică sunt conştient de ceea ce se întâm-plă, aud totul în jurul meu, dar chinul ăla e ceva separat. Deci pot să fac diferenţa. Dacă vorbeşti cu mine sunt con­ştient numai că nu mă mai pot controla. În momentele alea nu mai pot să mă controlez, toate reflexele, în special pi­cioarele… ca să nu mă pot duce acolo îmi paralizează picioarele. Şi mi-au paralizat picioarele în momentul ăla. Primele simptome sunt aşa, ca o stare de vomă, ca şi cum aş arunca ceva, aşa, din stomac. Chiar nu ştiu ce e aia.

Îmi vine starea aia de vomă şi după aia… dar poate să mă sufoce să îmi ia şi aerul. Se întâmplă şi din astea, deci, când respir tot mai greu şi după aia încep urletele specifice. Că atunci îmi aruncam capul pe spate când mi-aţi dat Sfintele Moaşte, aţi văzut că mă tot împin­gea în spate.

Oamenii voiau să mă împingă în faţă, să mă duc în faţă, dar el mă împingea înapoi. Dar nu mă împingeam, că nu aveam punct de sprijin. Eu nu aveam punct de sprijin, că ei mă du­ceau. N-aveam punct de sprijin ca să zici că mă împin­geam eu în spate. Fiind în aer mă încovoia forţa aia nevă­zută, voia să-mi tragă capul să nu ating sfintele moaşte. Când părintele mi-a pus moaştele aşa, nu ştiu cum, pe gură, parcă îmi curgea ceva înăuntru, nu ştiu. Eu aşa am simţit atunci, că o-nceput lupta în stomac. A început să mă doară tare stomacul, da, foarte tare mă durea stomacul. Gâtul şi acuma mă doare.

Şi asta, cu paralizatul piciorului. Prima dată mi-a paralizat stângul şi dup-aia următorul. Prima dată stângul îl trag după mine, dacă e un traseu mai lung de parcurs, îl târăsc după mine aşa şi dup-aia şi ăstalalt. Deci, dacă nu sunt ajutat eu nu pot să ajung la sfintele moaşte. Şi nici acuma, dacă nu eram ajutat să ajung la sfinţii mucenici de la Aiud, eu nu puteam să ajung sub nicio formă.

***

Comentariul lui Saccsiv:

„L-am contactat telefonic pe fratele Danion şi mi-a confirmat (întâmplarea – n.n.). Este vorba despre o persoană demonizată, care s-a manifestat şi cu alte ocazii aidoma, în preajma unor Sfinte Moaşte. Am postat această scurtă informaţie despre evenimentul de la Timişoara, pentru că este o dovadă în plus a faptului că în acea raclă sunt cu adevărat SFINTE MOAŞTE. Ele strigă, pe limba lor minunată, dar mulţi dintre noi tăcem… Ele transmit un mesaj, dar mulţi dintre noi suntem surzi … Îi rog pe cei ce au fost de faţă la Timişoara şi care citesc aceste rânduri, să dea mărturie. Doamne ajută!”

Iată câteva din răspunsurile primite:

Un student din Timişoara a scris: În legătură cu domnul care e demonizat… l-am văzut şi eu în timp ce stăteam la rând să mă închin la Sfintele Moaşte. La început am auzit sunetele ciudate pe care le scotea, dar pur şi simplu nu mi-am dat seama de unde se aude şi ce se întâmplă, după aceea am realizat ce se întâmplă când a spus cineva să ne rugăm pentru el. Ne-am pus toţi în ge­nunchi şi ne‑am rugat şi, până la urmă, după ce a fost stro­pit cu aghiasmă şi i s-au făcut rugăciuni de către pă­rinte, s‑a liniştit. Am mai văzut vara trecută la Mănăstirea Petru-Vodă o femeie demonizată la Sfântul Maslu. Cred foarte mult în puterea rugăciunii şi a Sfintelor Moaşte. Se întâmplă minuni, dar mulţi nu au ochi să le vadă. Doamne ajută să deschidem ochii la timp şi să mărturisim adevărul ca să putem salva cât mai multe suflete.

Maria: Sunt din Timişoara şi confirm şi eu puterea Sfintelor Moaşte ale Sfinţilor închisorilor. Bietul om de­mo­nizat are de mult timp probleme şi merge şi el săracul la ocazii mai speciale, poate scapă de belea (adică de dia­voli), dar precizez că aşa de urât cum a făcut aseară, că a­proa­pe a leşinat, nu face decât când sunt mari sărbători, adică praznicul Sfântului Iosif de la Partoş. Atunci, ca şi aseară, nu s‑a putut apropia să sărute Sfintele Moaşte sub nicio formă. Doamne Ajută!

