Despre secularizarea monahismului contemporan

- Cuvânt ţinut la Schitul athonit Prodromu -

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Prăznuim astăzi pe cuvioşii athoniţi şi aş începe prin a vă citi un cuvânt despre profeţia pe care a avut-o cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul legat de Schitul Prodromu.

„Această vedenie a văzut-o cuviosul Marcu, uce­ni­cul Sfântului Grigorie Sinaitul, treaz fiind, adică, cum stau îngerii şi arhanghelii împrejurul Născătoarei de Dumne­zeu, slăvind-o şi închinându-se ei, care avea pala­te de aur preafrumoase şi înalte, către partea ce se zice Vigla, adică frumoasă privire. Această vedenie s-a împli­nit acum la schitul nostru românesc Prodromu, pentru că aici este acest loc numit Vigla.

Şi unii dintre cuvioşii părinţi, vrednici de cre­din­ţă, ne-au spus nouă, precum şi duhovnicul Antonie Grecul a auzit de la stareţul lui, că de multe ori, trecând seara pe acolo, vedea lumină. Şi a cunoscut şi a văzut că în acel loc voieşte Maica Domnului a se zidi mănăstire frumoasă, după cum se vede astăzi. Şi pentru întărirea, mângâierea şi ajutorul celor ce vor locui într-însul, însăşi Maica Dom­nului ne-a dăruit nouă, nevrednicilor, preasfinţit chipul său şi al Fiului său închipuit pe icoana cu dumnezeiască mi­nune zugrăvită.”[1]

Prăznuindu-i pe cuvioşii athoniţi, este de mare importanţă să înţelegeţi că rostul vostru ca monahi pro­dro­miţi este de a ajunge alături de ei în Împărăţia Cerurilor, ca să o lăudaţi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Mărturia pe care voi, ca monahi, trebuie s-o daţi lumii de astăzi, este foarte importantă, pentru că lumea este într-o dezbinare din ce în ce mai puternică.

Părintele stareţ, părintele Petroniu, scria într-o carte că oame­nii vor pace, caută pace, dar nu ştiu să o caute cum trebuie; caută pacea lumească, fără să ştie să-L cheme pe Dumnezeu în ajutorul lor şi să dobândească pacea cea adevărată. Scria părintele Petroniu: „Mulţimile de pelerini, care vin an de an la Athos, nu vin să vadă obiecte artistice, antichităţi sau muzee, de care este plină lumea de astăzi; ci cu totul altceva. Omenirea de astăzi, învrăjbită, izolată, tânjeşte după comuniunea şi căldura dragostei şi vine s-o vadă la Athos.”[2] Numai că duhul acesta lumesc încet, încet începe să-şi facă loc chiar şi în Sfântul Munte Athos, prin diversele tentative de modernizare.

Părintele Benedict Ghiuş, vorbind despre criza monahismului, spunea următoarele: „Toată viaţa călugă­rească este ascultare şi rugăciune, rugăciune şi ascultare. Epocile de criză ale monahismului sunt o problemă a rugă­ciunii şi a ascultării. Prin urmare, restaurarea monahis­mului stă în întoarcerea la temeiul acestor principii ale vieţii monahale.”[3]

Numai că, o dată cu împuţinarea ascultării, o dată cu împuţinarea rugăciunii, asistăm şi la o împuţinare a nevoinţei. Părintele Macarie de la Simonos Petras spunea într-un articol că unul din motivele pentru care mona­hismul athonit s-a aflat în criză a fost că, prin anii 1921-1922, au venit în Sfântul Munte foarte mulţi refugiaţi greci din Asia Mică, în urma expulzărilor făcute de turci.

Şi deşi au intrat mulţi în mănăstire, mulţi au intrat pentru motivaţii sociologice – zice părintele Macarie. Nu au intrat în mănăstire din motive duhovniceşti. Or, lucrul acesta şi-a pus amprenta asupra vieţii monahale din Sfân­tul Munte Athos. Pentru că, dacă unul intră în mănăstire fără să fie cu adevărat chemat de Hristos şi fără să vrea să se dăruiască în întregime lui Hristos, viaţa lui de dezordine lăuntrică îşi va pune amprenta asupra celorlalţi din obşte.

Spunea ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – un părinte care a murit martir, mucenic în închisoarea din Aiud – şi amintesc de el pentru că astăzi Biserica din România prăznuieşte Duminica Sfinţilor Români, atât a celor canonizaţi cât şi a celor care aşteaptă canonizarea – ei bine, acest părinte sporit în viaţa duhovnicească spunea aşa: „Neorânduiala monahului este mare nelegiuire faţă de sufletul său. La Voroneţ, în gura balaurului se văd şi culioane călugăreşti.”[4] Şi nu numai la Voroneţ, în mai multe fresce în care este reprezentat iadul.

Tot părintele Petroniu vorbea foarte frumos des­pre una din cauzele acestei neorânduieli în mănăstiri, şi spune aşa: „În urma schimbărilor ivite după anul 1989, doritorii de viaţă monahicească, nemaifiind împiedicaţi să intre (în mănăstiri –n.n.), au găsit mănăstirile fără părinţi duhov­ni­ceşti, fără bătrâni îmbunătăţiţi, care să-i povăţuiască. De aici, refrenul pe care-l auziţi peste tot în mănăstirile noastre: «Este nevoie de duhovnici, este nevoie de stareţi, este nevoie de părinţi duhovniceşti.»”[5].

O să-mi permit să citez mai multe pasaje din cărţile părintelui stareţ Petroniu Tănase, nu pentru a-l linguşi, ci pur şi simplu pentru că un mirean nu se pricepe să trateze neorânduiala vieţii călugăreşti şi, abordând acest subiect în discuţiile cu părintele stareţ, am căutat să văd cum le tratează în cărţile lui şi am găsit răspunsuri foarte potrivite.

La întrebarea: „De ce nu mai sunt stareţi astăzi?”, un răspuns foarte potrivit este: „Pentru că nimeni nu mai vrea să fie ucenic”. Toţi vor să ajungă direct mari stele duhovniceşti, fără să treacă prin încercările ascultării, fără să treacă prin lupta duhovnicească cu ei înşişi, cu patimile şi cu puterile diavoleşti, şi vor să devină călăuzitori ai altora. Părintele Petroniu arăta că una dintre cauze este şi scurtimea uceniciei pentru tunderea în monahism.

Marile prefaceri prin care a trecut lumea au lăsat urme adânci şi în viaţa mănăstirească. Durata uceniciei monahale s-a scurtat mult. Acum, fratele, după un an, doi, este făcut monah, uneori chiar schivnic, ba şi diacon şi preot şi duhovnic. Ascultarea, făgăduinţa de temelie a vie­ţii călugăreşti, şi-a pierdut valoarea. Lucru foarte trist, pen­tru că nu poţi să-L dobândeşti pe Hristos, câtă vreme nu te-ai pregătit lăuntric prin nevoinţă şi rugăciune. De asta au apărut şi oameni care, trăind în obşte, duc viaţă pătimaşă.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor vorbea, la un moment dat, despre mânia monahului, şi întreba: „De unde iuţimea monahului? De ce, adică, chiar unii monahi râvnitori nu se pot stăpâni şi repede se aprind la mânie? Înfrânarea şi nevoinţele călugăreşti, dacă se fac numai pe dinafară, se aseamănă cu vasul cu apă pus la fiert: când abu­rii din vas se înmulţesc, capacul sare şi aburii ies afară. Asceza exterioară, numai trupească, ne face sensibili, ex­plo­zibili; nu ne eliberează lăuntric, nu ne duce la nepăti­mire. De aceea este necesară o asceză pnevmatică, o lu­cra­re lăuntrică. Să ne schimbăm şi să ne prefacem dinăuntru în afară, şi nu invers, cum facem de obicei. Lucrarea pe dinafară este pruncească şi, numai cu ea, rămânem în mintea copiilor toată viaţa. Repet: numai cu lucrarea pe dinafară, rămânem în mintea copiilor toată viaţa.”[6]

Îmi cer iertare că vă citesc astfel de cuvinte duhovniceşti, eu fiind mirean şi fiind pătimaş, dar cred că e de mare folos să purtăm în minte învăţăturile acestor mari părinţi duhovniceşti. Dacă vor rămâne monahii la trăi­rea din afară, încet, încet vor ajunge la o schizofrenie şi se vor asemăna fariseilor făţarnici, pentru că nu-L vor dobândi pe Hristos.

Într-adevăr, aşa cum învaţă întreaga tradiţie a Sfinţilor Părinţi, schimbarea trebuie să vină dinlăuntru înafară, pentru că, dacă va rămâne o schimbare superficială, poţi îmbătrâni în patimile tinereţii.

A fost surprinzător pentru mine să observ cu câtă atenţie părintele stareţ a atacat modernismul din unele mănăstiri, în care televizorul şi radioul sunt la loc de cin­ste. Şi am să vă spun o întâmplare pe care mi-a relatat-o un părinte duhovnic: a fost trimis din mănăstirea de că­lu­gări la o mănăstire de maici, ca duhovnic, şi în ziua în care a venit, o maică i-a spus: „Vai, părinte, Maica Domnului v‑a trimis la noi!” Şi părintele, la primul cuvânt pe care l‑a ţinut, le-a zis: „Ei, lăsaţi, lăsaţi! Parcă văd că peste câteva zile n-o să mai fiţi mulţumite şi o să vreţi să plec!”

Şi, văzând părintele duhovnic că unele maici aveau tele­vi­zoare în chilii, la spovedanie, le-a dat canon să renunţe la televizor. Şi, după câteva zile, maicile s-au strâns şi l-au dat afară din mănăstire. Şi exact maica aceea care mai devreme îi spusese: „Părinte, Maica Domnului v‑a adus la noi!”, exact aceeaşi maică i-a zis: „Părinte, Maica Dom­nului te-a gonit de la noi!” – de parcă Maica Domnului ar putea să gonească un părinte care vrea să pună rânduială duhovnicească într-o mănăstire.

Şi zice părintele Petroniu: „Binefacerile civili­zaţiei moderne au intrat din plin în viaţa mănăstirească. Femei şi monahii, bucătărese pe la stareţi şi bucătăria ob­ştii, deoarece, cum spunea cineva, monahii nu ştiu să ci­tească bine. Radioul şi televizorul stau la loc de cinste, până şi la schituri, uneori şi în chilii monahiceşti, şi-n obştile monahale, unde totul este de obşte.

Au apărut mo­nahi care posedă şi folosesc perso­nal automobil pro­priu. Am mai observat că monahii iubi­tori de turism la locurile sfinte nu prea se împacă cu rân­duielile călugăreşti, cu slujbele lungi, cu munca, doresc să fie mai liberi. Şi ca îndreptăţire, auzi argumentul: lumea s‑a civilizat, s-a modernizat, suntem în era ştiinţei, se cuvine ca şi monahismul să fie în pas cu vremea. Practicile de altădată s-au învechit, nu mai sunt valabile în vremea noastră. Toate, acest fel de înnoiri, sunt cu totul străine de viaţa monahicească”[7] – zice părintele stareţ în articolul Despre ascultarea monahicească din volumul Chemarea Sfintei Ortodoxii.

Ba, mai mult, atrage atenţia asupra acelor monahi care, în loc să-şi vadă de ascultare, caută să peregrineze din mănăstire în mănăstire, şi nu pentru a dobândi folos duhovnicesc, nu pentru a-şi spori nevoinţele – pentru că în istoria bisericii întâlnim părinţi cu viaţă sfântă care, pentru anumite perioade, au călătorit de la o mănăstire la alta pentru a agonisi folos duhovnicesc – ci astfel de monahi practică acest turism spiritual doar pentru a nu duce crucea cea grea a călugăriei.

Şi zice părintele Petroniu: „Moda turismului a intrat şi în mănăstire. Fraţi şi monahi tineri pleacă în turism monahal la locurile sfinte – Ierusalim, Sinai, Athos, Grecia, Insulele Egee etc. – fără aprobare şi binecuvântare. Nedumerit, m-am întrebat: de unde au bani? Pentru că trebuiesc mulţi bani pentru acestea, iar monahul a făgăduit să urmeze sărăciei lui Hristos şi ascultării Lui.”[8]

Şi, într-adevăr, sunt monahi care, pentru a face rost de bani, ţin legături cât mai strânse cu mirenii, ţin prietenii strânse cu mirenii, nu pentru a-i urca pe aceştia spre Hristos, ci pentru a atrage anumite avantaje materiale.

Părintele Petroniu îmi spunea zilele trecute cu tristeţe cât de tare şi-a pus amprenta modernitatea chiar pe Sfântul Munte Athos. Părintele Macarie de la Mănăstirea Simonos Petras spunea că, în anul 1958, când s-au serbat o mie de ani de la sosirea Sfântului Atanasie Athonitul şi întemeierea mănăstirii Marea Lavră, „Muntele Athos trecea printr-un asemenea declin, încât se asista, în fapt, la îngropăciunea Muntelui Athos, la un parastas, nu la o aniversare!” Grele cuvinte! Şi zice: „Existau deja planuri (şi fiţi atenţi: încă din 1958, deci!) existau deja planuri făcute de responsabilii politici de a transforma mănăstirile în hoteluri, de a face şosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin. Toţi monahii urmau a fi concentraţi în una sau două mănăstiri, restul mănăstirilor urmând a fi transformate în muzee”.

Numai că Maica Domnului a rânduit apărarea Sfântului Munte Athos şi, datorită monahilor care au venit şi din România, şi din Serbia, şi din Rusia, au crescut obştile şi nu s-au putut împlini planurile celor care au vrut distrugerea Sfântului Munte Athos.

Deşi, cu câţiva ani în urmă, precum ştiţi, Parla­mentul European a aprobat intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos. Numai că statul grec s-a opus, a invocat o clauză de la aderarea Greciei în Uniunea Europeană şi nu au reuşit femeile să intre. Dar parlamentarii europeni au cerut aceasta şi au cerut, implicit, batjocorirea Sfântului Munte Athos, în care Maica Domnului nu a vrut să intre picior de femeie.

Şi-mi spunea părintele Petroniu cu tristeţe: „Rău au făcut ierarhii care au propovăduit avantajele integrării României în Uniunea Europeană, fără să pomenească de as­pectul spiritual al lucrurilor. Pentru că degeaba vom avea avantaje materiale dacă credinţa noastră va fi pusă în primejdie, dacă va fi distrus Sfântul Munte Athos prin intrarea femeilor” – şi, aş continua eu, dacă ni se va impune să-i educăm pe copii cu o deschidere foarte largă faţă de homosexuali şi chiar să acceptăm propaganda homo­sexuală în şcoli, aşa cum a impus Uniunea Europeană statului polonez şi aşa cum va impune şi României, dacă România nu va şti să ţină nestinsă flacăra dreptei credinţe şi dacă nu va apăra valorile morale.

Cum să reziste Athosul la modernizare? Trebuie să vă daţi seama că distrugerea Athosului nu va veni dinafară. Distrugerea Athosului nu poate veni decât dinlă­untru. Îmi spunea părintele Petroniu cu tristeţe că un cunoscut teolog, un părinte athonit care scrisese un articol, în care se pronunţa împotriva construirii şoselelor în Athos şi a mersului cu maşina prin Athos, nu după multă vreme a fost văzut el însuşi la volanul unei maşini prin Sfântul Munte… Or, de atitudinea voastră depinde viitorul Athosului. Dacă voi veţi şti să rezistaţi modernizării, dacă voi veţi şti să vă apăraţi viaţa de nevoinţă, atunci Hristos va fi cu voi şi Maica Domnului nu va părăsi acest munte. E mare, mare nevoie să ţineţi ascultarea de părinţii duhovnici.

Spunea Sfântul Ignatie Briancianinov că oamenii obişnuiţi nu pot înţelege marea taină a ascultării şi ar fi gata chiar să arunce cu pietre în cel care ţine această cale a ascultării. Or, voi să încercaţi să vă modelaţi nu după duhul acesta, ci să rămâneţi în ascultare de părinţi şi după duhul tradiţiei.

Să observăm însă că, o dată cu această modernizare la nivel social, asistăm şi la o modernizare în plan dogmatic. Părintele Petroniu relatează o declaraţie intere­santă, ciudată, din articolul Fuga de lume a monahului, din volumul Chemarea Sfintei Ortodoxii. „Un ierarh ortodox, membru activ în mişcarea ecumenică, zicea că: «a sosit timpul ca şi monahismul să-şi aducă contribuţia sa în mişcarea ecumenică, pentru unirea Bisericilor». Aşa-zisa fugă de lume a monahului, pentru mulţi este neînţeleasă. Pare ca o abatere de la adevărata cale a vieţii creştine”[9]. Şi concluziona părintele stareţ că o astfel de înţelegere este cu totul potrivnică vieţii monahiceşti, aşa cum a spus-o de demult marele Antonie, Sfântul Antonie. „Precum peştii, zăbovind pe uscat, mor, aşa şi monahii, zăbovind afară din chilie, petrecând cu mirenii, se slăbănogesc”[10].

Deci, pe de o parte, monahul nu trebuie să se implice în problemele politice, chiar dacă unii ierarhi se lasă angrenaţi în problematica politică şi pentru aceasta impun o anumită direcţie, monahul trebuie să rămână pe calea Sfinţilor Părinţi. Însă, atunci când este primejduită dreapta credinţă, monahul nu trebuie să tacă. Spuneau Sfinţii Părinţi că prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu. Iar Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre trei feluri de ateism: ateismul necredincioşilor, pentru că nu cred în Dumnezeu; ateismul ereticilor, pentru că ei, închinându-se la un Dumnezeu greşit, de fapt se închină la idoli şi ereticii nu-L cunosc pe Dumnezeul cel adevărat; şi ateismul ortodocşilor, spune Sfântul Grigorie Palama, care tac la vreme de prigoană. Repet, Sfântul Grigorie Palama considera că acei creştini care la vreme de prigoană tac sunt atei. Or, cu atât mai mult astăzi, când se vorbeşte atât de mult despre unirea bisericilor, monahii nu trebuie să tacă, ci trebuie să ţină aprinsă candela dreptei credinţe, aşa cum a făcut-o cuviosul făcător de minuni, Iustin Popovici, care a luptat împotriva ereziei ecumeniste, care a luptat împotriva unirii bisericilor, chiar dacă a fost singur. Sinodul Serbiei era deschis faţă de ecumenism, de partea cealaltă, lupta părintele Iustin Popovici, cu Hristos de partea lui. Şi cine a biruit? A biruit Hristos, prin părintele Iustin Popovici, pentru că ucenici ai cuviosului Iustin au ajuns episcopi în Serbia şi au ajutat la îndepărtarea Serbiei de direcţia anti-tradiţionalistă în care mergea. Şi minunile pe care le-a făcut părintele Iustin Popovici sunt o pecete a teologiei sale, a teologiei patristice. Şi m-am bucurat să aud că şi părintele Petroniu Tănase consideră că cea mai bună carte în această problemă este cartea Părintelui Iustin Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul. Este o carte pe care ar trebui şi monahii să-şi facă timp să o cerceteze, pentru a înţelege vremurile în care trăim. Iar părintele stareţ Iustin Pârvu, unul din stâlpii Ortodoxiei româneşti, spunea aşa: „Dacă nu mărturisim adevărul şi Ortodoxia după învăţătura cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mântuim.” Adică, dacă vom mărturisi că toţi ereticii fac parte din Biserica lui Hristos, de fapt L-am pierdut pe Hristos.

Se spune astăzi că monahii trebuie să aibă dragoste şi să-i iubească pe eretici. Ca şi cum Sfinţii Părinţi nu i-ar fi iubit pe eretici! Ba da, Sfinţii Părinţi au fost oamenii care i-au iubit cel mai mult pe eretici, pentru că au fost gata să moară din dragoste pentru ei. Şi-au dat chiar viaţa pentru apărarea dreptei credinţe, şi pentru întoarcerea ereticilor la Ortodoxie. Pentru că dacă iubeşti un om care merge spre prăpastie, nu îl laşi spre prăpastie. Dacă-l iubeşti, te duci, îi întinzi mâna şi-i spui: „Frate, vino la drumul cel bun! Vino la lumină! Fereşte-te de cădere, fereşte-te de rătăcire!” Aceasta este mărturia pe care trebuie s-o dea monahismul de astăzi.

Să observăm că există, în anumite mănăstiri, compromisuri care se fac din motive financiare. Şi spunea părintele Petroniu cu tristeţe că rău fac marile mănăstiri care iau bani de la Uniunea Europeană şi care şi pun tăbliţe cu sumele pe care le iau de la Uniunea Europeană, pentru că în momentul în care unei femei i se opresc bani, i se opreşte impozitul pe salariu, şi din aceşti bani o parte ajunge în Sfântul Munte Athos, femeia devine implicit ctitoriţă a Sfântului Munte Athos, dar nu o ctitoriţă a mănăstirilor binecuvântată, pentru că de-a lungul istoriei au fost atâtea şi atâtea femei cu viaţă sfântă, care au trimis bani la Sfântul Munte Athos. Nu, femeia modernă devine o ctitoriţă nebinecuvântată, pentru că, după ce i se opreşte impozitul şi vine o parte din bani în Athos, femeia modernă vrea să intre în Athos, fără să-i fie teamă de osânda Maicii Domnului. Şi trebuie să înţelegem că prin primirea unor astfel de bani, ne facem părtaşi la înşelarea femeilor care vor vrea să intre în Sfântul Munte Athos.

A venit în România un părinte stareţ din Grecia, şi le-a zis românilor: „Să vă ferească Dumnezeu să intraţi în Uniunea Europeană!” Şi le-a mai zis: „Încercaţi să nu luaţi bani de la acest for lumesc, care încearcă îndepărtarea lumii de Hristos!” Şi un părinte român l-a întrebat: „Iertaţi-mă, cuvioase părinte stareţ, dar românii, dacă ziceţi că nu e bine să ia bani de la Uniunea Europeană, mănăstirile greceşti de ce iau?” Adică trebuie nu doar să-i învăţăm pe ceilalţi cum e bine să trăiască, e bine mai întâi să fim noi înşine exemplu.

Ca să nu ne apese osânda la care s-a făcut astăzi referire în citirea Apostolului, de la Romani, în care zice aşa: „Câţi fără lege au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi.” Adică degeaba auzim cum trebuie să ne purtăm, degeaba auzim ce mărturie trebuie să dăm, dacă una auzim şi alta facem, atunci nu vom ajunge la mântuire.

