BLOG – DANION VASILE

(conferinţă Danion Vasile – Braşov, 4 martie 2007)

Sfântul Ignatie Brianceaninov spunea că „este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele Sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post”. Ceea ce vom şi face, întrucât întâlnirea din această seară nu va fi un simplu monolog, ci va avea o parte de întrebări şi răspunsuri…

A aborda o astfel de temă – postul – la vârsta pe care o am eu, adică la aproape 33 de ani, este, din start vă spun, un lucru nepotrivit. Nu stă în tradiţia Bisericii să vorbească despre subiecte duhovniceşti cei care au dinţi de lapte. Dar întrucât duhovnicul mi-a cerut să abordez astfel de subiecte în conferinţele pe care am fost invitat să le ţin, am să fac ascultare, dar am să precizez că mă adresez mai ales celor care nu au duhovnic. Pentru că cei care au duhovnic, au antrenor care-i călăuzeşte pas cu pas spre mântuire.

Unii dintre dumneavoastră aveţi duhovnic şi s-ar putea ca expunerea mea să vă plictisească. Mi-am asumat acest risc în deplină cunoştinţă de cauză. Pentru că ar fi fost pur şi simplu mândrie să-mi treacă prin minte a-i călăuzi pe calea postului pe cei care au duhovnic.

Într-o carte extraordinară, Înstrăinarea ethosului creştin, a părintelui Filotheos Faros, care a apărut la editura Platytera, în anul 2004, e un pasaj foarte frumos: „Această carte, care în esenţă nu e un produs al cunoştinţelor bi­blio­grafice, ci al experienţei, s-a născut din echivocul pe care starea lumii contemporane îl produce vis-a-vis de efica­citatea învăţăturii creştine. Ce se întâmplă cu făgă­duinţa lui Hristos de a mân­tui lumea? Foarte des avem impresia că creştinismul nu numai că a ratat mântuirea lumii, dar că, de asemeni, este responsabil pentru decăderea ei”. Cuvinte foarte grave! „Chiar dacă această impresie poate fi superficială şi într-o foarte mare măsură nedreaptă şi inexactă, nu trebuie respinsă fără a fi reexaminată”, spune părintele. „Există într-adevăr indicii pentru faptul că ceea ce este considerat a fi creştinism este responsabil pentru multe dezastre, cel puţin în lumea apuseană. Iar aceasta instituie imperativa necesitate de a se cerceta în ce măsură ceea ce este considerat creştinism este tradiţie autentică. Şi în ce măsură este denaturare şi falsificare a tradiţiei creştine autentice.”

În momentul în care abordăm subiectul postului trebuie să fim conştienţi de faptul că acest subiect i-a făcut pe mulţi să stea departe de biserică. Pentru că au confundat roadele postului cu anumite probleme psihice, cu anumite schizofrenii, cu anumite stări de tulburare pe care, ca duhovnic şi psihiatru, părintele Filotheos Faros le analizează cu exactitate în cărţile sale.

Şi ceea ce mi-a plăcut în această carte e că părintele zice cam aşa: sunt mulţi care vă prezintă o Ortodoxie din cărţi. În momentul în care vedeţi că realitatea nu seamănă cu ce scrie în cărţi, ajungeţi într-o mare criză. De asta cred că trebuie să prezentăm Ortodoxia aşa cum este ea trăită. Astfel încât omul care intră în biserică să nu aibă impresia unei rupturi, unei schisme la nivel sufletesc.

De altfel, textul părintelui Filotheos Faros începe foarte frumos. Primul capitol are titlul O relatare autobiografică sub autoritatea probatorie de trăire şi de viaţă – Foarte interesant! Adică nu vorbeşte din cărţi. Are curajul să scrie că ceea ce este în cartea lui este şi în viaţa lui.

Sunt unii care sunt foarte receptivi faţă de cărţi în care sunt recomandate posturi cât mai aspre. Le place să citească despre măsuri duhovniceşti de neatins şi le place să viseze, pentru că ei înşişi nu trăiesc ce scrie în cărţile respective, ei înşişi nu se află sub călăuzirea unui părinte sporit în viaţa duhovnicească, şi astfel de visători eşuează.

Un tânăr, care a ajuns de câteva ori şi la psihiatrie, mi-a scris tot felul de mesaje despre cum vrea el să schimbe lumea, să revoluţioneze lumea, să urce pe culmile sfinţeniei şi că el va lua cu siguranţă cununa muceniciei de la această lume căzută. Am încercat să-i tai aripile, că n-are o bază duhovnicească care să-i permită să se angajeze în operaţiuni de mântuire cosmică. Am regăsit la el dorinţa aceasta asupra căreia ne atenţionează şi Sfinţii Părinţi, că începătorul vrea să le facă pe toate.

A apărut o carte despre familie în care, la capitolul despre post, sunt date sfaturi din Filocalie. Şi m-a atenţionat cineva: „Uite, ce extraordinar, să le recomanzi soţilor să postească la măsura Sfinţilor Părinţi”… Mie mi-a stârnit un zâmbet pasajul respectiv, pentru că era utopic, pur şi simplu. Şi mă întrebam ce viaţă duce autorul respectiv. Pentru că în momentul în care zici: „iubitorii de Hristos trăiesc aşa”, iar tu nu trăieşti aşa, eşti mincinos.

Dacă Dumnezeu ţi-a dat har să trăieşti ca Sfinţii Părinţi, ţi-a dat şi sensibilitatea, şi darul discernământului prin care tu nu pui celui de lângă tine o povară mai grea decât poate duce.

Unul din criteriile după care se diferenţiază părinţii duhovniceşti de falşii părinţi duhovniceşti este că părinţii duhovniceşti autentici iau asupra lor juguri foarte grele şi sunt cât se poate de înţelegători cu neputinţele celorlalţi, pe când falşii duhovnici pun juguri foarte grele pe umerii celorlalţi, fără să le poarte ei înşişi.

Dragostea adevărată pe care ne-o dă Hristos nu ne face niciodată să-l privim pe cel de lângă noi ca pe un şobolan, ca pe o insectă. Părintele Steinhardt spune în Jurnalul fericirii ce impresionat a fost când, spovedindu-se duhovnicului său că nu vrea să-i mai dea bani nu ştiu cărui om, care suferea de o patimă, părintele a spus: „Lasă, dă-i! Şi roagă-te pentru el!” Şi părintele a înţeles că, într‑un fel, asta e Ortodoxia, că pe celălalt îl iubeşti şi nu-l mai analizezi după criteriul standard: „îi dau 15 mii sau 20 sau nimic…” În momentul în care îl iubeşti, te raportezi altfel la el.

În întâlnirea noastră am să folosesc şi câteva citate din anumite cărţi care pe mine m-au impresionat. Dar am să folosesc şi exemple din viaţa de zi cu zi. De ce cred totuşi că e nevoie şi de o anumită argumentare solidă în demersul nostru? Pentru că sunt unii care, din pricini de neînţelegere a credinţei ortodoxe, aduc argumente sectante contra postului, contra, contra, contra, şi nu cred că e rea voinţă în nelămuririle lor. Aşa că o să vreau să începem simplu, simplu de tot, aproape ca la şcoală.

Care a fost primul om care a postit? Adam. Dumnezeu i-a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facere, 2, 16-17). Adam a postit până când a încălcat cuvântul lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul binelui şi răului. Câtă vreme Adam a postit, viaţa lui a fost fericită, binecuvântată.

Cred că şi voi, ca şi mine, vă întrebaţi uneori cum era dacă n-ar fi păcătuit Adam. Ar fi fost extraordinar, pentru că oamenii n-ar fi cunoscut boala, necazul, durerea şi celelalte suferinţe. Şi totuşi, Adam a călcat postul şi istoria noastră e aşa cum o puteţi vedea, o istorie de războaie, de cataclisme – cataclisme mai ales la nivel personal.

Cred că dacă s-ar face o istorie reală a omenirii în care să se ţină seama de problemele prin care au trecut oamenii, ar fi mult mai dură decât istoria în care vorbim doar de bătălia de la Waterloo sau de la Rovine. Istoriile individuale sunt trecute cu vederea, însă, dacă le înmulţeşti cu câteva sute de milioane, înţelegi de fapt marea dramă în care se află şi s-a aflat omenirea.

În Vechiul Testament găsim sau nu găsim exemple de referiri la post? Găsim sau nu găsim? Puteţi să-mi spuneţi? Unde găsim? La Moise. Eu aş vrea să vă vorbesc despre două relatări biblice mai puţin cunoscute legate de post. Una este din Paralipomena, cartea a II-a, capitolul 20, în care Iosafat îi biruie pe amoniţi şi pe moabiţi. O să vă rog să citiţi cu atenţie, pentru că e foarte grăitor acest capitol, această întâmplare.

Au venit Moabiţii şi dimpreună cu ei au venit şi Amoniţii asupra lui Iosafat cu război. Atunci au venit unii şi au spus lui Iosafat, zicând: „Vine o mare mulţime de popor împotriva ta, de dincolo de mare, din Siria. Şi iată-i, se află la Haţaţon-Tamar, adică la Enghedi”. La vestea aceasta s-a înfricoşat Iosafat şi şi-a îndreptat faţa sa, ca să caute pe Domnul, făcând cunoscut tuturor din tot Iuda ca să postească.

Ce a făcut Iosafat? A auzit veste de război, nu prea aveau şanse să biruie duşmanii, şi atunci a înţeles că nădejdea lor trebuie să fie de fapt la Dumnezeu. Şi i-a pus să postească.

Deci s-a adunat Iuda ca să ceară ajutor de la Domnul şi au venit din toate cetăţile lui Iuda ca să roage pe Domnul.

N-au lipsit postul de rugăciune. Postul nu lucrează magic, de la sine.

Iar Iosafat a stat în mijlocul adunării lui Iuda şi a Ierusalimului, la templul Domnului dinaintea curţii noi şi a zis:”«Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri! Nu eşti Tu oare Dumnezeu în cer sus, domnind peste toate regatele popoarelor şi n-ai Tu oare în mâna Ta tăria şi puterea, încât nimeni nu este să-Ţi stea Ţie împotrivă? Dumnezeul nostru, oare nu Tu ai gonit pe locuitorii acestei ţări din faţa poporului Tău Israel şi ai dat-o pe veci urmaşilor lui Avraam, pe care îl iubeai? Şi ei s-au aşezat în ea şi Ţi-au zidit templu sfânt numelui Tău, zicând: «De va veni vreo nenorocire peste noi, ori sabia care ne pedepseşte, ori vreo boală molipsitoare, sau foamete, şi noi vom sta înaintea templului acesta şi înaintea feţei Tale – căci numele Tău este în templul acesta – şi vom striga în strâmtorarea noastră, către Tine, Tu să ne asculţi şi să ne izbăveşti».

Şi acum, iată Amoniţii, Moabiţii şi locuitorii Muntelui Seir, prin ţara cărora Tu nu le-ai îngăduit Israeliţilor să treacă, când veneau ei din pământul Egiptului, ci au trecut pe lângă ei şi nu i-au nimicit, iată, ei vor să ne răsplătească, fiindcă au venit să ne izgonească din stăpânirea Ta, pe care ne-ai dat-o de moştenire. Dumnezeul nostru, judecă-i Tu, căci noi n-avem nicio putere împotriva acestei mari mulţimi care a venit asupra noastră şi nu ştim ce să facem; dar ochii noştri ne sunt la Tine”.

Şi stăteau toţi Iudeii înaintea feţei Domnului şi copiii cei mici ai lor, femeile lor şi feciorii lor.

Atunci S-a pogorât Duhul Domnului în mijlocul adunării peste Iahaziel, fiul Zahariei, fiul lui Benaia, fiul lui Ieiel, fiul lui Matania, levit dintre fiii lui Asaf. Şi acesta a zis: «Ascultaţi toţi ai lui Iuda şi locuitorii Ierusalimului şi tu, rege Iosafat! Aşa zice Domnul către voi: să nu vă temeţi, nici să vă spăimântaţi de mulţimea aceasta mare, căci războiul nu este al vostru, ci al lui Dumnezeu».

În momentul în care noi mergem pe calea postului, arătăm că lăsăm viaţa noastră în mâinile lui Dumnezeu. Că deşi şansa noastră de a supravieţui în această lume post-creştină este foarte mică, totuşi războiul acesta nu este al nostru, este al lui Dumnezeu. Dacă noi ne facem porţia noastră, Dumnezeu va fi cu noi.

Spunea Sfântul Vasile cel Mare că „dacă ar domni postul, nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale, n-ar mai fi închisori. Pădurile şi pustiurile n-ar mai avea tâlhari, oraşele – denunţători, iar mările – piraţi. Dacă oamenii ar fi ucenicii postului, nu s-ar mai auzi glasul celui care cere birul”. Dacă ar domni postul. Dacă!…

Însă nu numai că nu domneşte postul, dar i se răpeşte şi teritoriul pe care-l mai are. Din ce în ce mai puţini oameni merg cum trebuie pe calea postului. Zicea tot Sfântul Vasile: „Dacă oamenii ar lua postul ca sfătuitor al faptelor lor, n-ar mai fi nici o piedică să domnească pacea adâncă în toată lumea, nu s-ar mai răscula popoarele unele împotriva altora, nu s-ar mai bate oştirile”. Aşa cum am văzut la televizor şi o să mai vedem că se bat. De ce se bat? Pentru că oamenii, în loc să se mulţumească cu ce le‑a dat Dumnezeu, vor să fie hrăpăreţi, să aibă din ce în ce mai mult şi atunci iau şi ce nu le aparţine.

Legea postului e foarte simplă: să renunţi şi la ceea ce ai putea avea. Pentru Dumnezeu.

Cum să postim? Foarte greu cuvânt. Pentru că de mâncare şi de cine ştie ce băutură te poţi lăsa. Dar cel mai greu post e postul în care renunţi cu adevărat la patimile tale şi mai ales la mândria ta şi te dăruieşti lui Hristos.

Cum arată postitorii noştri? Postitorii noştri arată expresiv, să zic aşa. Se vede că sunt postitori. Vor să ne convingă că ei postesc, că ei sunt oameni duhovniceşti, cu o expresie cât mai aspră a feţei, şi o convingere, o siguranţă de sine că ei sunt deasupra celorlalţi. Şi dacă ar fi să îi comparăm cu vameşul şi fariseul din pilda evanghelică, am vedea că se aseamănă, din păcate, în mare măsură fariseilor. Şi dau cu pumnul în piept că uite ce oameni ai lui Hristos sunt ei, pentru că au renunţat la brânză, lapte, carne şi vin.

Găsim în cartea profetului Isaia un pasaj impresionant, prin care suntem mustraţi mulţi dintre cei care ţinem postul doar de mâncare. Eu mă întrebam dacă sunt în această sală de conferinţă trei oameni care postesc cum trebuie… Prefer să nu dau un răspuns public. Deşi mi-aş dori să dau. Dar nu sunt la măsura duhovnicească la care să pot mustra pe cei care postesc doar cu gura, aşa că am să dau un răspuns din cartea profetului Isaia. Ţineţi minte, că nu e greu să găsiţi şi să citiţi voi înşivă în Sfânta Scriptură: capitolul 58 din cartea profetului Isaia. Vă rog să-l citiţi, să-l recitiţi acasă. Zice Domnul:

În fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu.

Până aici ne place.

Pentru ce să postim dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri.

Şi aici, cei care nu sunt patroni de firme, sau cei care n-au în subordinea lor alţi oameni, zic: „Ne-am scos! Noi nu-i asuprim pe lucrătorii noştri, deci osânda aceasta ne e străină”.

Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.

Câţi pot zice: „Da, eu postesc aşa cum trebuie, ca glasul meu, adică glasul rugăciunii mele, să se audă sus, în cer”. Câţi? Şi cei care zic în sufletele lor: „eu, eu” – aceia sigur nu postesc!

Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?

Întreabă chiar Domnul, în condiţiile în care noi nu ne culcăm nici pe sac, nici în cenuşă, nici nu ne plecăm capul ca o trestie, dimpotrivă, stăm cu nasul pe sus, să se vadă cât mai bine că noi suntem adevăraţii aleşi ai lui Dumnezeu, adevărata rezistenţă rezistentă. În timp ce ceilalţi trebuie să se smerească în faţa noastră, că nu sunt atât de robi ai lui Hristos precum noi.

Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând (Nu, tu te duci şi cumperi ultimul tip de cârnaţi de soia, bei lapte de soia cu sana de soia şi dai sume exorbitante pe produsele respective de post, în timp ce săracul stă în faţa blocului tău şi nu are nici măcar pâine. Dar tu ţi-ai făcut postul, eşti fericit că nu ţi-ai luat şi şniţele de soia, deci consideri că n-ai uitat de culmea gastronomiei postitoare şi tu eşti fericit. Dar zice Domnul că nu-I place postul tău. Chiar dacă tu încerci să-ţi repeţi în faţa oglinzii: „Cred că lui Dumnezeu Îi place! Cred că lui Dumnezeu Îi place!”, dar şi tu, într-un fel, în sufletul tău, simţi că ceva e putred, că dacă lucrurile ar fi fireşti, n-ai simţi nevoia să te justifici, nu te-ar mustra conştiinţa.)

Adăposteşte în casă pe cel sărman (Greu cuvânt! Foarte greu cuvânt! Cine poate să-l adăpostească pe cel sărman în casa sa? Găsim în Vieţile Sfinţilor astfel de oameni. Din păcate, în zilele noastre avem foarte, foarte puţină credinţă, dar dacă nu putem, n-avem atâta credinţă să-l adăpostim în casa noastră, măcar să încercăm să-l ajutăm să-i fie mai bine acolo unde trăieşte.)

Pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Cine nu vrea asta? Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Toţi vrem să fim înconjuraţi de harul lui Dumnezeu.

Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; (Abia atunci te va auzi. Că dacă tu strigi: „Doamne, Doamne” şi ai în faţă tona de bucate şi transformi postul în nepost prin ghiftuiala de care ai parte) … la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.

Şi se încheie capitolul: Atunci vei afla desfătarea ta în Domnul. Eu te voi purta în car de biruinţă pe culmile cele mai înalte ale ţării şi te voi bucura de moştenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a grăit acestea.

Greu cuvânt! Ştiţi că e şi-n Psaltire cuvântul: Deşteaptă-te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te şi nu ne lepăda până în sfârşit (Ps. 43, 25). Ni se pare că noi facem ce trebuie să facem, dar Dumnezeu doarme. Dumnezeu nu doarme! Dumnezeu stă tot timpul şi aşteaptă ca noi să facem ceea ce trebuie să facem. Ca postul nostru să ne fie cu adevărat armă duhovnicească în lupta împotriva patimilor şi a diavolilor.

Sunt unii care trec prin post fără ca postul respectiv să-i schimbe. Dacă eşti acelaşi om după sfârşitul postului, înseamnă că n-ai postit. Nu poţi să faci baie şi să ieşi din cadă murdar. Decât dacă te-ai spălat fără apă. Dacă mergi pe calea postului, nu poţi să nu culegi roadele postului. Mi-aş dori, vă spun sincer, ca Dumnezeu să mă ajute să postesc aşa cum trebuie.

Nu vorbesc doar despre faptul că unii postesc greşit. Chiar ieri m-am spovedit ultima oară şi i-am spus părintelui meu: „Părinte, eu simt că nu postesc”. Pentru că e foarte uşor să te înfrânezi de la mâncare. Acuma e uşor să te înfrânezi de la mâncare când te-ai învăţat să te înfrânezi de la mâncare. Pentru că sunt unii pentru care o astfel de înfrânare e foarte, foarte grea.

Într-o vreme în care noi ne tot gândim cum să scurtăm posturile şi să renunţăm la ele, şi ne gândim ce uşor dezleagă unii postul de bucate, avem în faţă un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Femeile să postească şi ele, că şi lor le este postul tot atât de potrivit şi de firesc ca respiraţia. Copiii să fie adăpaţi cu apa postului, ca şi plantele bine crescute. Bătrânilor le este uşor postul, pentru că de mult s-au obişnuit cu el”. Ia spune asta unui bătrân din zilele noastre! Imediat o să-ţi aducă trei-patru rânduieli, că uite, ce uşor poate să aibă dezlegare de post.

Există un fel de curent pro-dezlegare de post, în care toţi oamenii vor să fie excepţia. Biserica face pogorăminte faţă de cei bătrâni, bolnavi, dar nu toţi bătrânii sunt şi bolnavi, şi nu toţi bolnavii trebuie să renunţe la post. Există boli uşoare pe care omul le poate duce fără să renunţe la post. Numai că omul, cum s-a îmbolnăvit cât de puţin, e fericit că este o excepţie. Suferim, din păcate, de această generalizare a excepţiilor şi uităm, pur şi simplu, ce înseamnă acrivie.

Biserica face pogorăminte, dar are această acrivie, trebuie în anumite situaţii să păstrăm şi asprimea. Monahii de la mănăstirea Studion a Sfântului Teodor Studitul au aplicat şi acrivia, opunându-se unei căsătorii care călca în picioare canoanele. Puteau să facă pogorământ aşa cum făcuse pogorământ marea majoritate a mănăstirilor din Bizanţ, neimplicându-se în disputa respectivă. Şi totuşi ei au spus: „Nu! Pogorământul la locul lui, acrivia la locul ei”.

De ce să postim, când putem să nu postim? Ce ne dă nouă postul? Ne uităm la cei din jurul nostru care postesc şi vedem un argument solid de a nu posti. Pentru că noi credem că dacă cei mai mulţi creştini au o credinţă superficială, înseamnă că ar fi de vină credinţa. Nu! Trăim o vreme de împuţinare a credinţei. Lucrul acesta e clar. Eu am să scriu curând un articol despre necredinţa unui popor credincios, în care am să analizez câteva statistici. Noi ne bucurăm că 87% dintre români sunt ortodocşi, dar nu ne dăm seama că sunt foarte puţini cei care vin de fapt la biserică. Nu ne dăm seama că sunt puţini cei care cred în viaţa după moarte. Sunt puţini cei care cred în existenţa iadului. Mi-a zis Dan Puric o chestie interesantă: „Ştii care e ultima întrebare a poporului român? Dacă există viaţă înainte de viaţă”. Pentru că din păcate viaţa noastră se transformă în moarte, în măsura în care Hristos e adevărul şi viaţa şi noi trăim departe de acest Hristos. Şi găsise Laurenţiu Dumitru o sintagmă tristă, dar realistă, apropo de basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte – „tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de viaţă”. O formulare în care se regăsesc mulţi din zilele noastre, a căror tinereţe e bătrână şi viaţa e o pregustare a morţii şi a chinurilor veşnice. Pentru că nu există de fapt viaţă în afara lui Hristos.