Andrei: Doamne ajută! Şi eu am fost ieri seară la conferinţă şi confirm cele spuse mai sus. Pe domnul respectiv l-am mai văzut şi în alte ocazii la Sfintele Slujbe, la Sfântul Maslu şi la Sfânta Liturghie… dar acum s-a manifestat mult mai puternic. Părintele Hrisostom era pe scenă şi ţinea Sfintele moaşte pentru închinare, însă domnul nu a putut nici măcar să urce pe scenă.

Bunul Dumnezeu să-l ajute să scape de această suferinţă.

Gabriel: Confirm cele întâmplate. Cred că zgomotul făcut poate fi asemănat cu cel al unei vite duse la tăiere (mă iertaţi de comparaţie) şi eventual atunci când îşi dă ultima suflare. Înfricoşător. Am văzut după minute bune o fată venind la Danion şi mărturisind că îi este încă frică. Nu mai asistase niciodată la un astfel de eveniment. Chiar şi eu puteam citi pe faţa ei frica reală, mărturisită de cuvinte. Toţi ne-am aşezat în genunchi la îndemnul lui Danion şi ne‑am rugat pentru persoana respectivă.

Sorin: Confirm cele petrecute la conferinţa de la Timişoara. În plus aş vrea să adaug că, în urma sărutării sfintelor moaşte, am avut o trăire similară cu cea de după participarea la Sfintele Taine, stare sufletească ce s-a menţinut în acea seară şi în ziua următoare.

Cristian: Cuvântul a fost unul bun, cu mult folos, pentru mine şi pentru prietenii pe care i-am dus cu mine. La sfârşit, părintele Hrisostom a povestit despre cele două minuni de la Iaşi care s-au petrecut în acelaşi loc la o dis­tanţă în timp de exact un an, moaştele fiind ţinute în mâini de aceeaşi persoană, accentuând chiar el faptul că s‑ar putea ca unii să fie neîncrezători tocmai datorită aces­tor potriviri de neînţeles în primă fază. Chiar şi mie mi s‑a stre­curat în inimă un firicel de îndoială, dar mi‑am alun­gat-o cu gândul că nu ştiu prea multe despre moaşte şi mirul lor.

Am fost să sărut moaştele şi să mă închin printre primii, astfel că atunci când am auzit nişte sunete, care păreau că sunt o tuse seacă, eram deja coborât de pe sce­nă. Sunetele s-au înteţit şi mi-am dat seama imediat că acestea nu sunt sunete de tuse pentru că am mai asistat şi altă dată la nişte rugăciuni care i se citeau unui bărbat de­mo­nizat şi am rămas marcat de ele fiind ca nişte mugete pe care le scoate un animal care simte un pericol. În rest s‑a întâmplat aşa cum s-a scris în postările anterioare.

Dragă Părinte Nichita Paşcan şi dragi măicuţe şi surori ieşite din Biserica lui Hristos

1. Motivaţia scrisorii

Vă scriu din proprie iniţiativă, cu întârziere, ce-i drept, după ce am citit, întâmplător, aşa zisa Mărturisire de credinţă a părintelui Nichita Paşcan[1] şi întrucât multe din părerile personale ale părintelui Nichita le întâlnesc şi printre unii creştini sau chiar clerici, conştiinţa mea de preot şi teolog mă obligă să aduc  mărturia mea teologică în acest caz.

1.1. Consideraţii generale

A sta indiferent faţă de problemele Bisericii înseamnă 7că indiferenţa a pus  stăpânire pe fiinţa noastră, care  poate induce sau adânci o criză creştină de identitate personală, eclesială sau comunitară. Însă a interveni, depăşindu-ţi fără discernământ atribuţiile, înseamnă a pune unitatea Bisericii şi pe tine însuţi în pericol de moarte.

Acest lucru l-a făcut cu multă râvnă părintele Nichita, întrucât neliniştea personală şi insomniile sale teologale le-a prelungit fără discernământ şi fără dragoste creştină suficientă, fără deplină cunoştinţă teologică şi fără pricepere şi în spaţiul eclesial, periclitând astfel şi mântuirea păstoriţilor săi.

Ecumenismul himer şi haotic propus de neortodocşi şi acceptat pe alocuri de unii ortodocşi naivi sau vicleni trebuie respins fără echivoc, aşa cum ne poruncesc canoanele, însă a respinge dialogul teologic cu ereticii sau necreştinii este egal cu o abandonare a misiunii noastre de a propovădui Evanghelia lui Hristos. Noi nu trebuie să negociem cu aceştia adevărul, ci să vestim profetic: aşa grăieşte Domnul.