Părintele Petroniu arată, în cartea Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească, un exemplu de ieşire din impasul material. La mănăstirea la care era părintele Dometie, la Râmeţ, pentru plata lucrătorilor care reparau clădirile mănăstirii, era nevoie de o sumă mare de bani. „Ce facem, prea-cuvioase?”, se tânguia maica stareţă. „Nu fi necredincioasă”, îi zise părintele Dometie – „Maica Domnului, care ne-a ajutat de atâtea ori, nu ne va lăsa nici acum.” A doua zi, iar l-a întrebat maica stareţă: „Ce facem, prea-cuvioase? Azi trebuie să plătim lucrătorii.” „Mergi la Maica Domnului, în biserică – îi zise părintele Dometie, plecând – roagă-te ei cu credinţă şi nu ne va lăsa!” şi când s-a întors părintele, a întrebat-o: „Te-ai închinat la Maica Domnului?” Şi stareţa a zis: „M-am închinat, dar rugăciunea mea este slabă şi nu s-a întâmplat nimic.” Şi au venit cu o maşină câţiva pelerini şi o femeie din Bucureşti i-a spus aşa părintelui: „Am avut mari greutăţi în familie. M-am rugat lui Dumnezeu cum am putut, ca să-mi ajute, făgăduind să dau o sumă de bani unei biserici, dacă voi scăpa din necaz. Dumnezeu a fost bun şi m-a ajutat, şi lucrurile s-au aranjat bine. Mă gândeam ca suma făgăduită să o dau mănăstirii Cernica, din preajma Bucureştilor. Noaptea, însă, mi s-a arătat în vis o doamnă frumos îmbrăcată, şi mi-a zis: «Nu la Cernica, ci la Râmeţ să dai banii, că acolo au nevoie de ei.» Nu auzisem de Râmeţ până atunci, – zice femeia – dar m-am interesat unde sunt Râmeţii şi am venit, să-mi împlinesc făgăduinţa.” A scos apoi un plic şi i l-a dat părintelui.

Există două moduri de a dobândi banii necesari pentru repararea chiliilor şi a mănăstirilor: ori îţi pui nădejdea în Dumnezeu şi nu faci niciun compromis, şi Dumnezeu îţi trimite banii în chip minunat; ori faci compromisuri pentru a obţine bani, după vorba ceea, că te faci frate cu dracul până treci puntea şi de fapt, până la urmă, nu mai reuşeşti să treci puntea şi se alege praful de toate socotelile tale.

Părintele Petroniu atrăgea atenţia asupra urmărilor pe care le-a lăsat comunismul în viaţa monahală. Zice aşa: „Stăpânirea atee de tristă amintire, declarând război lui Dumnezeu şi Bisericii Lui, a avut ca ţintă principală monahismul: i-a confiscat bunurile materiale, i-a golit mănăstirile de monahi, arestându-i şi izgonindu-i din mănăstiri şi împiedicând pe doritorii de viaţă duhovnicească să intre în mănăstire. Ba mai mult, a căutat să discrediteze monahismul în faţa credincioşilor, care totdeauna au avut evlavie faţă de cinul monahal, stricând tradiţionalele rânduieli mănăstireşti. A desfiinţat slujbele de noapte din mănăstiri, a introdus mâncarea de carne în regimul alimentar, a introdus femei la stăreţiile şi bucătăriile mănăstirilor de bărbaţi ş.a.m.d.”

Şi comunismul a încercat să le impună oamenilor şi monahilor frică faţă de puterea lumească, a încercat să-i convingă să accepte compromisul şi unii l-au acceptat şi, prin aceasta, s-au îndepărtat de Dumnezeu. Trebuie ca monahii să aibă curajul de a sta tari în faţa primejdiilor, şi să apere dreapta credinţă oricât ar fi de greu.

Părintele Calciu Dumitreasa, un mărturisitor al secolului XX, a stat cu putere împotriva fiarei comuniste, chiar dacă prin aceasta familia sa a fost greu încercată. Şi le spunea, în vremea prigoanei comuniste, studenţilor, seminariştilor, teologilor nişte cuvinte care vă pot folosi şi pe voi, cei care mergeţi pe calea monahală, chiar dacă sunt adresate celor din lume.

Zicea părintele Calciu Dumitreasa: „Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe «Eu am copii de crescut», iar ca justificare morală pe «Rectorul m-a pus să iau declaraţii» [securiste, adică!] – acela are, în loc de suflet, un meca­nism teleghidat.” – zicea părintele. Fiţi voi secerătorii cei harnici. Uitaţi de instinctele voastre, supra-incitate de către unii din dascălii voştri, al căror principiu este: «Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui.» Dar, lepădându-ne de cruce, ne lepădăm de fapt de Hristos.

În acele vremuri de prigoană, mulţi părinţi monahi au făcut închisoare, iar părintele Sofian Boghiu, de la Antim, dădea următoarea mărturie: „Dacă pot zice aşa, mie mi‑a plăcut în închisoare. – Auziţi! – Era bine acolo, mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară, câte probleme!” – zicea părintele Sofian, care a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, arătând că de fapt nu chinurile torţionarilor, nu bătăile pe care le luau, nu foamea, nu setea i-a rupt de Hristos. Le-au biruit, au biruit toate aceste încercări prin harul lui Hristos. Monahii sunt cu adevărat liberi şi sunt liberi şi de obligaţiile sociale, nu au mame, nu au soţii, nu au copii să-i crească; monahii, în clipa intrării în mănăstire, când au depus voturile monahale, s-au dăruit în întregime lui Hristos, şi-au lăsat familia în grija lui Dumnezeu. Ca monahi, sunteţi cu adevărat liberi să vă jertfiţi pentru Hristos. Oricât de puternică ar fi tendinţa planului politic sau chiar a unor ierarhi de a vă îndepărta de duhul lui Hristos.

Părintele Petroniu pomeneşte o situaţie de la ale­ge­rea ca episcop a Părintelui Benedict Ghiuş, un părinte din Rugul Aprins, mare practicant al Rugăciunii lui Iisus. Şi zice despre el: „O astfel de prezenţă nu putea rămâne neobservată. Credincioşii Antimului, lumea intelectuală din Bucureşti, şi mai ales tineretul universitar căutau să-l cunoască, să-i ceară sfat duhovnicesc.”[11] Dar, într-o vreme în care stăpânirea comunistă era la putere, persoana Părin­telui Benedict apărea ca un corp străin, ca o piatră de poticnire. Nu era pe plac mai marilor vremii, politica lui fiind politica Sfintei Biserici.” Interesantă observaţia Părintelui Petroniu, că cei care plac mai marilor vremii se îndepărtează de politica Sfintei Biserici.

„Putea să fie profesor de teologie emerit. Şi nu a fost. Putea să fie episcop sau mitropolit. Dar nu a fost. De ce? Pentru că n-a făcut pe plac puterii politice.” [12] Şi auziţi o întâmplare descrisă de părintele Petroniu: „Într-o după amiază, ne aflam împreună în cancelaria Sfântului Sinod de la Antim, când un automobil grăbit a venit şi l-a luat pe părintele Benedict şi l-a dus la Patriarhie, la Camera Deputaţilor, unde fusese ales cu majoritate de voturi Episcop al Hotinului. A mulţumit alegătorilor, care îl acla­mau neîntrerupt, pentru ca, a doua zi, adunarea electivă să rămână perplexă, aflând de demisia Părintelui Benedict, impusă de guvern.”[13]

Adică, părintele Benedict Ghiuş a fost ales de Sinod episcop, dar puterea lumească l-a respins. Şi aşa i-a respins pe mulţi de-a lungul istoriei, înţelegând că, dacă vor ajunge în posturi de ierarhi, vor avea influenţă mult mai mare asupra credincioşilor şi-i vor putea învăţa să se ferească de ispitele care vin de la puterea politică.

Şi continuă părintele Petroniu: „Nici ca vicar părintele Benedict nu a făcut carieră. O astfel de persoană nu putea sta şi activa în capitală. A fost trimis profesor la seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ.”[14] A fost exilat, altfel spus, aşa cum a fost exilat şi părintele Iustin Popovici la Mănăstirea Celie, pentru că Patriarhul Serbiei i-a atras atenţia că sunt persoane în Sinod – în Sinodul Bisericii Sârbe – care sunt deranjate de poziţia tradiţio­nalistă a Părintelui Iustin; şi l-a rugat să se retragă la Mănăstirea Celie.

M-a impresionat durerea Părintelui Petroniu legată de cazul Tanacu, din România, şi spunea cu tristeţe că îi părea rău că nu au sărit preoţii şi ierarhii în apărarea Părintelui Daniel Corogeanu şi că s-a creat un precedent. Şi zicea părintele Petroniu că e de aşteptat ca mai încolo să ajungă alt preot în închisoare şi altul şi altul, pentru că puterea asta lumească se luptă din răsputeri să batjoco­rească credinţa creştină. Şi zicea părintele Petroniu că dacă nu au sărit preoţii şi ierarhii să-l apere pe părintele Daniel, prin aceasta au lăsat loc liber pentru ca duşmanii lui Hristos să-şi facă lucrarea. Şi spunea că e de aşteptat ca în vremurile care vor urma, pecetea aceasta a duşmanilor lui Hristos să fie pusă din ce în ce mai tare.

Părintele Petroniu face referire la o întâmplare tristă când un angajat de la Patriarhie, lepădându-se de Hristos, a vrut să-l pună pe Patriarhul Nicodim să semneze decretul de pensionare a episcopilor vicari – din articolul Întâm­plări din vremea Patriarhului Nicodim. Ministerul Culte­lor întocmise un proiect de lege pentru pensionarea arhie­reilor vicari. Însă era nevoie de avizul regelui, şi regele nu făcea nimic fără să se consulte în prealabil cu Patriarhul. Dar în cazul proiectului pentru pensionarea arhiereilor vicari, avizul Patriarhului a fost negativ. Proiectul s-a împotmolit la Palat. Şi vă citesc întâmplarea: „Într-o zi, se prezentă la Patriarh părintele I. Vască, secretar general la Ministerul Cultelor, pentru rezolvarea unor probleme de interes comun. A intrat în cabinetul patriarhal şi, nu după mult, uşa de la cabinet se deschide cu putere, părintele Vască, cu servieta şi pălăria în mână, iese în fugă şi se îndreaptă spre ieşire. Iar Patriarhul striga în urma lui. Mă vede – eu mă găseam pe holul de la intrare, zice părintele Petroniu – şi îmi face semn: «Ia vino încoace! Ia şi citeşte!» Pe biroul Patriarhului se afla o coală de hârtie, scrisă la maşina ministerului, cu litere mari şi cursive, adresată regelui, ca din partea Patriarhului, al cărei cuprins, în rezumat, era următorul: «Sire, în urma consultărilor avute cu Sfântul Sinod, am ajuns la concluzia că proiectul de decret privind pensionarea arhiereilor vicari poate fi aprobat, deci i se poate da aviz favorabil spre a trece la parlament pentru votare. Semnat: Patriarhul României.» Care era tâlcul hârtiei? Patriarhul Nicodim, contând pe cinstea colaboratorilor săi, nu citea totdeauna textul hârtiilor care i se aduceau spre semnare. «Ce este aici?» – întreba el. I se spunea pe scurt conţinutul şi semna. Or, de data aceasta, Patriarhul, luminat de Dumnezeu, bineînţeles, a fost prudent şi a citit personal adresa ce i se prezenta spre semnare. Atunci, părintele Vască, văzându-se descoperit, a luat-o la fugă şi Patriarhul striga în urma lui: «Oare sunt eu păpuşa, marioneta lui, să mă mintă ca un neruşinat?»”[15]

Am făcut referire la acest caz trist pentru că, uneori, în administraţie, sunt oameni care, preocupându-se prea mult cu problemele lumeşti, uită să slujească cum trebuie lui Hristos. Dar părintele Patriarh a ştiut să păzească, la momentul respectiv, biserica de tentativa de pensionare a arhiereilor vicari.

Ce e foarte trist e că, aşa cum părintele Vască reuşise să ajungă în funcţia respectivă, aşa cum Iuda a ajuns între cei doisprezece apostoli, aşa şi în zilele noastre există, din păcate, urmaşi ai lui Iuda, care seamănă dezbinare în Biserică şi care seamănă dezbinare chiar în mănăstiri. Pentru că vremea pe care o trăim este o vreme, din păcate, a dezbinării.

E foarte greu să taci când vezi că se întâmplă lucruri potrivnice Evangheliei lui Hristos. Sfântul Ambrozie spunea aşa: „Există vorbire în deşert, dar există şi tăcere în deşert.” Altfel spus, sunt momente în care trebuie dată mărturia cea bună.

Când părintele Dumitru Stăniloae a ieşit din închi­soare, i-a dat următorul sfat Părintelui Petroniu: „Viaţa să‑ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi confuzii, limpede. Crezul tău să-ţi fie viu. Viaţă, nu teorie. Eşti gata să mori pentru Hristos? Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi. Să nu ne înecăm în marea vieţii.” [16] Şi această întrebare pe care părintele Stăniloae i-a adresat-o Părintelui Petroniu, de fapt, se adresează tuturor monahilor: „Eşti gata să mori pentru Hristos?” Pentru că vremea în care trăim e aşa cum arăta părintele Efrem Katunakiotul, este o vreme a muceniciei. Este o vreme în care suntem chemaţi să mărturisim dreapta credinţă. De altfel, viaţa monahală este prin excelenţă o viaţă de mucenicie. Părintele Daniil Sandu Tudor spunea următoarele: „Monahul este mucenicul de toate zilele. Trebuie să trăieşti zilnic această mucenicie în toate lucrurile mărunte ale vieţii. Să învăţăm sfinţenia asprimii, sfânta dulceaţă a ocării, sfinţenia ascultării, tăierea voii în tot ce facem, cu smerenie şi discreţie.”[17]

Când Patriarhul Iustinian a venit la Sfântul Munte Athos, a scris următorul text în condica oficială a Schitului Prodromu: „Starea duhovnicească, din cauza dezbinărilor stiliste din sobor, lasă foarte mult de dorit”[18]– fiind întristat de dezbinarea care avea loc în acea vreme, în 1963, în Schitul Prodromu. Tristeţea Preafericitului Părinte Patriarh era întemeiată, pentru că schiturile, obştile monahale trebuie să fie unite în cugetul lui Hristos.

Spunea Sfântul Teodor Studitul ucenicilor săi: „Iubiţi-mă, fiilor, aşa cum L-au iubit Apostolii pe Hristos, căci şi eu aşa vă iubesc pe voi, cum i-a iubit Hristos pe Apostoli”. Şi, cu adevărat, viaţa duhovnicească din obştea sa a rămas ca reper pentru monahismul ortodox. Ba mai mult, mulţi dintre ucenicii Sfântului Teodor Studitul au primit mucenicia pentru apărarea icoanelor. Pentru că Sfântul Teodor Studitul a învăţat că monahul, atunci când e primejduită dreapta credinţă, nu trebuie să tacă. Şi o lăuda pe o stareţă care fusese dată afară din stăreţie şi care fusese la închisoare, pentru că avea curajul de a apăra icoana şi de a respinge împărtăşania ereticilor. Pentru că în acea vreme de prigoană iconoclastă, unii ortodocşi şi chiar monahi şi chiar ierarhi, mai slabi în credinţă, se împărtăşeau din împărtăşania ereticilor. Or, Sfântul Teodor Studitul a învăţat că, aşa cum în potirul binecuvântării, de la Biserica Ortodoxă, credincioşii sunt uniţi cu Hristos, aşa în potirul eretic sunt uniţi cu diavolul.

Sunt monahi care întreabă: „Şi cine sunt ereticii vre­murilor noastre?” Pentru că există din ce în ce mai multă confuzie. Sunt unii care cred că eretici sunt numai cei care neagă dumnezeirea lui Hristos, că Hristos este Dumnezeu. Nu-i adevărat! Sfintele Sinoade Ecumenice ne arată cât de multe şi felurite sunt cetele ereticilor. Şi Sinoadele care au continuat după al VII-lea Sinod Ecumenic au anatemizat în continuare mare mulţime de eretici.

Sunt unii care spun astăzi: „Protestanţii şi neo-pro­testanţii nu sunt eretici. Sunt din Biserica lui Hristos.” Cum să fie din Biserica lui Hristos, când, la Sinodul VII Ecu­menic au fost daţi anatemei toţi cei care nu se închină icoanei lui Hristos? Spunea Sfântul Ioan Damaschin: „Cine nu se închină icoanei lui Hristos în viaţa aceasta nu‑I va vedea faţa în lumea viitoare, în viaţa veşnică.”

Sunt alţii care spun: „Catolicii nu sunt eretici, pentru că seamănă cu noi în atâtea şi atâtea învăţături.” Dar Sfântul Marcu al Efesului a arătat, la Sinodul de la Ferrara – Florenţa, că prin călcarea învăţăturii ortodoxe despre purcederea Duhului Sfânt, prin acceptarea învăţă­turii despre filioque, catolicii au călcat în picioare învă­ţă­turile celui de al doilea Sinod Ecumenic. Iar Sfântul Fotie cel Mare, pe care mulţi îl neagă astăzi, spunând că nu a fost sfânt, şi negându-l pe Sfântul Fotie, de fapt Îl neagă pe Hristos, Care l-a luminat pe Sfântul Fotie, Patriarh al Con­stantinopolului, acest Sfânt Fotie a spus despre catolici, a spus despre cei care mărturisesc filioque, că se află sub anatema. Iar Sfântul Marcu al Efesului a spus aşa: „Catolicii sunt nu numai schismatici, ci şi eretici.”

Câtă vreme unii leapădă tradiţia ortodoxă şi vor unire cu catolicii fără ca aceştia să renunţe la înşelările lor, vor unire cu monofiziţii fără ca aceştia să renunţe la înşelările lor, vor chiar unire cu protestanţii – că doar din spaţiul protestant şi neo-protestant a pornit mişcarea ecumenică – pierd învăţătura cea adevărată.

Zicea Sfântul Ioan de Kronstadt că noi, ca ortodocşi, vrem foarte mult unirea, şi cu catolicii, şi cu protestanţii. Dar ce unire vrem noi? – zicea Sfântul Ioan din Kronstadt – să lepede ei rătăcirea lor şi să vină la Biserica lui Hristos.

Revin la faptul că astăzi, în duminica aceasta, au fost prăznuiţi sfinţii şi cuvioşii athoniţi cărora sunteţi chemaţi să le mergeţi pe urme. Sunteţi chemaţi să mergeţi pe urmele acestor cuvioşi, despre care puteţi citi în atâtea cărţi şi paterice, că au fost cu adevărat robi ai lui Hristos şi au mers pe calea sfinţeniei. Dar nu s-au mulţumit să se nevoiască, nu s-au mulţumit să se roage, ci au încercat ca la vreme de prigoană să dea mărturia cea bună.

Sfântul Eftimie Vatopedinul, la vreme de prigoană, împreună cu părinţii din obştea sa, văzând rătăcirea pornită de catolici, nu s-a sfiit cu curaj să înfrunte puterea apostată.

Zice Sfântul Nicodim Aghioritul: „Cuviosul Mucenic Eftimie, egumenul Vatopedului, şi cei împreună cu dânsul, 12 monahi cuvioşi mucenici, fiindcă au înfruntat de faţă pe nişte eretici, pe Împăratul Mihail, cel cu socoteala de cele latineşti, precum şi pe Patriarhul Ioan Vecos, cel de un gând cu dânsul, pentru aceea Eftimie, legându-se cu lanţ, s-a înecat de dânşii în mare, la lacul ce se zice Calamiţa, iar pe cei doisprezece monahi i-au spânzurat în muntele ce se zice al furcii.” Cu mare curaj a dat mărturie Sfântul Eftimie în faţa Patriarhului eretic Ioan Vecos, şi în faţa împăratului, şi cu mare curaj de-a lungul istoriei monahii au apărat dreapta credinţă.

Sfânta Teodosia fecioara este prăznuită în ziua de 29 mai. În vremea prigoanei iconoclaste, când patriarhul cel eretic a cerut să se dea jos icoana de la poarta de aramă a Constantinopolului, i s-a cerut unui trimis al împăratului să dea jos icoana şi atunci Sfânta Teodosia monahia, împreună cu câteva femei şi câţiva credincioşi au tras de scară, cel care a vrut să dea jos icoana a căzut şi a murit şi atunci Sfânta Teodosia s-a dus să-l mustre cu asprime pe patriarh, pentru că ceruse să fie dată jos icoana lui Hristos. Şi pentru mărturisirea ei, Sfânta Teodosia a fost chinuită în fel şi chip, după care a primit mucenicia, pe 29 mai. Şi este prăznuită, şi alături de ea sunt prăznuiţi şi ceilalţi zece mucenici de la poarta de aramă. Daţi-vă seama că trebuie să mergeţi pe urmele aces­tor mărturisitori.

Mi-a spus părintele Iulian, duhovnicul de aici de la Prodro­mu, şi nu o dată: „Este vremea mărturisirii. Cine‑L iubeşte pe Hristos, să iasă cu curaj la mărturisire.” Aveţi atâtea pilde de mărturisitori curajoşi ai neamului românesc în sfinţii închisorilor secolului XX. La Aiud, în cimitirul unde au fost aruncaţi unii sfinţi ai închisorilor, s-a construit o bisericuţă şi acolo, la subsol, sunt sfinte moaşte izvorâtoare de mir. Şi multe mănăstiri din România au primit cranii binecuvântate sau alte sfinte moaşte. Pe unele se vede cum au fost tăiate cu ferăstrăul, pe altele se văd urmele torturilor. Osul poartă semnul torturilor suferite! Şi vă mărturisesc că aceşti sfinţi au mare har de la Dumnezeu.

Auzisem de un demonizat care, pe un pelerin care trecuse pe la bisericuţa de la Aiud şi se închinase sfintelor moaşte, l-a întrebat demonizatul: „Ce-ai făcut? Ai trecut să te închini la Aiud?” Or, demonizatul nu avea de unde să ştie pe unde trecuse pelerinul. Dracul, supărat de închina­rea credinciosului, i-a descoperit omului demonizat că acela se închinase la sfintele moaşte. Când am auzit această întâmplare, m-am dus încă o dată să mă închin şi eu la sfintele moaşte ale mucenicilor din închisori, şi intrând – chiar la intrare, în dreapta, era un sicriaş. Şi maica de acolo mi-a spus: „Ştiţi ce e cu moaştele acestea? De curând a trebuit să fie îngropat un mort. Şi groparul, când a săpat la groapă, în cimitirul acela, de la Aiud, a simţit aşa puternic miros de sfinte moaşte, că a început să-i tremure mâna pe lopată. Şi n-a mai putut să sape, dându-şi seama că acolo fusese înainte îngropat un sfânt al închisorilor. Şi, cu multă grijă, a strâns sfintele moaşte, oasele acelea binecuvântate, groparul, şi le-a adus în biserică să fie puse spre închinare.” Şi atunci când s-a săpat pentru temelie, să-şi facă măicuţele lăcaş în cimitirul în care au fost îngropaţi sfinţii închisorilor, vreme de câteva zile unii au simţit mirosul sfintelor moaşte. Atunci când s-au făcut săpăturile, s-a împrăştiat în acel loc mirosul sfintelor moaşte.