E firesc poate ca într-o conferinţă despre post să se vorbească mai mult despre rânduiala postului. Părintele Sofronie de la Essex, într-o cuvântare tipărită într-un volum tradus de părintele Rafail Noica şi apărut în anul 2004 la Editura Reîntregirea, spune ceva foarte interesant legat de post, şi anume că nu încercăm să copiem pur şi simplu rânduielile de postire ale părinţilor din vechime. Face referire la postul care se ţinea în Athos, dar spune: „Nu este obligatorie deplina înfrânare în cursul întregii săptămâni – se referea la prima săptămână din post; nu este obligatoriu nici până miercuri, nici până la prima Liturghie a darurilor mai dinainte sfinţite; nu-i obligatoriu nici măcar prima zi s-o treci fără a mânca deloc (se adresează în cuvântarea respectivă, evident, monahilor, pentru că dacă le-ar fi spus oamenilor care trăiesc în lume că nu-i obligatoriu să nu mănânce nimic întreaga săptămână, câţiva mai excentrici ar fi încercat şi după cinci zile îi găsea cu perfuzii la spital, dacă ar fi avut meserii mai dificile). Fiecare să-şi aleagă după puterile proprii. Fiecare de bună voie să întâmpine nevoinţa care se deschide înaintea noastră. Şi astfel ei vor fi în stare să treacă întregul post fără ca să piardă din vedere adevăratul ţel. Să întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii”.

Altfel spus: de ce postim? Facem antrenamente pentru Înviere. Nu vrem ca trupurile noastre să rămână prin sicrie şi în pământ şi credem că trupurile noastre vor învia. Pentru ca trupurile noastre să învie spre slavă şi nu spre osândă, noi ne antrenăm cu postul.

Cum postim? De la postul standard rânduit de biserică, în care nu mănânc carne, brânză, lapte, până la postul cel mai aspru pe care îl duci sub stricta îndrumare a duhovnicului. Nu demult am auzit doi băieţi pe stradă, cred că aveau 14 ani, poate, şi unul dintre ei, mai grăsuţ, îi explica celuilalt: „Măi, eu vara nu mănânc decât o dată pe zi!” Şi m-am întors şi mi-am dat seama că era mai gras, şi de asta îi explica ce asceză face. Şi mă gândeam: dacă-i spui unui copil să nu mănânce – pentru Hristos! – decât o dată pe zi, să vezi atunci opoziţie! Cu atât mai mult cu cât mâncarea de post nu e prea atractivă întotdeauna. Ieri, de exemplu, am gătit praz, primul praz din istoria familiei noastre. Şi băiatului nostru (am trei copii) nu i-a plăcut prazul şi nu voia să mănânce. Eram singur acasă, soţia nu era şi mă gândeam cum să-l conving să mănânce praz. Şi n-am reuşit. Şi atunci, am cedat – aparent – şi am zis: „Bine, uite!” – m-am dus la frigider, am scos carnea şi am zis: „Uite, mănânci carne cu fetele, şi … m-am plictisit să mă contrazic cu tine!” Avem şi două fete, de trei ani şi patru ani, şi ele nu postesc. „Pune carnea la loc în frigider!” Zic: „Nu, nu, asta o mănânci şi după aia s-a rezolvat!” „Nu, tată, du carnea la frigider!”

Şi am scăpat. Adică l-am ajutat să înţeleagă că nu există a treia variantă. Vrei să posteşti, posteşti. Nu vrei să posteşti, nu posteşti. A treia posibilitate nu există. Dacă vrei să posteşti, mănânci ce e de post, dacă nu vrei să posteşti…

Aude că bunica lui a făcut sarmale. „Tata, sar­ma­lele sunt cu carne?” „Da.” „Dar ce carne este?” „Carne de post.” A rămas foarte mirat. Eu m-am jucat puţin, am vrut să văd dacă înţelege că nu poate să fie carne de post şi carne de dulce. Şi i-am explicat că erau sarmale făcute cu orez şi fără carne.

Acuma, cred totuşi că atunci când eşti căsătorit, viaţa ta gastronomică nu seamănă deloc cu viaţa ta de burlac sau de burlacă. Până să întemeiezi o familie, eşti liber să mănânci doar pâine cu mere, cu… treaba ta, ce mănânci, cum mănânci, pateuri de pe stradă şi cu asta, basta.

În momentul în care eşti căsătorit şi ai copii, cred că ţi se cere de la Hristos să fii un bucătar bun, să-ţi hrăneşti copiii cum trebuie. Nu trebuie ortodocşii noştri să fie anemici şi să stea numai pe patul de spital. E adevărat că e nevoie de foarte multă delicateţe în a-i lua cu frumuşelul pe copii să postească, pentru că dacă tu le impui astăzi să postească, ei peste cinci ani vor renunţa.

Între scrisorile pe care le primesc de la tineri, şi de la oameni chiar la 30-40 de ani, nu mai sunt chiar la prima tinereţe persoanele respective, spun că i-a îndepărtat de biserică dusul cu forţa, de bunica, de bunicul. Şi chiar citesc pe site-urile tinerilor – mă interesează cum gândesc tinerii care stau departe de Hristos – că impunerea asta de care au avut parte unii în familie are efecte inverse când ei ajung la o anumită vârstă.

Cred că e foarte important să faceţi o investiţie, cei care n-aţi făcut-o până acum, şi să vă cumpăraţi cărţi cu mâncăruri de post. Nu una – eu am aici una ca exemplu – două, trei. Astfel încât cei care mănâncă mâncarea de post să nu se plictisească. Tu, dacă vrei, poţi să mănânci numai pâine cu ceai, că poţi tot. Dar dacă găteşti pentru ceilalţi, trebuie să le uşurezi postul.

Zice tot părintele Sofronie: „Dacă mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, acesta se răzvrăteşte şi pretenţiile lui cresc. Nu are chef de rugăciune”. Şi aşa şi este. Ia încercaţi voi să vă ghiftuiţi bine şi apoi puneţi-vă în genunchi la rugăciune. Dar ce zic de rugăciune? Eu de obicei fac curat sâmbăta, cu soţia, după ce mâncăm cu copiii micul dejun. Şi ieri am făcut înainte să mâncăm. Şi a fost mult mai uşor să fac curat. I-am şi zis: „de acum schimbăm programul, pentru că mult mai uşor îi e trupului să facă efort pe stomacul gol”. Şi asta o ştiu şi trebuia să o ştiu şi ca sportiv. Am făcut sport de performanţă. Dacă mănânci înaintea antrenamentului, adio competitivitate.

Zice însă aşa părintele Sofronie: „Dacă-mi smeresc trupul prin post fără de măsură, în suferinţa înfrânării ia naştere, pentru o vreme, un teren prielnic pentru rugă­ciune. Dar după aceea trupul devine neputincios şi nu vrea să urmeze duhului”. Şi aşa şi este. Noi nu postim pentru a ajunge pe culmea postului vreme de trei zile. Noi postim pentru că înţelegem postul ca pe o treaptă în creşterea noastră duhovnicească.

Înainte de a intra în biserică, de a mă apropia de viaţa bisericii, am făcut yoga şi îmi doream să renunţ definitiv la mâncare. Adică să nu mai mănânc în viaţa mea nimic. Evident că nu puteam începe brusc. Auzisem de marii asceţi care trăiesc cu câteva boabe de orez, şi mă gândeam că o să încep: o zi pe săptămână, două zile pe săptămână, trei zile, patru zile.

Şi o zi mi-era uşor, două a fost uşor, trei uşor, patru uşor, am postit o săptămână întreagă, una cu apă – e mult mai uşor să posteşti cu apă decât fără apă – şi alta post total. Şi în vremea aceea mi se părea banal să posteşti.

Eu vă spun că e mai greu să ai viaţă de familie, să trebuiască să lucrezi, una-alta, să ai grijă de copii, şi să ţii post rânduit de biserică, decât să ţii post negru când stai de unul singur în casă şi slujeşti puterilor întunericului. Pentru că în momentul în care făceam yoga, îmi închinam viaţa diferitelor puteri cosmice şi, implicit, diavolului, fără să-mi dau seama, şi atunci diavolul mă întărea.

Am încercat şi ca ortodox să fac exhibiţii la nivelul postului, şi chiar l-am forţat pe duhovnic să-mi dea binecuvântare să ţin posturi aspre, şi mi-a dat, şi nu mi-a fost bine. Repet: scopul nostru nu este de a ţine acum un post cât mai eroic. Scopul nostru este ca prin postul respectiv să facem efortul cel mai mare pe care-l putem face în momentul respectiv fără să bruscăm structura noastră duhovnicească.

Există tineri râvnitori care sunt nemulţumiţi de duhovnicii lor, care nu-i lasă să ţină post negru şi ei cred că un post negru e cheia vieţii duhovniceşti. Nu e cheia vieţii duhovniceşti un post negru. În momentul în care tu ai dobândit Duhul Sfânt prin rugăciune, prin smerenie, prin iubire de Dumnezeu şi iubire de aproapele, atunci încet-încet Dumnezeu te poate ridica la anumite măsuri mai aspre de nevoinţă. Dar dacă tu încerci să dobândeşti smerenia prin posturi aspre, te vei umple de mândrie şi vei pierde şi sănătatea trupească şi pe cea duhovnicească.

Spune la Levitic, legat de post (Levitic 16, 31): Să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. Trebuie să smerim sufletele prin post, nu să ne mândrim prin post. Pentru că pierdem cununa. Postul nu are plată în sine însuşi.

Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă postim înfrânându-ne numai de la mâncare, după trecerea Păresimilor va trece şi postul, iar dacă ne înfrânăm de la păcate, postul nostru va continua. Şi vom avea mereu folos din el”. E vorba până la urmă de o stare de spirit.

E un film pentru tineri unde în centrul acţiunii stau dansul hip-hop şi muzica hip-hop. Şi un tânăr îi explică unei fete că hip-hopul nu e muzică, e un mod de viaţă; nu e ceva ce faci zece minute, o jumătate de oră, cât dansezi. Şi m-am gândit că până la urmă şi eroii filmului înţeleg că ceea ce faci te schimbă.

Şi dacă transferăm cuvântul în viaţa noastră duhovnicească, postul nu e un capriciu, nu e un hobby, e un mod de viaţă. A înţelege că scopul vieţii acesteia nu e exacerbarea plăcerilor şi a poftelor trupeşti. Zice Sfântul Apostol Pavel: Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri! (I Cor. 15, 32) Adică: Dacă Hristos nu a înviat, să bem şi să ne veselim! Că nu are nici un rost să ne mai gândim la cele duhovniceşti… Clar! Dar noi credem în Înviere…

Aţi auzit poate de marele tam-tam care s-a făcut cu aşa-zisa descoperire a sicrielor lui Hristos şi al Mariei Magdalena şi apostolilor şi ideea care e? Să ne convingă că de fapt Hristos n-a înviat. Dacă Hristos n-a înviat, hai să bem şi să ne veselim şi să trăim pentru această lume, în patimi, şi să ne închinăm diavolului în cele din urmă. Numai că Hristos a înviat şi noi vrem să ne pregătim pentru Înviere.

Ce mâncăm? Luaţi cărţile de bucate şi, după posibilităţi, alegeţi-vă. În momentul în care vrei ca masa de post să-ţi fie post, n-o să te ghiftuieşti cu orez cu ciuperci şi cu salate. Pentru că degeaba te-ai ghiftuit cu mâncare de post, pentru că starea pe care ţi-o dă ghiftuiala nu e diferită de starea pe care ţi-o dă mâncarea de frupt, de dulce. E adevărat însă că nici mâncarea de post nu e parcă la fel de săţioasă ca mâncarea de frupt, asta e adevărat. Mănânci puţin de frupt, te-ai săturat, parcă de post simţi nevoia să mănânci mai mult.

Cât mănânci? Acuma Dumnezeu nu o să ne impună aceeaşi rânduială de post tuturor. Toţi să mâncaţi trei farfurii de mâncare, şi să beţi şase căni sau una… Sfântul Atanasie Athonitul, un sfânt datorită căruia a înflorit monahismul de obşte în Sfântul Munte, mânca foarte mult. Şi, pentru că era un apărător al vieţii de obşte, îşi făcuse duşmani chiar în Muntele Athos. Şi, atunci când a murit – s-a prăbuşit o dată cu cupola bisericii care era în construcţie – unii au zis că Dumnezeu l-a pedepsit pentru viaţa sa neduhovnicească… Nu era aşa! Organismul Sfântului Atanasie era radical diferit de al celor din obştea în care trăia. Aşa era organismul lui, să mănânce mai mult… El, mâncând să zicem de trei ori mai mult decât alţii, postea mai tare decât cei care mâncau numai pâine şi apă. Foarte dificil până la urmă să zici: „uite, ăsta e postitor, ăsta nu e postitor”. Vezi-ţi de tine. Cu tine e simplu. Ştii, după ce ai mâncat, dacă mâncarea respectivă a fost de post sau n-a fost de post, sau a fost de post numai teoretic. Adică, dacă nu cumva prin ghiftuiala cu bucate de post ai pierdut plata postului.

Nu intră în întâlnirea noastră de astăzi a discuta cât de de post este mâncarea care conţine E-uri. Cât de post este soia prelucrată şi răsprelucrată care devine cancerigenă, că, de fapt, mănânci boală pe pâine.

Citind câteva mici materiale despre E-urile din mâncare, a început să glumească fiu-meu şi să spună să cumpărăm pufuleţi nu ştiu de care, E-uri şi cancer pe pâine, ceva de genul ăsta. A înţeles că produsele respec­tive care erau pentru copii, nu erau decât otravă curată. E de post să te sinucizi? Evident, nu! Nu e nici de dulce.

Şi totuşi, din păcate, observăm că se împlinesc profeţiile sfinţilor, care au zis că în vremurile din urmă, mâncarea va fi otrăvită. Şi aşa este. Iar apa e poluată… Ia gândiţi-vă, cei care aveţi peste 30 de ani, dacă vă imaginaţi voi, în copilăria voastră, că o să beţi apă plată cu grămada. Aici, în Braşov, poate nu e problema asta. Poate aveţi apă la robinet cât de cât acceptabilă, că sunteţi în zonă de munte. Dar în Bucureşti e jale. Sunt cartiere în care nu poţi să bei pur şi simplu apa de la robinet, că simţi imediat diferenţa, simţi că e ceva în neregulă.

Hrana devine din ce în ce mai otrăvitoare. Şi totuşi e dificil a spune că e mai bine să mănânci otravă de post decât mâncare naturală de dulce. Totuşi, noi trebuie să păstrăm rânduiala Bisericii. În acelaşi timp, însă, încercând să evităm şi ceea ce e toxic din produsele de post.

Are Laurenţiu Dumitru o relatare interesantă. Spune că i-a zis o elevă la şcoală: „Dom’ profesor, eu nu pot să mănânc de post, pentru că părinţii mă pun să mănânc ce mănâncă şi ei, dar pot să renunţ la Snickers-ul meu, pe care îl mănânc în fiecare zi şi e preferatul meu”. Şi el a spus: „ia uite ce interesant, eu mi-am dat seama că eu nu puteam să renunţ la sticla mea de Coca-Cola, pe care o beam zilnic”. Şi până la urmă, noi renunţăm la chestii de post, dar la mâncăruri care ne otrăvesc, pur şi simplu, sau la sucuri care ne otrăvesc, pur şi simplu, nu vrem să renunţăm. Şi noi postim bând doi litri de cola şi suntem foarte fericiţi că suntem nevoitori.

Nu vreau să întind foarte mult întâlnirea noastră, prefer să avem o discuţie cât de cât directă. Aş vrea totuşi să mai abordez câteva probleme. Legătura dintre post şi spovedanie. Aţi văzut şi voi că e într-un fel o modă să posteşti. Vedem staruri din lumea muzicii sau a filmelor care postesc, sunt darnici în a da declaraţii cum ţin ele posturile. Citisem chiar mai multe declaraţii ale actorilor, în ce măsură renunţau şi la viaţa sexuală în timpul postului şi spuneau: „Postul e să nu-l înşel pe soţul meu la vreme de post!” Şi mi s-a părut ciudată relatarea, dar sinceră.

În ce măsură trebuie să ne înfrânăm şi de la relaţiile trupeşti în timpul postului, subiectul e foarte delicat, dar am să încerc să-l abordez, întrucât e un subiect care pe mulţi îi frământă. Găsim în Vechiul Testament, la Daniel, o relatare că împăratul Darius, care-l aruncase pe Daniel în groapa cu lei, s-a dus în palatul său şi, de tristeţe, a petrecut noaptea în post şi nu au adus lângă el concubine. Iar somnul nu l-a mai prins. Deci până şi el, care era păgân, la vreme de post nu s-a înfrânat doar de la mâncare, ci şi de la concubine.

În ce măsură pot soţii de astăzi să se înfrâneze de la relaţii trupeşti în timpul postului? E mult de vorbit. Eu tot pregătesc o carte: Patul şi prejudecăţile. Introducere în dreapta iubire, şi sper să mă ajute Dumnezeu s-o tipăresc cât mai curând, pentru că am observat foarte multă ipocrizie în lumea noastră creştină în această privinţă. Mai ales în scrisorile pe care le primesc de la femei măritate, de la tineri căsătoriţi etc.

Vă recomand o carte extraordinară a unui părinte foarte cunoscut, unul din cei mai cunoscuţi teologi greci, Filotheos Faros. Tot el a scris şi Înstrăinarea ethosului creştin şi, dacă aceasta din urmă e o carte de o rigoare teologică extraordinară, cea­laltă – Manual de iubire – e o carte pe sufletele oamenilor căsătoriţi; efectiv, lip­sea în teologia ortodoxă o astfel de abordare, pentru că noi evităm pe cât putem subiectul sexualitate.

Şi totuşi părintele Filotheos a înţeles că dacă eziţi să discuţi despre o problemă, problema rămâne. Şi a reuşit să vorbească foarte frumos despre făţărnicia aşa-zişilor creştini care au o atitudine eretică faţă de trup, gnostică, spunând că trupul e rău, sufletul e bun, deci unul din scopurile vieţii creştine a celor căsătoriţi e înfrânarea de la unirea trupească. Părintele Filotheos Faros aduce argumente din Sfinţii Părinţi, chiar un citat din Sfântul Ioan Damaschin: „Unirea trupească în familia creştină este medicament”. Câţi dintre duhovnicii noştri au curajul de a-şi însuşi această mărturie patristică? Preferă să se eschiveze şi să arunce la colţ acest subiect extraordinar de important.

Eu, ca autor, recunosc că după ce intră să expună părintele Filotheos această perspectivă – şi-o să ia atâtea lovituri de la ipocriţi – mie mi-e mult mai uşor să vin în linia a doua. Deci mă bucur că există această introducere şi sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă ofer o carte de a mea adresată exclusiv celor căsătoriţi.

E foarte bine ca soţii să reuşească să se înfrâneze de la unire trupească în timpul postului. Problema care e? Că familia creştină ideală nu prea există. Un duhovnic din Franţa, care a stat multă vreme în Sfântul Munte Athos spunea: „De când sunt duhovnic, n-am cunoscut decât o singură familie creştină, din grămezile de familii care au trecut pe la mine la spovedanie”. O singură familie, restul – jale!

Aşa că e mai firesc să observăm caracteristicile, trăsăturile mulţimii respective care se află nu tocmai pe drumul cel bun. Şi să înţelegem că deşi ideal e ca soţii să se înfrâneze în timpul postului, nu trebuie ca postul să fie prilej de divorţ.

Cunosc oameni pe care postul i-a dus la divorţ. Am şi prieteni care ajung la mari conflicte din cauza postului. Sunt unii care se spovedesc la mari duhovnici de prin mănăstiri şi duhovnicul îi spune ucenicei sale: „Nu ceda, luptă-te cu soţul, nu-l lăsa, nu-l lăsa, nu-l lăsa să îţi batjocorească postul!” Şi, când femeile respective ajung în preajma divorţului, îmi scriu: „Acuma părintele care înainte îmi spunea să nu cedez mi-a zis: «E soţul tău, calcă postul, numai să nu ajungi la divorţ!»”

Şi răspund unor astfel de scrisori: „Femeie, dar nu ştiai că o să ajungi la divorţ impunându-i soţului un post pe care nu vrea să îl ducă? Nu era clar că dacă bărbatul tău nu e credincios, sau e puţin credincios, ajungi la divorţ? Pentru că altfel te înşeală, ajunge să transforme familia în iad!”

Cred deci că e nevoie ca în momentul în care abordaţi astfel de subiecte, cei căsătoriţi, la scaunul de spovedanie, să nu veniţi cu nişte refrene prestabilite, încercând ca voi să fiţi cei sfinţi, care vă luptaţi cu necredincioşii de lângă voi. Trebuie în primul rând să înţelegeţi starea la care se află şi să nu le puneţi poveri mai mari decât le pot duce. Pentru că dacă veţi avea răbdare cu ei, s-ar putea să aveţi surpriza de a vedea că în timp, în câteva luni sau în câţiva ani, ei or să fie mai răbdători decât voi. Şi poate or să vrea să se înfrâneze şi-n afara posturilor, şi voi o să ziceţi: „iertare, dar nu pot!” Şi atunci o să înţelegeţi pe pielea voastră ce greu e să vi se bage pumnul în gură.

Nu insist prea mult asupra acestui subiect, întrucât ne aflăm în postul Sfintelor Paşti, şi e cel mai aspru post pe care l-a rânduit Biserica, atâta spun celor căsătoriţi: „aveţi grijă ca postul vostru să nu ducă la divorţ sau la distrugerea iubirii dintre voi…”

Mi-au spus nişte cunoştinţe de problemele lor, soţia mi-a zis că au ajuns la chestiuni foarte mari, şi i-am spus: „Tu l-ai îndreptat pe soţul tău spre divorţ”. Soţul a vorbit cu o avocată, i-a cerut sfaturi legate de divorţ şi i‑am spus ei, care mi-a zis: „Uite ce necredincios e bărbatul meu!” Şi i-am spus: „Nu! Tu l-ai dus pe soţul tău, de mână, spre divorţ. Acuma, că el a ajuns la divorţ, e un fapt. Vezi ce se poate face ca să repari lucrurile. Ai vorbit cu duhovnicul?” „Nu, cu duhovnicul mi-e ruşine să vorbesc.” Dacă n-ai vorbit cu duhovnicul, ai ales răul în cunoştinţă de cauză. Deci atâta, ăsta să fie reperul: încercaţi să nu vă autodistrugeţi. Sfătuiţi-vă precis cu duhovnicii voştri şi încercaţi să înţelegeţi că şi celălalt are suflet. E o descoperire extraordinară pe care, din păcate, mulţi dintre soţii creştini nu o fac. Se consideră numai ei râvnitori, şi celălalt este „potenţialul duşman care mă împiedică să mă mântuiesc”.