În  acest context Ortodoxia trebuie să fie steaua polară după care se ghidează corabia mântuirii,  adică Biserica. Ea trebuie să fie o mărturie vie pentru tot cosmosul şi să arate calea spre Hristos.

Păcatele celor ce au făcut ecumenism liturgic babilonic nu pot întina sfinţenia Bisericii, deoarece aceştia chiar în momentul ritualului luciferic s-au desprins din Trupul Tainic al lui Hristos cu  aceeaşi viteză cu care Lucifer  a căzut din cer, cu toţi îngerii lui[2].

După părerea mea, atitudinea părintelui Nichita este o lepădare de credinţă şi nicidecum o mărturisire, întrucât premizele eclesiologice de la care pleacă, precum şi concluziile trase, sunt total false, cu toate că sunt şi observaţii pastoral-eclesiale pertinente, cum ar fi cele referitoare la ecumenismul fără graniţe.

Ştim că a fost un slujitor cu multă râvnă preoţească, conştiinciozitate liturgică, iubit de fiii lui duhovniceşti, respectat şi cu multă dreptate, însă în momentul ieşirii din Biserică, pe toate acestea le-a pierdut, deoarece spune Iezechil: „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta” (33, 18).

1. Fiinţa, imaginea şi scopul Bisericii

Noi voi da un răspuns punctual acelei lepădări, ci voi prezenta pe scurt câteva puncte ale eclesiologiei ortodoxe. Cred că nu este nevoie de a face o demonstratio, în sensul argumentelor  teologico-canonice despre Biserică, ci în cazul de faţă este vorba doar de o afirmatio practică privind fiinţa Bisericii, după modelul Sf. Părinţi, şi doresc să subliniez care ar  trebui să fie atitudinea unui creştin (laic sau  cleric) faţă de Biserică şi lume în contextul actual.

Scopul fundamental al Bisericii este acela al îndumnezeirii omului, deci al ipostasului uman prin harul lui Iisus Hristos, sub ascultarea episcopului, aflat în recunoaştere reciprocă şi în comuniune harică şi euharistică cu episcopii unui teritoriu canonic local, care are succesiune apostolică.

Sf. Ioan Gură de Aur descrie dumnezeieşte lungul drum spre îndumnezeire, atunci când compară Biserica cu corabia lui Noe. El scrie: „…corabia a luat numai necuvântătoare şi a salvat necuvântătoare; Biserica a luat oameni necuvântători şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup, şi-i dă drumul oaie…care îşi dă până şi lâna ei”[3].

Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii trebuie să lupte cu timp şi fără timp, să îndure potrivnicia lupilor şi a fiarelor sălbatice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană, şi nicidecum să-i asmută, sau să se răzvrătească sau să se revolte împotriva lor, sau să părăsească Corabia pe motiv că nu le mai suportă mizeria, ci scopul lor este să-i transforme în fiinţe eclesiale hristice, prin  consecvenţă şi statornicie în adevărul cel veşnic (Iisus) şi în păzirea   poruncilor lui Dumnezeu: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus”. (Apoc. 14, 12).

În acest context scrie, tot Sf. Ioan Gura de Aur, că „trebuie să fie prea mare primejdia din afara corăbiei, ca să poţi suporta putoarea din interiorul corăbiei… apele mari au invadat totul, necazul şi moartea planează peste o lume vinovată. O singură scăpare rămâne, o unică mântuire, celor care nu  vor să piară: să intre în corabia protectoare! Toţi cei care nu sunt cuprinşi în ea sunt pierduţi fără nădejde… capul văzut era Noe; capul adevărat, cu toate că era nevăzut, era Dumnezeu”[4]. Cine are o astfel de credinţă despre Biserică nu o va părăsi niciodată.

Nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care „este trimis şi care simbolizează răul, păcatul urât, erezia, necredinţa, doar acestea se separă de Biserică; porumbiţa singură îi va rămâne fidelă”[5], spune mai departe Sf. Ioan Gură de Aur.

Această imagine o repetă până în zilele noastre mulţi teologi, atunci când afirmă că Biserica nu a suportat şi nu suportă nicio schismă, deoarece Trupul lui Hristos nu poate fi rupt,  ci doar a îndepărtat şi îndepărtează cu durere mădularele care nu lucrează sinergic cu Trupul[6].

2.1. Biserica în context naţional spre eshaton

• Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[7], care include Naţi­unea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare”[8].
• Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte al­cătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată[9].
• Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o evoluţie în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.
• Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” pe care l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere.
• Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii[10].