Vremurile sunt foarte, foarte grele. Trebuie să purtăm în inimile noastre aceste pilde de evlavie. Astăzi, Biserica Ortodoxă Română, aşa cum aici se prăznuiesc sfinţii athoniţi, aşa în România se prăznuiesc sfinţii români şi repet, alături de cei canonizaţi sunt prăznuiţi şi cei necanonizaţi, printre care şi sfinţii închisorilor.

Părintele Petroniu Tănase, în articolul despre Sfântul Ioan Iacob, spunea următoarele: „Când s-au găsit moaştele Sfântului Ioan Iacob, s-au adus la cunoştinţa Patriarhiei Ierusalimului toate acestea, urmând ca aceasta să trimită o delegaţie la faţa locului. N-am aflat dacă a fost şi ce a hotărât delegaţia patriarhală. Ştiu însă, – zice părintele Petroniu – că poporul dreptcredincios nu are nevoie de hotărâri oficiale pentru a-şi exprima evlavia. Un iconar din Grecia mi-a cerut o fotografie a Părintelui Ioan Iacob, pentru a-i face icoana. Un altul l-a pictat deja într-o mare catedrală din Siria. În Sfântul Munte, peste tot monahii vorbesc despre noul cuvios Ioan. Părintele Gherasim, imnograful Sfintei Patriarhii Ecumenice, lucrează deja la alcătuirea slujbei Cuviosului Ioan. Mi-a cerut unele date despre el şi am fost bucuros să i le dau. Nu mai încape aşadar nicio îndoială” [19] – zicea părintele Petroniu, cu mult înainte de canonizarea sfântului.

Viaţa de înaltă sfinţenie a cuviosului Ioan, cunoaş­terea de mai înainte a datei morţii, minunata prohodire a păsărilor de la moartea sa, descoperirea în chip minunat a trupului său şi rămânerea neatins de orice stricăciune după 20 de ani de şedere în mormânt, buna mireasmă, atestată de toţi pelerinii, care se revarsă din sfintele lui moaşte, toate acestea sunt semne neîndoielnice ale sfinţeniei cu care Dumnezeu a proslăvit pe cuviosul Ioan Iacob românul. Şi cu atât mai mult trebuie să-l cinstiţi voi, în Sfântul Munte, pentru că el a plecat la locurile sfinte dorind şi mai multă nevoinţă, şi mai multă rugăciune.

Să ştiţi că sfinţii închisorilor au făcut minuni. Se strâng mărturii despre semnele lor minunate. Dar cea mai mare minune a fost jertfa lor din închisori. Într-un acatist către sfinţii din închisori, acatist care ar trebui îmbunătăţit, mai ales în unele pasaje neclare, găsim totuşi câteva lucruri foarte, foarte frumoase. Icosul al 9-lea: Iubiţi pe cei ce vă prigonesc, a poruncit Hristos. Iar voi, sfinţilor mărturisitori, cuvântul Lui întocmai l-aţi împlinit. La Târgu Ocna, în noaptea Naşterii Domnului, un preot muribund a cerut să fie dus la cel ce cumplit îl chinuise. Şi, mângâindu-l cu blândeţe, i-a spus: Te iert din toată inima. Şi cred că Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Iar acela căindu-se, cu lacrimi s-a mărturisit, şi-n aceeaşi noapte, amândoi la Domnul cu pace au plecat. Cu adevărat mare minune dumnezeiască: cel chinuit să-şi ceară iertare de la cel care îl chinuise! Dumnezeu, pentru iertarea celui dintâi, l-a chemat şi pe cel de al doilea la El. Din păcate, în această vreme a dezbinării, chiar în obştile monahale şi chiar şi în Sfântul Munte există situaţii triste, de neînţelegere, în care diavolul seamănă tulburare între fraţii şi părinţii din aceeaşi obşte. Să luaţi pildă de iertare de la acest sfânt al închisorilor, de la acest preot care şi-a iertat torţionarul, şi să-i iertaţi pe toţi cei care v-au mâhnit, pentru că iertându‑i voi, rugându-vă pentru cei care v-au supărat, îi va ierta şi Hristos.

Şi tot în acest acatist al sfinţilor români din închisori, e o mărturie tulburătoare, în Condacul al 5-lea: Satana însuşi s-a coborât ca să vă piardă, sfinţilor mărturisitori, în grozava temniţă de la Piteşti. Iar călăul cel îndrăcit, tocmit să vă zdrobească sufletele striga: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile mele, nu mai ajungea nici El pe cruce, şi n-ar fi înviat! Eu sunt adevărata evanghelie, eu o scriu acum pe stârvurile voastre!” – zicea torţionarul.

Şi cu adevărat aceasta au încercat duşmanii lui Hristos în perioada comunistă, să nu mai existe nicio înviere, să nu mai existe nicio evanghelie. Cuvântul meu se apropie de sfârşit. Am să vă spun, spre încurajare, o întâmplare, o minune a marelui Sfânt Serafim de Sarov. Serghei Nilus, unul din marii scriitori ortodocşi din Rusia, în plină prigoană, fusese condamnat la moarte, pentru că scrierile sale tulburau puterea potrivnică lui Dumnezeu. Şi a fost trimis la casa în care locuia Serghei Nilus, a fost trimis un grup ucigaş. Prima oară când au venit, au văzut pe cineva care bătea toaca, şi a bătut, şi a bătut, şi a bătut, şi până la urmă cei care au fost trimişi să-l omoare pe Serghei Nilus şi pe cei care locuiau împreună cu el, s-au îmbătat şi, când s-au trezit, s-au întors la casele lor. Venind iarăşi, a doua noapte, ca să-l omoare pe Serghei Nilus, văzând că părintele tot bătea toaca şi nu se mai oprea, unul din răufăcători, cu toporul în mână, s-a apropiat de cel care bătea toaca şi a vrut să-l lovească cu toporul. Dar în acea clipă, părintele care bătea toaca a dispărut. Şi cel care a vrut să-l omoare a murit el însuşi. Din această întâmplare s-au speriat ceilalţi. Unul dintre ei nu se mai putea mişca, nu mai putea vorbi, stătea ca paralizat, şi când a fost dus la biserică şi a văzut icoana Sfântului Serafim, l-a recunoscut în ea pe bătrânul care bătea toaca. Sfântul Serafim se arătase în chip minunat şi păzea casa lui Serghei Nilus. Deşi trecuse la Domnul, venise să-l apere pe cel care-l cinstea. Şi cu adevărat aşa vă apără şi pe voi cuvioşii athoniţi. Aşa vă apără dacă voi duceţi lupta cea bună. Aveţi apărătoare aici pe Maica Domnului, aveţi apărători pe cuvioşii care s-au nevoit, aveţi apărători pe toţi cuvioşii Athosului. Mergeţi pe urmele lor. Mergeţi pe calea cuvioşilor părinţi, mergeţi pe calea Sfinţilor Părinţi. Şi dacă mergeţi pe această cale, Dumnezeu vă va da răsplata veşnică, împreună cu toţi îngerii şi sfinţii.

Dumnezeu să ne dea tuturor putere să mergem pe drumul cel bun. Amin.

[2] Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, 2006, p. 90.

[3] Ieromonah Petroniu Tănase, Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, p. 44.

[4] Idem, p. 37.

[5] Chemarea…, p. 132.

[6] Icoane…, p. 37.

[7] Chemarea…, p. 128.

[8] Idem, pp. 127-128.

[9] Idem, p. 115.

[10] Idem, p. 116.

[11] Icoane…, p. 42.

[12] Icoane…, pp. 42-43.

[13] Icoane…, pp. 43-44.

[14] Icoane…, p. 44.

[15] Chemarea…, p. 195.

[16] Icoane…, p. 58.

[17] Idem, p. 37.

[18] Chemarea…, p. 201.

[19] Icoane…, p. 18.

„Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa şi poporul care a cerut răstignirea. Antisemiţi nu sunt creştinii…” [34; 169].[1]
Pastorul evreu Richard Wurmbrandt

Filmul „Evanghelia după Iuda” ne spune că Evan­ghe­li­ile canonice au devenit din ce în ce mai antievre­ieşti pe mă­sură ce din ce în ce mai mulţi oameni de alte neamuri se converteau la credinţa creştină, şi că acest fapt a avut un efect covârşitor asupra istoriei lumii până în zilele noas­tre. Se afirmă că în Noul Testament, în re­latările pri­vi­toare la patimile lui Hristos, se găsesc ele­mente an­ti­se­mi­te. Iuda devine capul de afiş al antisemi­tismului, de vi­nă fiind şi modul în care este prezentat în cele patru Sfin­te Evanghelii. Trădătorul Iuda a fost per­sonajul negativ ales ca victimă de către antisemiţii care l‑au considerat re­prezentativ pentru poporul iudeu. Evan­gheliile ar fi deci, într‑o anumită măsură, responsabile pentru feno­me­nul antisemit, care în secolul al XX‑lea a culmi­nat cu na­zis­mul. Textul Evangheliei după Iuda ne‑ar oferi însă o altă perspectivă a istoriei, în care iudeii nu vor moartea lui Hristos şi în care Iuda este eroul care Îl ajută pe Hristos să ajungă la moartea care îi aducea adevărata cu­noaştere. Cei care nu cunosc decât superficial învăţă­turile Sfintelor Scripturi pot gândi: „Oare nu era mai bine ca Biserica să nu primească Scripturile care pot du­ce la antisemitism? Oare nu ar fi fost mai liniştită isto­ria se­colului al XX‑lea dacă Biserica ar fi primit «Evan­ghe­lia după Iuda» în locul celorlalte patru evanghelii?”

Răspunsul este că, fără cele patru Evanghelii, care sunt stâlp al Bisericii, lumea ar fi fost într‑adevăr alta. O lu­me mai rea, mai urâtă, mai plină de duşmănie şi tulbu­ra­tă mai tare de ură interrasială. De ce? Pentru că, în timp ce învăţătura principală a Evangheliei este iubirea de aproapele, nu se întâmplă aceasta şi în „Evanghelia lui Iuda”.

Afirmaţia că Scripturile Bisericii ar conţine elemente an­tisemite este foarte dură şi poate duce ea însăşi la anti­semitism: unii creştini – care nu au citit Noul Testament, dar află că Evanghelia este antisemită – pot considera că, întrucât Evanghelia e insuflată de Dumnezeu, şi anti­se­mitismul e bun. Lucrurile nu stau deloc aşa. Antisemi­tis­mul – fie că e vorba de ură îndreptată spre evrei sau spre celelalte neamuri semite – e o erezie şi creştinii nu pot fi antisemiţi, iar antisemiţii care se laudă că sunt creş­tini sunt creştini numai cu numele. Pentru a arăta însă că Evangheliile Bisericii nu conţin elemente antise­mi­te, va fi nevoie de o cercetare atentă a acestora…

Introducere

Cei care consideră că Sfintele Evanghelii conţin ele­men­te antisemite ar trebui să ia aminte la întrebarea pusă de Hristos saducheilor: Oare nu pentru aceasta rătăciţi, ne­şti­ind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? (Marcu 12, 24).

Oricine cercetează Sfintele Evanghelii cu frică de Dumnezeu îşi poate da seama că ele nu sunt decât o măr­tu­rie a adevărului. Sfintele Evanghelii ne învaţă isto­ria sfân­tă, aşa cum a fost ea. Indiferent dacă această isto­rie este sau nu pe placul omului mileniului al III‑lea, pentru care uneori toleranţa este mai importantă decât obiec­ti­vi­ta­tea, ea rămâne aceeaşi.

Hristos S‑a născut din neamul lui David, Maica Dom­nu­lui a fost evreică, Sfinţii Apostoli au fost evrei. Cum pu­tea cineva să inventeze o religie atât de sinucigaşă în­cât toţi adepţii să se ridice împotriva întemeietorului reli­gi­ei respective? Aşa ceva e imposibil. Iar credinţa la care ne‑a chemat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nefiind o învă­ţătură omenească, ci Adevărul descoperit de Dumnezeu oa­menilor, nu putea fi împotriva nici unui neam. Pentru că Dumnezeu nu are duşmani, Dumnezeu nu are pe ni­meni de pierdut.

Hristos a venit pentru mântuirea tuturor, şi mai cu sea­mă a iudeilor… Poate cea mai simplă argumentare a an­ti‑an­tisemitismului Evangheliilor o găsim rezumată de cu­vântul Sfântului Apostol Pavel, care – după ce slujind Si­nagoga prigonise creştinii –, ajungând să fie prigonit de iudei, spune: Nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pen­­tru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot ce­lui care crede, iudeului întâi, şi elinului (Rom. 1, 16). Şi în­tăreşte cuvântul: Spun vouă, neamurilor: Întru­cât sunt eu, deci, apostol al neamurilor, slăvesc slujirea mea, doar voi izbuti să aţâţ râvna celor din neamul meu şi să mân­tu­iesc pe unii dintre ei. Căci dacă înlăturarea lor a adus îm­pă­carea lumii, ce va fi primirea lor la loc, da­că nu o în­vie­re din morţi? Iar dacă este pârga (de fă­i­nă) sfântă, şi fră­mân­tătura este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ra­mu­rile sunt. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit prin­tre cele rămase, şi părtaş te‑ai făcut rădăcinii şi gră­si­mii măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mâ­ndreşti, nu tu porţi ră­dăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei zice: Au fost tăiate ra­murile, ca să fiu altoit eu. Bine! Din cauza necredinţei au fost tăiate, iar tu stai prin cre­din­ţă. Nu te îngâmfa, ci te­me‑te; căci dacă Dumnezeu n‑a cru­ţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa (Rom. 11, 13‑21).

Cuvintele Sfintei Scripturi

Sfintele Evanghelii ne arată că, în raportul dintre Sina­gogă şi Hristos sau în raportul dintre Sinagogă şi ucenicii lui Hristos, iudeii nu au avut de suferit din partea creşti­nilor[2]. Dimpotrivă. Hristos şi ucenicii Săi au fost prigoniţi de iudei. Cei care susţin că Hristos a murit pe cruce pen­tru că era considerat periculos de autorităţile romane cal­că în picioare adevărul Scripturilor. Acestea ne arată că iu­deii de multe ori au vrut să Îl omoare pe Hristos…

A început Iisus să le arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bă­trâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze (Matei, 16, 21).

Şi unii dintre ei voiau să‑L prindă, dar nimeni n‑a pus mâi­nile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi farisei, şi le‑au zis aceia: „De ce nu L‑aţi adus?” Slugile au răs­puns: „Niciodată n‑a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om”. Şi le‑au răspuns deci fariseii: „Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre că­petenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!” (Ioan 7, 44‑49).

Ieşind El de acolo, cărturarii şi fariseii au început să‑L urască groaznic şi să‑L silească să vorbească de­spre multe, pândindu‑L şi căutând să prindă ceva din gu­ra Lui, ca să‑I găsească vină (Luca 11, 53‑54).

Mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să‑L ucidă (Ioan 7, 1).

Mântuitorul Însuşi le spune fariseilor că sunt mai vi­novaţi decât părinţii lor, care au vărsat sângele proroci­lor, lăsând să se înţeleagă că vina mai mare ar fi tocmai uciderea celui profeţit de proroci: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că zidiţi mormintele prorocilor şi împodobiţi pe ale drepţilor, şi ziceţi: „De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n‑am fi fost părtaşi cu ei la vărsa­rea sângelui prorocilor”. Astfel, dar, mărturisiţi voi în­şi­vă că sunteţi fii ai celor ce au ucis pe proroci. Dar voi în­tre­ceţi măsura părinţilor voştri! (Matei 23, 29‑32).

De altfel, El le spusese iudeilor că, dacă Îl vor omorî, El va învia după trei zile, dar ei nu au înţeles cuvintele Sa­le: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ri­di­ca”. Şi au zis deci iudeii: „În patruzeci şi şase de ani s‑a zi­dit templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Iar El vorbea despre templul trupului Său. Deci, când S‑a scu­lat din morţi, ucenicii Lui şi‑au adus aminte că aceas­ta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spu­sese Iisus (Ioan 2, 19‑22).

Despre vinderea şi prinderea lui Hristos se poate dis­cuta mult. Ne vom opri însă asupra unui moment‑cheie din procesul lui Iisus, când iudeilor le‑a zis Pilat: „Lua­ţi‑L voi şi judecaţi‑L după legea voastră”. Iudeii însă i‑au răspuns: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe ni­­meni” (Ioan 18, 31). E clar că iudeii vroiau moartea lui Hris­tos, însă încercau să îi implice pe romani în uciderea lui Iisus, deşi nu aveau nevoie de un astfel de ajutor.

Haim Cohn, în cartea sa Arestarea, procesul şi moar­tea lui Iisus Christos, scrie: „Tribunalul religios evreiesc ar fi avut dreptul să‑l condamne la moarte pe Iisus numai da­că el ar fi hulit numele Domnului, în prezenţa a două per­soane. Dar Iisus n‑a hulit niciodată numele Domnului. […] Recunoscând existenţa unui singur Dumnezeu unic, Iisus nu putea fi învinuit de idolatrie. Nu ştiu dacă vor­be­le «Fiul lui Dumnezeu» nu reprezintă o interpolare târzie a autorilor Evangheliei” [16; 61,78].

Citite cu atenţie, pasajele acesta demontează tot de­mersul făcut de Haim Cohn – fost preşedinte al Tribuna­lului Suprem al Israelului –, care încerca să demonstreze că moartea lui Hristos trebuie pusă pe seama romani­lor. Au pur şi simplu un efect de bumerang. În primul rând pen­tru că afirmă clar că tribunalul evreiesc îl putea con­damna la moarte pe Hristos dacă ar fi făcut o afirma­ţie care putea fi considerată blasfemie, iar în al doilea rând pen­tru că, afirmând că referinţele despre dumnezei­rea lui Hris­tos ar putea fi „interpolări târzii” ale Evan­gheliei, arată că nu a înţeles cum trebuie mărturia Sfintei Scrip­turi. Dum­nezeirea lui Hristos este unul dintre cele mai im­por­tan­te adevăruri pe care le aflăm în Sfânta Scriptură – şi nu gă­sim doar o referinţă marginală la ea, ci multe şi cla­re. Una din ele este aceea când Hristos i‑a în­trebat pe uce­nicii Săi: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” Răspunzând, Si­mon Pe­tru a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Ce­lui viu”. Iar Iisus, răspunzând, i‑a zis: „Fericit eşti, Si­mo­ne, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi‑au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Matei 16, 15‑17).

Faptul că iudeii considerau o hulă faptul că Hristos afir­ma că este una cu Părintele Ceresc îl vedem subliniat în­tr‑o altă relatare evanghelică: Era atunci la Ierusalim săr­bătoarea înnoirii templului şi era iarnă. Iar Iisus um­bla prin templu, în pridvorul lui Solomon. Deci L‑au îm­pre­­surat iudeii şi Îi ziceau: „Până când ne scoţi sufletul? Dacă Tu eşti Hristosul, spune‑o nouă pe faţă”. Iisus le‑a răs­puns: „V‑am spus şi nu credeţi. Lucrările pe care le fac în numele Tatălui Meu, acestea mărturisesc despre Mi­ne. Dar voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Me­le. Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Ta­tăl Meu, Care Mi le‑a dat, este mai mare decât toţi, şi ni­meni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu. Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem”. Iarăşi au luat pietre iu­deii ca să arunce asupra Lui. Iisus le‑a răspuns: „Multe lu­cruri bune v‑am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncaţi cu pietre asupra Mea?” I‑au răs­puns iudeii: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asu­pra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 22‑33).

(Un alt pasaj din aceeaşi carte a lui Haim Cohn arată cât de inconsistente sunt argumentele celor care vor să ara­te că iudeii nu au vrut moartea lui Hristos – ba chiar, dim­potrivă, ar fi vrut să îi salveze viaţa: „Auzindu‑l pe Iisus spunând că‑i «Fiul lui Dumnezeu», marele preot e cu­prins de jale: Atunci marele preot şi‑a rupt hainele şi a zis: «A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula lui» (Matei 26, 65). Majoritatea cer­ce­tătorilor creştini văd în «ruperea hainelor» dovada că ma­rele preot a considerat vorbele lui Iisus o profanare a nu­melui lui Dumnezeu. […] Marele preot şi‑a rupt hai­ne­le nu pentru că Iisus s‑a proclamat Mesia, săvârşind un de­lict religios şi penal, ci pentru că a refuzat mâna care I s‑a întins, a refuzat să colaboreze cu Sanhedrinul şi, în ul­ti­mă instanţă, să promită că în faţa lui Pilat nu va face măr­turisiri care să‑l ducă la moarte. Marele preot şi‑a rupt hai­nele nu pentru că Iisus a profanat numele lui Dumne­zeu; el a înţeles că misiunea sa a eşuat şi că Iisus nu mai poa­te fi salvat. După ce iniţiase întreaga acţiune de sal­vare a lui Iisus, după ce mobilizase Garda Templului şi găz­duise sesiunea Sanhedrinului în propria sa casă, cu­prins de o durere imensă, marele preot îşi rupe hainele, vă­zând cum totul a eşuat” [16; 79]. Sfântul Evanghelist Ma­tei ne arată că lucrurile au stat altfel: Arhiereul şi‑a sfâ­şiat hainele, zicând: „A hulit! Ce ne mai trebuie mar­tori? Iată, acum aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare?” Iar ei, răs­punzând, au zis: „Este vinovat de moarte”. Şi au scui­pat în obrazul Lui, bătându‑L cu pumnii, iar unii Îi dă­deau palme – Matei 26, 65‑67. Tentativa de răstălmăcire a textului de către Haim Cohn este prea evidentă pentru a mai fi nevoie de comentarii…)

Iudeii vroiau ca romanii să Îl ucidă pe Hristos, pentru ca aceia să poarte responsabilitatea crimei… Pilat arată aceasta prin cuvintele spuse lui Hristos: „Poporul Tău şi arhiereii Te‑au predat mie[3]. Ce ai făcut?” Iisus a răs­puns: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă îm­părăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s‑ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor” (Ioan 18, 35‑36). (Prin aceste cuvinte Hristos Însuşi întăreşte faptul că a fost predat iudeilor, nu romanilor. Sfântul Nicolae Ve­li­mi­rovici scrie cuvinte grele despre „bătrânii evreilor care au pus la cale nelegiuirea uciderii lui Hristos Dum­nezeu. Ei L‑au prigonit ca nişte vipere, în ascuns; ei L‑au judecat ca nişte criminali, la adăpostul întunecos al nopţii, adu­nând în ascuns martori mincinoşi cumpăraţi cu bani. Ei, ca şi Iuda, L‑au osândit în ascuns. Şi azi, unde sunt cele as­cunse ale lor, cele pe care ei le credeau pe veci as­cun­se?! O, toate s‑au dat la iveală pe faţă, înaintea ochilor în­tre­gii lumi” [75; 299].)