Trecând cu vederea faptul elementar că dacă ei ar duce viaţă creştină autentică, o viaţă de rugăciune, şi dacă ei ar fi fe­ri­ciţi şi senini prin lucrare duhovnicească, ceilalţi ar vrea şi ei să fie părtaşi acestei bucurii. Arătaţi-mi om care să nu se bucure că-l vede pe unul fericit, senin şi împăcat. Vezi că aduce pace, aduce linişte, te simţi bine în preajma lui. Ce soţ n-ar vrea să aibă o soţie care să fie senină, liniştită? Dar dacă soţul vede că soţia ţine postul, dar înjură, are gânduri de răutate, ţipă, face scandal, ce înţelege? Care a fost roada postului? Nici una.

Vorbind despre post şi spovedanie, unii leagă spo­vedania de post în mod greşit. „E post, deci mă spo­vedesc”. Şi se duc să se spovedească. Eu uneori chiar zâmbesc ci­tind relatările celor care spun că s-au spovedit pentru prima oară în viaţa lor în prima sau în ultima săptămână a postului şi părintele n-a prea avut timp de ei. Şi le explic că era absurd ca părintele să aibă timp de ei, câtă vreme ei au venit în cea mai nepotrivită perioadă pentru prima spo­ve­da­nie. Câtă vreme vrei să începi viaţa duhovnicească, te duci la părinte înainte de post şi-i spui: „Părinte, eu nu m‑am spovedit niciodată. Când aveţi timp pentru mine?”

Mi-a scris acum un bisexual din Olanda sau Suedia, nu-mi aduc aminte exact. Zice: „Uite, am o problemă: eu sunt bisexual şi lumea nu înţelege treaba asta”. Şi l-am întrebat eu: „Şi ce contează ce înţelege sau nu înţelege lumea?” El a crezut că-i dau apă la moară. Zice: „Aşa e, important e să iubeşti, să fii tu însuţi”. Zic eu: „Da, aşa e”. Zice: „Să lăsăm la o parte prejudecăţile. Aşa e”. Zic: „Im­portant e ca iubirea ta să stea sub harul lui Dumnezeu”.

A înţeles unde băteam. Zice: „Ce, Dumnezeu se supără pe iubirea noastră?” Zic: „Nu, dacă iubirea e sinceră, Dumnezeu nu se supără. Problema e că iubirea, aşa cum o trăieşti tu, nu e sinceră”. Şi credeam că va fi extraordinar dacă-l conving să se spovedească. De obicei când corespondez cu alţii targetul meu este să-i ajut să se ducă la spovedanie, să-i ajut să se spovedească. După aia… nu mai am timp!

În momentul în care bisexualul mi-a scris: „Eu mă spovedesc!”, am rămas blocat. Zic eu: „Cum te spovedeşti? Înseamnă că spovedania ta e mincinoasă!” Zice: „Nu, nu mint la spovedanie”. Zic: „Dar cum e?” „Părintele îmi pune nişte întrebări standard, eu răspund la ele şi gata.” Deci, părintele e fericit că l-a spovedit, el e fericit că l-a păcălit pe părinte şi tot aşa.

Şi i-am spus: „Frate, te poţi îndrăci”. L-a şocat cuvântul ăsta. Am mai vorbit cu un homosexual, o dată, pe stradă, şi i-am spus foarte categoric că se poate îndrăci. Pentru că duce o viaţă duhovnicească mincinoasă şi… s-a speriat foarte tare. Şi aşa s-a speriat şi tânărul acesta şi nu înţelegea de ce Dumnezeu poate să fie împotriva iubirii.

Trăim într-o lume care a pervertit iubirea şi a denaturat-o atât de puternic, încât ceea ce recunoaşte omul contemporan că e iubire nu mai e deloc iubire.

În momentul în care faceţi prima spovedanie, încercaţi s-o faceţi atunci când părintele duhovnic are timp. Părintele Porfirie, când venea la el un om care a făcut mari păcate şi avea deschidere spre a începe o viaţă duhovnicească, avea uneori descoperiri cereşti. Şi spunea: „Dumnezeu o să ne trimită un peşte mare la mănăstire!” Adică un suflet care va putea aduce roadă multă, sfinţindu-se.

Când simţi că, după un trecut „glorios”, vrei să pui început bun mântuirii, caută-l pe părinte şi întreabă-l când are timp de tine.

Am un prieten, ne-am văzut de două-trei ori dar mai corespondăm, aşa, pe e-mail, şi a început să-mi vor­bească despre trecutul lui în păcat şi mi-a zis: „Uite, când eram punkist, mergeam cu găşti de câte 50-100 de tineri să-i batem pe ţigani”. După aia s-a ras în cap, a vrut să o omoare pe maică-sa, tot felul de întâmplări din astea, palpitante. Şi i‑am spus: „Sper că şi convertirea a fost pe măsură”. Pentru că dacă gustăm din viaţa de păcat adrenalina şi intrăm în biserică şi viaţa din biserică ni se pare plicti­coasă, vom părăsi biserica încet-încet.

Trebuie să înţelegem că viaţa din biserică e o viaţă de zece ori mai profundă decât viaţa pe care o oferă păcatul. Un tânăr comenta ce citise din cartea mea Underground. Rebelii generaţiei NU – un tânăr care stă departe de biserică, şi îi spune unui prieten de-al lui: „Măi, omul ăsta n-a prea cunoscut …. – nu păcatul, un termen de cartier, nu l-am mai întâlnit, hai să zicem – măi, omul ăsta n-a prea cunoscut căderea adevărată!”.

Şi de aici am dedus eu că el se droga sau cine ştie ce chestii făcea, dacă în carte chiar scria că eu de la 13-14 ani am început viaţa de păcat trupesc, şi dacă viaţa mea de păcat i se părea apă de ploaie, cine ştie la ce nivel trăia el păcatul, şi chiar mă gândeam că peste 10-20 de ani cartea mea Jurnalul convertirii o să fie fumată, expirată. Tinerii au s-o considere apă de ploaie. Şi aşa va şi fi pentru generaţia lor, în care păcatul va fi servit pe pâine.

E un film extraordinar, făcut după cartea lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă (Brave New World), apărută în română la Polirom. I-am mulţumit lui Dumnezeu totuşi că m-a ajutat să-l văd. Pentru că arată foarte bine lumea apostată de mâine, în care copiii la şcoală vor fi învăţaţi că tot ce e mai important între doi oameni este sexul. Şi profesoara în film încearcă să le vorbească copiilor despre o poveste de dragoste, Romeo şi Julieta, şi copiii nu înţeleg: „de ce să se iubească Romeo şi Julieta? Nu era mai simplu să facă sex?” Elevii s-au supărat că profesoara îndrăznea să le spună altceva decât scria în cărţi. Şi au zis: „De ce ne vorbiţi despre iubire? Vă credeţi mai deşteaptă decât cei care au făcut manualele?” Adică îndobitocirea lor era totală. Din păcate, ne apropiem de o astfel de lume în care păcatul va fi lege. În lumea viitorului, aşa cum o profeţea Huxley, oamenii vor fi îndobitociţi: „Trăieşte clipa! Trăieşte clipa! Distrează-te! Destrăbălează-te!” Şi când a scris continuarea la carte, Întoarcere în minunata lume nouă, autorul a spus ceva gen: „Credeam că vremurile respective vor veni hăt, departe, dar, nu! Sunt mult mai aproape de noi decât credeam”. Şi trăim, într-adevăr, într-o lume care abia aşteaptă să legifereze păcatul.

Daţi-vă seama, astăzi se pune problema adopţiilor de copii în familiile homosexuale, căsătoria homose­xua­li­lor, sunt lucruri care pe străbunicii noştri i-ar fi exasperat. Cred că dacă ai lua un om din secolul X să-l duci pe stradă în secolul XXI, un părinte duhovnicesc, se va închina şi va zice că-i înşelare. Va crede că e apariţie drăcească şi că nu poate să fie lumea aşa cum e astăzi, ar fi de neconceput. Şi totuşi, aşa este şi noi nu trebuie să fim laşi şi să ne imaginăm că lumea e altfel…, ci trebuie să ne luptăm cu ea, apreciindu-i precis coordonatele.

Privitor la legătura dintre spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Sunt unii, mai ales unele bătrâne – cărora le voi dedica o carte despre făţărnicie şi fariseism, sper să mă ajute Dumnezeu să o fac anul acesta – care cred că dacă a venit postul, s-au spovedit, s-au împărtăşit, au bifat la capitolul îm­părtăşanie, şi gata! Au câştigat! Nici ele nu şi-au spovedit toate păcatele, nici părintele nu le-a întrebat, nici viaţa nu şi-o schimbă, şi rămân bârfitoare etc. etc.

Împărtăşirea nu e un scop în sine. Poţi să te împărtăşeşti şi să te duci în iad. Credeţi că o să conteze la judecată că te-ai împărtăşit de două sute de ori? Nu! Poţi să te împărtăşeşti de şapte mii două sute de ori şi să mergi în iad, sau poţi să te împărtăşeşti de câteva ori şi să ajungi în Rai. S-a împărtăşit de o sută de ori Sfânta Maria Egipteanca? Nu! S-a împărtăşit o dată, a plecat în pustie, a venit Sfântul Zosima, a împărtăşit-o şi a trecut la Domnul. Şi totuşi era mai sfântă decât mulţi dintre noi, care alergăm obsedaţi după Împărtăşanie.

Există două direcţii în care se merge, legat de dea­sa sau rara împărtăşanie. Unii sunt pentru rara împărtă­şanie, aşa cum e linia asta, a părintelui Cleopa, Sihăstria, Moldova, – şi Ardealul, cu deasa împărtăşanie. Şi am asistat la o discuţie contradictorie foarte dură, între un părinte athonit, care în tinereţe a vieţuit într-o mănăstire din Moldova, şi un alt părinte duhovnicesc contemporan, care a stat mulţi ani la Petru Vodă. Părintele de la Petru Vodă – pentru împărtăşania rară, părintele athonit – pentru împăr­tăşania deasă. Şi dreptate, după Sfinţii Părinţi, avea părintele athonit, clar, indiscutabil! Nu găsiţi argumente la Sfinţii Părinţi pentru împărtăşanie rară. Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cine nu e vrednic să se împărtăşească la fiecare Liturghie, nu e vrednic să se împărtăşească nici măcar o dată pe an.”

Problema care e? Că scopul nu e acum să ne lăsăm noi prinşi de curentul ăsta ortodox venit din Occident, unde au existat şi influenţe din spaţiul catolic, şi să ne împărtăşim neapărat foarte des. Nu ştiu cum ar trebui să aibă loc schimbarea de mentalitate în România. În Rusia a fost simplu. În Rusia, în care stareţii de la Optina aveau o rânduială foarte, foarte aspră în ceea ce priveşte postirea şi recomandau împărtăşanie rară, a venit Sfântul Ioan de Kronstadt, cu împărtăşirea deasă, şi un sfânt a schimbat tot spaţiul rusesc, a fost lucrare dumnezeiască.

Cred că e foarte periculos a copia astăzi modelele occidentale sau modelul Greciei, în care se împărtăşesc pe bandă rulantă, în fiecare duminică, şi-i vezi pe unii, cum s-a terminat Sfânta Liturghie, că iau ţigara şi o aprind. Şi am întrebat un duhovnic: „Şi totuşi, soţii cum fac cu unirea trupească?”. Şi mi-a zis: „S-a ajuns la situaţia limită în care se înfrânează doar sâmbăta, şi duminica se împărtăşesc…” Şi asta se întâmplă săptămână de săptămână.

Cred că e important să înţelegem că Hristos e viu în Sfânta Împărtăşanie, şi să vrem să ne unim cu Hristos. Dar nu să ne unim doar pentru un moment. La limită, o grecoaică se împărtăşise de două ori în aceeaşi zi: a mers la o biserică la care Liturghia s-a terminat noaptea după ora 12 – în Grecia sunt câteva parohii în care se face Sfânta Liturghie şi noaptea, în timpul săptămânii – , şi s-a împărtăşit la 12:30, să zicem, şi s-a împărtăşit şi la Sfânta Liturghie de a doua zi.

Nu cred că aceasta este soluţia, să fim disperaţi în a ne împărtăşi cât mai des. Cred că trebuie să ne dorim să ne împărtăşim des doar pentru că trebuie să ne dorim să vieţuim duhovniceşte. Şi nu des, ci tot timpul. Şi dacă viaţa noastră e creştină şapte zile pe săptămână, nu doar două ore duminica, atunci duhovnicul va şti să ne rânduiască el să ne împărtăşim mai des.

Dar dacă noi credem că furând împărtăşania – „M‑am împărtăşit de cinci ori postul ăsta!” – suntem mai duhovniceşti decât cei care s-au împărtăşit de două sau de trei ori, n-am făcut nimic. Şi era chiar o pildă, o întâmplare în Vieţile Sfinţilor, în care moare un duhovnic şi vine îngerul şi-i scoate împărtăşania din gură. De ce? Pentru că se împărtăşise cu nevrednicie, şi-i împărtăşise cu nevrednicie şi pe fiii săi duhovniceşti. Să avem foarte mare sinceritate în momentul în care ne apropiem de Sfintele Taine.

În ce priveşte dezlegările la post, subiectul este iarăşi foarte vast, şi nu vreau să intru în amănunte. A existat o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 27 februarie 1956 în care s-au hotărât următoarele pogorăminte: „Copiii până la şapte ani să fie dezlegaţi de pravila postului, putând mânca tot timpul orice fel de alimente. Pentru copiii de la 7 la 12 ani şi pentru credincioşii de orice vârstă care sunt cuprinşi de slăbiciuni şi suferinţe trupeşti, pravila postului să fie următoare numai în zilele de: miercurile şi vinerile de peste an, în afară de cele în care e dezlegare, prima şi ultima săptămână din Sfântul şi Marele Post şi tot aşa în Postul Crăciunului, şi de la 24 la 29 iunie, cinci zile din postul Sfinţilor Apostoli şi 1-15 august, cele două săptămâni din postul Adormirii Maicii Domnului, în ajunul Crăciunului, în ajunul Bobotezei, 29 August şi 14 Septembrie. Celelalte săptămâni şi celelalte zile din timpul marilor posturi, copiii de la 7 la 12 ani şi credincioşii de orice vârstă care sunt suferinzi, să fie dezlegaţi a mânca peşte, ouă, icre, lapte şi brânză” – nu şi carne, observăm. Cred că pogorămintele nu trebuie să le judecăm noi după mintea noastră, trebuie să ne ducem precis la duhovnic, şi duhovnicul e în măsură să spună: e bine să posteşti, e bine să nu posteşti.

Pe mine m-a impresionat cum pe soţia mea, fiind însărcinată cu primul copil, a pus-o duhovnicul să ţină şi un post care nu se ţine astăzi: postul Înălţării Sfintei Cruci, de pe 1 pe 14 septembrie. Şi la început l-am judecat pe duhovnic: „E inconştient? Nu înţelege că fe­meia e însărcinată, are nevoie să asimileze, să se hrănească cât mai bine?” Dar, văzând că soţia nu s-a tulburat şi nu l‑a judecat pe duhovnic, nu aveam nici un motiv să mă opun eu. A ţinut postul şi a născut un copil foarte bine, sănătos, grăsuţ, şi Dumnezeu a ajutat-o ca fiul meu să se nască sănătos. Vedem în Vieţile Sfinţilor că, la vreme de boală, mulţi, în loc să facă dezlegare, au ţinut posturi şi mai aspre şi Dumnezeu, pentru credinţa lor, i-a tămăduit. Să nu încercăm, deci, să dăm reţete de capul nostru, ci să alergăm la duhovnici.

Cred că e foarte important să nu postim doar cu trupul, ci postul să fie înmulţit şi cu citirea cărţilor duhovniceşti. Spunea Sfântul Ioan Scărarul: „Cei care vor să trăiască ortodox, să şi citească cărţi despre vieţuirea ortodoxă”.

Am să vă dau câteva exemple de întâmplări din Patericul Egiptean, întâmplări care se leagă de postul pe care îl ţinem noi. Era un frate care s-a dus la avva Pimen; şi el multă vreme trăise departe de sat, trăia lângă sat, dar nu se dusese în sat, să vadă ce se mai întâmplă, ce face mătuşa, mama, bunica, verişorii. Şi el se mândrea cu nevoinţa pe care o făcea: „Uite ce râvnitor sunt eu pentru Dumnezeu, că de atâţia ani stau lângă sat şi nu mă duc să văd ce se întâmplă în sat!” Iar avva Pimen a zis: „Eu mă suiam noaptea şi înconjuram satul, ca să nu se laude gândul meu că nu mă sui!” Adică se smerea. Făcea aceeaşi nevoinţă, nu vedea ce e în sat, dar inima lui era smerită.

Să încercăm aşa să fie şi posturile noastre. Să încercăm să simţim simplitatea postului. Pentru că în fond, postul care nu-ţi aduce simplitate nu e post. Să te simţi mai tu însuţi în post.

O altă întâmplare. Şedea avva Sisoe singur în muntele avvei Antonie şi, când s-a dus slujitorul lui, zece luni n-a văzut pe nimeni. Şi umblând prin munte, a văzut un vânător. Şi l-a întrebat: „De unde vii şi câtă vreme ai aici?” Şi vânătorul i-a zis: „Cu adevărat, avvo, am unsprezece luni în muntele acesta şi n-am văzut om decât pe tine”.

Şi auzind bătrânul aceasta, intrând în chilia lui, se bătea pe sine, zicând: „Iată, Sisoe, ai socotit că ai făcut ceva, şi nici ca mireanul acesta n-ai făcut!” Adică avva Sisoe se credea mare că zece luni nu văzuse faţă ome­nească, neavând ucenicul lângă el, şi l-a întâlnit pe vânătorul care de unsprezece luni nu mai văzuse faţă omenească, dar nu se mândrea pentru aceasta.

Noi să nu încercăm să ne lăudăm cu postul pe care îl ţinem şi să ne comparăm cu cei mai nepostitori decât noi. Aşa, dacă ne-am pune în faţa ochilor în afişe cu cea mai grasă femeie din lume sau cel mai gras bărbat din lume – dar oameni graşi nu de la boală (că sunt unii graşi de la boală), oamenii care s-au îngrăşat de la multa mâncare, ne-am putea spune zilnic: „vai, ce postitori suntem noi!” Dar dacă ne‑am pune în casă poze ale părinţilor asceţi, care mai trăiesc în zilele noastre, sau icoanele marilor pustnici, Sfântul Petru Athonitul, am vedea acolo înfăţişare cu adevărat duhovnicească.

Vă recomand să citiţi capetele despre post din Patericul Egiptean pentru că vă veţi folosi mult.

Aş vrea să revin la legătura dintre post şi Sfânta Împărtăşanie şi să vă spun ceva frumos, un fragment din rugăciunea de la sfârşitul Acatistului de dinaintea Sfintei Împărtăşanii. Am văzut Acatistul şi în rusă, cred că este un acatist rusesc. Şi spune aşa la rugăciunea de după împărtăşire:

„O, hrană cerească! Când va veni ceasul în care mă voi jertfi Ţie ca ardere-de-tot, nu cu alt foc, ci cu cel al dragostei Tale? Când? Când? O, nezidită dragoste! O, pâi­ne a vieţii, când voi trăi numai cu Tine, pentru Tine şi în Tine? O, când? Când? O, viaţa mea! Viaţa mea fru­moasă, viaţă dulce şi veşnică! O, mană cerească! Când mă voi dez­gusta de orice altă mâncare pământească şi voi dori a mă hrăni numai cu Tine? Când va fi aceasta? O, dulceaţa mea! Când? O, singura mea bunătate! O, Doamne al meu, preaiubite şi atotputernice, liberează-mi inima cea tică­loa­să de orice patimă prihănitoare, împodobeşte-o cu sfintele Tale virtuţi, pentru a face tot lucrul plăcut Ţie. În acest fel îmi voi deschide inima, Te voi chema şi Te voi sili, dul­cea­ţă, să intri într-însa şi acolo, Domnul meu, vei lucra înăuntrul meu acele fapte care sunt totdeauna bineplăcute”.

Foarte frumos zice rugăciunea! Când noi Îl iubim aşa pe Hristos, e firesc să ne împărtăşim mai des cu El. Dar dacă în viaţa noastră de zi cu zi Hristos nu e decât Cel care ne dă bani să ne ţinem familie, şi Cel care ne dă sănătate şi Cel care ne dă, ne dă, ne dă, şi noi nu facem nimic – nu putem zice că Hristos e viaţa noastră. Nu putem suspina după întâlnirea cu El. Mi-a plăcut foarte mult această rugăciune, pentru că de fapt, cine suspină după Hristos nu suspină doar după Sfânta Împărtăşanie. Suspină după Hristos, pe care Îl găseşte şi în Sfânta Împărtăşanie, şi în rugăciune, şi în ascultarea de duhovnic, şi în smerenie, şi în iubirea de aproapele.

Închei expunerea mea făcând referire la legătura dintre post şi dreapta credinţă, pentru că astăzi ne aflăm în Duminica Sfântului Grigorie Palama, şi vorbind puţin despre cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea de Paşti. Numai că, întrucât unii, în noaptea de Paşti, nu se află la biserică, să-l asculte, pentru aceia trebuie citit. Prima duminică din Postul Sfintelor Paşti este Duminica Ortodoxiei. De ce? Pentru că au rânduit Sfinţii Părinţi să legăm postul de dreapta credinţă.

Yoghinii postesc mult mai mult decât noi. Sunt atâţia şi atâţia eretici care au posturi mult mai aspre decât noi. Şi totuşi nu au plata lor. Vorbesc foarte clar Sfinţii Părinţi despre postul ereticilor… Sfântul Ioan Gură de Aur îl compară cu fecioara care nu ia cununa pentru fecioria ei. Pentru că are o fecio­rie neîncununată de virtutea cunoaşterii lui Dumnezeu. Fecioria nu e scop în sine, postul nu e scop în sine.