O întrebare: Pentru care neam sau ţară pregăteşte calea părintele Nichita cu măicuţele în Grecia, dacă ne referim la versetul din 2 Cronici, 7, 14? „Şi se va smeri poporul Meu, care se numeşte cu numele Meu, şi se vor ruga şi vor căuta faţa Mea, şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor şi le voi tămădui ţara”.

Clericii şi credincioşii îşi păstrează demnitatea şi chemarea slujitoare de creştini doar dacă au rămas în Biserica Ortodoxă şi luptă constant din interior împotriva răului de tot felul şi nu se lasă reeducaţi de Piteştiul modern al zilelor noastre şi nici derutaţi de diversiunile vicleanului diavol, întrucât „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”[11].

1. Propuneri, soluţii şi rugăminţi

1. Rog pe părintele Nichita şi pe cele 29 de măicuţe şi surori să se întoarcă la Biserica lui Hristos şi în ţara noastră, la locul lor de metanie;
2. Dragii mei nu vă chem la compromis sau la o tăcere vinovată, ci înapoi la asumarea crucii, la jertfă şi responsabilitate hristică în Biserica noastră ortodoxă română.
3. Am mijlocit printr-o cunoştinţă la Preasfinţitul Sebastin să vă reprimească în eparhia sa şi să vă repună în cinstea pe care aţi avut-o. A fost de acord. Deci Biserica nu vă leapădă, ci vă reprimeşte cu multă nerăbdare şi dragoste. PS Sebastian aşteaptă doar, să îi trimiteţi o scrisoare în acest sens şi să se bucure împreună cu voi toţi, de Naşterea Domnului. Preasfinţitul consideră aceasta ca fiind cel mai frumos şi deosebit dar de Crăciun, care ar putea fi în istoria unei eparhii sau chiar Patriarhii. V-a iertat şi de când aţi plecat nu a încetat să se roage pentru voi.
4. Îi rog pe toţi care pot să facă cunoscută această scrisoare pentru a ajunge în timp util la destinatarii ei, deoarece nu cunosc adresa lor.

1. Concluzii şi îndemnuri

Din această întâmplare nefericită putem trage multe concluzii. În primul rând vedem cum cad cei aleşi şi aceasta ar trebui să ne îngrijoreze şi să ne facă pe toţi mai atenţi şi mai vigilenţi. Apoi să vedem că răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei depline, a dragostei, a prea bunei păreri despre noi sau vrednicia noastră, precum şi lipsa răbdării sau a luptei noastre şi a jertfei noastre până la sânge[12], până la martiraj.

Dacă nu mai putem fi răbdători unul cu altul, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himer, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar mai mult ca oricând să rămânem în Biserică şi să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”[13], să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii neamului şi a adevărului Bisericii lui Hristos.

Ştim din istoria Bisericii, că nu prudenţa, nu compromisurile sau exclusiv tactul pastoral al unora, au salvat Biserica în perioadele grele, ci Însuşi Iisus Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu şi ca veşnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor, pentru curajul, răbdarea, sângele, prigoana şi jertfele martirilor ucişi în temniţele comuniste, precum şi pentru persecuţiile de tot felul, îndurate în  rândul clericilor, a creştinilor şi a oamenilor verticali în faţa răului. Nu fuga este soluţia, ci lupta şi răbdarea până la sânge.

Creştineşte, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovaţi. Ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos[14]. Nimeni nu are voie să îi despartă cu forţa pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină[15], ne arată că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei, de supuşii celui rău, la sfârşitul veacuri­lor[16].

Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viaţă nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane  şansa de a deveni grâu, îi ia şansa de a se transforma din lup în oaie, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui[17].

[2] Isaia, 14, 12-15.

[3] Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 140; Vezi şi Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, ed. Anestis, Bucureşti, 2008, pp. 131-132.

[4] Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, Oradea, 2002, pp. 120-127.

[5] Ibidem, p. 126.

[6] Vezi pe larg Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale, Sibiu, 1999, pp. 186-187.

[7] Vezi I Corinteni 12, 12‑14.

[8] Evrei 13, 14.

[9] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bu­cureşti, 2003, mai ales pp. 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul vo­lumului are înteme­ierea în I Corinteni 15, 22‑23: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” (subl. n.). Cf. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea nea­murilor”).

[10] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti 2007, pp. 165-166.

[11] Matei 10, 22: Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.

[12] Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”.

[13] 1 Corinteni 4, 12-13.

[14] Matei 6, 14-15. Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre; 18, 35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

[15] Matei 13, 24‑30, 36‑43.

[16] Matei 25, 31.

[17] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.