Un argument suficient că Hristos nu era considerat de au­torităţi un duşman al Imperiului Roman sunt cuvintele lui Pilat: Pilat I‑a zis: „Ce este adevărul?” Şi zicând aceas­ta, a ieşit iarăşi la iudei şi le‑a zis: „Eu nu găsesc în El nici o vină” (Ioan 18; 38).

Cea mai tulburătoare referinţă privitoare la răstignirea lui Hristos pare a fi cea la momentul în care iudeii i‑au ce­rut lui Pilat moartea Mântuitorului: Şi Pilat a ieşit ia­răşi afară şi le‑a zis: „Iată, vi‑L aduc pe El afară, ca să ştiţi că nu găsesc în El nici o vină”.[4] Deci a ieşit Iisus afa­ră, pur­tând cununa de spini şi mantia purpurie. Şi le‑a zis Pilat: „Iată Omul!” Când L‑au văzut deci arhiereii şi slu­jitorii au strigat, zicând: „Răstigneşte‑L! Răstig­neş­te‑L!” Zis‑a lor Pilat: „Luaţi‑L voi şi răstigniţi‑L, căci eu nu‑I găsesc nici o vină”. Iudeii i‑au răspuns: „Noi avem le­ge şi după le­gea noastră El trebuie să moară, că S‑a fă­cut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”… Pentru aceasta, Pilat cău­ta să‑L eli­bereze; iar iudeii strigau zicând: „Dacă Îl eli­berezi pe Aces­ta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine îm­părat este împotriva Cezarului” (Ioan 19, 4‑12).

Despre răstignirea lui Hristos de către iudei dă mărtu­rie şi Sfântul Apostol Pavel: Voi, fraţilor, v‑aţi făcut ur­mă­tori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, în­tru Hris­tos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, care şi pe Dom­nul Iisus L‑au omorât ca şi pe prorocii lor[5]; şi pe noi ne‑au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tu­turor oa­menilor sunt potrivnici (I Tes. 2, 14‑15). Iar Sfân­tul Apos­tol Petru spune: Şi noi suntem martori pen­tru toate cele ce a făcut El în ţara iudeilor şi în Ierusa­lim; pe Acesta L‑au omorât, spânzurându‑L pe lemn[6] (Fap­te 10, 39).

Hristos nu a spus niciodată că romanii vor să Îl omoa­re. Sfânta Scriptură nu ne spune niciodată că roma­nii Îl con­siderau periculos pe Hristos. Ne spune însă, prin voci di­ferite, că iudeii au plănuit moartea Sa… De cine se te­meau apostolii după răstignirea lui Hristos, de romani sau de iudei? Răspunsul ni‑l oferă tot Sfânta Scriptură: Şi fi­ind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iu­deilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le‑a zis: „Pace vo­uă!” (Ioan 20, 19).

De fapt, responsabilitatea în cazul morţii Mântuitorului e aproximativ aceeaşi cu cea de la moartea Sfântului Lon­ghin. Iată ce ne spun Vieţile Sfinţilor: „Domnul nostru Ii­sus Hristos, prin negrăita Lui milă, a binevoit să ne mân­tu­iască de la pierzare cu patima Sa cea de voie, prin Cru­ce, prin moarte şi prin înviere, dându‑Se spre chinuri, ca să Se rănească pentru păcatele noastre. Atunci un su­taş, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stă­pâ­ni­rea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slu­jeas­că la sfintele patimi şi la răstignirea lui Hristos. Vă­zând el minunile cele ce s‑au făcut de Hristos, adică cu­tre­murul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormin­tele des­chizându‑se, morţii înviind şi pietrele despicându‑se, a măr­turisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, precum gră­ieş­te dumnezeiescul evanghelist Matei: Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dânsul pe Iisus, văzând cu­tre­mu­rul şi cele ce s‑au făcut, s‑a temut foarte tare, zi­când: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta. Des­pre Lon­ghin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta Dom­nului nostru Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sângele şi apa ce au curs a câştigat tămădu­ire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaşii pe Iisus, Care zăcea în mor­mânt. Iar când Domnul, cu mare slavă, a înviat din mor­mânt şi prin minunata Sa sculare a înspăimântat pe stră­jeri, în­ge­rul Domnului, pogorându‑se din cer, a prăvălit piatra de pe mormânt şi de frica lui s‑au cutremurat stră­jerii şi s‑au fă­cut ca morţi. Atunci Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvârşit în Hristos şi s‑au făcut pro­po­vă­duitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele ce s‑au făcut.

Arhiereii au făcut sfat cu bătrânii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zi­când: «Ucenicii Lui L‑au furat noaptea, pe când noi dor­­meam»[7]. Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăi­nuiască mi­nunea, ci a mărturisit‑o şi ade­vă­ra­tă a fost măr­turisirea lui. […] Şi şi‑a lăsat dregătoria sa, haina şi brâ­ul cel os­tă­şesc şi luând cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeaşi râv­nă ca şi dânsul, pentru Hristos, s‑au de­păr­tat şi n‑au mai vie­ţuit cu popor şi se în­deletniceau cu cre­dinţa în ade­vă­ra­tul Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apos­toli şi nu după mul­tă vreme au părăsit Ie­rusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor şi apos­tol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dum­ne­zeu. Apoi, lăsând cetatea ace­ea, a petrecut în satul ta­tă­lui său, vieţuind în post şi în ru­gă­ciune.

Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu măr­turisirea cea dovedită despre învierea lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrânii s‑au umplut de zavistie şi de mânie şi, mergând la Pilat cu multe daruri, l‑au rugat ca să trimită până la Cezarul din Roma veste împotriva lui Lon­ghin care şi‑a lepădat dregătoria ostăşească, s‑a abătut de la stăpânirea romană şi tulbură poporul din Capadocia pro­povăduind pe alt împărat[8]. Iar Pilat, luând darurile, a as­­cultat rugămintea lor şi a trimis la Cezarul Tiberiu o scri­soare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Lon­ghin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului, răscumpărând moartea Sfântului Lon­ghin. Apoi degrabă a venit de la Cezar poruncă ca Lon­ghin să fie pedepsit cu moartea, ca un potrivnic al Ce­za­ru­lui. Şi îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadocia ca să‑i taie capul lui Longhin şi apoi să‑l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat a po­run­cit să fie ucişi, după cererea evreilor care Îl urau pe Dum­nezeu, şi cei doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Lon­ghin dregătoria ostăşească şi propovăduiau acolo, ca şi dânsul, pe Hristos” [103; 172‑173].

Cine l‑a omorât pe Sfântul Longhin, romanii sau iu­deii? L‑au omorât romanii, plătiţi pentru aceasta de iudei. Mân­tuitorul le profeţise iudeilor despre prigonirea celor care vor crede în El: „Iată, Eu trimit la voi proroci şi în­ţe­lepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; din­tre ei veţi biciui în sinagogi şi‑i veţi urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răs­pândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l‑aţi ucis în­tre templu şi altar. Adevărat grăiesc vouă, vor veni aces­tea toate asu­pra acestui neam. Ierusalime, Ieru­sa­li­me, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Matei 23, 34‑37).

Înainte de a muri, primul mucenic creştin, Sfântul Ar­hi­diacon Ştefan, îi mustrase pe iudei că se făcuseră uci­gaşi ai lui Hristos: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi îm­pre­jur, la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Du­hului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre proroci nu l‑au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vân­ză­tori şi ucigaşi v‑aţi făcut voi acum. Voi, ca­re aţi primit Le­gea întru rânduieli de îngeri şi n‑aţi pă­zi­t‑o!” Iar ei, au­zind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva Lui. Iar Şte­fan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de‑a dreapta lui Dumne­zeu. Şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de‑a dreapta lui Dumnezeu!” Iar ei, stri­gând cu glas mare, şi‑au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându‑l afară din ce­tate, îl băteau cu pi­etre. Iar mar­­torii şi‑au pus hainele la pi­cioarele unui tâ­năr, numit Saul[9]. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zi­cea: „Doamne Iisuse, primeşte du­hul meu!” Şi, în­ge­nun­chind, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor pă­­catul acesta!” Şi zicând acestea, a murit (Fapte 7, 51‑60).

Aceste ultime cuvinte ale Sfântului Ştefan reiau rugă­ciunea lui Hristos de pe cruce: Părinte, iartă‑le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Unde este antisemitismul? Unde este ura faţă de duşmani? Hristos S‑a rugat pentru iertarea celor care L‑au răstignit, învăţându‑i pe toţi creştinii să îşi ierte duşmanii, chiar dacă aceştia îi vor supune la pri­goane de tot felul. I‑a învăţat să se înarmeze cu arma răb­dă­rii şi să rabde până la capăt: „Luaţi seama la voi înşivă. Că vă vor da în adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor[10]. Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se pro­­povăduiască la toate neamurile. Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. Şi va da fra­­te pe frate la moarte şi tată pe copil şi copiii se vor răz­­vrăti împotriva părinţilor şi îi vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui” (Marcu 13, 9‑13).

Sfânta Scriptură ne arată că uciderea creştinilor era pe pla­cul iudeilor: În vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus mâna pe unii din Biserică, ca să‑i piardă. Şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Şi văzând că este pe pla­cul iudeilor, a mai luat şi pe Petru (Fapte 12, 1‑3).

În Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea repro­duce mărturia lui Hegesip despre mucenicia Sfântului Ia­cov: „Întrucât şi dintre conducători mulţi s‑au creştinat, s‑a produs o răscoală printre iudei, mai ales printre cărtu­rarii şi fariseii care spuneau că există primejdia ca întreg po­porul să vadă pe Iisus Hristos Însuşi, de aceea veneau la Iacov şi‑i cereau: «Te rugăm să opreşti poporul, căci el se înşală de prezenţa lui Iisus atunci când crede că El ar fi cu adevărat Mesia. Te rugăm să convingi pe cei care s‑au strâns la sărbătorile Paştilor în legătură cu Iisus, căci noi toţi avem încredere în tine. Noi şi întreg poporul mărturi­sim că tu eşti drept şi că nu cauţi la faţa nimănui. De ace­ea, convinge pe oameni să nu se rătăcească în legătură cu Ii­sus, căci toată lumea şi noi înşine avem încredere în ti­ne. Urcă‑te pe acoperişul templului pentru ca să te vadă aco­lo toţi şi cuvintele tale să fie înţelese de toţi! Căci din pri­cina serbării Paştilor s‑au strâns toate seminţiile, şi chiar şi dintre păgâni». Şi iată aşa au pus cărturarii şi fari­se­ii amintiţi pe Iacov pe acoperişul templului şi au strigat că­tre el: «Dreptule, ca unul în care toţi trebuie să ne în­cre­dem, întrucât poporul se înşală mergând după Iisus cel răs­tignit, vesteşte‑ne nouă care e uşa lui Iisus!». Şi el a răs­puns cu glas tare: «De ce mă întrebaţi despre Fiul Omu­lui?». El «şade în ceruri de‑a dreapta puterii şi ve­nind pe norii cerului». Mulţi s‑au lăsat cu totul convinşi şi prea­măreau mărturisirea lui Iacov zicând: «Osana, fiul lui Da­vid!». Dimpotrivă însă, aceiaşi cărturari şi farisei zi­ceau unii către alţii: «Am făcut rău când am cerut mărtu­ria lui Iacov despre Iisus. Să‑l urcăm deci acolo sus şi de acolo să‑i dăm drumul jos, ca în felul acesta să se îngro­zească toţi şi să nu mai creadă în el». Şi au început să strige: «Vai, vai! Până şi cel drept s‑a rătăcit». De aceea au împlinit Scriptura despre care vorbeşte Isaia: «Să‑l dăm la o parte pe cel drept pentru că ne este greu să‑l mai au­zim!». De aceea l‑au urcat pe acoperiş, de unde l‑au arun­cat jos pe cel drept. După care au adăugat: «Să uci­dem cu pietre pe Iacov cel drept» şi au început să arunce cu pietre în el, căci deşi fusese aruncat jos el încă nu mu­rise. Dar întorcându‑se Iacov s‑a aşezat în genunchi spu­nând: «Te rog, Doamne Dumnezeule şi Părinte, iartă‑le lor, căci nu ştiu ce fac!». Iar în timp ce aruncau astfel cu pie­tre în el, unul din preoţii din familia lui Recav şi din ur­maşii lui Rechavim, despre care prorocul Ieremia a măr­turisit, strigă: «Opriţi! Ce‑i faceţi? Căci cel drept toc­mai pentru voi se roagă!». Şi atunci unul dintre ei, un piuar, luând un pilug cu care se presează stofele, l‑a lovit în cap pe cel drept şi astfel i‑a adus moarte de martir. Şi l‑au îngropat tocmai acolo lângă templu, unde şi azi se mai vede piatra lui de mormânt. Iacov a fost atât pentru iudei, cât şi pentru păgâni un martor adevărat al me­sia­ni­tă­ţii lui Iisus” [27; 93‑94].

Înainte de convertire, Sfântul Apostol Pavel prigonise cre­dinţa creştină – pustiia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă (Fapte 8, 3) –, ba chiar fusese părtaş la uciderea Sfântului Arhi­dia­con Ştefan. Ajungând el rob al lui Hristos, iudeii, fă­când sfat împotrivă‑i, s‑au legat cu blestem zicând că nu vor mânca, nici nu vor bea până ce nu vor ucide pe Pa­vel. Şi cei ce făcuseră între ei acest jurământ erau mai mulţi de pa­truzeci, care, ducându‑se la arhierei şi la bă­trâni, au zis: „Ne‑am legat pe noi înşine cu blestem să nu gus­tăm nimic până ce nu vom ucide pe Pavel”[11] (Fapte 23, 12‑14).

Această mărturie arată care a fost atitudinea iudeilor faţă de ucenicii lui Hristos. Nu există însă nici o mărturie care să ateste că vreunul din Sfinţii Apostoli s‑ar fi purtat cu răutate faţă de iudei[12]. Dimpotrivă, ei s‑au purtat cu iu­bi­re, aşa cum îi învăţase Hristos. Şi găsim această mărtu­rie întărită chiar de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, ca­re spune că mare îmi este întristarea şi necurmată du­re­rea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele, ai că­rora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci (Rom. 9, 2‑5).

Iată că, deşi fusese prigonit de cei din neamul său, sfân­tul spune că ar fi fost gata să primească până şi pe­deapsa anatemei, numai să îi fi putut ajuta prin aceasta pe iudei, pe care îi iubea şi pentru care se ruga… Ar trebui ca, după o asemenea declaraţie de iubire, nimeni să nu îl mai poată acuza pe Apostolul neamurilor că ar fi defor­mat adevărul pentru a le face rău iudeilor…

Vieţile Sfinţilor

Istoria Bisericii ne arată însă că prigonirea creştinilor de către evrei nu s‑a oprit în primele veacuri creştine. Gă­sim diferite mărturii despre sfinţi care au primit muceni­cia de la evrei în al doilea mileniu după Hristos. Iată, de exem­plu pătimirea Sfântului Mucenic Eustratie de la Pe­cerska, care e prăznuit pe 28 martie:

„Înainte de a se face monah, Sfântul Eustratie fusese un om foarte bogat care, atins de dragostea lui Hristos, şi‑a împărţit toate averile după cuvântul Lui şi a intrat în La­vra Pecerska, luând chipul monahicesc. Dar în timpul săl­baticelor atacuri ale polovţilor asupra cetăţii Kievului din anul 1097 după Hristos, mănăstirea a fost jefuită şi mulţi creştini şi monahi au fost omorâţi. Sfântul Eustratie îm­preună cu alţi câţiva credincioşi au fost vânduţi ca robi unui evreu din Cherson. Acesta îşi bătea joc de credinţa creş­tină a robilor lui şi încerca prin toate mijloacele să‑i facă să se lepede de ea şi să treacă la religia mozaică. Vă­zând că nu au nici o scăpare decât moartea, ei toţi s‑au sfătuit să nu mai mănânce nimic şi mai degrabă să moară aşa, decât să se lepede de Hristos. Sfântul Eustratie i‑a în­cu­rajat, i‑a întărit şi i‑a binecuvântat pe credincioşii cei îm­preună cu dânsul pe această cale pe care cu toţii, inclu­siv el, hotărâseră să meargă. Astfel, ei cu toţii au murit de foa­me, unii după trei zile, alţii după patru, iar alţii după şapte. Fiind obişnuit cu postirile, Sfântul Eustratie singur a supravieţuit, fiind încă viu după paisprezece zile de pos­ti­re totală[13]. Sângerosul evreu, văzând că pierduse şi ba­nii pe care îi cheltuise cumpărând robii, s‑a răzbunat pe Sfân­tul Eustratie, pe care l‑a răstignit pe o cruce. Sfântul Eu­stratie s‑a rugat lui Dumnezeu de pe acea cruce, pro­ro­cind şi evreului năpraznică şi apropiată moarte. Evreul, în­nebunit de ură, a străpuns cu o suliţă trupul sfântului ce­lui pironit pe cruce, şi aşa Sfântul Eustratie şi‑a dat su­fle­tul în mâinile lui Dumnezeu. Aruncându‑i‑se trupul în ma­re, el nu s‑a dus la fund, ci a plutit la suprafaţa apei. Mi­nuni mari au început să se facă apoi la sfintele lui moaş­te” [75; 372].

Sfântul Eustratie a pătimit pentru Hristos în veacul al XI‑lea. Dar Biserica are mucenici şi din veacul trecut. Unul dintre cei mai cunoscuţi este părintele Filumen, noul mu­­cenic. „În ultimul loc unde a slujit, şi anume la Fân­tâ­na lui Iacov, veneau des evrei fanatici ca să scoată icoa­ne­le şi cru­cea din biserică, deoarece considerau că era un loc de închinăciune iudaic. Unul dintre aceşti evrei venea în fiecare zi şi se ruga în lăcaş. Părintele Filumen, păzitor cre­dincios al aşezămintelor Sfântului Mormânt din Pales­ti­na, i‑a explicat cu blândeţe şi smerenie că Fântâna lui Iacov apar­ţinea de multe secole creştinilor. Vrând să evite pro­vo­că­rile, atunci când evreul acela intra în biserică să se roage, pă­rintele Filumen întrerupea slujba şi o continua mai târ­ziu[14]. Scopul acestui evreu, ca de altfel al tuturor evreilor fa­natici, era să transforme cu orice preţ biserica în loc de în­chinăciune iudaic. Astfel, pe 29 noiembrie 1979, în ziua în care Biserica îl pomeneşte pe Sfântul Fi­lu­men, părintele a fost atacat cu toporul şi omorât[15] în timp ce săvârşea Ve­cer­nia. După aceea, ucigaşii au jefuit bi­serica, iar la plecare au aruncat cu o grenadă. Comuni­catul Poliţiei spunea că făp­taşii erau «necunoscuţi»”[16] [39; 294].

Într‑o predică despre noul mucenic Filumen, Arhiepis­co­pul Ambrozie de Neapole şi Samaria a relatat astfel afla­rea moaştelor părintelui: „Cu adevărat, am deschis mor­mântul şi am scos trupul afară, aşezându‑l pe placa de mar­mu­ră a unui mormânt alăturat. Hainele erau pe jumă­tate pu­trezite, iar monahii le‑au luat ca binecuvântare, ca să le îm­partă oamenilor. Mâinile puteau fi îndoite. Picio­rul drept, de la oul piciorului în jos, nu mai era, pentru că uci­ga­şul îl tăiase cu securea. Lipseau şi degetele de la pi­cio­rul stâng. Restul trupului era întreg, deşi stătuse în mor­mânt timp de trei ani. În schimb, de la tăietura securii, cra­niul era despicat şi îi lipsea nasul. Avea încă barbă şi păr. Ci­ne­va l‑a curăţat cu un burete îmbibat în vin. Desi­gur, trupul nu emana nici un miros neplăcut. Nu fusese mân­cat de viermi şi nu avea absolut nici o scobitură. […] Este sfânt? Cu siguranţă că este sfânt mucenic, pentru că a apărat de evreu locul de închinăciune ortodox…”[17] [39; 305].

Nazismul şi credinţa creştină

Una dintre confuziile care se fac în mod obişnuit când se vorbeşte despre antisemitism se datorează faptului că se pune în responsabilitatea creştinilor holocaustul. Dar de fapt nu există nici o legătură între nazism şi credinţa creştină (cu toate că Hitler a invocat în mod viclean cre­din­ţa în Hristos, la începutul ascensiunii sale, pentru a strân­ge cât mai mulţi adepţi). Mihai Urzică caracteriza ast­fel „religia nazistă”: „Neopăgânismul nazist a revenit la pă­gânătate, a retrezit vechiul cult al lui Thor şi Wotan, a pro­movat forţa, spiritul de rasă superioară, precum şi dis­pre­ţul faţă de mila creştină şi faţă de iertare, socotite a fi ma­nifestări psihologice ale inferiorităţii şi laşităţii evre­ieşti. Aceste concepţii au dus la lagărele de extermi­nare în masă, la cele mai demente cruzimi. În cartea Mitul vea­cu­lui al XX‑lea, a doctrinarului hitlerist Alfred Rosen­berg, se spu­ne: «Mitul crucii creştine este mort; mitul zvas­ticii, al ra­sei şi al sângelui îl înlocuieşte» (p. 680). O ase­menea doc­trină păgână socotea Biserica Creş­tină o pie­dică în ca­lea afirmării noului regim, ca urmare, Bi­se­ri­ca a fost su­pu­să unei aprige persecuţii, dimpreună cu slu­ji­torii ei, care în adu­narea păcătoşilor n‑au umblat şi pe scau­nul hulitorilor n‑au şezut (Ps. 1, 1). Şi astfel, aşa cum Cu­getările lui Mao au devenit mai târziu sacre, având pu­tere de mit pentru co­mu­niştii chinezi, la fel Mein Kampf, car­tea doctrinară a lui Hitler, a devenit catehismul fie­că­rui nazist, gata de orice jertfă pentru cauza hitleris­mului” [73; 124].