E foarte greu în ziua de astăzi să înţelegi biruinţa Ortodoxiei. Îmi spunea cineva nedumerit: „Părintele nostru a spus azi la predică că e greşit să consideri că Ortodoxia e dreapta credinţă, că şi catolicii au dreptatea lor, şi pro­testanţii au dreptatea lor şi că nu rezolvăm nimic bătân­du‑ne toţi cu pumnii în piept că dreptatea e de partea noastră”. E dramatic când astfel de lucruri sunt anunţate chiar de la amvon. Pentru că noi, ca şi ortodocşi, credem şi mărturisim că există una, sfântă, sobornicească şi aposto­lească biserică. Una – cea ortodoxă, de la care s-au rupt celelalte confesiuni.

În Duminica Ortodoxiei, în bisericile ortodoxe din celelalte ţări ortodoxe, mai puţin în România, se citeşte Sinodiconul Ortodoxiei – text în care sunt daţi anatemei toţi ereticii şi sunt lăudaţi marii sfinţi ai Bisericii.

În România lucrul acesta nu se întâmplă, pentru că această slujbă a fost cenzurată de la primele traduceri ale Triodului. În cartea mea Evanghelia versus Iuda citez o referinţă dintr-o versiune a Triodului de la Neamţ din 1833, în care apare Nota traducătorului: „Triodul acesta reproduce în întregime Triodul grecesc, dar lipseşte slujba biruinţei Ortodoxiei. Eu am tradus-o şi pe aceasta, însă oarecare urechi subţiri au considerat că e mai bine să fie tipărită separat”. Şi separat n-au mai tipărit-o. O astfel de slujbă este considerată extremistă. Dar extremist nu este cel care învaţă ce-au învăţat Sfinţii Părinţi, extremist este cel care calcă în picioare învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Mare bucurie mi-a făcut ca la începutul acestui post să citesc o declaraţie pe care a făcut-o un episcop nou hirotonit în Bulgaria, care chiar înaintea hirotoniei a dat o declaraţie pe care massmedia a trâmbiţat-o cu foarte mare surprindere: „Papa este eretic, întrucât este catolic, şi, ca toţi catolicii, este eretic. Şi, ca toţi cei care s-au îndepărtat de la învăţătura Sfintelor Sinoade, este eretic”. Şi massmedia nu înţelegea, trata poziţia episcopului respectiv ca pe o poziţie extremistă, dar în fond asta este poziţia Sfinţilor Părinţi.

Astăzi ne aflăm la prăznuirea Sfântului Grigorie Palama. O să vă spun o minune: au fost nişte tineri, nişte copii catolici care mergeau cu barca şi au spus: „Dacă Grigorie este sfânt, dacă Grigorie Palama este sfânt, noi să ne scufundăm!”. Şi s-au scufundat. Puteţi citi aceasta în viaţa sfântului… Sfântul Grigorie Palama este unul din cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi, noi mari dascăli ai lumii şi ierarhi, alături de Sfântul Marcu al Efesului şi Sfântul Fotie cel Mare. Am să vă citesc o minune pe care o găsiţi în Proloagele de la Ohrida, scrise de Sfântul Nicolae Velimirovici.

După ce Sfântul Grigorie Palama a stat trei ani ca zăvorât, în Sfântul Munte, Dumnezeu i-a arătat într-o vedenie că trebuie să iasă la mărturisirea dreptei credinţe. „Într-o zi, ca şi când ar fi fost într-un somn uşor, Sfântul Grigorie s-a văzut pe sine ţinând în mâini un vas plin de lapte, până la revărsare. Încet, acest lapte s-a prefăcut în vin, care s-a revărsat peste marginea vasului, udând mâinile şi veşmintele sfântului. Apoi, un tânăr luminos i s-a arătat lui şi i-a zis: «De ce nu mergi să dai şi altora din această băutură minunată pe care, iată, o risipeşti în zadar, cu atâta nebăgare de seamă? Au nu vezi că acesta este darul harului lui Dumnezeu?» Atunci, Sfântul Grigorie a zis: «Dar dacă nimeni, în zilele acestea, nu mai doreşte această băutură, cui i-o voi aduce, atunci?»”

(Şi întrebarea merită pusă şi în zilele noastre. Dacă nimeni, aproape, în zilele noastre, nu mai vrea să înţeleagă că Ortodoxia este credinţa cea adevărată şi toate celelalte confesiuni sunt erezii, de ce să mai mărturiseşti dreapta credinţă?)

„Tânărul a răspuns şi i-a zis: «Fie dacă şi puţini sunt aceia, fie şi dacă nu sunt deloc, tu ţinut eşti să-ţi împlineşti datoria şi să nu te porţi cu nebăgare de seamă cu darul lui Dumnezeu.»”

Şi dacă alţii nu ascultă dreapta credinţă, tu trebuie să dai mărturia cea bună.

Sfântul Grigorie a tâlcuit că laptele este cunoştinţa vieţuirii drepte şi cu frică de Dumnezeu a poporului, iar vinul – învăţăturile cele dogmatice. Şi a ieşit la propovăduire.

Este nevoie deci să legăm laptele – cunoştinţa vieţuirii drepte şi cu frică de Dumnezeu a poporului – cu învăţăturile cele dogmatice. Degeaba avem orthopraxie, vieţuire dreaptă, fără să avem ortodoxie – dreaptă slăvire a lui Dumnezeu. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur că degeaba avem dreaptă credinţă dacă nu avem şi fapte bune. Dar e adevărat şi că degeaba avem fapte bune dacă nu avem dreaptă credinţă.

E un cuvânt al Sfântului Grigorie Palama care pe mine m-a impresionat foarte puternic. Scrie sfântul că sunt trei feluri de ateism: ateismul necredincioşilor (ei nu cred în Dumnezeu), ateismul ereticilor (pentru că ei, crezând mincinos în Dumnezeu, nu cred în Dumnezeul cel adevărat) şi ateismul ortodocşilor care tac la vreme de prigoană.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să cunoaştem credinţa Sfinţilor Părinţi, credinţă pe care au mărturisit-o Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Fotie cel Mare şi Marcu al Efesului, credinţă care este călcată în picioare în zilele noastre, să ne dea Dumnezeu ca ţinând această credinţă să facem şi faptele credinţei şi la înfricoşătoarea judecată să fim în rai, împreună cu toţi îngerii şi sfinţii.

Spunea părintele Sofronie în încheierea cuvântului său despre post un lucru foarte frumos. E acea învăţătură că, dacă ai pacea lui Hristos, mulţimi de oameni se vor mântui în jurul tău. Şi Sfântul Serafim de Sarov a spus asta. Părintele Sofronie spune în faţa obştii monahale de la Essex: „Noi suntem douăzeci şi patru de oameni la mănăstire. Şi dacă noi vom trăi cum trebuie, douăzeci şi patru de mii de oameni se vor mântui lângă noi”.

Foarte frumos mi s-a părut acest cuvânt. Noi n‑avem atâta credinţă să zicem că dacă ne vom mântui noi se vor mântui şi alţii. Să avem însă această credinţă că vieţuirea noastră va rodi. Că dragostea este paranormală, face minuni. Dragostea nu este a lumii acesteia. Că dacă noi iubim cu adevărat, dragostea noastră poate să îi schimbe în bine pe ceilalţi. Noi postim pentru că iubim, pentru că-L iubim pe Hristos şi pentru că îl iubim pe aproapele şi pentru că vrem să ajungem în Împărăţia Cerurilor.

Să umple Hristos inimile noastre de această iubire, să ne dea Dumnezeu să mergem pe calea nevoinţei şi bucuria noastră va fi veşnică.

***

O să-l rog acum pe părintele Ovidiu Moceanu să citească cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care se citeşte în noaptea de Paşti.

Părintele Ovidiu Moceanu: „De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumne­zeu, să se bucure de acest praznic frumos şi lumi­nat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De-a lucrat cineva din ceasul cel din­tâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De-a venit cineva după ceasul al treilea, cu mulţumire să prăznuiască. De-a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nicidecum să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi. De-a în­târ­ziat cineva până la ceasul al nouălea, să se apropie, nici­decum îndoindu-se. De-a ajuns cineva abia în ceasul al un­sprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci dar­nic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi. Odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel care-a lucrat din ceasul întâi. Şi pe cel din urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie. Şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte, şi faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă şi lucrul îl preţuieşte şi voinţa o laudă.

Pentru aceasta intraţi toţi în bucuria Domnului nostru, şi cei dintâi, şi cei de-al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei care v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei care postiţi şi cei care n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.

Gustaţi toţi din ospăţul credinţei, împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat Împărăţia cea pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului, a stins-o pe dânsa cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad, umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui.

Şi aceasta înainte înţelegând-o, Isaia striga: Iadul, zice, s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos. S-a amărât pentru că s-a stricat. S-a amărât pentru că a fost batjocorit. S-a amărât pentru că s-a omorât. S-a amărât pentru că s-a surpat. S-a amărât pentru că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit, a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. S-a sculat Hristos şi au căzut demonii; a înviat Hristos şi se bucură îngerii. A înviat Hristos şi viaţa veşnică stăpâneşte. A înviat Hristos şi nici un mort nu este în groapă, căci Hristos, sculându-Se din morţi, începătură învierii celor adormiţi s‑a făcut. A Lui este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin”.

Cât de frumos este ca, în noaptea de Paşti, un cuvânt atât de scurt să spună atât de multe lucruri. Practic, n-ai mai avea nevoie de tâlcuire. După ce-l asculţi, gata, pleci. Nu vreau însă să se considere o îndrăzneală faptul că vreau să subliniez anumite lucruri pe care poate le-aţi trecut cu vederea, întrucât este un text foarte dens. E o adevărată biruinţă a Ortodoxiei, e o declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu către oameni, exprimată foarte frumos de Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată până la urmă că Hristos vrea mântuirea tuturor.

Zice aşa: „De-a ajuns cineva abia în ceasul al un­spre­zecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci dar­nic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel din­tâi”. Până la urmă, noi suntem toţi veniţi în ceasul al un­sprezecelea. Dacă e să fim sinceri cu noi înşine, mult mai mult am fi putut fi ai lui Hristos, şi totuşi n-am făcut‑o. De multe ori ne-a chemat să ne schimbăm viaţa şi totuşi nu am făcut-o.

Când eram la începutul vieţii duhovniceşti, cre­deam că sfinţii joacă într-un fel teatru când li se pare că sunt atât de păcătoşi şi că nu-şi văd sfinţenia. Chiar scrie în Istoria literaturii latine Ernest Robert Curtius că formula aceasta de încheiere a scrisorilor în Evul Mediu, Cutare, păcătosul, ar fi fost doar o formulă literară şi atât. Poate că pentru personajele Evului Mediu, care îşi înche­iau scrisorile astfel din reflex, formula nu avea acoperire duhovnicească.

Totuşi, până în zilele noastre, părinţii duhovniceşti care semnează „Cleopa, păcătosul”, „Paisie, păcătosul” au convingerea că ei sunt cu adevărat păcătoşi. Sfinţii nu numai că n-au jucat teatru nefiind conştienţi de sfinţenia lor, ci pur şi simplu au fost oamenii cei mai sinceri cu ei înşişi pentru că şi-au văzut nesfinţenia, şi-au văzut căde­rea, şi-au văzut neputinţele, şi‑au văzut păcatele care, chiar dacă sunt de o sută de ori mai mici sau de o mie de ori mai mici decât ale noastre, totuşi sunt. Fără de păcat a fost doar Hristos.

Şi cei care au postit, şi cei care nu au postit să vină să se bucure de Înviere. Zice aşa Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cei care aţi postit şi cei care nu aţi postit veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei, împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii”.

Au venit la Sfântul Ioan din Kronstadt doi oameni. Unul postise, altul nu postise. Pe cel care postise nu l-a lăsat să se împărtăşească, pentru că era mândru, pe cel care nu postise, l-a îndemnat să se împărtăşească, pentru că avea zdrobire de inimă. A făcut un pogorământ, cu harul pe care i-l dăduse Dumnezeu, şi l-a îndemnat să se împărtăşească. De ce? Tocmai ca prin acea întâmplare noi toţi să înţelegem importanţa smereniei şi-a zdrobirii de inimă şi-a pocăinţei.

Suntem în a doua duminică din Postul Sfintelor Paşti şi unii poate n‑am pus început bun postului. Să punem măcar acum. Nu de mâine. Măcar de acum înainte să punem început bun postului. Şi poate vom cădea apoi iar. Poate mâine ne va birui mânia, lăcomia, şi iarăşi va trebui ne ridicăm. Şi tot aşa, să ne tot ridicăm, înţelegând că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Dumnezeu vrea să ne mântuiască. Dumnezeu ar vrea ca iadul să fie pustiu şi din păcate oamenii întorc spatele iubirii Sale şi aleg osânda veşnică. Noi să alegem bucuria, să alegem împlinirea, să alegem Învierea…

Întrebări şi răspunsuri

Dacă vrem să ne schimbăm duhovnicul, trebuie să-i cerem dezlegare?

După Sfinţii Părinţi, lucrurile sunt clare: dacă duhovnicul e în dreapta credinţă, trebuie să-i ceri dezle­ga­re. Dacă duhovnicul mărturiseşte o erezie, dacă mărturi­seşte altfel decât Sfinţii Părinţi, poţi să pleci fără binecu­vântare. Şi găsiţi exemple în prigoana iconoclastă, cum plecau de la duhovnici fără niciun fel de dezlegare pentru că mai înainte duhovnicul a plecat din Biserica lui Hristos, când a îm­brăţişat erezia. Şi atunci, dacă duhovnicul a ales înşelarea, tu rămâi în Biserică separându-te de duhovnicul respectiv.

De curând am vorbit cu prietenii mei despre modul în care ne-am însuşit credinţa şi am constatat cu toţi, aproape toţi, că am ales aceasta pe parcursul vieţii. Aceasta am făcut-o în contextul în care o colegă de la facultate mi-a spus că ea a fost traumatizată de credinţă, de ortodoxism. Cum să ne raportăm la astfel de victime?

Poate a fost o victimă a părinţilor ei. A părin­ţi­lor ei care au învăţat-o să trăiască cu spaimă de Dumnezeul cel bun. Ortodoxia nu te poate traumatiza. O iubire sinceră nu traumatizează pe nimeni. Un viol, da. Violul traumati­zea­ză. Numai că Ortodoxia vine cu foarte multă delicateţe, cu foarte multă gingăşie.

Aţi auzit cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „care aţi venit în ceasul al nouălea, foarte bine, care aţi venit în ceasul al unsprezecelea, foarte bine. Care aţi postit, care n-aţi postit, hai să ne bucurăm îm­pre­u­nă”. Care e trauma? Cine e traumatizat de bucurie şi e trau­matizat de iubire, de iubirea pe care o i-o arată Biserica, acela are probleme care nu se datorează iubirii venite din partea Bisericii. Aia de la patimi i se trage, de la vrăjmaş, dracul se luptă pe viaţă şi pe moarte să ne convingă că Biserica ne e duşman.

Mi-a spus cineva într-o corespondenţă pe messen­ger că nu se duce la biserică pentru că duhovnicii nu sunt înţe­legători. Zic: „De unde ştii, te-ai spovedit?” Zice: „Nu, dar ştiu eu că aşa sunt duhovnicii.” I-am spus: „Du-te, caută un părinte care să-ţi placă, spovedeşte-te şi o să vezi că nu-i aşa”. Avem prejudecăţi.

Dacă duhovnicul e înţelegător, zice cineva că nu se duce la el că e prea înţelegător.

M-a rugat o fată, o studentă care a venit în Bucureşti, să-i recomand un duhovnic. Am trimis-o la un duhovnic şi mi-a scris: „Te rog, recoman­dă‑mi altul, că ăsta e prea blând”. Eu n-am timp să fiu birou de informaţii şi să răspund tuturor celor care vin cu sumedenia lor de probleme. Până de curând, duhovnicul mi-a zis să le răs­pund tuturor şi am încercat să răspund multora. Dar tot duhovnicul mi-a zis că: „Acum să te ocupi mai mult de cărţile tale, de doctorat şi de conferinţe”, aşa că nu am timp să fiu birou de informaţii. Revin: e ciudat că cineva poate să fugă de blândeţe. Există însă şi firi mai puternice, care au nevoie de un du­hovnic cu mână de fier. Şi am trimis-o pe studentă la părintele Tănase, zicând în sinea mea: „dacă vrei Superman, du-te la Superman”. Pentru că părintele Tănase e un Superman duhovnicesc, prin harul lui Hristos. Oricum, cred că nu trebuie să ne pripim şi să practicăm turismul duhovnicesc.

O femeie care are multe avorturi unde să meargă să se spovedească? Are nouă avorturi.

Biserica noastră are duhovnici de trei categorii: categoria întâi: între 0-3 avorturi, categoria a doua: între 4-7 şi categoria a treia: de la 8 la plus infinit. Întrebarea e ciudat pusă. Important e că femeia respectivă trebuie să se spovedească. Dacă nu se spovedeşte şi moare, ajunge în iad, e clar, e incontestabil lucrul ăsta.

De unde ştim? „Ai văzut tu lumea cealaltă?” Sunt oameni în biserică care au fost pe lumea cealaltă, au avut aşa-zisa moarte clinică şi au povestit cum e acolo. Sau au fost oameni răpiţi de Dumnezeu, care au văzut cum e iadul, cum e raiul. Şi nu e deloc plăcut să ajungi în iad după ce ai făcut avorturi.

La ce duhovnic să se spovedească femeia respectivă? Toţi duhov­ni­cii au harul de a ierta păcatele, câtă vreme sunt în dreapta credinţă – cel mai beţiv, cel mai curvar, cel mai lacom, cel mai… păcătos duhovnic are harul de a săvârşi Sfintele Taine, de a săvârşi Sfânta Liturghie, în care primim Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Domnului. Nu există preot fără har – ideea asta că există preoţi fără har e un băbism – toţi preoţii au harul de a săvârşi Sfintele Taine. Problema e că unii duhovnici ştiu să fie şi călăuze duhovniceşti. Ăsta este un lucru foarte important.

Se duce o desfrânată să se spove­dească post de post că păcătuieşte. Şi părintele, cu îngăduinţă, o tot dezleagă şi o tot împărtăşeşte, eventual, dar nu îi dă nici un sfat şi nici un canon. Părintele tre­buie s-o şi călăuzească astfel încât ea să renunţe la păcat. Datoria lui nu e doar s-o spovedească şi s-o împărtă­şească, făcând foarte mare pogorământ, şi asta post de post.

E bine ca, având acest bagaj de păcate, destul de mare, foarte mare, să căutaţi un doctor foarte iscusit. Şi să nu căutaţi dezlegare de păcate, împărtăşanie pe bandă rulantă şi gata! Duhovnicul bun nu e cel care vă împărtăşeşte imediat. Duhovnicul bun e cel care te ajută să-ţi vindeci sufletul, pentru că în el este viu Hristos.

Pe mine m-a impresionat o relatare citită de curând. A venit într-o casă în vizită Traian Dorz – un poet religios ortodox – şi, după ce a plecat Traian Dorz, copilul i-a întrebat pe părinţi: „Când mai vine Iisus la noi?” M-a şocat! Întrebarea e vrednică de Vieţile sfinţilor secolului XX, mai ales că Traian Dorz n-avea un chip după şabloane, n-avea un look iconic: cu barbă lungă, păr lung, şi nici privire pierdută, cum încearcă să aibă unii duhovnici ai zilelor noastre, pentru a mima o anumită statură duhovnicească. Era omul din popor, ţăranul standard, să-i zicem aşa.

Şi totuşi, în persoana acestui ţăran poet copilul L-a simţit pe Iisus. Pentru că a simţit dragostea lui Hristos. Şi aşa a crezut că e Iisus. În duhovnic trebuie să-L vedem pe Hristos. Eu mă simt puţin jenat, că mi-e greu să-i explic duhovnicului că eu, stând în faţa lui la spovedanie, stau de fapt în faţa lui Hristos şi că duhovnicul e a treia persoană. Dar e clar că este Hristos de faţă… Şi nu încerc să transform spovedania într-o relaţie de prietenie sau într-un şedinţă de psihoterapie. Spovedania e un spaţiu în care Hristos vine şi-l luminează pe duhovnic, şi dacă tu aşa crezi, aşa e.

Dar dacă tu te duci să iscodeşti: „Ia să văd, am nouă avorturi, popa ăsta ce zice?” „Trei ani oprire de la împărtăşanie.” „Ăstalalt ce zice?” „Zece ani!” „Ăsta ce zice?” „Te împărtăşeşti pe patul de moarte!” Şi, ia uite: câte bordeie, atâtea obiceie! Nu rezolvi nimic. Ai făcut colecţia de răspunsuri şi nu te-ai vindecat.

Mi-a scris o femeie care se tulburase tare: „M-am dus să mă spovedesc. Părintele mi-a zis că dacă pentru păcatele mele mari donez la biserică un rând de veşminte, păcatele mi se iartă. Şi m-am smintit…” Şi i-am spus: „Aşa era şi normal, să vă smintiţi, nu să acceptaţi târgul!” Că n-a lăsat Hristos să se ierte păcatele prin negoţ. Indulgenţele sunt practică catolică. Orto­doxia nu vinde iertare de păcate. Există – s-au şi tipărit şi retipărit – Taxele cancelariei apostolice, documentul cato­lic în care erau prezentate vechile taxe de la spovedanie la catolici. Dacă ţi-ai omorât nevasta plăteşti atâta, dacă ai omorât un episcop plăteşti atâta, dacă o să îţi înşeli nevasta plăteşti atâta, – erau chiar tarife pentru păcate pe care încă nu le-ai săvârşit. Şi era firesc să apară o reacţie, cum a fost cea a lui Luther, de contestare a vânzării dezlegării de păcate prin indulgenţe.

Să meargă să se spovedească femeia. Să se roage la Dumnezeu şi-o să-şi găsească un duhovnic bun, chit că n-o să nimerească la cel mai bun duhovnic din Ro­mânia. Important e să se spovedească, să vrea să pună în­ceput bun, şi dacă ea se va sfinţi şi va spori pe calea ru­gă­ciunii, o va trimite duhovnicul la un duhovnic şi mai bun. O să-i zică: „Femeie, caută-ţi un duhovnic şi mai iscusit, că eşti prea duhovnicească pentru mine!” Important e ca ea să pună primul pas. Înainte să ajung la părintele Ioan Şişmanian, mă spovedeam la un părinte pe care l-am iubit foarte, foarte mult, şi care, înainte să moară, mi-a zis: „Danion, trebuie să îţi găseşti un duhovnic mai iscusit decât mine, că nu mă pricep la problemele tale şi îţi trebuie o călăuză mai bună”.

Şi m-am supărat. Adică eu voiam să mor cu duhovnicul de gât, nu voiam să-l mai schimb, îl aveam de când m-am căsătorit, vroiam să-l ţin până la moarte. Şi m-am supărat foarte tare. Dar a rânduit Dumnezeu să ajung la părintele Ioan Şişmanian, după care părintele celălalt a murit. Tânăr. Aşa a rânduit Dumnezeu. Şi eu m‑am bucurat totuşi că părintele înainte de a muri era sănătos, nu avea vreo boală, să-mi fi lăsat cu limbă de moarte: „Dacă eu mor, du-te la cutare”. Nu! Ci a înţeles că aveam anumite probleme şi că aveam nevoie de o călăuzire duhovnicească mai aspră, pe care am şi găsit-o la părintele Ioan.

Un părinte de mir duhovnic a îndrumat-o pe femeia aceea cu multe avorturi să se spovedească la mănăstire.

Dacă aşa a îndrumat-o părintele, să facă cum i-a zis părintele. Eu sfaturi esenţiale am primit, în viaţa mea, de la părinţii de mănăstire şi, deşi nu am urmărit asta, am avut du­hovnic de mănăstire aproape tot timpul, cu o singură excepţie de durată. Dar cred că există duhovnici foarte buni şi în lume, care nu trâmbiţează: „Uite ce iscusit sunt eu!”. La o biserică în Bucureşti erau lipite afişe pe stâlpii de lângă o biserică: „Părintele nostru e văzător cu duhul”, şi mi-a fost clar că n-am ce căuta la biserica respectivă. Dacă era nevoie de anunţuri de genul acesta pentru a atrage credincioşii, anunţuri gen „Mama Omida face şi desface toate farmecele”, chiar n-am avut nici o dorinţă să calc în biserica respectivă, şi abia după ce l-au mutat pe părintele acela în altă parte – sau după ce s-a pensionat, nu ştiu, am intrat şi eu să mă închin în biserica respectivă. E o biserică foarte fru­moasă, îmi place foarte mult.

Să înţelegeţi că Dumnezeu are un duhovnic pregătit pentru voi. Sigur! Sigur! Nu vă lasă fără duhovnic. Nu trebuie să fie cel mai sfânt duhovnic din România, trebuie să fie duhovnicul cu care mergeţi de mână spre scaunul de judecată al lui Hristos. Şi el va da socoteală pentru felul în care v-a călăuzit, dacă voi faceţi ascultare de cuvântul lui.

E foarte greu să ne purtăm pe noi înşine în viaţa duhovnicească, să mergem de capul nostru spre rai. Nu ne pricepem. Să ne lăsăm călăuziţi de duhovnic.

Se pot face fapte bune din necredinţă, sau fără credinţă? Din ce raţiune?

Se fac fapte bune! Sutaşul Corneliu postea şi înainte să primească credinţa creştină. Din ce raţiune se fac faptele bune fără credinţă? Două răspunsuri: unii fac fapte bune că au altfel de credinţe – ori sunt de alte religii, ori de alte confesiuni – şi fac cele bune ale religiilor respective, sau, în cazul oamenilor care nu au nici un fel de credinţă şi se declară atei, din nevoia omului de a avea o viaţă frumoasă.

Acum, ce plată vor lua pentru faptele lor nu ştim. Zice Sfântul Ciprian de Cartagina că „martirii ereticilor nu sunt martiri”. Poate ştiţi sau poate nu ştiţi, credinţa baha’i s-a răspândit şi datorită faptului că aderenţii ei au fost foarte tare prigoniţi la început. Se făcea carne de tun din ei la propriu, adică erau băgaţi în tun şi se trăgea cu tunul, cu primii credincioşi baha’i pe post de obuze. Le făceau răni şi băgau lumânări aprinse în rănile respective şi ei mureau pentru credinţa lor greşită, înşelată. Să nu-i judecăm însă. Ci să vedem de câte ori nu ne lepădăm noi ca ortodocşi crucea noastră în timpul postului. Noi ne lepădăm de cruce fiind ortodocşi, iar ei, fiind păgâni, sunt gata să primească moarte şi nu se leapădă de crezul lor.

Aşa învaţă Biserica noastră – că martirii ereticilor nu sunt martiri. Totuşi Dumnezeu nu e un Dumnezeu al răzbunării, Dumnezeu caută orice prilej pentru a mântui pe fiecare om de pe faţa pământului. Nu există nimeni predestinat la iad. Dumnezeu vrea să se mântuiască şi copilul african care se naşte în condiţii groaznice şi moare mâncat de vultur la vârsta de câteva luni. A fost şi o fotografie celebră făcută de Kevin Carter, care a fotografiat un vultur care stătea lângă un copil subnutrit, şi pentru fotografia respectivă Kevin Carter a luat un premiu vestit, premiul Pulitzer, iar după o vreme s-a sinucis. Că l-au întrebat oamenii: „Dar după ce aţi făcut fotografia aceea, i-aţi dat să mănânce copilului respectiv?” Asta e o întâmplare reală. Şi mustrările de conştiinţă au fost atât de mari, încât s-a sinucis. Conştiinţa nu trebuie însă să ne arunce în deznădejde… Oricum, noi de multe ori trăim o Ortodoxie comodă şi ne place să îi ironizăm pe sectanţii, pe ereticii sau pe yoghinii care fac nevoinţe fachirice foarte mari. Să încercăm noi să trăim cum trebuie, iar pe ceilalţi să-i lăsăm în seama lui Dumnezeu.

Nu cred că am înţeles afirmaţia: un om care s-a împărtăşit de-a lungul vieţii de multe ori poate ajunge în iad.

Căutaţi în Paterice şi în Vieţile Sfinţilor, vedeţi dacă există sau nu relatări precise despre acest subiect. Poţi să păcătuieşti o viaţă întreagă şi pe patul de moarte să te pocăieşti şi să te mântuieşti şi poţi să trăieşti o viaţă întreagă o viaţă cuminte şi să ajungi în iad.

Găsiţi în Pateric o întâmplare în care un copil a fost luat în pustie, a fost crescut de un avvă, şi după ce ucenicul a murit, avva s‑a rugat: „Doamne, arată-mi mie în ce slavă este acesta”, gândindu-se că după o viaţă întreagă de pustie, rugăciune, nevoinţă, nesomn, plecarea genun­chilor, suferinţe de tot felul şi ispitele dracilor în primul rând, va fi mare în Împărăţia Cerurilor. Şi l-a văzut în iad. Chiar dacă nu credeţi, citiţi Patericul şi vă lămuriţi. Şi a auzit o voce care a zis: „Da, toate l-ai învăţat, dar smerenia nu l-ai învăţat”. Poţi să te împărtăşeşti de mii de ori, cu mândrie, şi să nu dobândeşte Împărăţia Cerurilor.

Faptul că aţi spus, sincer, „Nu înţeleg afirmaţia”, e o chestie onestă. Adică: „Eu îmi văd lungul nasului, eu nu cred chestia asta”. Arată o dispoziţie de a înţelege. Sunt unii care se opun pur şi simplu, şi zic: „Nu, e imposibil! Eu cred că dacă m-am împărtăşit de 26 de ori, de 70 de ori, mi-am asigurat Împărăţia Cerurilor!” Nu este deloc aşa. Să înţelegem că oricând putem pierde tot, tot, tot!

Eu cred că a te putea împărtăşi presupune lipsa unor păcate opritoare de la Sfânta Taină.

E o presupunere sinceră şi frumoasă. Aşa e Ortodoxia în cărţi. Practica e altfel. Vă veţi lămuri după alţi câţiva ani de viaţă în biserică. Sunt unii care se împărtăşesc pentru că nu s-au spovedit cu sinceritate, ascunzând păcatul cel mai mare… Sunt două cazuri diferite: unul cu păcate opritoare de la Sfânta Taină, şi altul cu mântuirea după mii de împărtăşanii. Pentru că cel care se nevoise, ucenicul care se nevoise, mândru fiind, n-avea păcate opritoare de la Sfânta Taină a Împărtăşaniei. Înţelegeţi? Nu e canon: „dacă eşti mândru, oprire de la împărtăşanie”. Putea zice: „după canoane, m-am scos, n-am nici o problemă; la vămile văzduhului arăt cartea cu canoane şi zic: «n-am făcut nici unul din ele, nici un păcat»”. Şi totuşi, mândria l-a pierdut.

Cât priveşte pe cei care se împărtăşesc având păcate opritoare de la Sfânta Taină, dacă au ascuns ei păcatele şi s-au împărtăşit, vina este a lor; dacă duhovnicii le-au dat dezlegare, deşi canoanele i-ar fi oprit, lucrurile sunt foarte fine. Părintele Stăniloae zice în Dogmatica sa că ar fi potrivit ca cel mai greu canon de oprire de la împărtăşanie să fie de trei ani, în vremurile noastre. Dă acest canon de trei ani, de ce? Pentru că lumea a slăbit foarte tare în credinţă şi dacă îl opreşti pe unul prea mulţi ani, nu mai calcă deloc pe la biserică.

Un homosexual mi-a zis cum căzuse în păcat, apoi câţiva ani de zile s-a lăsat de păcat, s-a spovedit şi duhovnicul l-a lăsat să înţeleagă că nu e mare problemă că a fost homosexual. A tratat cu uşurinţă problema asta. Şi pe el atât de tare l-a şocat uşurinţa cu care a tratat duhovnicul problema, încât a căzut din nou. Aşa a relatat el, poate lucrurile au stat altfel, că mulţi dau vina pe duhovnici pentru a-şi justifica păcatele.

Lucrurile sunt grave. Poate o să mă auziţi sau o să citiţi în cărţile mele mai multe referinţe la homosexuali. Şi nu pentru că aş avea ceva cu ei, ci pentru că îmi scriu, şi am avut câteva întâlniri faţă către faţă, şi încerc să înţeleg problemele lor. Şi unii dintre ei se plâng că Biserica nu le acordă înţelegere. Biserica le acordă foarte multă înţelegere, important e ca ei să ştie precis ce vor.

Unul îmi spunea: „Vreau să mă călugăresc” şi i-am spus: „Măi, nu te grăbi, pentru că dacă eşti homosexual şi intri în mănăstire, patima n-a trecut”. Tot aşa cum sunt unii care se masturbează, şi cred că dacă s-au căsătorit, problema s-a rezolvat. Şi ei s-au căsătorit şi problema revine şi ajung chiar la divorţ, de la aşa-zisa nepotrivire sexuală… I-am zis: „Nu te grăbi să intri în mănăstire. Du-te, sfătuieşte-te cu vreun duhovnic iscusit şi vezi ce va spune”.

Îmi scrie după o vreme: „Am vrut să intru în mănăstirea cutare din oraşul cutare, şi când să intru am văzut că foarte aproape de intrarea în mănăstire este un club de homosexuali. Şi mi-am dat seama că nu pot rezista acolo”. Şi i-am zis: „Asta e! Încearcă să te lupţi cu patima şi s-o birui şi…” Îmi scrie după o vreme: „Auzi? Am un iubit. Dar sunt sigur că tu nu mă înţelegi. Că e o relaţie într-adevăr specială între noi”. Oamenii care trăiesc în păcat sunt convinşi că păcatul lor e într-adevăr special. Trăim într-o vreme a perversiunii în care omul e înnebunit după ceva ieşit din comun. Am văzut o fotografie cu un chinez care fumează cu ochiul. Îşi băgase ţigara în ochi şi fuma prin canalul care există între nas şi ochi. Şi m-am gândit că ăsta o să-şi distrugă ochii, vederea, cât de curând, că nu se poate ca fumul respectiv să nu distrugă vederea. Dar el o făcea spre „bucuria” prietenilor lui. Nu vorbesc mai mult despre acest subiect.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre maica Siluana Vlad şi despre Ioan Vlăducă. Ce părere aveţi despre ei?

Pe maica Siluana am cunoscut-o când era în Bucureşti la Christiana – ştiţi, poate, că maica a lucrat la Editura Christiana şi la Şcoala Christiana. Nu ştiu prea multe despre ea de când a părăsit Bucureştiul şi de când a început această lucrare misionară – în închisori, printre prostituate. Genul acesta de lucrare misionară mi se pare extraordinar. Ar trebui să fie o epidemie între creştinii care să vrea să-şi pună sufletul pentru cei din închisori, pentru cei din spitale, pentru prostituate, pentru, pentru…

Dacă intraţi într-o librărie sectantă – dar mai bine nu intraţi! – o să vedeţi câtă misiune fac: cu cei din închisori, cu golanii de pe stradă, cu cei din Africa, cu prostituatele, cu…, cu…, cu…, cu… – în timp ce noi, nimic! Intri în pangarul ortodox şi vezi trei cărţi misionare, poate cinci maxim. Pe când la sectanţi găseşti aşa, pe categorii: misiune în America, misiune în Anzi, misiune, misiune… La noi, aproape nimic! Mă bucur totuşi că există acest gen de misionarism, cum este cel practicat de maica Siluana.

Nu sunt în măsură să judec dacă ea îl face bine sau nu, pentru că nu cunosc detalii, pur şi simplu. Nu pot să-mi dau cu părerea despre o lucrare pe care nu o cunosc. Apreciez însă foarte mult acest gen de lucrare şi dacă maica o face cum trebuie, va dobândi cununa Împărăţiei Cerurilor şi pe mulţi îi va trage după ea.

În ce-l priveşte pe fratele Ioan Vlăducă, este de zece ori mai puţin mediatizat – dar asta, din perspectivă ortodoxă, nu e o problemă. Nu ştiu dacă el a venit vreodată să vă vorbească. Din peisajul intelectual al ultimilor ani, pare a fi singurul om de ştiinţă care dă o mărturie ortodoxă verticală.

Mi s-a întâmplat să merg la Zalău să ţin o conferinţă. Pe drum a venit şi fostul meu duhovnic, părintele Ioan Şişmanian, pe care unii poate l-aţi cunoscut la Petru Vodă, înainte să plece în Ardeal; cu mine era un coleg bun de doctorat, Marian Maricaru, cu care am făcut cartea de interviuri cu părinţi athoniţi, şi fratele Ioan Vlăducă venise să mă vadă.

Şi m-am gândit: „Uite, în lumea asta în care există atâta dezbinare, în care fiecare consideră că numai el e bun, că el e buricul lumii, inima Ortodoxiei, şi fiecare ne judecăm unii pe alţii, hai să facem o conferinţă în patru”. Şi de fapt conferinţa au făcut-o ei trei, că eu mai mult am citit întrebările, bucurându-mă să văd cât de frumos ne-a unit Hristos.

Şi ce mă amuza puţin e că în timp ce părintele şi Marian Maricaru aveau o mărturie ortodoxă, dar de genul: „Sfântul cutare a vorbit despre subiectul acesta astfel” dând citate aproximative, Ioan Vlăducă era ca un roboţel care începea: „Sfântul Grigorie Palama a zis”, şi începea citatul: taca-taca-taca… Îl ştia pe dinafară. Avea scrierile Sfinţilor Părinţi nu doar învăţate mecanic, cum învaţă sectanţii citatele din Biblie, ci aşa cum trebuie. Şi m-a impresionat că are atâta dragoste de tradiţia ortodoxă.

Când am citit întrebarea, înainte de a o citi cu voce tare, m-am întrebat: să vă spun un lucru pe care Ioan m-a rugat să nu-l mai spun nimănui sau nu? Şi m-am gândit: ca să-l ascult pe Ioan, ar trebui să nu vi-l spun. Dar întrucât ne aflăm în Duminica Sfântului Grigorie Palama, am să vi-l spun totuşi, pentru că nu o spun spre lauda prietenului meu Ioan, ci o spun spre slava lui Hristos care lucrează prin acest tânăr ortodox, Ioan Vlăducă.

El a scris şi cartea Elemente de apologetică ortodoxă – poate vă este cunoscută – în care făcut o analiză foarte bună a greşelilor ştiinţifice din manualele după care învaţă elevii în şcolile noastre. A luat manual de manual şi le-a pus la zid, cu obiectivitate. El a alcătuit şi un Dicţionar de apologetică ortodoxă. El s-a ocupat de Culegerea de învăţături ale Sfinţilor Părinţi, apărută la Editura Bizantină.

Fratele Ioan Vlăducă trăieşte la o mănăstire unde scrie şi tipăreşte texte împotriva ereziei monofizite. Deocamdată îşi face lucrarea cărturărească într-un mod neconvenţional. Dumnezeu a rânduit să fie la o mănăstire de maici, în care nu are nici un fel de ascultare decât să scrie şi să studieze. Şi era frământat dacă îi e bineplăcut lui Dumnezeu ce face el acolo.

Şi mi-a spus o minune. M-a şi rugat să n-o spun mai departe, mi-a spus-o ca să mă încurajeze, ştiind că eu sunt lovit pentru mărturia mea tradiţionalistă, şi, ca să mă mângâie, mi-a zis: „Frate, chiar dacă unii vor să te lovească, stai liniştit, că Hristos e cu noi dacă ducem lupta cea bună. Uite ce mi s-a întâmplat…”.

La mănăstirea la care vieţuieşte a venit un nebun pentru Hristos. Nebun pentru Hristos în secolul XXI? De unde până unde? Noi credem că nebuni pentru Hristos sunt numai în Vieţile Sfinţilor. Citim romanul părintelui Savatie Baştovoi, Nebunul, şi ne place foarte tare. Şi atât. Sau vedem filmul Ostrovul – unii poate aţi auzit de el, un film pe care îl apreciază mult Avva Rafail Noica. Un film în care vedem imaginea unui nebun pentru Hristos din zilele noastre şi zicem: „uite, am văzut nebuni pentru Hristos în Vieţile Sfinţilor, dar şi în acest film”.

Ei bine, a venit la mănăstirea la care se află fratele Ioan un nebun pentru Hristos şi a început să vorbească despre problemele mănăstirii. Şi stareţa i-a zis: „Ştiţi, visez un drac mare şi unul mic”. Şi el a zis: „Nu vreţi să faceţi un azil şi o şcoală? Dracul mare, care vă strânge de gât, e că vreţi să faceţi azilul, ăla mic, pentru şcoală”. A venit o maică şi a zis: „De ce am atâtea necazuri, că eu n‑am vrut niciodată să ajung stareţă?” Şi nebunul pentru Hristos zice: „Ei, nu! Ei, nu!” Şi când pleacă nebunul, îi zice maica aceasta lui Ioan: „Să ştii că de fapt eu am vrut să ajung stareţă!” Şi în cele din urmă nebunul pentru Hristos îi spune lui Ioan, cu discreţie: „Auzi? Nu e bine cum te-ai rugat: «Maica Domnului, trimite-mă pe la cât mai multe mănăstiri, să fac cât mai multă misiune»”.

Că Ioan, într-adevăr, fiind amărât că sunt atâţia care calcă în picioare învăţătura de credinţă, atât de puternici, şi că cei care slujesc dreapta credinţă sunt din ce în ce mai puţini, a avut un moment de frământare. Şi s-a dus în biserică la icoana Maica Domnului şi s‑a rugat în taină: „Maica Domnului, trimite-mă tu unde vrei, pe la cât mai multe mănăstiri, să fac lucrarea cea dreaptă!”

Şi i-a zis nebunul pentru Hristos – a văzut cu duhul ce se întâmplase: „Nu e bine cum te-ai rugat: «Maica Domnului, trimite-mă pe la alte mănăstiri». Să rămâi aici şi-o să vină alţii la tine”.

Şi mi-a zis Ioan Vlăducă: „după ce-a plecat omul ăla de la noi, au venit la mine mulţi părinţi şi oameni însetaţi de adevăr, şi le-am dat materiale ortodoxe cât s-a putut. Şi ce nu făcusem mai înainte în luni de zile, am făcut imediat în perioada care a urmat…”

E adevărat că un astfel de exemplu este greu de crezut, pentru că ne învăţăm să trăim o Ortodoxie standard rezumată în: „postim şi zicem rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi atât”. Dar Dumnezeu are robii Săi. Şi dacă am fost întrebat ce părere am despre Ioan Vlăducă, spun că nu contează ce părere am eu despre Ioan Vlăducă, dar dacă Dumnezeu îl acoperă în chip minunat, înseamnă că în timp se vor vedea şi roadele. Ce contează că mulţi n‑au să iubească mărturia lui? Am făcut totuşi o paranteză şi v-am spus această relatare, pentru că m-a impresionat când am recitit minunea cu Sfântul Grigorie Palama şi cu vocea care i-a zis că „fie şi dacă puţini sunt aceia care sunt interesaţi de dreapta credinţă, fie şi dacă nu sunt deloc, tu ţinut eşti să-ţi împlineşti datoria”.

Că l-a întrebat Ioan pe omul respectiv: „Dar, poate că totuşi fac foarte puţină lucrare aici la mănăstire”. Şi nebunul pentru Hristos i-a zis: „Şi un suflet să foloseşti, şi vei avea plată de la Dumnezeu!”. Mi se pare o apropiere foarte puternică între ceea ce îngerul i-a zis în vedenie Sfântului Grigorie Palama şi chemarea de zece ori mai redusă ca intensitate, dar acelaşi fel de chemare pe care o are fratele Ioan Vlăducă.

Se poate ca peste şase luni, peste un an de zile, să vi se înşire o sumedenie de lucruri rele, să devină un nume de ocară Ioan, pentru că el nu mi-a zis lucrul acesta minunat ca să se laude, ci mi l-a zis înţelegând că laţul se strânge în jurul celor care vor să dea mărturia cea bună şi, încet-încet, or să fie priviţi ca persoane rele, din diferite motive.

M-aş bucura să fie cunoscut fratele Ioan Vlăducă, şi m-aş bucura pentru că el arată că poţi fi ortodox, fiind în acelaşi timp om de ştiinţă, aşa cum părintele Ovidiu Moceanu e filolog dar e şi om al Bisericii. Poţi fi în acelaşi timp om de ştiinţă şi om al Bisericii, nu există o fractură decât la nivel superficial, la nivelul de ştiinţă pe care o promovează Canalul TV Discovery sau cine ştie ce canale care arată tot felul de descoperiri care calcă în picioare, care răstălmăcesc învăţătura creştină.

Făcea o paranteză Dan Puric între descoperirea Evangheliei lui Iuda şi marile descoperiri pe care le tot făceau comuniştii şi spuneau: „Acum s-a descoperit ultima chestie care lămureşte că într-adevăr Biserica minte şi lucrurile stau altfel!” Şi zicea Dan Puric: „De zeci de ani ei tot descoperă, tot descoperă ultima şi ultima şi ultima chestie care calcă în picioare predania Bisericii, dar Biserica se tot ţine pe picioare”.