Nazismul sau orice formă de antisemitism şi credinţa creş­tină sunt învăţături contrare. Acest adevăr este simplu şi uşor de înţeles chiar şi de către copii…

La parastasul părintelui Nicodim Măndiţă, unul din ma­rii stâlpi ai credinţei din România secolului trecut, po­e­tul Ioan Alexandru a povestit un lucru tulburător. Un om l‑a ucis pe fratele unui părinte duhovnic: „Ştiţi ce‑a făcut acest părinte care trăieşte? A mers la el şi i‑a zis: «Fratele meu! Tu l‑ai omorât pe fratele meu şi în locul fratelui meu eşti tu fratele meu!», şi l‑a sărutat pe obraz. «Te iu­besc ca pe fratele meu»”[18]. Ce religie aduce omul la un ase­­menea record al iubirii? Ce altă credinţă pune iubirea în centrul ei, aşa cum o face credinţa creştină? Gestul pă­rin­telui poate fi înţeles ca un rezumat al Sfintelor Evan­ghe­lii, ca un rezumat al Legii celei Noi. Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, a venit să ne înveţe Legea iubirii şi iertării. A iu­birii care biruie orice răutate, a iubirii care iese birui­toa­re din orice încercare şi orice prigoană.

Să citim Sfintele Evanghelii, ca să nu rătăcim neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Marcu 12, 24). Să mergem pe calea cea tare pe care au mers creştinii vreme de sute şi sute de ani. Iar dacă cineva va încerca să dove­deas­că prin cuvinte meşteşugite că Evangheliile sunt min­ci­noase sau că ne învaţă cele rele, să nu îl credem. Căci ce poate fi mai adevărat decât cuvântul lui Dumne­zeu? Şi tot aşa să facem şi cu Vieţile Sfinţilor Mucenici, să le sădim în inimile noastre, pentru a da roada cea bună. Să învăţăm de la ei credinţa, răbdarea, nădejdea şi iubirea de vrăj­maşi, virtuţile cu care putem birui înţelepciunea acestui veac şi putem păşi în Împărăţia Cerurilor.

[2] Singura excepţie fiind când, în grădina Ghetsimani, Sfântul Apostol Petru i‑a tăiat urechea lui Malhus, vrând să Îl apere pe Hristos.

[3] Trebuie menţionat şi faptul că, după prinderea lui Hristos în grădina Ghe­tsimani, ostaşii şi comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L‑au legat. Şi L‑au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Ca­ia­fa, care era arhiereu al anului aceluia. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor (Ioan 18, 12‑14). L‑au dus mai întâi la Anna şi nu la Pilat, pentru că nu Pilat ce­­ruse prinderea lui Hristos…

[4]Arătând faptul că era apăsat de faptul că trebuia să condamne un om nevinovat, Pilat repetă afirmaţia pe care o făcuse cu puţin timp în ur­mă. Şi o va mai repeta încă o dată…

[5] Marele apologet Mihai Urzică relatează o întâmplare legată indirect de această afirmaţie paulină: „În România, în 1945, marele rabin Şa­fran, la un congres al tuturor cultelor, ţinut la Bucureşti, sub ocâr­mui­rea regimului comunist, a cerut, în faţa întregului Sinod al Biseri­cii Or­todoxe Române şi a reprezentanţilor celorlalte culte, adunaţi la acel congres, să se termine o dată pentru totdeauna cu acuzaţiunile adu­se împotriva evreilor în legătură cu uciderea lui Iisus, care, în rea­litate, a fost condamnat la moarte de procuratorul roman şi nu de evrei, iar ca urmare ei nu poartă nici o răspundere. Ca răspuns la cu­te­zanţa marelui rabin, s‑a auzit atunci un glas care a răsunat în toată adu­narea. Era glasul evreului misionar creştin Richard Wurmbrandt, care i‑a strigat lui Şafran (şi celorlalţi rabini prezenţi) câteva cuvinte cu putere profetică: Voi, care reprezentaţi Sinagoga şi Îl tăgăduiţi pe Me­sia, până nu veţi sta în genunchi în faţa Crucii şi până nu veţi cere iertare Răstignitului pentru fărădelegea comisă, nu vi se cade să‑I pomeniţi numele! La aceste cuvinte, rostite, ca altă­dată, de pro­ro­cii Vechiului Testament, tot clerul ortodox, de faţă la acel congres hi­brid, a izbucnit în ovaţii şi aplauze, în timp ce marele rabin şi suita lui au părăsit ostentativ adunarea, într‑o larmă generală, iar congresul s‑a spulberat. În aceeaşi zi, Wurmbrandt a fost arestat şi condamnat la 14 ani închisoare” [73; 296].

[6] Astfel se explică de ce Simon‑Petru, având sabie, a scos‑o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i‑a tăiat urechea dreaptă (Ioan 18, 10). Petru a încercat să se răzbune pe cei pe care îi considera duşmani ai Mân­tui­torului. Atunci Iisus i‑a zis: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Şi a pus la loc ure­chea slugii arhiereului (cf. Luca 22, 51), arătând încă o dată că bi­ru­inţa Sa a fost şi este biruinţa iubirii de vrăjmaş, nu a răzbunării vechi‑testamentare.

[7] Despre această nelegiuire găsim mărturie în Sfânta Scriptură. După ce mironosiţele au plecat de la mormânt, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate. Şi, adunându‑se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zi­când: „Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L‑au furat, pe când noi dormeam; şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndu­ple­ca şi pe voi fără grijă vă vom face”. Iar ei, luând arginţii, au făcut pre­cum au fost învăţaţi. Şi s‑a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi (Matei 28, 11‑15).

[8] Iată că mincinoasele acuze proferate iniţial împotriva Mântuitorului – cum că ar fi un pericol pentru Imperiul Roman – au fost transferate şi asupra creştinilor.

[9] E vorba de Apostolul Pavel, înainte de convertirea sa.

[10] În numele teologiei dialogului interreligios, astfel de cuvinte profe­ti­ce sunt trecute cu vederea sau sunt denaturate. Este de neînţeles tâl­cui­rea pe care o prezintă Jaroslav Pelikan: „Profeţia lui Hristos: Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va uci­de să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu (Ioan 16, 2) se con­sideră a fi fost împlinită, printr‑o supremă ironie, atunci când unii care s‑au dat drept discipoli ai lui Hristos au considerat persecutarea evrei­lor ca o închinare adusă lui Dumnezeu” [61; 29]. Profeţia Mân­tui­torului se referă însă la prigonirea creştinilor…

[11] Tot Sfântul Apostol Pavel spune cum de la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre… (II Col. 11, 24‑25).

[12] Repet: în afară de cea în care Sfântul Apostol Petru i‑a tăiat urechea lui Malhus, sluga arhiereului (cf. Ioan 18, 10), pentru că a vrut să Îl ape­re pe Hristos de mulţimea care îi vroia moartea. Dar Hristos a pus la loc urechea tăiată, vindecându‑l pe Malhus.

[13] Merită făcută o comparaţie: tot aşa, în vremurile de pe urmă, mulţi din­tre cei care nu au fost învăţaţi cu postul vor pieri din cauza lipsei de hrană la care îi vor supune slugile Antihristului. Şi tot aşa, creş­ti­nii nevoitori, obişnuiţi cu înfrânarea, vor găsi resurse să re­ziste.

[14] Prin aceasta nu greşea, nu făcea un compromis. Pentru că, mai îna­in­te de a fi fost a creştinilor, fântâna lui Iacov fusese un loc important pen­tru iudei.

[15] Teologul Zaharia Raptopoulos spune un lucru ieşit din comun: „În noap­tea aceea, în care stareţul Filumen a fost înjunghiat la Fântâna lui Iacov – pe trupul său găsindu‑se 72 de urme de cuţit –, în timp ce se ruga, părintele Elpidie (fratele său geamăn, un părinte cu viaţă sfân­tă care se afla în Muntele Athos – n.n.) auzea fără încetare vocea pă­rintelui Filumen: «Frate, mă omoară!»” [39; 299].

[16] „A fost omorât în biserică. Ucigaşii au intrat înăuntru, l‑au lovit cu to­porul în frunte şi i‑au scos ochii. Cu a doua lovitură, i‑au rupt ma­xilarul. Părintele alergase spre ieşire, ca să ceară ajutor […]. L‑au omorât în timp ce săvârşea Vecernia şi purta patrafirul la gât” [39; 299] – teologul Zaharia Raptopoulos.

[17] În aceeaşi predică, Arhiepiscopul Ambrozie a relatat vindecarea ime­diată a unui arhiepiscop al Iordanului – pe nume Paladie –, care, fiind foarte bolnav, a fost atins cu o părticică din moaştele părintelui Filumen şi s‑a tămăduit imediat.

[18] Şi Ioan Alexandru a continuat cuvântul la parastas astfel: „Asta schim­bă lumea. Un singur lucru, părinte Nicodim Măndiţă, nu‑i aşa că‑i aşa? Dumneata ai spus: «omul duhovnicesc»”. Noi, creştinii, asta măr­turisim: că singurele schimbări adevărate nu pot fi aduse decât de oa­menii duhovniceşti….

„Doamne ajută,

Acum, seara, a avut loc conferinţa pe tema «Tinerii şi Ortodoxia» a teologului Danion Vasile (şi a părintelui Hrisostom Manolescu – n.n.) în Timişoara.

Conferinţa aceasta ai anunţat-o într-un articol săptămâna aceasta – citesc blog-ul tău de prin iunie anul trecut, aproape în fiecare zi. Consider că trebuie să se mărturisească Ortodoxia acum, în aceste vremuri, şi că orice mijloc trebuie folosit pentru a trezi pe cât mai mulţi dintre fraţii noştri. Motivul pentru care îţi scriu este că în această seară Sfinţii Închisorilor şi-au descoperit puterea lor încă o dată. Timişoara avea nevoie de o minune sau eu aveam nevoie de o confirmare?! Eram undeva în spatele sălii şi ascultam discursul lui Danion Vasile. În spatele meu era un domn destul de bine făcut care stătea liniştit. După ce conferinţa s-a încheiat a urmat să mergem cei doritori să ne închinăm la Sfintele Moaşte. Acest domn s-a apropiat de moaşte, iar la un moment dat am început să auzim nişte sunete, gemete. Acesta era dus pe sus de către doi bărbaţi care îl ţineau de braţe. Gemea şi scotea sunete ca în filmele de groază. Toţi din sală am rămas încremeniţi. Părintele Hrisostom a apropiat Sfintele Moaşte de acest domn după care domnul a început să se liniştească. Apoi a fost stropit cu apă sfinţită şi uns cu mir, iar un preot a citit pe capul lui o rugăciune. Am prieteni şi colegi, cunoscuţi care au fost de faţă şi care pot confirma. Mai mult, (poate confirma şi – n.n.) Danion Vasile, care ne-a spus să ne aşezăm să ne rugăm pentru el. Era şi o cameră de luat vederi care pre­su­pun că a înregistrat momentul. Nu îl cunosc pe domnul care suferă, dar mi-e teamă ca nu cumva dacă vei posta despre aceasta să îl afecteze mai mult decât suferă deja. Nu este o informaţie pe care am inventat-o şi sper că poţi tu să obţii mai multe declaraţii, poate chiar de la Danion Vasile şi de la Părintele Hrisostom. Cred că ei ştiu mai bine, dar asta consider că trebuie menţionată ca fiind o nouă confirmare (a minunilor noilor mucenici – n.n.).

Dumnezeu să ne ajute!”

Iată acum şi mărturia directă a lui Sergiu, urmată de comment-urile mai vechi de pe blog-ul Saccsiv:

Pe Valeriu Gafencu şi pe Gheorghe Jimboiu îl pomenim în fiecare zi. Ne-a plăcut foarte mult cartea şi la Sfântul Mucenic Valeriu Gafencu am găsit foarte multe lucruri deosebite. Când îi pomenesc, simt aşa ca o alinare, asta simt. Şi simt ajutorul lor zi de zi. Îi pomenesc de mai puţin de un an, de când am citit cartea Sfântul închisorilor. Am luat cartea anul trecut, în primăvară, de Paşti, am luat-o de la biserică de‑acolo de la Sinaia, şi am citit-o. Bine, am citit-o pe sărite, n-am citit-o toată, dar am citit şi eu destul de mult, jumătate am citit sigur din ea, mai pe sărite, dar soţia a citit-o toată. Şi m-a impresionat foarte mult. La aşa o vir­tute cine ajunge?! Adică să îţi dai şi medicamentele şi pâi­nea pentru alţii. Şi la puşcărie acolo îţi dă puţină şi chiar şi din aia dădea el altora… Altădată era şi bolnav şi mai dădea şi la ăilalţi. Eu nu pot să-mi imaginez… Sunt departe de aşa ceva. Cu toate că sunt şi eu credincios. Eu care nu pot să stau o zi nemâncat. Dacă rânduieşte Dumnezeu şi mă întăreşte Dumnezeu pot să stau, dar dacă e să mă lupte (diavolul – n.n.) nu pot să mai stau, imediat fug şi mănânc că mi-e rău.

După ce am citit despre ei, atunci am zis hai să-i pomenim şi am făcut listă cu ei doi şi cu toţi cei care au pătimit în închisoare cu ei. Şi atunci am luat acatistul Sfântului Valeriu. Am văzut la televizor că nu vor să-i canonizeze şi cred că poporul ar trebui să ceară să îi canonizeze. Nu înţeleg asta: de ce Patriarhia şi Sfântul Sinod nu îi canonizează?

Noi am vrut să mergem la Aiud, dar apoi am avut piedici. Nu‑i aşa simplu pentru noi, pentru mine mai ales să ajung. Dar uite că s-a milostivit Dumnezeu să ajungă ei la mine. Tot timpul a fost ceva: ba că n-am avut bani, ba că n-am avut timp, ba că nu ştiu ce am avut de lucru.

Noi am văzut clar sfinţenia lor, în ce sens? Cum s‑au jertfit şi ce scop a avut jertfa lor… Am citit şi despre părintele Bejan… El o fost la Oranki. Am fost şi eu la Oranki acolo. Cu doi kilometri înainte m-o trântit (diavolul – n.n.) în autocar. Este o mărturie filmată la părintele Ghenadie de la Sihăstria; cum au făcut ei pomenirea, că eu n-am fost vrednic să stau acolo, m-am dus în autocar că eram rupt de oboseală. Când ne-am apropiat de Oranki ăştia s-au rătăcit cu autocarul, şoferii, n‑au mai ştiut drumul, au luat-o înainte. S-au întors înapoi un kilometru şi când au făcut dreapta eu am fost varză în autocar, am căzut jos. Au zis că sunt detectorul de sfinte moaşte. În momentul ăla, pac, o agitaţie, am sărit de pe scaun, am început să mă plimb prin autocar, la mijlocul autocarului (diavolul – n.n.) mi-a întors mâinile la spate – că înainte îmi întorcea şi mâinile. Mi-a întors mâinile la spate, mi le-o învineţit aşa, mâna era vânătă toată, mi-o întors mâinile şi atuncea m-or dat jos pe braţe, aşa, din autocar şi mi‑o fă­cut dezlegări un părinte, acolo, mi-am revenit şi pe urmă am putut să intru înăuntru. Altfel n-aş fi putut să intru înăuntru la Oranki. Şi atunci am citit despre părintele Bejan. Şi chiar din cartea lui am aflat (ce s-a întâmplat acolo – n.n.) că eu n-am ştiut. Am sunat la Moldova: măi, zic, unde e părintele Bejan? „Păi, zice, dar nu ştii, măi, că ai ajuns?” Că am vorbit cu o rudă cu trei ani mai mare şi ştia. Zice: „Păi nu la el ne spovedeam noi când eram copii şi eram în parohia lui?” (…)

Despre conferinţa de astăzi am auzit duminică la biserică. Pictorul care pictează biserici a zis că vine Danion Vasile la Timişoara. Am avut treabă azi acasă, mi‑am făcut treaba. Şi m-o sunat băiatul la şase şi un sfert: „Hai să ne îmbrăcăm şi să mergem”. Ne-am îmbră­cat noi trei şi am plecat. Am ajuns acolo, am parcat maşi­na, am ajuns înăuntru, am văzut o stare de-asta, toată lu­mea în linişte, vă asculta… Când au amintit sfinţii mucenici de la Aiud, din toată ţara, de la Piteşti aţi amintit parcă, de la Târgu Jiu, în mo­mentul ăla am început să simt o stare de agitaţie.

Până atunci n-am avut nicio treabă. M-am simţit ca la o conferinţă, bine, se vorbeşte de biserică, dar n‑am simţit nimic. Ba nu, s-o luăm de la început că am simţit dureri de inimă din maşină. Au început de când am venit, că nu m-a durut până atunci. Acuma a-nceput să mă doară la inimă, în partea asta, am simţit junghiul din nou la inimă. Zic, măi… dar nu m-am gândit la sfintele moaşte, nu m-am gândit nici pe departe că sunt acolo. N-am ştiut. Numai am simţit durerea. Şi când am coborât din maşină am tras aer, am simţit un jun­ghi aicea. Şi iar a apărut durerea. la inimă. Am intrat înăuntru, n-a fost mai accentuată că îţi dai seama că eram atent la ce se spune. Şi când s-a început să se spună mai mult atunci a-nceput agitaţia. S-o umflat aşa în mine tensiunea, s-o umflat aşa în pene tensiunea, frica, m‑au luat emoţiile şi dup-aia palpitaţiile la inimă. Şi ceva aşa, să-mi fie rău, să mă aplec acolo pe scaun. Cum aui încetat să vorbească despre sfinţii mucenici ai puşcăriilor deja am început să mă liniştesc. Dup-aia iar au început să vorbească, iar a început să mă agite. Şi a-nceput părintele, când a-nceput părintele iară… Şi atunci parcă mai tare m-a chinuit când a vorbit părintele. În mo­mentul ăla am vrut să mă pun pe podea acolo jos.

Am avut o tendinţă de m-am uitat aşa, să mă pun aşa, culcat, că mi-era rău deja, nu mă lăsa. Am vrut să îi spun nevesti-mi: „Măi, eu mă duc până afară.” Efectiv nu‑mi era gândul atât de îndreptat acolo, că de obicei nu dau înapoi. Am aşa o chestie că niciodată n-am avut gândul să dau înapoi. Şi la biserică dacă merg şi la sfinte moaşte nu am aşa, ca să zic aşa, ca o tragere înapoi. Nu, n‑am simţit să dau înapoi. Dar am avut un gând. Gândul o fost. N-a fost aşa, nu ştiu cum să explic, n-o fost să mă tragă trupeşte afară, dar cu gândul m-o dus. M-o dus cumva să ies afară, dar zic, măi, nu ies afară acuma. Dar aşteptam să mă închin la sfintele moaşte. Că prima dată mi s-o părut că e o lanternă pe masă. Şi zic, se vorbeşte de sfinte moaşte dar, zic, unde or fi, or fi pe jos pe undeva, zic, că ar trebui să le ţină pe masă dacă-s sfintele moaşte.

Dup-aia, când le-aţi luat în mână, atunci am văzut. Am crezut că e o cutie mai mare, aşa m-am gândit prima dată. Că de-aia m-am uitat după ele şi asta mi s-o părut că e o lanternă. M-am uitat şi, atunci când au vorbit, agitaţie şi mai mare, şi mai mare. Nu ştiam ce să… Măi, zic, stau aicea. Dup-aia nu ştiu ce o mai fost că au spus ceva şi atuncea mi-o venit rău mai tare. Zic, măi, mă pun jos gata.

Mă gândeam să nu mă fac de râs faţă de ăştia, că se uită toţi la mine, zic că o venit ăsta mare şi prost. Tot felul de gânduri îmi treceau în cap. Cu toate că eu ştiam ce am. Deci nu e vorba de teatru, nu e vorba de nimica. Nu e prima dată când mi se întâmplă aşa ceva.

Aţi lovit aşa în mine, ca o săgeată aşa, ca o explozie când aţi spus să ne închinăm la sfintele moaşte. Niciodată la sfinte moaşte eu n-am putut să stau la coadă. Şi când o fost puhoiul de oameni mai mare atunci eu o trebuit să fiu în faţă.

Şi atuncea m-o luat soţia, dar, na, trebuia să fie şi un băr­bat acolo să mă pot sprijini pe el că ştiam, că ştiam că atunci când mă apropii mai mult atunci îmi paralizează picioarele.

Nu ştiu, adică sunt conştient de ceea ce se întâm-plă, aud totul în jurul meu, dar chinul ăla e ceva separat. Deci pot să fac diferenţa. Dacă vorbeşti cu mine sunt con­ştient numai că nu mă mai pot controla. În momentele alea nu mai pot să mă controlez, toate reflexele, în special pi­cioarele… ca să nu mă pot duce acolo îmi paralizează picioarele. Şi mi-au paralizat picioarele în momentul ăla. Primele simptome sunt aşa, ca o stare de vomă, ca şi cum aş arunca ceva, aşa, din stomac. Chiar nu ştiu ce e aia.

Îmi vine starea aia de vomă şi după aia… dar poate să mă sufoce să îmi ia şi aerul. Se întâmplă şi din astea, deci, când respir tot mai greu şi după aia încep urletele specifice. Că atunci îmi aruncam capul pe spate când mi-aţi dat Sfintele Moaşte, aţi văzut că mă tot împin­gea în spate.

Oamenii voiau să mă împingă în faţă, să mă duc în faţă, dar el mă împingea înapoi. Dar nu mă împingeam, că nu aveam punct de sprijin. Eu nu aveam punct de sprijin, că ei mă du­ceau. N-aveam punct de sprijin ca să zici că mă împin­geam eu în spate. Fiind în aer mă încovoia forţa aia nevă­zută, voia să-mi tragă capul să nu ating sfintele moaşte. Când părintele mi-a pus moaştele aşa, nu ştiu cum, pe gură, parcă îmi curgea ceva înăuntru, nu ştiu. Eu aşa am simţit atunci, că o-nceput lupta în stomac. A început să mă doară tare stomacul, da, foarte tare mă durea stomacul. Gâtul şi acuma mă doare.

Şi asta, cu paralizatul piciorului. Prima dată mi-a paralizat stângul şi dup-aia următorul. Prima dată stângul îl trag după mine, dacă e un traseu mai lung de parcurs, îl târăsc după mine aşa şi dup-aia şi ăstalalt. Deci, dacă nu sunt ajutat eu nu pot să ajung la sfintele moaşte. Şi nici acuma, dacă nu eram ajutat să ajung la sfinţii mucenici de la Aiud, eu nu puteam să ajung sub nicio formă.

***

Comentariul lui Saccsiv:

„L-am contactat telefonic pe fratele Danion şi mi-a confirmat (întâmplarea – n.n.). Este vorba despre o persoană demonizată, care s-a manifestat şi cu alte ocazii aidoma, în preajma unor Sfinte Moaşte. Am postat această scurtă informaţie despre evenimentul de la Timişoara, pentru că este o dovadă în plus a faptului că în acea raclă sunt cu adevărat SFINTE MOAŞTE. Ele strigă, pe limba lor minunată, dar mulţi dintre noi tăcem… Ele transmit un mesaj, dar mulţi dintre noi suntem surzi … Îi rog pe cei ce au fost de faţă la Timişoara şi care citesc aceste rânduri, să dea mărturie. Doamne ajută!”