Afirmă că au descoperit sicriele lui Hristos, mare tam-tam, conferinţă de presă la New York… Dar imediat a apărut cel care a descoperit mormintele respective, arheologul evreu Amos Kloner, şi a spus: „Nu sunt sicriele lui Hristos, al Mariei Magdalena sau ale apostolilor. E o mare fraudă!”

Trebuie însă să existe şi oameni de ştiinţă ai Bisericii care să pună degetul pe rană. Evoluţioniştii au spus că au găsit veriga lipsă dintre maimuţă şi om. Şi s-a trâmbiţat în revistele de specialitate că, în sfârşit, evoluţionismul este demonstrat ştiinţific. Şi după ani şi ani de zile, au analizat mai bine şi au văzut că scheletul respectiv avea oase de la o maimuţă şi oase de la un om, care fuseseră îmbinate, şi era un fals ştiinţific. Avem mare nevoie de oameni de ştiinţă ortodocşi care să răspundă tuturor provocărilor. Să nu fim complexaţi. Oricum, nu poate baba de la ţară să se lămurească, să se pună la punct cu toate descoperirile ştiinţifice şi cu abordarea ortodoxă.

Zicea părintele Paisie Aghioritul că unii mucenici nu erau foarte buni cunoscători ai învăţăturii dogmatice a Bisericii, nu ştiau exact dogma, dar ştiau că aşa învaţă Biserica. Şi dacă Biserica spune aşa, eu trebuie să fiu gata să mor pentru ce învaţă Biserica. Nu ştiau exact de ce e bine să se închine la icoane, dar ei se închinau icoanelor pentru că aşa au prins ei în biserică. Şi mureau pentru icoane şi intrau în Împărăţia Cerurilor.

Cum sprijiniţi publicarea literaturii, a poeziei religioase? Consideraţi că aceasta poate contribui la îmbogăţirea sufletească a credincioşilor? Sau că le va întări credinţa acelora îndoielnici?

Depinde de poezie. Traian Dorz nu va converti poate pe nimeni, niciodată. Dar Traian Dorz îi va întări pe unii dintre cei credincioşi. Există poezie, cum e cea a lui Daniel Turcea, care îi poate pune pe gânduri pe cei care sunt îndoielnici.

În ce priveşte publicarea literaturii şi a poeziei religioase există pe piaţa de carte o alergie foarte puter­nică. Difuzorii nu prea difuzează poezie religioasă, de exemplu. De ce? Pentru că nu se cumpără. Oamenii nu cumpără. A publica poezie religioasă în ziua de azi înseamnă a face un act sinucigaş, din punct de vedere editorial.

Dacă autorul simte că a avut talent, poate să se zbată în stânga şi în dreapta să facă rost de banii pentru tipărirea unei cărţi, pentru că nu costă atât de mult tipărirea unei cărţi de poezie. Şi dacă tipăreşte una, două, trei, până la urmă va reuşi să-i convingă pe editori. Dar abia după ce i-a convins pe cititori.

Nici Tarkovski n-a reuşit să topească lumea cine­ma­to­grafiei ruse de la început. Dar a stăruit şi a reuşit. Eu cred că e nevoie de poezie. Eu mă resimt că nu mai scriu poezie. Nu mai scriu poezie şi pentru că viaţa mi-este foarte hăituită. Hăituită pentru că am cărţile pe care le scriu pentru cititorii care mă roagă să mai scriu, să mai scriu, să mai scriu; scrisorile lor, familia, doctoratul, editura Egumeniţa – şi nu mai am timp de poezie. Dar eu regret că nu mai scriu poezie. Când m-am întâlnit cu Dan Puric, am invidiat libertatea artistului care se poate juca cu timpul. Eu sunt presat, am pumnul în gură.

I-am şi făcut cadou două cărţi, una cu Înfruntarea necazurilor şi alta, Cum să ne creştem copiii, şi i-am zis: „Să ştiţi că nu mă reprezintă aceste cărţi. Sunt cărţi pe care le-am scris de nevoie. Am avut necazuri şi am văzut cât poate mângâia un cuvânt”. Şi de asta am scris Înfruntarea necazurilor, şi mi-au scris unii cu mulţumiri, că au avut nevoie de carte. Am fost bolnav şi am văzut ce greu e să ai nevoie de un cuvânt de folos, şi l-am scris şi altora. Dar nu mă reprezintă. Pe mine mă reprezintă Cartea Nunţii, mă reprezintă Jurnalul convertirii, mă reprezintă Taina iubirii – poeziile mele şi piesa mea de teatru, dar nu cărţile standard, înţelegeţi? Însă, din păcate, oamenii înţeleg mai greu poezia. Cred că prin moartea poeziei am asista la moartea trăirii credinţei creştine. Zicea părintele Sofronie de la Essex: „Fiţi poeţi!” Şi noi nu suntem poeţi. Noi devenim roboţei: pati-pati-pati!

Îmi zicea Dan Puric: „A venit la mine în cabină un om, un tânăr, plângând – după ce a văzut Don Quijote – şi a zis: «Există Dumnezeu!»” De ce nu vine tânărul ăla plângând după ce ascultă o predică la biserică, din păcate? Acuma nu pun astea deasupra mesajului de la amvon. Dar din păcate observăm că multe din predicile pe care le auzim, sunt standard, sunt plictisitoare. Până şi copiii se lasă hipnotizaţi doar de un părinte care vorbeşte cu dragoste, în timp ce până şi adulţii sunt plictisiţi de un părinte care vorbeşte doar din cărţi.

Să luptăm pentru poezie. Eu mă declar fan. Voiam, simţeam lăuntric nevoia să mai scriu o poezie. Mi-a venit în minte o poezie de dragoste către soţia mea, şi-am zis: „să mă scol s-o scriu acum sau nu?” Zic: „lasă, că eu o iubesc atât de mult, încât e puţin probabil să uit poezia asta!” Şi am uitat s-o mai scriu… Dar cred că trebuie să ne luptăm pentru poezie, serios. Asta nu înseamnă ca toţi să vă apucaţi acum să scrieţi poezii. Şi faceţi rime: masă-plasă-coasă-rasă, şi ai poezia, uite: şi rasă ai, coasă ai… şi gata! Trebuie să avem suflete poetice. V-am citit rugăciunea de la sfârşitul Acatistului Sfintei Spovedanii, e poezie: „Când mă voi uni cu Tine? O, când?” Da, e poezie. Nu, părinte?

Părintele Ovidiu Moceanu: Poezia este foarte geloasă, nu te lasă să te ocupi de altceva. Aici e conflictul. În momentul în care Danion a scris poezie – că a scris poezie, am citit şi am făcut şi o prezentare, o poezie foarte bună, „Mâna care cuvântă”. În momentul acela poezia a cochetat cu Danion. Dar Danion a cochetat cu alte chestiuni şi atunci s-a supărat poezia şi s-a retras puţin, până când Danion va epuiza apetitul pentru aceste cărţi şi când poezia va veni: „Vezi? Tot la mine te-ai întors, la dragostea dintâi!”

Aţi vorbit despre înfrânare în postul familiei. Este sărutul în post un păcat?

Soţia are buze de plastic? De lemn? Depinde ce săruţi. Dacă sărut o plantă, e de post. Depinde însă cum săruţi, că poate fi sărut de post…

Unde trebuie să ne oprim în post?

Nu ştiu!

Să ne înfrânăm de la sărut doar când ne împărtăşim?

Nu! Eu nu sunt în măsură să dau nişte repere foarte precise. Acuma depinde şi cum săruţi. Pentru că poţi să săruţi foarte frumos soţia şi să nu fie asta ceva care să-ţi schimbe mintea, să nu te facă să vrei o plăcere pătimaşă. Pentru mine, după viaţa în biserică, cea mai mare bucurie o am când o ţin în braţe. Şi tot timpul, pe parcursul zilei, de patru, de cinci ori pe zi, îi spun: „Te rog, ia-mă în braţe!”. Simt nevoia – eu mă regăsesc în braţele soţiei mele – s-o ţin în braţe până o doare gâtul. Dar n-o prea sărut, pentru că am încercat să o sărut şi am constatat din experienţă că s-a călcat postul. E bine să ne cunoaştem precis măsura şi de fiecare dată îi spuneam: „Claudia, crede-mă, nu vreau nimic mai mult!”, aveam doar bunăvoinţă. Nu era de ajuns.

Care credeţi că sunt cei trei mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din secolul XX?

E simplu, cred, să îi observi! E greu poate doar pentru cine judecă măreţia ierarhiei după mărimea mitropoliei, după cărţile publicate sau după aurul de pe engolpioane, care rivalizează cu ghiulurile unei anumite naţii. Dacă judecăm din punct de vedere bisericesc, lucrurile sunt foarte simple. Ce înseamnă a fi mare ierarh? Înseamnă a fi ierarh care şi-a pus sufletul pentru turmă. Şi Dumnezeu a proslăvit jertfa ierarhului respectiv dându-i o lucrare cât mai mare în Biserică. Nu e specific Ortodoxiei să facă statistici, cum s-a făcut una în Grecia: „Care e cel mai mare făcător de minuni?” Pe locul întâi a fost Sfântul Nectarie, apoi Sfântul Ioan Rusul şi pe locul trei Sfântul Spiridon. Chiar scrie un părinte, Teoclit Dionisiatul: „Ce se întâmplă cu marii sfinţi făcători de minuni ai Bisericii? Că vedem că în zilele noastre Sfântul Nectarie singur face mai multe minuni decât ei toţi la un loc!” Şi aşa e! Citiţi Vieţile sfinţilor.

Eu am făcut încercarea asta, am citit Vieţile sfinţilor şi am văzut câte minuni sunt în total prezentate în volumele cu Vieţile sfinţilor şi am văzut câte minuni sunt la Sfântul Nectarie. Şi-i întrece Sfântul Nectarie, clar! Asta nu înseamnă că e mai mare Sfântul Nectarie decât toţi sfinţii la un loc, nu! Ci arată că în vremurile noastre de mare apostazie, Dumnezeu a rânduit ca prin acest ierarh care a fost prigonit în timpul vieţii atât de tare, să se facă lucrare duhovnicească. Şi Sfântul Nectarie a făcut sute de minuni, s-au tipărit atâtea cărţi şi au să se mai tipărească.

Mi-a spus un părinte în Grecia, căruia i-am spus o minune care s-a întâmplat la noi în familie: „La noi, în fiecare familie din Grecia a făcut Sfântul Nectarie câte o minune. Noi nu prea vrem să le spunem”.

Eu cred că trebuie date în vileag astfel de mărturii, că şi Sfântul Nectarie spune, într-o minune, îi spune unei femei să dea mărturie, să se ducă să publice minunea respectivă. Şi poate aţi văzut, am şi pus pe net, mi-a scris o preoteasă din Sibiu cum a avut sarcină extrauterină, s-a rugat la Dumnezeu şi a intrat pruncul în uter. Minune pe care doctorii n-o cred, li se pare imposibilă, şi totuşi aşa a fost. Şi-am şi cunoscut-o faţă către faţă pe preoteasă şi mi‑a confirmat că aşa a fost şi mi-a arătat-o pe Nectaria, pe fetiţa care era predestinată avortului – pentru că atunci când o femeie are o sarcină extrauterină, doctorii spun că trebuie eliminată sarcina etc.

Şi mi-a zis: „Şi părintele, soţul meu, cam era de acord cu ce zicea doctorul”. Dar credinţa preotesei a fost mai puternică decât sfatul doctorilor. Mai zicea preoteasa: „Când mi-a zis doctorul că trebuie scoasă sarcina, am simţit că nu e de la Dumnezeu!” Ce om simte chestia asta? Numai un om care e sporit în rugăciune, care are o anumită viaţă duhovnicească.

E clar că Sfântul Nectarie e unul dintre cei mai mari; despre Sfântul Ioan Maximovici, ceea ce a tipărit părintele Serafim Rose – în cartea cu o sută de minuni – era numai in­tro­ducerea la câte minuni a făcut Sfântul Ioan Maximo­vici. Mi-a adus cineva, din America, ulei de la Sfântul Ioan; l-am dat unui tânăr de la o casă de copii; tânărul i-a dat gardienei, care nu prea credea în Dumnezeu, şi avea o excrescenţă pe gât. Şi-a dat gardiana pe gât cu o pânză muiată în uleiul ăla, şi a simţit că o arde, şi s-a retras excrescenţa şi femeia a venit la biserică şi se spovedeşte. A şi tipărit tânărul minunea în Lumea credinţei.

Ei, după Sfântul Nectarie şi Sfântul Ioan Maximovici al treilea ar putea fi Sfântul Nicolae Velimirovici, care are şi sfinte moaşte şi care, chiar dacă nu e chiar aşa mare făcător de minuni, prin lucrarea teologică pe care a făcut-o, ar fi al treilea. Poate că Dumnezeu va rândui să se găsească peste zece-cincisprezece ani moaştele cine ştie cărui episcop care se va lămuri că a fost între primii trei. Dar nu contează să fii între primii trei, contează că am avut în secolul XX mari ierarhi. Oamenii, presa, s-au obişnuit să repete cât de păcătoşi sunt ierarhii, preoţii, şi să bată apa în piuă pe lucrul acesta. Nu îi interesează că sunt şi clerici cu viaţă sfântă. Cât a trăit părintele Cleopa, câte articole erau în ziarele de mare tiraj cu părintele Cleopa? Aproape deloc. Aproape deloc! Nu interesa părintele Cleopa. Era bun aşa, numai la rubrica culturală să scrie „Săptămâna trecută creştinii au sărbătorit Învierea, iar părintele Cleopa a zis: «Bucuraţi-vă, creştini!»”, punct! Dări de seamă de genul acesta.

Care trebuie să fie comportarea noastră, a oamenilor simpli, faţă de cei de alte credinţe?

Fiecare cu chemarea lui. Au fost părinţi mai în­găduitori, cum a fost Sfântul Siluan Athonitul, sau părin­tele Sofronie, care au avut atitudine mai deschisă. Au fost în acelaşi timp părinţi cu viaţă sfântă, părintele Iustin Popovici, părintele Filothei Zervakos, părintele Serafim Rose, care au avut o atitudine foarte fermă. Pentru Orto­do­xie este specific sloganul, pe care acum îl ţine mănăstirea Esfigmenu, dar e slogan specific ortodox, fiind slogan profund ortodox, ORTODOXIE SAU MOARTE! Adică, nu dacă nu vrei să fii ortodox te omor, ci eu, pentru Ortodoxie, sunt gata să mor! Eu dacă sunt pus să mă lepăd de Hristos, prefer să mor decât să mă lepăd. Vreau să fiu ortodox sau să mor.

Problema e că atunci când venim în întâmpinarea celorlalţi, trebuie să avem foarte, foarte multă grijă. Sfântul Ioan Maximovici, de exemplu, care avea un discurs tradiţionalist, în acelaşi timp făcea vindecări, vindeca bolnavi de alte credinţe. În cartea mea Mângâiere pentru bolnavi găsiţi o colecţie de minuni făcute de sfinţii Bisericii – unele sunt făcute cu oameni de alte credinţe.

Asta ce arată? Că sfinţii pe de o parte apărau dreapta credinţă şi, în acelaşi timp, aveau dragoste faţă de cei care erau vătămaţi de erezie. Citiţi ultimele însemnări ale Sfântului Ioan din Kronstadt, apărute la Sophia, să vedeţi câte pasaje dure împotriva catolicilor. Să vedeţi câte pasaje, în scrierile lui, împotriva protestanţilor. Şi prin el, care a apărat credinţa, totuşi Dumnezeu a făcut minuni şi cu cei de alte credinţe.

Noi trebuie să fim pâine caldă. Dacă venim cu un discurs triumfalist, dacă batem cu pumnul în piept: „Noi avem Adevărul!” – n-am rezolvat nimic.

Să observăm un tupeu formidabil în comporta­men­tul duşmanilor Bisericii, să spună că au găsit rămăşiţe umane de la Hristos, de la Maria Magdalena şi de la copilul lor. Noi, ca ortodocşi, ne închinăm la sfintele moaşte ale Mariei Magdalena, care sunt făcătoare de minuni, şi ei spun că ea a păcătuit cu Hristos.

Cred că paralel cu această înşelare la nivel dogmatic, va veni înşelarea la nivel moral. Am citit de curând un material cum că homosexualii racolează elevi din şcolile americane. Că au înţeles că nu poate triumfa viziunea aceasta despre lume a homosexua­lilor dacă n-o să-i racoleze din şcoală. Aşa e! Dacă-i îndoctrinezi de mici, când au să crească mari au să devină apologeţi ai sodomiei.

Cred că trăim vremuri din ce în ce mai grele. Dar nădejdea noastră să fie la Hristos. Ştiţi când e greu să ne luptăm? Când nu suntem cu Hristos. Uneori şi mie mi se întâmplă să mă las efectiv covârşit de câte aflu: nenorociri, nu ştiu ce, şi-n biserică, şi… Să fiu foarte, foarte trist, că e atâta păcat, păcat, păcat şi ţi se pare că mai ai puţin şi te duci şi tu la fund. Şi să zic şi canonul de rugăciune, şi rugăciunile să le zic aşa, pe bandă rulantă, cu durere de suflet, şi să nu-mi dau seama că Hristos e viu. Adică toate astea se întâmplă, dar Hristos vrea mântuirea noastră, înţelegeţi? Noi trebuie să fim în altă lume. Noi trebuie să ieşim din duhul lumii acesteia în care se întâmplă toate nenorocirile. Când Îl avem pe Hristos în sufletul nostru, vedem altfel toate.

Să dea Dumnezeu să avem frica cea bună a lui Dumnezeu şi să nu ne temem de frică unde nu era frică, cum zice Psalmistul, să mergem pe calea postului, nu ca nişte campioni, nu ca nişte eroi, dar ca nişte oameni pe care-i iubeşte Hristos, să ştim că El ne ţine în dragostea Lui şi să vrem să rămânem în această dragoste până la sfârşitul vieţii noastre.

ÎNTRE ÎMPLINIRE ŞI RATARE

(Oradea, 14 decembrie 2005)

Fiecare dintre noi ne-am dori să fim binecuvântaţi de Dumnezeu. Fiecare dintre noi ne-am dori să ştim să folosim talanţii pe care ni i-a dat Dumnezeu. Numai că atunci când ne punem problema cine îşi îngroapă talanţii şi cine îşi foloseşte talanţii, întotdeauna sau de cele mai multe ori noi suntem cei iscusiţi, care ştim să ne folosim talanţii, iar de îngropat şi-i îngroapă numai ceilalţi.

Cred că unul din motivele pentru care societatea contemporană se află în criză, este acela că oamenii îşi ratează chemarea, oamenii îşi ratează vocaţia. Şi după ani de zile sau după zeci de ani de zile după ce merg pe un anumit drum, îşi dau seama că nu au ajuns la împlinire şi vor să renunţe la meseriile lor, unii vor să renunţe la familiile lor, alţii vor să renunţe chiar la mănăstirile lor.

Aş explica puţin în ce constă ratarea vocaţiei în care cineva ajunge în viaţa de familie sau în momentul în care altcineva ajunge în viaţa de mănăstire. Sunt tineri care după unul, doi, trei ani de facultate sau când au terminat studiile şi-au dorit să se căsătorească, dar văzând că Dumnezeu nu a răspuns rugăciunii lor, consideră că au chemare spre mănăstire, intră în monahism, depun voturile monahale şi după câteva luni sau după câţiva ani de călugărie regretă pasul pe care l-au făcut.

Există persoane care intră în mănăstire pentru că s‑au temut de viaţa de familie, pentru că s-au temut de greutăţi, s-au temut să crească copii, s-au temut să aibă un servici, s-au temut să se lupte pentru pâinea celor apropiaţi lor şi au crezut că în mănăstire totul este simplu, totul pică de-a gata, totul pică din cer cu ajutorul părintelui stareţ, uitând că mănăstirea este cea mai înaltă arenă a luptei duhovniceşti. Este elita K-1 -ului duhovnicesc, dacă vreţi. Şi nu ne putem duce în mănăstire pentru o viaţă comodă.

Oricine intră în mănăstire din alte motive decât pentru a I se dărui în întregime lui Hristos, pentru a I se dărui muceniceşte lui Hristos, greşeşte şi, mai devreme sau mai târziu, va regreta pasul făcut. Asta nu înseamnă că sunt predestinaţi la neîmplinire cei care au ajuns în monahism din pricini nebinecuvântate. Poate că Hristos îşi va face loc în sufletul lor şi-i va ajuta să se pocăiască pentru greşeala pe care au făcut-o şi-i va ajuta să pornească pe drumul monahismului aşa cum trebuie.

În acelaşi timp există însă tineri iubitori de mănăstiri, iubitori de viaţă duhovnicească, iubitori de post, de nevoinţă, care îşi doresc să aleagă calea monahală şi văzând că după unu, doi, trei, patru ani de facultate Hristos nu le-a pus înainte nici mănăstirea şi nici povăţuitorul duhovnicesc de care au nevoie, se căsătoresc instantaneu, se căsătoresc plictisiţi, se căsătoresc considerând că dacă n-au fost vrednici de mănăstire, măcar de familie vor fi vrednici. Şi neînţelegând că astfel calcă în picioare taina familiei, care este o mare taină, în Hristos şi în Biserică, şi la primele ţipete ale bebeluşului, la primele scâncete, sau la primul scandal din familie sunt cuprinşi de deznădejde şi regretă faptul că s-au căsătorit.

Un părinte spunea că una din ispitele celor care au pornit pe calea monahismului este să se gândească ce viaţă de familie binecuvântată ar fi avut. Cu câtă râvnă ar fi crescut ei ceata de copii pe care ar fi închinat-o Domnului. Cât de silitori ar fi fost ei în a-şi creşte odraslele pe calea lui Hristos. Dar, din păcate, voturile monahale stau ca nişte stavile între ei şi slujirea jertfelnică a lui Hristos.

În acelaşi timp, însă, tinerii care s-au căsătorit, se gândesc: „oh, ce plictiseală! Trebuie să mă ocup de creşterea copiilor mei, aceste piedici vii, aceste piedici umblătoare, care nu mă lasă să mă dăruiesc în întregime lui Hristos. Care ţin mintea mea ocupată, inima mea ocupată şi Hristos nu mai are loc în viaţa mea.”

Aş trece puţin de la o astfel de ratare a vocaţiei la cei care-şi ratează vocaţia trăind în mijlocul lumii, dar renunţând să-şi înmulţească talanţii pe care i-au primit de la Dumnezeu.