Iată câteva din răspunsurile primite:

Un student din Timişoara a scris: În legătură cu domnul care e demonizat… l-am văzut şi eu în timp ce stăteam la rând să mă închin la Sfintele Moaşte. La început am auzit sunetele ciudate pe care le scotea, dar pur şi simplu nu mi-am dat seama de unde se aude şi ce se întâmplă, după aceea am realizat ce se întâmplă când a spus cineva să ne rugăm pentru el. Ne-am pus toţi în ge­nunchi şi ne‑am rugat şi, până la urmă, după ce a fost stro­pit cu aghiasmă şi i s-au făcut rugăciuni de către pă­rinte, s‑a liniştit. Am mai văzut vara trecută la Mănăstirea Petru-Vodă o femeie demonizată la Sfântul Maslu. Cred foarte mult în puterea rugăciunii şi a Sfintelor Moaşte. Se întâmplă minuni, dar mulţi nu au ochi să le vadă. Doamne ajută să deschidem ochii la timp şi să mărturisim adevărul ca să putem salva cât mai multe suflete.

Maria: Sunt din Timişoara şi confirm şi eu puterea Sfintelor Moaşte ale Sfinţilor închisorilor. Bietul om de­mo­nizat are de mult timp probleme şi merge şi el săracul la ocazii mai speciale, poate scapă de belea (adică de dia­voli), dar precizez că aşa de urât cum a făcut aseară, că a­proa­pe a leşinat, nu face decât când sunt mari sărbători, adică praznicul Sfântului Iosif de la Partoş. Atunci, ca şi aseară, nu s‑a putut apropia să sărute Sfintele Moaşte sub nicio formă. Doamne Ajută!

Andrei: Doamne ajută! Şi eu am fost ieri seară la conferinţă şi confirm cele spuse mai sus. Pe domnul respectiv l-am mai văzut şi în alte ocazii la Sfintele Slujbe, la Sfântul Maslu şi la Sfânta Liturghie… dar acum s-a manifestat mult mai puternic. Părintele Hrisostom era pe scenă şi ţinea Sfintele moaşte pentru închinare, însă domnul nu a putut nici măcar să urce pe scenă.

Bunul Dumnezeu să-l ajute să scape de această suferinţă.

Gabriel: Confirm cele întâmplate. Cred că zgomotul făcut poate fi asemănat cu cel al unei vite duse la tăiere (mă iertaţi de comparaţie) şi eventual atunci când îşi dă ultima suflare. Înfricoşător. Am văzut după minute bune o fată venind la Danion şi mărturisind că îi este încă frică. Nu mai asistase niciodată la un astfel de eveniment. Chiar şi eu puteam citi pe faţa ei frica reală, mărturisită de cuvinte. Toţi ne-am aşezat în genunchi la îndemnul lui Danion şi ne‑am rugat pentru persoana respectivă.

Sorin: Confirm cele petrecute la conferinţa de la Timişoara. În plus aş vrea să adaug că, în urma sărutării sfintelor moaşte, am avut o trăire similară cu cea de după participarea la Sfintele Taine, stare sufletească ce s-a menţinut în acea seară şi în ziua următoare.

Cristian: Cuvântul a fost unul bun, cu mult folos, pentru mine şi pentru prietenii pe care i-am dus cu mine. La sfârşit, părintele Hrisostom a povestit despre cele două minuni de la Iaşi care s-au petrecut în acelaşi loc la o dis­tanţă în timp de exact un an, moaştele fiind ţinute în mâini de aceeaşi persoană, accentuând chiar el faptul că s‑ar putea ca unii să fie neîncrezători tocmai datorită aces­tor potriviri de neînţeles în primă fază. Chiar şi mie mi s‑a stre­curat în inimă un firicel de îndoială, dar mi‑am alun­gat-o cu gândul că nu ştiu prea multe despre moaşte şi mirul lor.

Am fost să sărut moaştele şi să mă închin printre primii, astfel că atunci când am auzit nişte sunete, care păreau că sunt o tuse seacă, eram deja coborât de pe sce­nă. Sunetele s-au înteţit şi mi-am dat seama imediat că acestea nu sunt sunete de tuse pentru că am mai asistat şi altă dată la nişte rugăciuni care i se citeau unui bărbat de­mo­nizat şi am rămas marcat de ele fiind ca nişte mugete pe care le scoate un animal care simte un pericol. În rest s‑a întâmplat aşa cum s-a scris în postările anterioare.

Dragă Părinte Nichita Paşcan şi dragi măicuţe şi surori ieşite din Biserica lui Hristos

1. Motivaţia scrisorii

Vă scriu din proprie iniţiativă, cu întârziere, ce-i drept, după ce am citit, întâmplător, aşa zisa Mărturisire de credinţă a părintelui Nichita Paşcan[1] şi întrucât multe din părerile personale ale părintelui Nichita le întâlnesc şi printre unii creştini sau chiar clerici, conştiinţa mea de preot şi teolog mă obligă să aduc  mărturia mea teologică în acest caz.

1.1. Consideraţii generale

A sta indiferent faţă de problemele Bisericii înseamnă 7că indiferenţa a pus  stăpânire pe fiinţa noastră, care  poate induce sau adânci o criză creştină de identitate personală, eclesială sau comunitară. Însă a interveni, depăşindu-ţi fără discernământ atribuţiile, înseamnă a pune unitatea Bisericii şi pe tine însuţi în pericol de moarte.

Acest lucru l-a făcut cu multă râvnă părintele Nichita, întrucât neliniştea personală şi insomniile sale teologale le-a prelungit fără discernământ şi fără dragoste creştină suficientă, fără deplină cunoştinţă teologică şi fără pricepere şi în spaţiul eclesial, periclitând astfel şi mântuirea păstoriţilor săi.

Ecumenismul himer şi haotic propus de neortodocşi şi acceptat pe alocuri de unii ortodocşi naivi sau vicleni trebuie respins fără echivoc, aşa cum ne poruncesc canoanele, însă a respinge dialogul teologic cu ereticii sau necreştinii este egal cu o abandonare a misiunii noastre de a propovădui Evanghelia lui Hristos. Noi nu trebuie să negociem cu aceştia adevărul, ci să vestim profetic: aşa grăieşte Domnul.

În  acest context Ortodoxia trebuie să fie steaua polară după care se ghidează corabia mântuirii,  adică Biserica. Ea trebuie să fie o mărturie vie pentru tot cosmosul şi să arate calea spre Hristos.

Păcatele celor ce au făcut ecumenism liturgic babilonic nu pot întina sfinţenia Bisericii, deoarece aceştia chiar în momentul ritualului luciferic s-au desprins din Trupul Tainic al lui Hristos cu  aceeaşi viteză cu care Lucifer  a căzut din cer, cu toţi îngerii lui[2].

După părerea mea, atitudinea părintelui Nichita este o lepădare de credinţă şi nicidecum o mărturisire, întrucât premizele eclesiologice de la care pleacă, precum şi concluziile trase, sunt total false, cu toate că sunt şi observaţii pastoral-eclesiale pertinente, cum ar fi cele referitoare la ecumenismul fără graniţe.

Ştim că a fost un slujitor cu multă râvnă preoţească, conştiinciozitate liturgică, iubit de fiii lui duhovniceşti, respectat şi cu multă dreptate, însă în momentul ieşirii din Biserică, pe toate acestea le-a pierdut, deoarece spune Iezechil: „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta” (33, 18).

1. Fiinţa, imaginea şi scopul Bisericii

Noi voi da un răspuns punctual acelei lepădări, ci voi prezenta pe scurt câteva puncte ale eclesiologiei ortodoxe. Cred că nu este nevoie de a face o demonstratio, în sensul argumentelor  teologico-canonice despre Biserică, ci în cazul de faţă este vorba doar de o afirmatio practică privind fiinţa Bisericii, după modelul Sf. Părinţi, şi doresc să subliniez care ar  trebui să fie atitudinea unui creştin (laic sau  cleric) faţă de Biserică şi lume în contextul actual.

Scopul fundamental al Bisericii este acela al îndumnezeirii omului, deci al ipostasului uman prin harul lui Iisus Hristos, sub ascultarea episcopului, aflat în recunoaştere reciprocă şi în comuniune harică şi euharistică cu episcopii unui teritoriu canonic local, care are succesiune apostolică.

Sf. Ioan Gură de Aur descrie dumnezeieşte lungul drum spre îndumnezeire, atunci când compară Biserica cu corabia lui Noe. El scrie: „…corabia a luat numai necuvântătoare şi a salvat necuvântătoare; Biserica a luat oameni necuvântători şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup, şi-i dă drumul oaie…care îşi dă până şi lâna ei”[3].

Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii trebuie să lupte cu timp şi fără timp, să îndure potrivnicia lupilor şi a fiarelor sălbatice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană, şi nicidecum să-i asmută, sau să se răzvrătească sau să se revolte împotriva lor, sau să părăsească Corabia pe motiv că nu le mai suportă mizeria, ci scopul lor este să-i transforme în fiinţe eclesiale hristice, prin  consecvenţă şi statornicie în adevărul cel veşnic (Iisus) şi în păzirea   poruncilor lui Dumnezeu: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus”. (Apoc. 14, 12).

În acest context scrie, tot Sf. Ioan Gura de Aur, că „trebuie să fie prea mare primejdia din afara corăbiei, ca să poţi suporta putoarea din interiorul corăbiei… apele mari au invadat totul, necazul şi moartea planează peste o lume vinovată. O singură scăpare rămâne, o unică mântuire, celor care nu  vor să piară: să intre în corabia protectoare! Toţi cei care nu sunt cuprinşi în ea sunt pierduţi fără nădejde… capul văzut era Noe; capul adevărat, cu toate că era nevăzut, era Dumnezeu”[4]. Cine are o astfel de credinţă despre Biserică nu o va părăsi niciodată.

Nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care „este trimis şi care simbolizează răul, păcatul urât, erezia, necredinţa, doar acestea se separă de Biserică; porumbiţa singură îi va rămâne fidelă”[5], spune mai departe Sf. Ioan Gură de Aur.

Această imagine o repetă până în zilele noastre mulţi teologi, atunci când afirmă că Biserica nu a suportat şi nu suportă nicio schismă, deoarece Trupul lui Hristos nu poate fi rupt,  ci doar a îndepărtat şi îndepărtează cu durere mădularele care nu lucrează sinergic cu Trupul[6].

2.1. Biserica în context naţional spre eshaton

• Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[7], care include Naţi­unea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare”[8].
• Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte al­cătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată[9].
• Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o evoluţie în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.
• Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” pe care l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere.
• Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii[10].

O întrebare: Pentru care neam sau ţară pregăteşte calea părintele Nichita cu măicuţele în Grecia, dacă ne referim la versetul din 2 Cronici, 7, 14? „Şi se va smeri poporul Meu, care se numeşte cu numele Meu, şi se vor ruga şi vor căuta faţa Mea, şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor şi le voi tămădui ţara”.

Clericii şi credincioşii îşi păstrează demnitatea şi chemarea slujitoare de creştini doar dacă au rămas în Biserica Ortodoxă şi luptă constant din interior împotriva răului de tot felul şi nu se lasă reeducaţi de Piteştiul modern al zilelor noastre şi nici derutaţi de diversiunile vicleanului diavol, întrucât „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”[11].

1. Propuneri, soluţii şi rugăminţi

1. Rog pe părintele Nichita şi pe cele 29 de măicuţe şi surori să se întoarcă la Biserica lui Hristos şi în ţara noastră, la locul lor de metanie;
2. Dragii mei nu vă chem la compromis sau la o tăcere vinovată, ci înapoi la asumarea crucii, la jertfă şi responsabilitate hristică în Biserica noastră ortodoxă română.
3. Am mijlocit printr-o cunoştinţă la Preasfinţitul Sebastin să vă reprimească în eparhia sa şi să vă repună în cinstea pe care aţi avut-o. A fost de acord. Deci Biserica nu vă leapădă, ci vă reprimeşte cu multă nerăbdare şi dragoste. PS Sebastian aşteaptă doar, să îi trimiteţi o scrisoare în acest sens şi să se bucure împreună cu voi toţi, de Naşterea Domnului. Preasfinţitul consideră aceasta ca fiind cel mai frumos şi deosebit dar de Crăciun, care ar putea fi în istoria unei eparhii sau chiar Patriarhii. V-a iertat şi de când aţi plecat nu a încetat să se roage pentru voi.
4. Îi rog pe toţi care pot să facă cunoscută această scrisoare pentru a ajunge în timp util la destinatarii ei, deoarece nu cunosc adresa lor.

1. Concluzii şi îndemnuri

Din această întâmplare nefericită putem trage multe concluzii. În primul rând vedem cum cad cei aleşi şi aceasta ar trebui să ne îngrijoreze şi să ne facă pe toţi mai atenţi şi mai vigilenţi. Apoi să vedem că răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei depline, a dragostei, a prea bunei păreri despre noi sau vrednicia noastră, precum şi lipsa răbdării sau a luptei noastre şi a jertfei noastre până la sânge[12], până la martiraj.

Dacă nu mai putem fi răbdători unul cu altul, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himer, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar mai mult ca oricând să rămânem în Biserică şi să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”[13], să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii neamului şi a adevărului Bisericii lui Hristos.

Ştim din istoria Bisericii, că nu prudenţa, nu compromisurile sau exclusiv tactul pastoral al unora, au salvat Biserica în perioadele grele, ci Însuşi Iisus Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu şi ca veşnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor, pentru curajul, răbdarea, sângele, prigoana şi jertfele martirilor ucişi în temniţele comuniste, precum şi pentru persecuţiile de tot felul, îndurate în  rândul clericilor, a creştinilor şi a oamenilor verticali în faţa răului. Nu fuga este soluţia, ci lupta şi răbdarea până la sânge.

Creştineşte, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovaţi. Ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos[14]. Nimeni nu are voie să îi despartă cu forţa pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină[15], ne arată că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei, de supuşii celui rău, la sfârşitul veacuri­lor[16].

Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viaţă nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane  şansa de a deveni grâu, îi ia şansa de a se transforma din lup în oaie, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui[17].

[2] Isaia, 14, 12-15.

[3] Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 140; Vezi şi Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, ed. Anestis, Bucureşti, 2008, pp. 131-132.

[4] Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, Oradea, 2002, pp. 120-127.

[5] Ibidem, p. 126.

[6] Vezi pe larg Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale, Sibiu, 1999, pp. 186-187.

[7] Vezi I Corinteni 12, 12‑14.

[8] Evrei 13, 14.

[9] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bu­cureşti, 2003, mai ales pp. 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul vo­lumului are înteme­ierea în I Corinteni 15, 22‑23: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” (subl. n.). Cf. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea nea­murilor”).

[10] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti 2007, pp. 165-166.

[11] Matei 10, 22: Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.

[12] Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”.

[13] 1 Corinteni 4, 12-13.

[14] Matei 6, 14-15. Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre; 18, 35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

[15] Matei 13, 24‑30, 36‑43.

[16] Matei 25, 31.

[17] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.

Consideraţii teologice şi bioetice

1. Introducere

A scrie despre martiri şi teroare în România este un mare curaj, întrucât nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri iar dacă nu ai trăit nici vremurile de martiraj şi teroare,  atunci poţi fi atins, cu siguranţă, de o umbră de impostură[1].

1.1.               Motivaţia titlului

Personal doresc să cunosc adevărul istoric recent al României, care a dat „nor de mărturii”[2] ale credinţei creştine. Ştiu că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi şi ţara noastră, ca să nu ne uscăm în deşertul uitării, al minciunii şi al nesimţirii actuale, în special al nesimţirii intransigente a unor cenzori ideologici, care ne interzic astăzi, să vorbim de proprii martiri, în România martirizată tocmai de stăpânii lor.

Chiar dacă adevărul este crud şi barbar, am credinţa că el ne poate ajuta la purificare şi mântuire. Ştim că „cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”[3] spune Eminescu şi doar el „te face liber”[4] ne învaţă Mântuitorul Hristos. Iar „acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui”, spune un apologet creştin[5].

Doresc doar să cunosc Istoria naţională sau „naţionalitatea în marginile adevărului”[6] pentru a putea trăi în viitor cu demnitate naţională şi să am răspunsul gata pregătit când voi merge la judecata Domnului  „cu slava neamului meu”[7].

Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata ob­ştească, stă scris: „Neamurile vor umbla‑n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava”[8]; şi „cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate”[9].

Deci scriu despre martiraj şi teroare ideologică din România recentă, din perspectivă eschatologică, ca teolog şi preot şi nicidecum din postura de martir sau erou şi nici ca judecător moralist al istoriei.

Cu toate că în mizeria ideologică a epocii în care trăim „s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj… iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală”[10], eu îmi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevărului şi de dragul veşniciei neamului meu.

Doresc să arăt apoi, că martirajul este un act de credinţă creştină profundă şi o şansă enormă spre mântuire, în ciuda faptului că unii laici democraţi  nu au înţelegere pentru martiraj iar în concepţia lor „martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră…iar opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile”[11] şi nu mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu ruşinea neamului dat uitării şi nicidecum cu slava lui…

Cu toate că nu există martiri universali, însă respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin „împreună cetăţeni cu sfinţii  şi casnici ai lui Dumnezeu”[12], doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi al lui Hristos şi a credinţei creştine, în Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torţionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacă „ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric[13].

2. Ce este un martir după învăţătură ortodoxă?

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel[14], răbdând chinul, nedreptăţile sau dându-şi viaţa de dragul lui Hristos, a adevărului şi a credinţei creştine.

Când cineva  eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar că a supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni[15], a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele  sau curajul, sau şi mai rău cu scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria[16], atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuetudine noţiunea de martiraj şi o poate  transforma,făcând-o fără valoare hristică. Aceştia nu sunt martiri creştini, ci victime a unui sistem sau erori umane.

Falsul martir se trâmbiţează pe sine, aduce mărturie lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni şi omisiuni.

Mucenicul creştin luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii şi a nedreptăţii de orice fel. „Mucenicii au fost omorâţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o forma luată de rău în vremurile şi locurile respective”[17].

Cei omorâţi sau închişi de comunişti sunt martiri creştini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comunişti. Cei care ştiu sau au „ştiut că sunt din Dumnezeu… au luptat să iasă de sub lumea, care zăcea „sub puterea celui rău”[18] şi să urmeze îndemnului Sf. Ap. Pavel, care zice:  „urâţi răul, alipiţi-vă de bine”.[19]; „fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”[20].

Aceştia au devenit martiri creştini, chiar dacă crezul lor creştin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii şi nu pot fi catalogaţi pentru aceasta nici ca revoluţionari sau răzvrătiţi şi nici ca duşmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacţionari şi nedemocraţi[21].

În contextul de mai sus martirii adormiţi în Domnul sau în viaţă, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creştini şi fericiţi în Domnul şi nu sunt doar nişte luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece şi-au dat viaţa sau şi-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul.

Pentru martirii în viaţă, aceştia păstrează demnitatea de martir creştin, doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului şi nu s-au lăsat reeducaţi de Piteştiul modern al zilelor noastre.

Însă, cine se lasă modelat  sau reeducat după duhul lumii acesteia, nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temniţele comuniste, întrucât „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”[22].

Există un interes făţiş pentru o astfel de transformare şi deturnare a stării de martir creştin, în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic şi astfel martirul creştin, devine, pe nesimţite, un deontolog al societăţii civile sau al responsabilităţii civice.

Lupta împotriva răului pentru o mică perioadă din viaţa noastră nu ne îndreptăţeşte la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferinţă şi atitudinea constantă de a lupta cu timp şi fără timp, „împotriva duhurilor răutăţii”[23], până în clipa morţii, acestea ne dau cununa vieţii veşnice.

2.1. Actualitatea martirajului

Nu doar comunismul naşte martiri creştini, ci şi astăzi şi pe viitor oricine luptă împotriva răului sau a nedreptăţii, prigonit fiind din „pricina numelui” lui Iisus Hristos[24] se poate număra, fără echivoc, printre martirii neamului nostru, cu valoare  hristică mântuitoare.

Raportată la istorie şi lume, mucenicia creştină are un caracter temporal: atâta vreme cât răul coexistă cu binele în această lume. Însă raportată la persoana creştină, care nu se „lăsa biruită de rău, ci biruieşte răul cu binele”[25], mucenicia creştină, ca luptă, este limitată temporal: până la sfârşitul vieţii terestre a creştinului. După primirea cununii cereşti, mucenicia are valoare veşnică, întrucât sufletele martirilor sălăşluiesc sub jertfelnicul cel ceresc: „şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o”[26].

Deci vremea martirilor creştini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilele noastre, când trăim în direct epoca mondializării şi a globalizării fără de Hristos şi împotriva lui Hristos şi a descreştinării lumii şi va fi vital pentru mântuire, în epoca confruntării finale cu antihrist, când lupta va fi totală şi definitivă.

Martirii creştini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunaţi şi nu şi-au acuzat niciodată torţionarii de atrocităţile lor[27]. … Aceştia reprezintă coloana vertebrală a neamului românesc creştin şi sunt o mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţii. Ei sunt aleşii credinţei şi ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România sub teroarea roşie a holocaustului comunist a dat „nor de mărturii”[28] ai credinţei creştine. Cred că va sosi clipa, când martirii creştini vor fi puşi în calendare şi în sinaxare şi nu uitaţi în sertarele indiferenţei.

Să nu uităm că fundamentul Bisericii Ortodoxe este puterea de desăvârşire şi îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei şi apoi aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta trăire a faptei celei bune în Duhul Sfânt.

3. România modernă între prigoană ideologică şi asumarea istoriei

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării. Rândurile de faţă ne ajută să nu uităm relele făcute de potrivnicii Bisericii şi ai Neamului, tocmai pentru a nu se mai repeta şi în acelaşi timp pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit şi a ne ruga pentru cei ce s-au făcut vinovaţi prin tăcere, nelucrare, compromisuri, laşităţi şi chiar trădare. Pe cei din urmă nu-i judecăm şi nici nu-i condamnăm ci doar să ne rugăm pentru ei!

Trebuie reţinut faptul că în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta[29], nici o instituţie a unui stat nu-şi poate desfăşura activitatea liber, nici măcar o instituţie divino-umană cum este Biserica. Este absurd să i se pretindă Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte instituţii ale Statului: Învăţământul, Justiţia, Poliţia, Armata etc., mai ales că Biserica era considerată duşmanul cel mai de temut şi imprevizibil al statului comunist[30].