M-a întrebat o fată acum câteva zile, după o conferinţă: „Ştiţi, eu înainte pictam icoane. Acum nu mai vreau să pictez icoane. Nu mai sunt destul de sporită în viaţa duhovnicească. Dar oare fac bine că nu mai pictez?” Ea nu făcea păcate mari, care s-o oprească de la pictarea icoanelor, dar dintr-o falsă smerenie, dintr-o părută smerenie – adică dintr-o mândrie autentică! – îngropa talanţii pe care i-a primit de la Hristos.

Şi am întrebat-o: „Acum ce vrei? După ce am vorbit atât despre înmulţirea talanţilor, pe tine să te-nvăţ să-ţi îngropi talanţii?” „Nu, nu asta vreau, dar, ştiţi…”

Ei, trebuie să ne dăm seama de marea responsabilitate pe care o avem, pentru că dacă Hristos a dat fiecăruia dintre noi anumiţi talanţi, aceşti talanţi nu trebuie îngropaţi.

Există tineri care vor să se facă medici. Există tineri care vor să se facă ingineri sau economişti sau tâmplari. Dar părinţii lor sau unchii lor sau cine ştie ce strămoşi ai lor protopopi sau cine ştie ce membri ai clerului îi conving că neapărat trebuie să-L slujească pe Hristos, Care nu poate fi slujit decât pe calea cea înaltă a teologiei.

Şi astfel de tineri fac teologia forţaţi, ca să spunem aşa, împinşi de la spate de către rude sau de către alte interese materiale. În momentul în care au terminat facultatea şi astfel de tineri ajung preoţi sau astfel de fete ajung profesoare de religie, fără să aibă chemare, se află într-un mare impas, într-o mare criză sufletească. Pot ajunge chiar la probleme psihice serioase.

Ţara are nevoie de medici buni. Ţara are nevoie de avocaţi buni. Ţara are nevoie de economişti buni. Ţara are nevoie de gunoieri buni. Gunoieri care să ne facă străzile mai curate. Să ne facă să ne simţim mai bine în oraşul în care locuim, pe strada pe care locuim.

Toate meseriile sunt bineplăcute înaintea lui Dumnezeu. În afară de prostituţie care a devenit, mai nou, meserie, în mod ilicit. Unii zic că e meseria cea mai veche, alţii zic că e cea mai nouă.

Cunosc un tânăr care a făcut seminarul împins de rudele sale, convinse că acest vlăstar al familiei trebuie neapărat să fie preot, continuând tradiţia şi tânărul a reuşit să evadeze şi să facă Facultatea de Medicină şi se bucură foarte mult că se pregăteşte să-i slujească pe oameni ca medic. Şi mă întreba: „Crezi că greşesc?” „Dimpotrivă! – i-am zis, mă bucur că ai avut curajul să te lupţi cu ai tăi pentru chemarea pe care ţi-a dăruit-o Hristos.” Şi mă bucur că o să fie încă un medic creştin, încă un medic cu dragoste de oameni, încă un medic la care n-o să trebuiască să scoţi şpaga precum ai duce pistoalele, încă un medic care o să aibă grijă de tine din dragoste şi înţelegând că o face în numele lui Hristos.

În acelaşi timp, există tineri care ar vrea să facă Facultatea de Teologie, dar rudele, părinţii, nu îi lasă, convingându-i să facă A.S.E.-ul, că ies mai mulţi bani, Dreptul, că ies mai mulţi bani, Medicina, că ies mai mulţi bani, numai bani să iasă! Faptul că se sufocă sufletul unui om – nu contează!

Vrea fata să devină profesoară de religie, mama o împinge de la spate să devină economistă. Vrea fata să fie profesoară de religie, tata o bate la cap să fie avocat. Şi fata, dacă ascultă de părinţii ei în astfel de situaţii, greşeşte. Pentru că ar trebui să înmulţească talanţii pe care i i-a dat Hristos. E nevoie de profesori de religie cu vocaţie. Nu de profesori de religie care la oră ţin predici gratuite contra fumatului şi în pauză fumează în cancelarie cot la cot cu ceilalţi profesori.

Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne lumineze să ne recunoaştem talanţii. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să înţelegem care este drumul pe care trebuie să pornim în viaţă. Care este drumul pe care nu-l vom regreta nici după cinci ani, nici după cincizeci de ani. Care este drumul care cu adevărat ne împlineşte şi pe noi şi prin care noi îi putem folosi pe ceilalţi.

Vă întreb: un tânăr care practică un sport de performanţă – tenis de câmp – se va uita oare la o finală a unei competiţii de nataţie? Da sau nu? Ce credeţi? Un baschetbalist, dacă ar putea să vadă finala unui mare campionat de volei, s-ar uita? S-ar uita, normal. Pentru că el, deşi nu practică voleiul, va lua exemplu de la voleibalişti şi va şti să-şi sporească râvna lui, să zicem aşa, de baschetbalist, urmărindu-i pe campionii voleiului.

Ei bine, vorbindu-vă în această seară, riscând chiar să vă plictisesc cu citate din Sfinţii Părinţi despre calea teologiei, nădăjduiesc că şi studenţii la medicină, şi cei de la drept, şi viitoarele femei de serviciu ale ţării noastre vor şti să se folosească.

Pentru că înţelegând cum ar trebui să se formeze un teolog, de fapt vor înţelege şi cum ar trebui să se zidească ei ca şi creştini.

Şi ca să nu credeţi că am vreo notă ironică atunci când fac referire la femeile de serviciu, vă voi spune că am cunoscut la Facultatea de Teologie din Bucureşti o femeie de serviciu despre care mai mulţi foşti absolvenţi mi-au spus că duce viaţă sfântă. Din câţi profesori am avut, părinţi profesori, despre nici unul nu mi s-a spus că duce viaţă sfântă. Dar despre femeia respectivă mi s-a spus.

Şi să ţinem seama şi de faptul că la un moment dat sfântul Nectarie din Eghina, văzând că cel care trebuia să facă curăţenie la seminarul din Rizareion nu putea să vină, fiind reţinut cu alte probleme, Sfântul Nectarie, marele ierarh al Bisericii lui Hristos, a făcut această treabă: nu s-a sfiit să facă curăţenie peste tot în seminarul respectiv.

Dacă vă voi vorbi – şi vă voi vorbi! – despre cum să devii teolog, v-aţi putea întreba: „ce mă priveşte pe mine o astfel de expunere? Eu nu sunt teolog!”

Iată că Prea Sfinţitul Kallistos Ware spunea următoarele despre cuvântul lui Evagrie: „Teolog este cel care se roagă”: „Această frază a lui Evagrie ar trebui să-i facă pe creştini să renunţe a zice, cum fac adesea, «Eu nu sunt teolog»” (Cred că ştiţi refrenul, l-aţi auzit chiar şi voi, poate l-aţi spus chiar şi voi – Eu nu sunt teolog.), „căci asta e în realitate echivalent cu a zice «Eu nu mă rog! Şi nici nu am în mod deosebit dorinţa de a mă ruga.»”

Într-adevăr, cine nu e teolog nu e nici rugător şi-n egală măsură nu este nici creştin. Şi-n faţa lui Hristos este mai teoloagă ţăranca care a făcut reumatism de la câte mătănii a făcut seara în faţa icoanei, decât cine ştie ce minte strălucită, cu două-trei facultăţi, două masterate şi un doctorat, dar a cărui viaţă este lipsită de rugăciune.

Teolog este cel care se roagă, cel care-L vede pe Dumnezeu şi cel care vorbeşte despre Dumnezeu. Vă dau trei minute să vorbiţi despre soţia mea. Sau despre copiii mei. Ce puteţi spune? Nimic. Pentru că n-aţi văzut-o nici pe soţia mea (decât, poate, într-o anumită poză, de pe coperta de la Cartea Nunţii), nici pe copiii mei.

Ei bine, tot aşa nu poţi vorbi despre Dumnezeu dacă nu L-ai văzut pe Dumnezeu, dacă nu eşti prieten cu Dumnezeu. Cum poţi vorbi despre cineva pe care nu-l cunoşti? Cum poţi vorbi despre o prăjitură pe care n-ai mâncat-o? Vorbe goale. Cum poţi vorbi despre un miros pe care nu l-ai simţit? Cum poţi vorbi despre un Dumnezeu pe Care nu L-ai mâncat, în Sfânta Împărtăşanie? Pe Care nu L-ai primit în inima ta. Cum poţi vorbi despre un Prunc pe Care nu L-ai lăsat să Se nască în ieslea inimii tale? Şi să cânţi colinde fără să crezi că Hristos trebuia să Se nască şi în inima ta? Foarte greu.

Există însă trei moduri de a face teologie. Sfântul Grigorie Palama împărţea teologii în trei categorii: teologi văzători de Dumnezeu, teologi purtători de Duh Sfânt, teologi prin a căror gură vorbeşte Însuşi Dumnezeu; apoi, teologi de mâna a doua care, dându-şi seama că nu sunt la măsura sfinţilor, se nevoiesc să ducă mai departe mărturia sfinţilor, teologi care sunt un fel de urmaşi ai Sfinţilor Părinţi; şi teologi din categoria a treia, teologi mincinoşi, despre care Sfântul Anastasie Sinaitul spunea următoarele: „Nu e fără de primejdie a grăi despre Dumnezeu. Dar unii, nepricepând, nici chibzuind acestea, care nu ştiu cum lucrează nici cele din pântecele lor, şi întru patimile necinstei şi în mocirla plăcerilor se tăvălesc, socot eu, neştiind nici dacă este Duh Sfânt în oameni, ci toate voile trupului şi ale plăcerilor lucrându-le, prin prăvălii şi prin case de curvie – a se citi: bordeluri – şi prin pieţe şi prin băi sfâşie şi batjocoresc tainele lui Hristos. Şi aduc asupra lor hula necredincioşilor, cel mai ades şterpelind de pe la părinţi vreo două vorbuliţe sau trei locşoare şi pe deasupra învăţându-le. Iar în temeiul acestora, dându-se pe sine drept dascăli, nu puşi de Dumnezeu, ci mişcaţi de patimi”.

Vă previn că, nefiind eu însumi teolog – unii cred că dacă ai scris câteva cărţi, gata, eşti automat teolog – eu nu sunt teolog, deşi fac doctoratul în teologie – îmi doresc a fi teolog, vreodată, dacă va rândui bunul Dumnezeu, însă nefiind teolog, cred că vă este mai de folos să vă pun înainte anumite citate frumoase ale Sfinţilor Bisericii, ale părinţilor duhovniceşti ai vremurilor noastre.

Adevărata teologie înseamnă viaţă în Hristos. Adevărata teologie înseamnă nu să dai mărturie după mintea ta despre Dumnezeu, ci să-L laşi pe Dumnezeu să vorbească prin gura ta.

Tot Prea Sfinţitul Kallistos Ware ne spunea că „o teologie, pentru a fi autentică, presupune o angajare personală întru sfinţenie. Singurii adevăraţi teologi sunt sfinţii”. Ia auziţi! Deci, dacă ne-am întreba: „Profesorul X este un bun teolog?” ar trebui să ne întrebăm: „Profesorul X este un bun sfânt?” Şi dacă este un bun sfânt este şi un bun teolog. Dacă este doar un cunoscător al învăţăturii teologice, dar nu duce o viaţă sfântă, atunci nu poate fi teolog adevărat, după cum spune P. S. Kallistos Ware. „Calificarea teologiei drept ştiinţă, – continuă acesta – precum geologia sau zoologia, este o rătăcire periculoasă. Sigur, o angajare personală este necesară chiar şi în geologie sau zoologie. Unii susţin însă că observatorul este indisociabil legat de experienţă. Cu toate acestea, în geologie sau în zoologie este suficient, în general, să aduni fapte obiective cu o maximă precizie, pentru ca mai apoi să le analizezi cu o perspicacitate căreia i se adaugă o rigoare imparţială. Moralitatea personală a geologului sau a zoologului nu intră în discuţie – ceea ce nu este cazul în teologie. Aceasta atinge fiinţa umană în totalitatea ei şi reclamă de la fiecare o transformare personală radicală. Fără o astfel de transformare, modul în care vom învăţa teologia va fi strâmb. Fără o astfel de transformare vom fi protestanţi, neoprotestanţi, sectanţi care abordează credinţa bisericii dreptmăritoare.”

Mitropolitul Hierotheos Vlachos spunea un cuvânt foarte frumos: „Suntem ai Bisericii pe cât suntem ai Sfinţilor Părinţi”. Eu aş completa: suntem ai lui Hristos pe cât suntem ai Bisericii şi suntem ai Bisericii pe cât suntem ai Sfinţilor Părinţi.

Câţi dintre noi suntem creştini? Mulţi, în inimile noastre. Câţi dintre noi suntem ai Sfinţilor Părinţi? La această întrebare nu mai suntem la fel de grabnici a spune în gândul nostru „Da”. Ne place să fim creştini, ne place să fim ai lui Hristos, dar nu şi ai Sfinţilor Părinţi, pentru că sfinţenia este ceva înalt, ceva străin, ceva de neatins, ceva îngeresc, oricum ceva străin nouă.

În timp ce la Liturghie preotul zice: „Să luăm aminte, Sfintele – sfinţilor”, adică să vină la împărtăşanie fiii Bisericii, care, fiind mădulare ale trupului lui Hristos, se sfinţesc, noi am vrea să se spună: „Să luăm aminte, Sfintele – nesfinţilor!” Sau: „Să luăm aminte, Sfintele – păcătoşilor!” Pentru că nu ne place să ducem viaţă de sfinţenie, pentru că ne place să ocolim cuvântul din Scriptură care zice: Fiţi sfinţi că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, Sfânt sunt!

Trebuie să ne împrietenim cu Sfinţii Părinţi. Zicea foarte frumos Sfântul Ignatie Brianceaninov: „Tovărăşiile şi societatea au o mare înrâurire asupra omului”. (Adică, în tâlcuire: Gaşca are mare influenţă asupra fiecărui membru al ei.) „Tovărăşia şi apropierea unui învăţat aduce multă ştiinţă, a unui poet – multe gânduri şi simţiri înalte; a unui călător – multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor popoare”. (Şi aş spune şi eu: Aşa şi tovărăşia cu televiziunea va aduce o sumedenie de cunoştinţe pe care n-o să le folosiţi aproape niciodată, şi o sumedenie de gânduri rele pe care le veţi folosi, mai ales dacă sunt pătimaşe şi senzuale, aproape în întregime, neratând nici cel mai mic sfat al televizorului de a duce o viaţă pătimaşă. Asta e un fel de notă de subsol.)

„E limpede, tovărăşia şi apropierea sfinţilor aduc sfinţenie. Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat – nevinovat vei fi, şi cu cel ales – ales vei fi. (Psalmul 17).”

Ia auziţi: „Însuşeşte-ţi gândirea şi duhul Sfinţilor Părinţi, prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Părinţi au atins ţelul: mântuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind într-un cuget şi într-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mântui.”, spune Sfântul Ignatie… Cât se poate de simplu, ca la şcoală: 3+2=5. Elementar. Sfinţii Părinţi au atins ţelul – mântuirea, şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor.

Problema este cum să fim într-un cuget cu Sfinţii Părinţi, când lumea întreagă ne învaţă să avem o credinţă căldicică. O credinţă modelată după duhul înţelepciunii acestei lumi, care este nebunie în faţa lui Dumnezeu. Cum să fim prieteni cu Sfinţii Părinţi, când lumea ne învaţă să fim prieteni cu patimile şi cu poftele? Foarte greu! Nu este uşor. Dar la asta ne cheamă Hristos. Să fim prieteni cu Sfinţii Părinţi, să ne fie dragi Sfinţii Părinţi.

Scenă de pe maidan: un român de 16 ani este înjurat de un personaj din alt neam de 17 ani. Românul îl bate pe voinicul mai mare în vârstă, şi acela spune: „Lasă, că vin eu cu gaşca mea!” şi a doua zi vine cu tata, cu unchiul, cu fraţii cei mulţi pe care-i are şi îl termină repede pe săracul românaş. De ce? Că şi-a adus gaşca.

Ei bine, fraţilor, cred că tot aşa trebuie să facem şi noi: ne calcă în picioare duhul acestei lumi, să venim şi noi cu mama, tata, cu prietenii, cu sfinţii, care sunt de partea noastră. Noi să ştim că sfinţii sunt ai noştri. Să-i iubim pe Sfinţii Bisericii, să luăm pildă de la râvna lor.

Să ştiţi că dacă s-ar întâlni Zorro cu un sfânt al Bisericii, cu un mucenic, Zorro ar fi gelos, pentru că ar putea să ia de la sfântul respectiv lecţii de vitejie, lecţii de eroism. Zorro şi-ar da seama că, din păcate, sfântul e mai Zorro decât el. Şi şi-ar da seama că cea mai mare vitejie ar fi fost să intre în Sinaxar, nu doar în cărţile de poveşti, eventual, sau pe marile ecrane.

Să ne împrietenim cu sfinţii, şi când vom fi îngenuncheaţi, le vom simţi ajutorul. Pentru că noi suntem slabi, avem căderile noastre, neputinţele noastre, şi cel mai bine ştiu asta duhovnicii noştri, nu prietenii cărora le arborăm cel mai duhovnicesc zâmbet, cea mai isihastă privire şi cele mai mieroase cuvinte rugătoare: „Ce faci, frate?” „Doamne ajută.” „Doamne ajută!” Dar duhovnicul nostru ştie de fapt ce e în spatele acestui „Doamne ajută!”, câtă invidie, cât egoism, câtă făţărnicie sau alte patimi.

Ei bine, suntem slabi. Vă spun că mie mi-e drag să stau cu copilul meu, cu copiii mei când zic seara „Îngeraşul”. „Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare!” Ei, aşa mă rog eu din tot sufletul la îngeraş: eu sunt mic, el să mă facă mare, eu sunt slab, el să mă facă tare – mai tare ca Zorro! În sensul că noi trebuie să fim cu adevărat ai lui Hristos. Noi trebuie să primim o putere care nu este din lumea aceasta. Noi trebuie să fim fii ai Împărăţiei Cerurilor. Şi astea nu sunt vorbe goale.

Mă iertaţi că vorbesc eu, un păcătos, mândru etc., despre lucruri prea înalte. Dar le-am auzit la rândul meu, m-am folosit la rândul meu de ele şi de aceasta, numai de aceasta, mi-am dorit a le repeta ca un papagal în faţa voastră.

Să ne facem prieteni cu sfinţii şi viaţa noastră va fi mult mai frumoasă.

Atunci când tânărul teolog va fi agasat de tânăra filologă sau A.S.E.-istă sau medicinistă să facă experienţe prin boscheţi, sau la ea acasă sau la ştrand, tânărul teolog va şti să alerge la sfinţi şi să le spună: „Nu mai rezist, ajutaţi-mă! Mi-e dragă, o iubesc, dar nu mai rezist! Nu-i numai frumoasă, este şi pătimaşă, şi voi trebuie să mă ajutaţi!” Nu râdeţi! Tânărul teolog, sau tânărul ispitit – indiferent la ce facultate e – trebuie să alerge la prietenii lui cereşti şi să le spună sfinţilor: „Vă rog din tot sufletul, ajutaţi-mă! Nu mai rezist!” Şi trece ispita, prin harul lui Hristos. A doua zi poate vine fata şi spune: „Iartă-mă! Mari prostii voiam să facem! M-a înnebunit vară-mea sau colega de clasă sau cine ştie ce emisiune pe care am văzut-o noaptea la televizor, când aveam insomnii”. Înţelegeţi?

Dacă noi ne facem prieteni cu sfinţii, şi ei se fac prietenii noştri. Toată viaţa noastră se va schimba dacă vom fi prieteni cu sfinţii. Este foarte important să ducem mărturia cea bună. Este foarte important să fim ai lui Hristos.

Am întrebat, la rândul meu, ce să le spun tinerilor cărora le voi vorbi despre înmulţirea talanţilor pe calea teologiei? Şi un părinte mi-a dat un răspuns foarte frumos – pentru că e firesc, nefiind teolog, trebuia să-i întreb pe alţii ce e bine să vă spun – şi părintele mi-a zis: „Abia în clipa în care ţi-ai găsit duhovnicul, poţi porni pe calea teologiei”. Foarte frumos! Abia în clipa în care crezi lui Hristos că poate să-ţi vorbească şi să te călăuzească printr-un îndrumător, abia în clipa în care eşti gata să te smereşti şi să duci lupta cu patimile şi cu voia ta şi să te laşi îndrumat de un duhovnic, abia atunci poţi porni pe calea vieţii creştine.

Dar nu aşa, să ai duhovnic numai în cele patru posturi, vreme de trei minute, cât îţi permite coada cea lungă, care stă privindu-te scrutător, simţind privirile lor în ceafă: „Nu mai termină ăsta o dată!” Astfel de persoane nu au duhovnic!

Ai duhovnic în clipa în care ai început o poveste de iubire binecuvântată, ca să spun aşa, cu un părinte prin care crezi că-ţi vorbeşte Hristos. Dar nu doar atunci când îţi dă o ascultare plăcută, de exemplu, e vacanţă, şi-ţi spune: „Încearcă să te duci două săptămâni la mănăstiri”, şi tu te lauzi la toţi prietenii: „Măi, eu sunt un ucenic foarte, foarte râvnitor. Am primit chiar ascultarea de a merge într-un pelerinaj şi eu chiar m-am dus în pelerinaj!” – de parcă ai fi făcut cine ştie ce faptă de evlavie!

Pe când, dacă părintele-ţi spune: „Încearcă să faci trei catisme din Psaltire în fiecare seară!” sau: „Încearcă să o ajuţi pe verişoara ta care are cinci copii şi îi e greu să îi crească! Du-te şi stai în fiecare zi, joacă-te o oră cu copiii, să aibă timp şi verişoara ta să îşi facă canonul! Sau să iasă în parc, să ia o gură de aer curat, sau să stea pur şi simplu de vorbă cu soţul ei, sau să se ducă să-şi vadă mama, sau, sau, sau…”

Atunci zici: „Părintele, când mi-a vorbit, nu avea un chip bizantin! Privirea lui nu era duhovnicească! Se uita în jos… înainte vorbise cu baba aia care l-a ţinut o jumătate de oră. Poate că baba l-a plictisit, şi Duhul Sfânt s-a îndepărtat de pragul părintelui… Oare nu cumva părintele a greşit?” Şi devenim noi judecători fără diplomă ai duhovnicilor noştri, convinşi că noi, deşi nu ducem viaţă duhovnicească, totuşi avem darul discernământului, pe care părintele, fiind prea obosit de atâtea slujbe, de atâta nevoinţă şi de atâtea spovedanii, se pare că nu l-a avut. Şi eventual, în râvna noastră duhovnicească, am fi gata să dăm meditaţii duhovnicului nostru, dacă ar fi smerit şi ar vrea să înveţe discernământul de la noi.