Iată de ce se cuvine ca societatea românească să nu uite acest context şi să evalueze la justa valoare evenimentele petrecute, iar Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârşit, pe toţi cei care au suferit şi au luptat pentru Biserică şi neam în anii dictaturii comuniste. Cred că aceasta este datoria morală a Sf. Sinod[31].

Astăzi se duce o luptă subtilă, la toate nivelurile societăţii civile sau eclesiale, de a fi eliminaţi luptătorii jertfitori şi sinceri împotriva răului şi a neorânduielii oculte, întrucât dacă elimini luptătorii şi pe cei care gândesc altfel decât sistemul, atunci poţi face ce doreşti cu un neam, cu un stat, cu o biserică sau o societate.

Răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei, a împotrivirii şi a jertfei noastre până la sânge[32], până la martiraj. Lipsa fermităţii împotriva răului, atât a păstorilor cât şi a păstoriţilor, „domesticirea” (îndulcirea, relativizarea) Evangheliei lui Hristos, precum şi lipsa martirilor este văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru iertarea păcatelor oamenilor: „Tare mă tem că de când nu mai sunt martiri şi s-au suprimat jertfele sfinţilor, aduse ca victime pentru păcatele noastre, noi nu mai obţinem iertarea păcatelor noastre… Nu mai suntem vrednici să fim persecutaţi pentru Hristos, nici să murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu”[33]. Iată cel mai mare rău, care ne vizează pe toţi şi azi.

Dacă nu mai putem fi martiri, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himer, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar măcar să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”[34], să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii neamului şi a adevărului Bisericii lui Hristos.

4. Raportul teologic şi bioetic dintre Biserică, Naţiune şi politică

• · Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[35], care include Naţi­unea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare”[36].
• · Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte al­cătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată[37].
• · Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o evoluţie în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.
• · Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” ce l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere.
• · Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii[38].
• ^· Rolul Bisericii nu este de a se opune politicii, ci are chemarea de a mărturisi revelaţia divină şi de a sancţiona moral abaterile unei politici abuzive, „spiritualizând” astfel politica şi nu politizând Biserica. Prin „a spiritualiza politica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria morală de a arăta politicienilor, asumându-şi orice risc, care sunt exigenţele şi prin­cipiile moralei creştine necesare a fi respectate în viaţa şi activitatea politică[39]. Aceasta înseamnă a face politica „posibilă”, adică suportabilă.
• ^· Cei ce scot dreptatea socială şi morala din politică transformă lumea în haos şi iad. Aşa cum umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului „îndumnezeindu‑l în duhul lumii”, tot aşa poate politica fără legea morală a lui Dumnezeu să sfâşie fiinţa umană, în timp ce ea este convinsă total că o slujeşte.
• ^· Adevărata comunitate spirituală a creştinului e Bi­se­rica, nu statul. În acest sens nu există alter­na­tivă. În afară de Biserică nu există comunitate spirituală. De aceea nu se poate vorbi de un stat‑comunitate spirituală, sau de un stat teocratic.
• ^· Biserica Ortodoxă recunoaşte stăpânirii, respectiv politicii, sau mai bine zis „cetăţii omeneşti”, pe baza revelaţiei biblice[40], un statut trecător, propriu provizoratului acestei lumi, în raport cu permanenţa lui Dumnezeu[41] şi a Bisericii Sale[42].

4.1. Dileme şi întrebări actuale

Cei conştienţi de rolul lor în istorie şi de responsabilitatea acestora în cadrul comunităţii eclesiale sau civice, au reacţionat şi acţionat conform convingerilor lor profesionale, morale şi spirituale împotriva ideologiei comuniste atee, iar unii se opun vehement şi mondializării oculte actuale. Mulţi au plătit cu viaţa, alţii au suferit sau suferă până astăzi.

Nu demult puterea politică a simulat un gest, pe măsura caracterului ei duplicitar şi nedeplin, condamnând formal comunismul. Paradoxal este faptul că, statul actual a „condamnat” în general crimele comunismului dar nu şi ideologia care le-a făcut posibile. Având în vedere că după unii[43] „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul”[44] şi luând în considerare că istoria ţine de conţinutul credinţei creştine, Biserica este datoare moral să intervină şi să-şi precizeze poziţia faţă de următoarele dileme etice şi constatări morale:

1. Cum e posibil să se demaşte totalitarismul ateu şi să se condamne crimele comunismului,  fără să se treacă la identificarea responsabilităţilor şi culpabilităţilor celor care le-au comis?
2. Nu este moral ca la finalul războiului rece şi în perioada tranziţiei năucitoare, bilanţul să arate, că tot victimele sunt cele care au pierdut şi atunci şi acum, iar torţionarii şi fii acestora precum şi politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câştige şi atunci şi acum.
3. Nu este oare o ipocrizie fără margini să condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascaţi adevăraţii călăi?
4. De ce crimele şi ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust şi condamnate ca atare, aşa cum au fost declarate cele ale nazismului?
5. De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid sau  un holocaust? Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului.
6. Din păcate atât politicienii din România şi cei din Uniunea Europeană cât şi Biserica se complac duplicitar, de două decenii în această incertitudine şi compromis, prin faptul că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umileşte şi ucide pe om.

Fără reconsiderarea şi asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, atât pentru Biserică, cât şi pentru societatea românească.

4.2. Eventuale criticii în urma tăcerii generale

Este profund creştin să nu ignori experienţele generaţiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea şi să îndemni la pocăinţă comunitară sau eclesială, oferind, astfel, posterităţii exemple de sancţiune şi de reparaţie morală. Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roşu. Să nu uităm că Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, bucurie şi pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Nu pot exista concret stările şi elementele esenţiale ale Împărăţiei lui Dumnezeu, enumerate mai sus, dacă Biserica nu le promovează şi în mod practic, nu numai declarativ.

Soluţia ieşirii din această situaţie jenantă şi condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare şi asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană şi chip al lui Dumnezeu sau cel puţin să se raporteze la valorile etice sau bioetice ale fiinţei umane.

În cazul când Biserica îşi asuma istoria şi îşi îndeplineşte cu toată responsabilitatea funcţia ei liturgică, diaconal-filantropică, profetică şi jertfelnică a mărturisirii lui Iisus Hristos şi a Împărăţiei Sale pe pământ la toate nivelurile şi în toate împrejurările, înseamnă că ea este lucrătoare prin iubire şi mărturisitoare în Duhul Adevărului.

În cazul când Biserica nu va condamna moral ororile unei dictaturi atee şi abuzive, înseamnă că ea devine colaboraţionistă cu sistemul prin tăcere, contribuind prin aceasta, la muşamalizarea istoriei, la relativizarea ororilor unui sistem ateu, la secularizare şi va fi percepută de credincioşii ei, împreună asupritoare şi nicidecum slujitoare.

Creştineşte, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovaţi, ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos[45],  sau să despartă cu forţa pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină[46], ne arată că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei de supuşii celui rău, la sfârşitul veacuri­lor[47].

Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viaţă nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane  şansa de a deveni grâu, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui[48].

5. Propuneri şi perspective

Reconcilierea naţională prin iertarea creştină este soluţia vindecării României şi a rănilor sufleteşti din inimile foştilor deţinuţi politici sau deţinuţi pe motive de  credinţă şi luptă împotriva răului.

Întrucât Biserica, spaţiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie şi actualizare, dintre trecut şi prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării şi al iertării este chemată să amintească omului şi generaţiilor, că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greşelilor şi a păcatelor în mod personal, comunitar şi plenar.

Biserica este obligată prin vocaţia ei profetică, să amintească fostelor slugi ale regimului totalitar comunist, că nu e moral să stea fără penitenţă şi remuşcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat şi că nu e corect şi drept să se bucure de o amnistie generală tacită, fără penitenţă morală, de conştiinţă măcar, dacă nu una de ispăşire spirituală eclesială, urmare unui canon dat de duhovnic.

Concluzia generală a simpozionului internaţional de martirologie din 11-12 oct. 2010 de la Bucureşti a fost aceea, ca Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să „facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă”[49], spune părintele prof. Metallinos.

Să ne rugăm ca Biserica Ortodoxă Română să depăşească aceste obstacole[50] şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând după o amănunţită cercetare a adevăraţilor martiri creştini, o anumită zi de pomenire şi de cinstire a martirilor frumos-biruitori sub regimul comunist ateu, ca mărturisitori, jertfitori şi eroi ai credinţei noastre ortodoxe[51].

Pr. prof. dr. Mihai Valică

18. Nov. 2010

[2] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.

[3] Mihai Eminescu, Manuscrisul Superfluenţa populaţiei, în Opere, vol. XV, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 85.

[4] Ioan 8, 32.

[5] Irlandezul C. S. Lewis, un apologet creştin contemporan nouă, în: Surprins de bucurie, citat de  Claudiu Târziu în: http://c-tarziu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie-cum-ne.html

[6] Mihai Eminescu, Manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, pag. 457. El scrie: “Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional. Naţionalitatea în margenile adevărului”.

[7] Apocalipsa 21, 24.

[8] Ibidem

[9] Apocalipsa 15, 4

[10] Sorin Lavric, Despre martiri, op. cit; Vezi şi ziarul Lumina, 15 oct. 2010.

[11] Ibidem.

[12] Efes. 2, 19.

[13] Op. cit.

[14] Vezi articolul şi comentariile pr. dr. Mihai Valică în: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/12/drept-la-replica-din-partea-parintelui-mihai-valica-despre-ispitele-unui-simpozion-de-martirologie-si-criticile-rautacioase/; http://razvan-codrescu.blogspot.com/

[15] Este cunoscut faptul că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! #„# Astfel s-au născut monştri Revoluţiei Franceze şi bolşevice, a nazismului şi a jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest până astăzi” spune prof. G. Metallinos în: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216

[16] Vezi canonizarea recentă a cardinalului Szilárd Bogdánffy, de origine maghiara, sanctificat de curând de Vatican. A fost cunoscut ca  un om plin de ură contra românilor din Ardeal: http://theologhia.wordpress.com/2010/11/01/presupus-colaborator-al-organiza%C8%9Biilor-anti-romane%C8%99ti-bogdanffy-szilard-a-fost-beatificat-in-prezen%C8%9Ba-trimisului-papei/.

[17] http://razvan-codrescu.blogspot.com/

[18] 1 Ioan 5, 19.

[19] Romani 12, 9.

[20] 2 Timotei 4, 5.

[21] Compară şi Sorin Lavric, op. cit.

[22] Matei 10, 22: Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.

[23] Efeseni 6, 12.

[24] Matei 5, 11: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

[25] Romani 12, 21.

[26] Apocalipsa 6, 9.

[27] Vezi Monahul Moise, Sfântul închisorilor ed. Agnost, Sibiu, 2009. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu.

[28] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.

[29] Vezi: http://www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_Story_Povestea_sovietelor_incredibil

[30] Vezi şi art. Pr. Ioan Alexandru Mâzgan, Biserica şi securitatea, în „Rost” din 10 febr. 2006.

[31] Vezi şi articolul Pr. prof. univ. dr. Gheorghe I. Drăgulin în revista „Biserica Ortodoxă Română”, an CIX (1991), nr. 7-9, pp. 91-98.

[32] Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”.

[33] Origen, Scrieri alese, PSB 6, Bucureşti 1981, p 155.

[34] 1 Corinteni 4, 12-13.

[35] Vezi I Corinteni 12, 12‑14.

[36] Evrei 13, 14.

[37] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bu­cureşti, 2003, mai ales pp. 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul vo­lumului are înteme­ierea în I Corinteni 15, 22‑23: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” (subl. n.). Cf. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea nea­murilor”).

[38] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti 2007, pp. 165-166.

[39] Pentru raportul ortodox dintre Biserică şi politică, cf., între altele, Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica Părintelui Stăniloae de dinainte de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Pre­da, Biserica în Stat. O invi­taţie la dezbatere, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999.

[40] Vezi Romani 13; I Timotei 2, 1‑4.

[41] Cf. Faptele Apostolilor 4, 19: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înain­tea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu“.

[42] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.

[43] Andrei Pleşu, „N-am să mai apuc alt chip al acestei ţări”, Adevărul , 7 august 2009.

[44] Jeliu Jelev, „Comunismul este mai periculos decât fascismul”, în ziarul Lumina 14, nov. 2009, p. 15.

[45] Matei 6, 14-15. Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre; 18, 35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

[46] Matei 13, 24‑30, 36‑43.

[47] Matei 25, 31.

[48] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.

[49] Vezi pelarg declaraţia Pr. prof. univ. dr. Gheorghios Matallinos, în: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216

[50] Vezi şi articolul şi comentariile pr. dr. Mihai Valică în: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/12/drept-la-replica-din-partea-parintelui-mihai-valica-despre-ispitele-unui-simpozion-de-martirologie-si-criticile-rautacioase/; http://razvan-codrescu.blogspot.com/

[51] Vezi pe larg: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216.

(Multumiri parintelui Valica pentru ingaduinta de a prelua acest material, postat inainte de sustinerea conferintei pe http://apologeticum.wordpress.com/2010/11/26/pr-prof-mihai-valica-romania-intre-martiraj-asumare-a-istoriei-si-teroare-ideologica-consideratii-teologice-si-bioetice/)

Tema legată de sfârşitul lumii în anul 2012 este o temă actuală, care tulbură minţile şi inimile celor mai puţin pregătiţi sau puţin mai naivi dintre credincioşi. Este o temă lansată de unele cercuri oculte din România şi din străinătate, foarte mediatizată, prin care, plecându-se de la anumite profeţii mayaşe şi de la unele pretenţii ştiinţifice, se “profeţeşte” întâlnirea umanităţii cu aşa-numita celulă fotonică, ce va avea un impact devastator, cu tot felul de consecinţe foarte greu de suportat de către om, iar doar cei care au capacităţi paranormale şi vor fi una cu „conştiinţa unităţii”, vor supravieţui. Pentru a atinge acest scop, oculta mondială intreprinde următoarele acţiuni la nivel global:

• Distrug orice suport duhovnicesc, moral, naţional, social, religios al omului, prin pluralismul dogmatic, adică prin relativizarea absolutului şi absolutizarea relativului. De pildă: „Trebuie să acceptăm orice punct de vedere ca fiind la fel de valabil, de vreme ce nu există un singur adevăr, ci fiecare dintre noi este purtătorul propriului său adevăr” [1].
• Sterilizează inofensiv orice împotrivire rezonabilă, prezentând Creştinismul drept o cedare fără condiţii faţă de orice revendicare, provocare sau atac, punând înainte o concepţie despre dragoste pseudo-creştină, şantajistă, de tipul: „Hristos este dragoste, aşadar, cel care se împotriveşte prefacerilor sociale, economice, naţionale, morale, politice, religioase etc., iar cel care se opune, nu este creştin”. Sau: „Hristos nu are nevoie de apărători, prin urmare, acceptaţi „civilizat” orice profanare a Lui”[2].
• Se propovăduieşte instaurarea unei „Noi Ere” în întreaga planetă, a cărei „guvernare ezoterică” şi-o va asuma – nevăzut – „Ierarhia Ocultă”. Cu ajutorul, „dascălilor”, „funcţionarilor intermediari ai lumii” şi a „cugetătorilor lumii”, ierarhia îşi va asuma conducerea adepţilor ei la ascultare oarbă şi pe fiecare om – prin „ştergerea sau scoaterea sinelui personal” – la „starea nemanifestată a UNUIA”, la „odihnă”, adică, la „inexistenţă”.[3]
• Pun în aplicaţie teoria responsabilităţii colective, care se identifică cu dispariţia conştiinţei personale promovată de Teosofie şi cu „gruparea” tuturor conştiinţelor individuale într-o SINGURĂ conştiinţă colectivă: „Omul intră în conştiinţa Unităţii, a UNUIA”, „…Personalitatea se stinge şi înşelarea se sfârşeşte. Aceasta este încununarea Marelui Proiect…”[4].
• Soluţia pentru ca impactul cu celula fotonică să nu ne pună în pericol existenţa, ar fi – potrivit acestei concepţii – ca toţi să devenim oculţi şi paranormali. Este o întreagă provocare, iar expunerea argumentelor lor este una absolut schizofrenică, întrucât se pun pe acelaşi plan Vedele tibetane şi alte aberaţii sincretiste cu Biblia[5].

1.1.                Transformarea omului religios în om teosofic şi ocult

Prin “profeţiile” alarmante şi tendenţioase se urmăreşte o proliferare a preocupărilor oculte mondialiste şi  transformarea omului religios creştin în om antroposofic şi teosofic[6], adică în om ocult, în locul omului hristic.

Se foloseşte coroborarea forţată a unor elemente prezentate ca fiind ştiinţifice, dar ele fiind de fapt scientiste. Argumentaţiei scientiste despre sfârşitul lumii i se dă o valoare ştiinţifică, dar în fond este vorba de o ideologie oculto-scientologică, care nu are legătură cu ştiinţa sau cu cercetarea şi absolut nimic cu revelaţia divină creştină.

Scientismul este o ideologie care se foloseşte de datele ştiinţifice pentru slujirea unui scop ideologic; este ideologia care parazitează cercetarea ştiinţifică şi se foloseşte de datele ei pentru a acredita o anumită temă de interes pseudoreligios, cum ar fi sfârşitul lumii în 2012. În această concepţie avem elemente venite din monism, din panteism, din scientism – o îmbinare de elemente care nu pot coexista. Sunt doar nişte elemente disparate, puse într-un sincretism, care nu fac altceva decât să incite sau să tulbure, şi să transmită panică şi teamă nejustificată[7].

1. Care ar fi răspunsul Bisericii Ortodoxe?

• · ”Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”[8], ne încredinţează însuşi Iisus Hristos. Revelaţia divină ne transmite, că noi ca şi creştini trebuie să devenim „lumină a lumii”[9] prin lumina lui Hristos[10] şi nicidecum să  ne luminăm cu celula fotonică a ocultiştilor.
• · Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” ce l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere.
• · Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[11], care include Naţi­unea, dar nu se indentifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, “căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare”[12].
• · Nu este întâmplător faptul că ne naştem într‑o anu­mită familie, că aparţinem unui anumit neam. Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o evoluţie în istorie şi un rost în contextul general al voii Lui. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi prin lumina lui Hristos, care luminează tuturor.
• · Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii[13].

1.1.                Dileme recente şi delimitări eclesiale faţă de politică şi masonerie

• ^· În ultima vreme sunt multe asemănări între politică şi masonerie sau alte organizaţii oculte, încât există dilema dacă politica a devenit masonică, deci nedemocrată sau masoneria s-a politizat excesiv?
• ^· Biserica nu trebuie să susţină un anume sistem poli­tic sau ideologic, ci trebuie privită ca mijloc de tă­măduire şi reper moral în societate.
• ^· Biserica nu condamnă politica în sine sau asocierea oamenilor în diferite organizaţii sau cluburi, ci numai poli­ticianismul, demagogia, secretomania, hoţia şi minciuna. Politica şi societatea ocultă de­vin nocive când luptă împotriva lui Dumnezeu şi a omului sau acaparează bunuri materiale în folosul grupării respective. Devalidarea economică şi sărăcirea României recente sunt urmările  duplicitare şi coabitarea trădătoare şi nefericită a politicului cu organizaţiile ocultei mondiale în ultimii 20 de ani, în numele democraţiei. Cu alte cuvinte, ceea ce se decide în secret la lojă sau club, se oficializează „democratic“ la partide sau în parlamente…!

1.2.                Omului hristic între comuniunea Bisericii şi social

• ^· Creştinismul ca doctrină şi sistem „de viaţă din bel­şug”[14] este net superior oricărei doctrine politice, masonice sau sociale. Biserica poate fi privită în acest sens ca o alternativă concretă şi sigură pentru bunăstarea pământească, stabilitate economică şi  mântuirea lumii şi îndumnezeirea omului prin Iisus Hristos.
• ^· Biserica respectă autonomia legitimă a ordinii demo­cratice şi nu‑şi atribuie calitatea de a impune o soluţie instituţională sau constituţională, ci are chemarea de a-şi exercita funcţia profetică şi moralizatoare, atunci când se petrec derapaje politice, ideologice sau economice.
• ^· Biserica nu este un partid religios, cu care se poate cădea la învoială în schimbul unor promisiuni mate­riale. Biserica este a lui Iisus Hristos, Trupul tainic, viu şi activ în lume şi în istorie. De aceea trebuie să fie metapolitică, profetică şi filantropică şi să vegheze la spiritualizarea actului politic, administrativ, economic şi social şi nu să le gireze sau să se dilueze în acestea. Creştinismul nu se epuizează în politică, nici într‑un proiect al organizării societăţii umane[15].
• ^· Nimănui nu‑i este îngăduit să fericească pe alţii cu de‑a sila, în numele unor principii religioase, programe so­ciale, politice sau secrete.
• ^· Biserica trebuie să ia atitudine împotriva individua­lis­mului modern, atomizat şi democratic, împotriva totalitarismului contemporan, autoritar şi tiranic, care substituie adevăratei comunităţi de dragoste, a Bise­ri­cii lui Hristos, chipul apocaliptic al Leviata­nului[16].
• ^· Rolul Bisericii nu este de a se opune politicii, ci are chemarea de a mărturisi revelaţia divină şi de a sancţiona moral abaterile unei politici abuzive, „spiritualizând” astfel politica şi nu politizând Biserica. Prin „a spiritualiza politica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria morală de a arăta politicienilor, cu orice risc, care sunt exigenţele şi prin­cipiile moralei creştine necesare a fi respectate în viaţa şi activitatea politică[17]. Aceasta înseamnă a face politica „posibilă”, adică suportabilă[18].
• ^· Biserica nu ajută numai la găsirea unor soluţii, ci face cu putinţă trăirea în chip omenesc a situaţiilor de suferinţă, în aşa fel încât în mijlocul lor omul să nu se piardă şi să nu‑şi uite demnitatea şi chemarea, ba deopo­trivă omul să-şi păstreze morala vieţii, dinamica vieţii, impulsul şi mişcarea concretă pentru a ieşi cu speranţă din necaz şi suferinţă, într-o deplină libertate a persoanei dar în relaţie eclesială sau comunitară. În această comuniune şi conlucrare, centrală este per­soana, nu distanţa existenţială a realităţii individu­ale sau sociale a „celuilalt”.
• ^· Când oamenii îşi închipuie că deţin secretul unei or­ganizări sociale perfecte, îşi închipuie că pot folosi şi orice mijloc – chiar şi violenţa şi minciuna, hoţia sau devalidarea unei naţii – pentru a o realiza. Politica sau ocultismul devin atunci o „religie lumească”, având iluzia că va construi raiul pe pă­mânt. Nici o societate politică sau secretă avându‑şi propria autonomie şi propriile legi nu va putea fi confun­dată cu Împărăţia lui Dumnezeu[19].

1.3.                Rolul omului hristic

• ^· Credinciosul hristic trebuie să fie prezent în centrele unde se elaborează orientările viitorului, pentru a fi pro­movate cât mai urgent principiile evanghelice de adevăr, dreptate, libertate, bucurie şi pace în Duhul Sfânt, principii ce prefigurează Împărăţia lui Dum­nezeu pe pământ precum şi în cer[20], însă trebuie să evite categoric orice colaborare cu politica sau cu organizaţiile oculte potrivnice lui Dumnezeu[21], pentru ca să poată deveni „lumina lumii şi sarea pământului”[22], după chipul şi „starea bărbatului desăvârşit la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”[23], adică omul hristic.
• ^· Aceste ţeluri creştine trebuie să reintre în circui­tul valorilor umane ţinând cont de libertatea fiecă­ruia, de comunitatea de iubire şi de strădania fi­rească a omului după fericirea terestră în comun, în drumul lui spre veşnicie.
• · Creştinul, pentru a evita eşecul, trădarea chipului adevărat al omului, drama pământească de a fi silit să trăiască rupt între două lumi, trebuie să se lepede de chipul modern al acestei lumi, să‑L mărtu­ri­seas­că pe Hristos şi Evanghelia Lui şi să rămână un membru activ al Bisericii[24].
• · Lepădarea de chipul acestei lumi nu înseamnă fuga de lume, nici militantismul indivizilor în lupta con­tra altor indivizi, sau împotriva structurilor care men­ţin nedreptatea socială, ci reprezintă urmarea lui Hristos, poate înseamnă o alternativă pentru cei care doresc să cunoască pe Hristos şi înseamnă că „fiii luminii sunt mai înţelepţi decât fiii acestui veac”[25].
• · Vindecarea sau revitalizarea corpului social trebuie să se facă în Duhul şi în numele lui Hristos, adică paşnic, prin exemplul personal şi comunitar, creşti­nul să fie „sarea pământului” şi „lumina lumii”[26], şi orice faptă bună, pe care o săvârşeşte, să o facă din dragoste pentru Dumnezeu şi aproapele, ţinând cont de libertatea persoanei.
• · Este contradictoriu să vorbim de „etică socială” obi­ectiv aplicabilă, din moment ce evenimentul co­muniunii se judecă exclusiv în cadrul libertăţii per­sonale. Când se impun în mod convenţional sau cu forţa modele în afara persoanei, sau când dorim „să creăm de sus” o comuniune cu programe defi­nite şi cu legi strict economice sau raţionale, cu reguli ireale de libertate şi de justiţie, sau de orice altă „valoare” obiectivă, muti­lăm însăşi viaţa şi îi chinuim pe oameni[27].

1. Concluzii

Activitatea fasonatorilor, a îndrumătorilor de gândire şi a instructorilor noii ere  oculte contribuie atât la „liniştirea”şi „letargia” în care s-au afundat societăţile occidentale[28], cât şi la „distrugerea creativă”, pentru impunerea Noii Ere a Vărsătorului.

Toţi cei care urmăresc „noua” eră mondialistă cu spirit analitic şi critic constată că instructorii formatori contemporani – fie „militanţi”, fie folosiţi fără să conştientizeze scopul activităţii, pun în lucrare, la toate nivelurile societăţii, mai ales următoarele maşinaţiuni:

• Neutralizează omul „vechi” şi fac să dispară experienţa şi cuceririle a mii de ani, intervenind „remediuitor” în fiecare sector al vieţii lui, făcându-l astfel pe om să-şi piardă – treptat şi fără să-şi dea seama – convingerile sale, precum şi capacitatea personală de gândire, de judecată, de punere în valoare, de ierarhizare şi de hotărâre.
• Distrug omul „vechi”, idealizând „noul” model, omul căzut, „fiinţa umană”, adică omul care ignoră faptul că i-a fost neutralizată voinţa, deoarece i-a fost înlocuită artificial cu patimi „fără limite” în viaţa lui morală, sexuală, familială, culturală, religioasă etc.
• Construiesc omul „nou”, „îndrumând” lumea „bună” cu „noi” tendinţe din cele descoperite „ştiinţific”, „pentru binele lui”. Îl îndrumă cum să se îmbrace, cum să se distreze, pe cine să admire, pe cine să imite, ce să cumpere, ce să mănânce, ce să cânte, ce să citească, ce să creadă şi ce să adore, cum să gândească, cum să facă gimnastică, cum să facă dragoste, cum să se comporte cu copiii săi, chiar şi cum să respire, cum să doarmă, cum „să-şi controleze visele”, dar şi cum să moară şi cum să dispună de corpul său.
• Povăţuiesc spre fatalism (dispariţia libertăţii şi a voinţei), iniţiind lumea în ocultism (amestecând adeseori în el şi Creştinismul), în religiile orientale şi ale Noii Ere (karma, spiritism, călătorii în vieţile anterioare), în astrologie etc. Se ştie că, „Dogma reîncarnării va fi unul dintre principalii factori determinanţi ai Noii Religii Mondiale.”[29]
• Instaurează subcultura Noii Ere: Cheamă la emisiuni „serioase” persoane cu „puteri”, „terapeuţi”, „văzători”, astrologi etc., dar nu vorbesc despre furtuna generalizată a consumului de droguri, a erotismului pervers, a vrăjitoriei şi satanolatriei etc.
• Legalizează, indirect, toate ereziile, sectele şi noile religii care au „profeţit” venirea unei Noi Ere, unei Lumi Noi etc., acceptând şi ei înşişi Noua Eră a Vărsătorului ca un fenomen natural ireversibil.

Aşadar mişcări creştine şi necreştine, organizaţii internaţionale, naţionale oculte, secrete sau discrete  încearcă să reconstituie – fie şi numai în cadrul socialului – unitatea universului spart de iscodirea modernă şi să instituie un Arhitect‑colectivitate, în locul Dumnezeului Creator, Tată şi Mântuitor, să instituie transcendenţa natu­rală a socialului şi a ocultismului faţă de individ în rolul transcen­denţei absolute a Divinităţii; toate aceste încercări Biserica nu le poate privi decât ca pe o formă de neo‑păgânism dusă până la satanism. O astfel de „fericire pământească la­olaltă” oferă nălucirea unei false aşteptări paradi­siace, adică un „rai trist”, fără Dumnezeu[30], în care adevăratul dumnezeu este Antihrist.

Pr. prof. dr. Mihai Valică

[2] Ibidem.

[3] Pr. Antonie Alevizopoulos, Ocultism, Guruism, „Noua Eră”, ediţia Sf.Mitropolii a Nikopolei, Preveza 1990, p. 98.

[4] Pr. Antonie Alevizopoulos, Ocultism, Guruism, „Noua Eră”, ediţia Sf.Mitropolii a Nikopolei, Preveza 1990, p. 102.

[5] Vezi pe larg Gheorghe-Cristian Popa, Părerea Bisericii despre sfârşitul lumii, în ziarul Lumina, 13 Noiembrie 2010.

[6] Vezi pe larg Pr. Dan Bădulescu Împărăţia răului: New Age, Ed. Christiana, Bucureşti, 2001.

[7] Ibidem.

[8] Matei 24, 36.

[9] Matei 5, 14.

[10] Ioan 8, 12: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

[11] Vezi I Corinteni 12, 12‑14.

[12] Evrei 13, 14.

[13] Vezi pe larg pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-166.

[14] Ioan 10, 10.

[15] Vezi Luca 12, 13‑14: „Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moş­tenirea. Iar El a zis: Omule, cine M‑a pus pe Mine judecător sau împăr­ţitor între voi?“.

[16] Iov 41, 1-34.

[17] Pentru raportul ortodox dintre Biserică şi politică, cf., între altele, Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica Părintelui Stăniloae de dinainte de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Pre­da, Biserica în Stat. O invi­taţie la dezbatere, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999.

[18] Vezi pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-173.

[19] Vezi pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-170.

[20] Vezi Romani 14, 17; Matei 5, 1‑7, 29; Matei 6, 33; I Petru 3, 14.

[21] În acest sens Sf. Sinod al BOR a condamnat plenar masoneria în 11 martie 1937. Vezi “Studiu Asupra Francmasoneriei” de Î.P.S. Mitropolit Dr. Nicolae al Ardealului”, Cronica internă B.O.R., 55 (1937) nr. 3-4 Martie – Aprilie”"Istorie, Manual Pentru Cls. a-X a” ed. Corint.

[22] Matei 5, 13-14.

[23] Efeseni4, 13. Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit

[24] Vezi pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-176.

[25] Luca 16., 8.

[26] Matei 5, 13‑16.

[27] Vezi pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 169-174.

[28] Noua ordine mondială în informatică. Ură împotriva gândirii, Denis Duclos, sociolog şi director de cercetare la National Centre for Scientific Research, ziarul «Kiriakatiki Elefterotypia», (Le Monde Diplomatique), 21. 02. 1999, p. 38 ş. u. Şi: «Essai de psychologie contemporaine, Ι. Un nouvel age de la personnalite», Le Debat, Marcel Gkose, iunie 1998.

[29] Texe Marrs, Book of New Age Cults and Religions, în greacă la editura «Stereoma», Εgnatia 108, p. 243.

[30] Vezi pe larg pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-176.

Nu înţelegeam de ce preoţii ortodocşi nu tratează acest subiect în predicile lor. Nu înţelegeam de ce pe site-uri sunt prezentate ca probleme doar ereziile, cipurile sau homosexualitatea. Îmi dădeam un singur răspuns, la care am ajuns după ani de zile de discuţii şi corespondenţă cu tinerii, după conferinţe ţinute de la un capăt la celălalt al ţării. Pe nimeni nu interesează problemele tinerilor. Sau, pe aproape nimeni.

Tinerii sunt împărţiţi în două categorii – în categoria tinerilor care merg duminică de duminică la biserică, fiind exemple pentru ceilalţi, şi tinerii pierduţi. Dar această împărţire e superficială.

Mi-a plăcut mult răspunsul unui părinte foarte cunoscut la o întrebare primită la o conferinţă organizată de A.S.C.O.R.

- Părinte, ce părere aveţi despre tinerii din ziua de azi?

- Eu nu pot spune că îi cunosc pe tinerii din ziua de azi, eu îi cunosc pe cei care vin la noi la mănăstire.

Răspunsul este obiectiv. Mulţi dintre vorbitorii ortodocşi îşi aleg teme şi vorbesc tinerilor despre lucruri care aceştia nu au nicio legătură  – sau aproape nicio legătură – cu problemele lor, cu frământările lor. Am constatat acest lucru şi după ce am tipărit mai multe cărţi şi articole legate de problemele tinerilor. Dau un singur exemplu. Înainte să tipăresc primul volum din trilogia Tinerii şi sexualitatea, un preot de mir, coleg de doctorat în Tesalonic, a ameninţat că va scrie un articol împotriva cărţii mele, imediat ce va vedea lumina tiparului. Cartea a apărut, dar articolul preotului respectiv nu a mai fost scris. După câteva luni, fiind în trecere prin Bucureşti, părintele Teofil de la Slănic a citit într-o noapte volumul respectiv. A doua zi ne-am întâlnit şi mi-a spus: „Până la ora trei noaptea am stat şi am citit. E o carte de mare valoare. Ar trebui să o citească mulţi tineri.” „Părinte, i-am spus eu, dar au fost voci care au zis că nu trebuia să spun lucrurilor pe nume, că trebuia să vorbesc mai voalat.” „Nu, aşa e bine, aşa trebuie să li se vorbească tinerilor…”

Ei bine, îmi dau seama că e foarte riscant să abordezi problema plantelor etnobotanice fără să stârneşti interesul tinerilor care nu au astfel de interese. Dar în acelaşi timp îmi dau seama că tăcerea poate avea efecte dezastruoase.

Sunt ani de zile de când primesc e-mail-uri de la tineri care fac diferite păcate – de pervesiuni sexuale până la tentative de sinucidere. Dar niciunul dintre ele nu mi s-a părut ca cel pe care l-am primit ieri de la un cunoscut. După ce l-a trimis, a mai trimis un mesaj, cu întrebarea: „Şi, acum, aştept înjurăturile. Vă rog, care-i primul?”

În loc să îl înjur, prefer să fac cunoscută durerea lui. (Ceea ce nu înseamnă că sunt de acord cu limbajul său, dar apreciez curajul lui de a spune sincer ce gândeşte. Mulţi dintre cei care se spovedesc în fiecare post sunt mult mai făţarnici când e vorba de a vorbi pe şleau despre căderile lor…) Şi nu pentru că îl cunosc, ci pentru că durerea lui este doar o fărâmă din durerea miilor de tineri prinşi în cursa drogurilor. Şi nu am să comentez mesajul lui, ci doar am să spun că, dacă nimeni nu va lua o atitudine fermă, înseamnă că îmbătrânirea şi rugina ne-au atins pe toţi.

Aş fi vrut să ţin o conferinţă pe această temă, într-unul din liceele în care am fost invitat să vorbesc postul acesta. Dar, întrucât – din motive pe care nu le explic aici – nu am binecuvântare să ţin conferinţe în acest post, mă adresez tuturor celor care vor vorbi tinerilor, rugându-i să nu vorbească doar despre ce li se pare lor că este important şi „vrednic de a fi pomenit”, să vorbească şi despre soluţiile la problemele pe care tinerii de azi le au. Fie că vrem, fie că nu. Fie că ne place, fie că nu…

Trebuie să reacţionăm cât mai repede (dar şi cât mai înţelept şi echilibrat!!!), altfel va fi prea târziu. Părintele Nicolae Tănase povestea odată cum a fost să vorbească unei tinere, pentru a o convinge să nu avorteze. Fata plângea, iar părintele tot explica. Până la urmă, fata i-a spus: „Părinte, dar aţi ajuns prea târziu la mine. Am avortat deja…” Dacă S.O.S.-ul care urmează nu va fi receptat la timp, Dumnezeu ne va cere socoteală…

„Acum 2 zile am fost la Cernica să mă spovedesc şi am întrebat un părinte bătrân, cu barba albă, cu capul de sfânt (ştiţi voi, nas coroiat, trăsături distincte, privire hotărâtă până la jertfă, înţelepciune epidermică), ce stătea la miruit, ce părere are despre magazinele etnobotanice. Dacă este de acord cu desfiinţarea lor definitivă (evident, întrebarea mi se părea ironică, pentru că mă aşteptam ca răspunsul să fie cel unul drept, pe care Însuşi Mântuitorul l-ar da într-o asemenea situaţie clară). Sper că ştiţi ce ravagii produc plantele etnobotanice asupra creierului şi fizicului tinerilor noştri, săracii de ei. Eu tocmai am ieşit de la dezintoxicare, dintr-un asemenea spital, mai exact de la Sfântul Stelian. Am văzut tineri care îşi mâncau fecalele, care se băteau cu demonii, care stăteau în pat nemişcaţi de luni întregi, care se ascundeau sub pat sau prin WC-uri, care aveau crize în care spuneau că vin pereţii înspre ei şi devin ca nişte foi de subţiri, care se plângeau că au singur gând în minte, adică, spre exemplu, să îţi vină, în continuu, fără oprire, 24 din 24, gândul: masa, masa, masa, masa, masa, masa, fără să poţi să rosteşti altceva decât acel cuvânt, am văzut tineri cu picioarele tăiate din cauză că se infectaseră pe dinăuntru, căci aceste substanţe ard, da, ard pielea şi tot ce ating, am văzut tineri care îşi dădeau drumul de la balcon pe ghena de la gunoi, cu orice preţ, pentru a evada şi pentru a se droga din nou, căci atunci când te apucă criza te doare în fund de orice altceva, am văzut părinţi pe jumătate paralizaţi din cauza sutelor de copii care mor săptămânal, sau ajunşi în spitale de nebuni, am văzut un tânăr care avea 20 de kilograme şi care rămăsese în comă, numai la mila lui Dumnezeu, căci doctorii nu îi mai găseau venă unde să-i bage acul perfuziei, toate venele fiindu-i distruse din cauza prea multelor injecţii făcute, am văzut tineri cărora le curgeau pieile de pe ei, căci asta este una dintre reacţii, aşa cum şerpii îşi schimbă pielea, am văzut tineri care nu mai ajungeau la toaletă, şi atunci rahatul se scurgea pe cracul pantalonilor de pijama, în timp ce aceştia fugeau plângând de necaz către toaletă, căci aceste substanţe îţi distrug, uneori pentru totdeauna, colonul, stomacul şi funcţiile de retenţie, am văzut tineri care erau aşteptaţi de către haite de ţigani la ieşire, haite de ţigani cămătari, la care erau datori cu zeci de milioane, etc. etc. etc. etc…

Ştiţi ce mi-a răspuns părintele luminat de Dumnezeu, cu faţa de sfânt şi care credeam că îmi poate schimba viaţa cu un cuvânt:

- Băiete, e vina lor, daca s-ar închide, oricum ar căuta în altă parte, şi ar fi şi mai rău, căci le-ar umple buzunarele traficanţilor de heroină.

- Deci dumneavoastră, i-am zis, stupefiat şi sincer, venindu-mi să-i dau o flegmă in barbă (scuzaţi-mă, dar asta a fost senzaţia, după cât am suferit eu şi părinţii mei şi soţia mea şi celelalte zeci de români amărâţi care dau peste aceste magazine), spuneţi să fie lăsate în continuare să funcţioneze, da?

- Da, mi-a răspuns idiotul de popă.

- Bine, părinte, atunci, să-ţi dea Dumnezeu şi ţie patima asta, să vedem dacă le mai vrei deschise, mânca-te-ar pârnaia.”

(Persoana care a pus diacritice la e-mail-ul de mai sus – pentru a fi mai uşor de citit pe blog –  s-a smintit de „blestemul”  de la sfârşitul mesajului, spunându-mi că ea nu ar vorbi aşa cu un preot. Dar mie tocmai asta mi s-a părut dureros, faptul că un preot reuşeşte să stârnească prin atitudinea lui indiferentă o reacţie atât de dură. Pentru că tânărul mersese la spovedanie, cu o grămadă de draci după el. Deşi ar fi putut să stea acasă, şi să facă cine ştie ce prostii…)

O întâmplare petrecută în 19 august 2001 m-a convins de aceasta. Ce oameni aleşi mi-a scos Dumnezeu în cale, şi cum am scăpat de la moarte sigură, din situaţia în care mă aflam!

Eram pe stradă când mi s-a făcut deodată rău. Am vomat cheaguri de sânge şi aproape mi-am pierdut cunoştinţa. La cererea mea, un taximetrist m-a dus la Spitalul Sfântul Ioan din capitală. De gardă, la Urgenţă, era o doctoriţă pe numele ei dr. Ariadna Kuejdean, primul înger pe care mi l-a trimis Dumnezeu. M-a consultat repede şi, după pierderea mare de sânge pe care o avusesem, am ajuns la o anemie post-hemoragică severă (6), cardiopatie ischemică, tensiune arterială 5. Personal, această doctoriţă m-a condus imediat în secţia de cardiologie, unde am fost ţinută sub aparate cinci zile, permanent, pentru a-mi restabili tensiunea şi anemia. În urma consultaţiei, diagnosticul era:

- ulcer gastric duodenal

- hemoragie digestivă, cu anemie post hemoragică 6

- infarct miocardic.

După redresare a urmat un consult amănunţit, însoţit de ecografii, şi doctorii au stabilit urgent intervenţie chirurgicală, sub rezerva biopsiei, care a durat optsprezece zile: ulcer gastric, crater ulceros de natură malignă.

Până la intervenţia chirurgicală au trecut nişte zile de groază. Am alergat la mănăstirea Radu Vodă, la Prea Sfinţitul Varsanufie, stareţul acestei mănăstiri, pe care îl cunosc din 1998, şi, având mare încredere în ajutorul şi dăruirea dânsului, i-am explicat situaţia şi i-am cerut binecuvântare.

La plecare, mi-a dăruit o seringă cu mir de la Sfântul Nectarie, să mă ung în fiecare dimineaţă. Am folosit mirul cu mare încredere în Dumnezeu şi în cel care mi l-a dăruit.

Când m-am prezentat la Spital pentru intervenţie, dintr-un ulcer malign, confirmat şi de medicii care mă consultaseră, chirurgul care urma să facă intervenţia, pe nume prof. dr. Radu Petrescu, mi-a zis: „Nu am ce tăia, rana s-a închis”. Minunea s-a produs datorită mirului primit de la candela Sfântului Nectarie.

La întoarcerea acasă, m-am dus iar la mănăstirea Radu Vodă, la racla Sfântului Nectarie, să-i mulţumesc, deşi atunci nu ştiam nimic despre viaţa Sfântului. La noi, la pangar, am văzut cele două cărţi (roşie şi albastră) cu viaţa şi minunile Sfântului Nectarie, sfântul secolului nostru. Le-am citit şi recitit, dându-le spre cunoaştere celor care au probleme de sănătate şi povestindu-le minunea prin care m-a vindecat Sfântul Nectarie. Abia citindu-i minunile, mi-am dat seama cât m-a ajutat Sfântul, şi i-am sfătuit pe cei care le lecturau să înceapă cartea roşie cu capitolul 2, pagina 72 – minunile sfântului, apoi prima parte cu viaţa lui, şi după aceea cartea albastră, tot despre Sfântul Nectarie (este mai detaliată şi redă foarte frumos viaţa şi minunile Sfântului). Purtându-i o vie recunoştinţă, simt nevoia să-l fac şi eu cunoscut celor care au probleme şi nu-l cunosc (ca şi mine atunci).

Cumpărând ambele cărţi (care s-au epuizat) le ofer spre informare, împreună cu relatarea mea, celor cu situaţii similare şi nu numai.

Îi felicit pe cei doi autori ai cărţilor care s-au ocupat să-l facă cunoscut pe Sfântul Nectarie, dar mă întrebam de ce nu se scriu şi la noi astfel de mărturii? Chiar astăzi, 10 august 2003 am aflat că la Mănăstirea Radu Vodă se strâng mărturii despre minunile sfântului, şi m-am grăbit să dau mărturia mea.

Deşi au trecut doi ani, încă nu mi-am revenit din acest miracol petrecut cu mine, care sunt o păcătoasă, dar Bun este Domnul şi minunate sunt lucrurile Lui, prin sfinţii Săi aleşi şi slujitorii plini de har. Slăvit să fie în veci numele Lui.

(Ileana Boncea – 10 august 2003, Bucureşti)

Din volumul “Sfântul Nectarie – Minuni în România”, Editura Egumeniţa, 2010