Ei bine, o astfel de ascultare este egală cu zero. Ori suntem ascultători tot timpul, ori nu suntem deloc. Dacă ne alegem aşa, asta ne place, asta nu ne place, înseamnă că nu avem duhovnic – să fim sinceri cu noi înşine.

Există tineri care, prinşi de râvnă duhovnicească, se apucă să citească cine ştie ce cărţi şi spun: „A, părintele meu nu mă lasă să ţin post negru vinerea sau miercurea… Părintele meu cred că-i din ăla, mâncător… e flămând tot timpul cred, n-ai văzut ce burtă are? A, eu mă apuc să ţin post negru pe ascuns”. Sau îl rogi să te lase să faci Rugăciunea lui Iisus şi el îţi zice să citeşti din Psaltire, şi zici: „Tot cu Psaltirea, ca amărâţii? Eu sunt din ăla vrednic, eu sunt robul lui Hristos, care vreau să zic rugăciunea neîncetat, vreau să învăţ în două săptămâni, sau în trei luni cel târziu… Ca să nu îmi mai pierd timpul cu tot felul de Psalmi, atâta împrăştiere în cuvinte! N-a zis Sfântul Apostol Pavel că mai bine spui doar cinci cuvinte?” Şi atunci devii mai iscusit decât duhovnicul tău…

Să revenim la cei care se lasă prinşi de elanul de citire al cărţilor duhovniceşti, dar care nu citesc cărţi potrivite măsurii lor. Vă voi spune ceva tot din Sfântul Ignatie Brianceaninov, şi după pasajul respectiv, cei care până acum şi-au judecat duhovnicul, au libertatea să-l judece şi pe Sfântul Ignatie Brianceaninov. Şi dacă se simt mai sfinţi şi decât din Sfântul Ignatie, să caute alte citate şi să-i judece şi pe părinţii filocalici, chiar şi pe părinţii pustiei, şi eventual în cele din urmă să-L judece şi pe Dumnezeu, pentru că ei sunt atât de râvnitori să facă voia Domnului, încât nici Dumnezeu nu înţelege marea lor râvnă şi deschidere duhovnicească.

De asta în tradiţia monahală se spune că, atunci când duhovnicul vede că ucenicul vrea să urce prea repede spre cer, să-l mai tragă de picior, oprindu-l.

Iată ce a zis Sfântul Ignatie: „Fiecare să citească din Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-i citească pe părinţii care au scris despre liniştire. Monahul care vieţuieşte în chinovie – pe părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială. Creştinul care trăieşte în lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele pentru tot creştinul îndeobşte. Fiecare, în orice tagmă s-ar afla, să culeagă belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor”.

Şi vă rog să luaţi aminte la acest citat, pentru că-l consider, poate, cel mai important citat pe care-l voi folosi în întâlnirea noastră. „Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gânduri, chiar dacă sfinte, însă de neîmplinit cu fapta, care stârnesc o lucrare neroditoare doar în închipuiri şi în dorinţe”. Adică ne place să citim despre marile extazuri, despre marile culmi ale rugăciunii, despre viaţa pustnicească, dar nu ne place să citim cărţile care ne arată ce pas trebuie să facem noi acum, azi, nu peste o săptămână sau peste un an.

Mai zice din Sfântul Ignatie: „Faptele cucerniciei care nu se potrivesc cu felul tău de viaţă îţi vor scăpa din mâini. Pe lângă faptul că vei deveni un visător sterp, gândurile tale, aflându-se în neîncetată împotrivire cu faptele, negreşit vor naşte tulburare în mintea ta, iar în purtarea ta – nehotărâre. Iar această tulburare şi această nehotărâre sunt apăsătoare şi vătămătoare pentru tine însuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după rânduiala cuvenită Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi abate de la calea mântuitoare în hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adânci, ceea ce s-a şi întâmplat cu mulţi”.

Luaţi deci aminte: dacă vi se pare că sunteţi chemaţi la o filocalizare grabnică, la o filocalizare necondiţionată, dacă vi se pare că trebuie să depăşiţi în sfinţenie pe toţi creştinii de pe uliţa voastră, şi să deveniţi sfinţi în trei zile sau în două săptămâni, vă aflaţi pe un drum greşit. Zice Sfântul Ignatie, repet, „Citiţi cărţile potrivite cu măsura voastră duhovnicească”.

Câţi dintre voi au citit Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog? Poate mulţi, poate puţini. Există un curent în teologie „Hai să fim cât mai deştepţi, să epuizăm Filocaliile”, dă bine să zici: „Am citit patru volume din Filocalie!” – „Eu am citit şapte!” „Ei, eşti mai tare!” Înţelegeţi?

Dă bine să zici: „Mă, eu am citit Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog” – o carte grea, grea, în prefaţa căreia ucenicul Sfântului Simeon, Cuviosul Nichita Stithatul, spune cam aşa: „Să nu citească această carte cei pe care îi apasă poftele materiale şi cugetele pământeşti. Să nu citească aceste imne cei care nu şi-au curăţit sufletele prin fapte duhovniceşti, prin vieţuire duhovnicească şi prin rugăciune”.

Dar, noi suntem deştepţi. Noi suntem teologi. Noi trebuie să trecem cu vederea astfel de avertismente, pentru a face lucrări de seminar strălucite – şi acum mă arăt cu degetul şi pe mine. Am făcut o lucrare de seminar, în primele două săptămâni de facultate, despre teologia mistică a Sfântului Grigorie Palama. Şi un părinte profesor a întrebat: „Aţi înţeles ceva din lucrarea lui?” Şi nimeni n-a spus nimic.

După care m-am gândit să fac lucrare de seminar despre Sfântul Simeon Noul Teolog şi despre Imne, pentru că-l forţasem pe duhovnic să-mi dea şi mie binecuvântare să le citesc, gândindu-mă că eu sunt destul de înduhovnicit ca să citesc această carte. Şi acum, după ani de zile, regret sincer că am citit-o, regret că n-am ţinut seama de avertismentul Cuviosului Nichita Stithatul.

Să avem mare grijă. Tocmai de aceasta este bine să ne căutăm o călăuză în care să avem încredere, dar nu o călăuză pe care să o părăsim după trei săptămâni sau doi ani. Un părinte filocalic spune că atunci când vrei să-ţi găseşti o călăuză duhovniceas­că, priveşte bine la cine te duci! Vezi ce fel de om e, ce fel de viaţă duce, nu să zici după doi ani: Ia uite, ăsta era beţiv! Ăsta era curvar! Ăsta era cine ştie cum, lacom de bani… Să ştii de la început în mâinile cui îţi încredinţezi sufletul.

Şi dacă porneşti pe această cale a ascultării, să mergi drept înainte. Şi dacă la un mo­ment dat Dumnezeu va vedea că nu e cel mai potrivit duhovnic pentru tine, va rândui să ajungi la alt duhovnic. Te vei sfătui cu duhovnicul pe care-l ai, şi acesta îţi va spune: „Fiule, caută-ţi un alt părinte, mai potrivit pentru structura ta, pentru exigenţele tale, pentru chemarea ta”.

Dar de multe ori ne place să ne schimbăm duhovnicul pentru că, de fapt, nu ne place să ne lăsăm pe noi înşine schimbaţi de Hristos prin duhovnic. Preferăm să schimbăm duhovnicul, pentru că nu preferăm să renunţăm la patimi, sau dacă am renunţa la beţie, sau la curvie sau la cine ştie ce am renunţa, nu ne place să renunţăm la mândrie. Păstrăm mândria în inimile noastre, şi nu vrem să-i dăm drumul cu niciun chip.

Într-un film nişte oameni pătimaşi care vroiau să se lase de patimile lor se suiau pe o corabie ca să plece spre un Munte sacru, dar unul avea o patimă care îl sufoca, un demon, care era simbolizat de o maimuţă pe care o ţinea în braţe şi nu voia cu niciun chip să-i dea drumul. Era ca şi copilul persoanei respective, era parte din persoana respectivă, care nu voia cu niciun chip să renunţe la patimă… Abia când a aruncat maimuţa şi-a dat seama că aceasta era un diavol…

Şi atunci când duhovnicul ne îndeamnă să renunţăm la mândrie, atunci mândria noastră se revoltă şi spune: „Părintele nu este destul de sfânt! Părintele nu este destul de iscusit! Hai să-mi caut alt duhovnic, mai sfânt!” Şi de fapt mergem la altul care ne laudă că nu mai bem, care ne laudă că nu mai fumăm, care ne laudă că nu desfrânăm, cât despre mândrie, o lasă acolo, să ruginească.

Numai că mândria nu-i ca fierul, să ruginească, e ca virusul şi se înmulţeşte.

Care este baza vieţii duhovniceşti? Rugăciu­nea. În măsura în care suntem teologi fără să ne rugăm, aşa cum am mai spus, nu suntem teologi. Este oarecum uşor să zici canoane, repede, aşa, să ai conştiinţa: gata, am rezolvat-o şi pe asta, am făcut-o şi pe asta, dar de fapt să nu vorbeşti nici cu Dumnezeu, nici cu Maica Domnului, nici cu sfinţii, nici cu îngerii, dacă faci canonul de rugăciune către puterile cereşti. Canon pe care foarte mulţi nici nu l-au observat în Ceaslov. Canon despre care foarte mulţi nici nu ştiu că se află în Ceaslov. D-apoi să-l mai fi şi citit.

Nu putem fi teologi dacă nu iubim rugăciunea. Nu putem fi teologi fără să-L lăsăm pe Hristos să vorbească prin noi, fără ca noi înşine să vorbim mai întâi vreme îndelungată cu Hristos.

În clipa în care am descoperit o persoană care ne-a devenit dragă, în clipa în care avem un prieten, sau o prietenă, sau mai mulţi prieteni, ne dorim să stăm împreună cu ei. Atât de mult ne dorim, încât dacă punem mâna pe telefon, vorbim uneori până se înroşeşte firul, până se înroşesc părinţii de supărare, vorbim până le creăm reale probleme financiare, părinţilor noştri, eventual.

Cineva ne e drag. Unul pune mâna pe telefon, celălalt răspunde, şi stăm aşa, în tăcere, bucurându-ne că suntem lângă celălalt. Sau vorbim. Oamenii sunt lăsaţi de Dumnezeu să comunice. Ei bine, tot aşa este şi cu sfinţii. Şi cu îngerii, şi cu Maica Domnului.

În clipa în care înţelegem că Maica Domnului e mama noastră, ne bucurăm să vorbim cu mama noastră. În clipa în care înţelegi că „Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu” e chiar îngeraşul pe care ţi l-a dat Dumnezeu, vrei să vorbeşti cu el.

În clipa în care înţelegi, Petre, că Sfântul Apostol Petru şi alţi sfinţi – cum e Petru Athonitul, sau alţi sfinţi – cu numele Petru îţi sunt prieteni, vei vrea să vorbeşti cu ei.

Ioana, în clipa în care vei înţelege că Sfântul Evanghelist Ioan şi Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Ioan din Kronstadt, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Mucenic Ioan Rusu, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, sunt prietenii şi ocrotitorii tăi, vei vrea să vorbeşti cu ei.

Dar dacă te întreabă cineva: „Ioane, câţi sfinţi cu numele de Ioan ştii?”, vei spune: „Mulţi, mulţi…” Câţi? Dacă vei răspunde: „Ioan Evanghelistul, Apostolul Ioan…” – deja nu prea ştii cum stau lucrurile. Şi-l mai ştii pe Sfântul Ioan Botezătorul, spunându-i numele răsuflând uşurat că nu te-ai făcut de ruşine şi ai putut să zici mai mult de două nume.

Trebuie să vorbim cu aceşti sfinţi prin rugăciune, să ne bucurăm de marele dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu.

Privitor la rugăciunea lui Iisus, aş atrage atenţia asupra faptului că e foarte periculos ca orice creştin, în general, nu doar tânărul teolog, să o practice fără îndrumarea unui duhovnic, însă – cu toate că am spus că trebuie să citim cărţi pe măsura noastră, şi Filocaliile sunt cărţi care se adresează în primul rând monahilor, cred că şi tinerii aflaţi sub îndrumarea unui duhovnic ar face bine, ca şi ceilalţi creştini, să practice Rugăciunea lui Iisus. Atât cât pot. Atât cât îi lasă duhovnicii.

Când s-au tipărit Filocaliile, anumiţi părinţi filocalici, practicanţi ai Rugăciunii lui Iisus, s-au su­părat, au fost îngrijoraţi de faptul că aceste neste­mate, aceste pietre preţioase puteau să ajungă pe mâi­nile acelora care nu ştiau să le folosească cum se cu­vine. Şi au atras atenţia asupra acestui pericol. Nu cum­va anumiţi oameni, neiscusiţi în viaţa duhovni­ceas­că, prinşi de o râvnă exagerată, să citească Filocaliile şi să se vatăme.

Şi atunci de ce spun că ar fi bine să încercăm să practicăm rugăciunea lui Iisus? Pentru că tot aceşti părinţi filocalici spuneau că mirenii aflaţi sub îndru­ma­re duhovnicească o pot face. Pentru că această ru­gă­ciune foloseşte foarte mult celui care o face cu povăţuitor.

Şi nu e nevoie să credem că o să ne sfinţim în 24 de ore sau în trei zile. Toţi vor să ajungă isihaşti în două săptămâni, dar nimeni nu vrea să spună rugăciu­nea cu gura, în şoaptă, vreme de câteva luni. De ce? Am auzit o întrebare interesantă şi un răspuns foarte frumos: „De ce nu mai sunt avvi, părinţi duhovniceşti, stâlpi duhovniceşti în zilele noastre? De ce nu mai sunt? Pentru că n-au vrut să mai existe începători”. Nimeni nu vrea să fie începător. Toţi am intrat în biserică, gata, repede, trebuie să şi intrăm în Sinaxar.

Nu e chiar aşa! Să încercăm să fim începători. Să încercăm luni şi ani de zile să ne nevoim, zicând rugăciunea cu gura. Şi încet-încet o să ne deprindem să zicem şi când suntem la facultate – profesorul vorbeşte, suntem atenţi, dar încercăm să ne şi rugăm. Nu neapărat să ne punem metanii cu fir aurit, să vadă toţi colegii noştri că eu sunt isihastul grupei sau isihastul anului. Şi să ne şi lăudăm: „Măi, voi ştiţi că eu mă spovedesc la părintele cutare, care practică rugăciunea lui Iisus? Voi ştiţi că eu sunt chiar ucenic vrednic al părintelui respectiv? Eventual, ucenicul iu­bit al părintelui care chiar duce viaţă sfântă. Uitaţi-vă voi bine la mine, nu vedeţi în privirea mea puţin din strălucirea privirii părintelui meu? Uitaţi-vă la părul meu, la barba mea, nu vi se pare bizantină? N-aţi putea să mă folosiţi ca model pentru icoane?” Cam aşa stau lucrurile!

Pe când, în acelaşi timp, tineri studenţi pe care nimeni nu dă doi bani, tineri care sunt consideraţi fraieri sau cine ştie cum, stau acolo liniştiţi şi se roagă, după cum i-a îndrumat duhovnicul, şi după doi ani, cinci ani, zece ani, ajung la rugăciunea minţii, sunt căsătoriţi, îşi cresc copiii cu mare grijă.

Am să vă spun un sfat pe care mi l-a dat un duhovnic. După ce m-am căsătorit, un duhovnic – care a trecut la Domnul – era ieromonah, fecior, dar totuşi avea o înţelegere foarte frumoasă a familiei. Şi l-am întrebat cum să fac cu soţia – ştiţi, soţii nu doar se roagă, mai fac şi dragoste, şi l-am întrebat eu cum se împacă rugăciunea cu viaţa trupească, şi mi-a zis: „Ştii cum e? După ce faceţi dragoste, o iei în braţe pe soţie şi te apuci şi te rogi, zici rugăciunea, în timp ce ea se culcă”. Pentru că eu voiam, după ce făceam dragoste, să stau să mă rog cât simţeam nevoia să mă rog, şi soţia vroia să se culce. Soţia mi-a zis: „Piua! Nu m-am măritat ca să dorm singură! Vreau să dormi lângă mine”. Şi părintele a zis: „Foarte bine! Ea să doarmă, şi tu să zici rugăciunea, ţinând-o în braţe”. Şi vă spun că a fost un început al căsniciei foarte, foarte frumos. Atât de mult m-am bucurat, nu vă daţi seama.

Deci, îl pomenesc cu dragoste pe părintele respectiv, pentru că m-a ajutat să înţeleg cât de firească este familia şi cât de frumoasă este familia. Părintele mi-a spus: „Bucuraţi-vă unul de altul şi apoi, şi înainte şi înapoi, rugaţi-vă lui Dumnezeu!”

Să ştiţi că – şi fac o paranteză, nu e important să dau prea multe detalii – cred că cea mai frumoasă unire trupească este a creştinilor care duc viaţă duhovnicească. Nu pentru că e lipsit de cine ştie ce experimente perverse n-are parte de împlinire, nu! Pentru că el îl iubeşte pe Dumnezeu şi ştie că în momentul în care e cu soţia lui trebuie să facă cu adevărat dragoste, nu să facă sex sau să facă patimi sau să facă perversiuni.

Viaţa creştină e o viaţă binecuvântată cap-coadă! Dar nu voi insista acum asupra acestui subiect.

Revin deci la faptul că rugăciunea poate fi spusă de către soţi şi când îţi plânge copilul. Nu neapărat rugăciunea lui Iisus, poate nu simt toţi chemare să o spună. Zici un psalm, o rugăciune către Maica Domnului. Sau sunt momente în care efectiv nu mai poţi, ajungi la capătul răbdării. Mie cel mai greu mi-a fost la primul copil, mi-a fost mai greu decât cu trei copii. Venim în căsnicie cu sloganuri gen de „Mamă, câte împliniri o să avem!”, dar uităm că de fapt căsnicia este şi o cruce, că nu e o mântuire doar prin facerea sau eventual producerea de prunci. E o mântuire prin purtarea crucii.

Şi a fost foarte şocant ca un bebe să schimbe viaţa mea şi să se bage în viaţa mea şi să plângă când eu voiam să mă odihnesc. Sau să plângă când eu voiam să fiu cu prietenii sau când voiam să mă duc la slujbă – seara la vecernie, de exemplu. Şi copilul m-a lovit foarte puternic pentru că mi-a arătat că viaţa de familie este puţin altfel decât îmi imaginam eu. Şi mă bucur că m-a lovit. Şi astfel, cu doi şi cu trei mi-a fost mult mai uşor, că învăţasem deja poezia.

Am să vorbesc fugitiv despre capitolul mănăstiri. Cred că greşesc tinerii care, cum începe vacanţa, au fugit în mănăstire; cum începe anul universitar, s-au întors din mănăstire, nefiind în stare să reziste zece zile de vacanţă în lume, pentru că nu ştiu să-şi petreacă timpul liber, dar nevrând nici să se călugărească.

Ei vor să ducă viaţă de familie, dar cum se va întemeia această familie, numai Dumnezeu ştie. Şi după ce se căsătoresc, eventual, la repezeală, îşi dau seama că nu sunt în stare să facă faţă ispitelor vieţii, îşi dau seama că nu pot să fie taţi buni, soţi buni, mămici bune, soţii bune, pentru că au fugit de viaţa în lume.

N-au ştiut să fugă doar de patimile lumii, au respins lumea şi cu cele bune ale ei, iar intrând în lume s-au lovit cu capul de perete, de grinda de sus, şi au căzut la pământ.

Şi sunt astfel de tineri care stau tot timpul în astfel de hoteluri mănăstireşti, eventual exasperându-i pe săracii monahi sau pe săracele maici care, din prea multă politeţe, tot aşteaptă ca tânărul sau tânăra să înţeleagă că mănăstirea nu este hotel, la care să-ţi petreci vacanţa fără să plăteşti nimic. Că mănăstirea nu e camping sau cine ştie ce loc de recreere, de odihnă, eventual.

La fel de mult, poate mai mult sau mai puţin, nu-mi dau seama, greşesc cei care nu calcă prin mănăstiri de teamă ca nu cumva să fie fascinaţi de monahism.

Cunosc un preot de mir care nu voia să meargă la Muntele Athos – preot căsătorit, cu copii – ca nu cumva să fie fascinat de Muntele Athos şi să-şi părăsească familia. Mie o astfel de abordare a problemei mi se pare ridicolă.

Am fost de curând, iarăşi, la Sfântul Munte şi am aflat un cuvânt extraordinar, de la un părinte tânăr. Şi m-am bucurat foarte mult că părintele era tânăr, că dacă era bătrân aş fi zis că spune cuvântul respectiv datorită experienţei lui de zeci de ani în mănăstire, eventual în Sfântul Munte. Dar părintele fiind tânăr, m-am bucurat că a vorbit luminat de Dumnezeu.

Şi părintele a zis: „Dacă vine mireanul în mănăstire, stă o vreme, să se roage, să se liniştească. Şi când se întoarce la familia sa, dacă începe să regrete: «of, de ce nu m-am călugărit? Of, ce viaţă de doi bani e viaţa în lume!», dacă în loc să vină plin de putere duhovnicească, să ducă mai bine lupta cea bună, vine plin de angoase şi de plictiseală, vina nu este a lui – spunea tânărul părinte athonit – ci este vina mănăstirii, că n-a fost în stare să-i dea energia şi puterea de care avea nevoie”.

Mănăstirea trebuie să-i ajute pe mirenii care trăiesc în lume, care au familii şi copii, nu să plângă: „Vai, Doamne, ce păcat că nu m-am călugărit!” – ci să le dea puterea să reziste patimilor care-i asaltează în viaţa de zi cu zi. Să meargă mireanul în mănăstire şi să ia o gură de aer duhovnicesc. Nu făcând simple pelerinaje, nu făcând turism religios.

Să nu devenim un fel de globe-trotteri duhov­ni­ceşti, alergând de la o mănăstire la alta ca disperaţii, să facem colecţie, să ne putem lăuda la toţi prietenii că am văzut mai multe mănăstiri decât apar în Lumea Credinţei şi că putem face propriul nostru ghid al mănăstirilor, eventual; ci, mergând în mă­năstiri pentru a lua gura de aer de care avem nevoie.

M-am dus ultima oară în Athos cu cel mai bun prieten al meu care, după ce ani de zile şi-a dorit să se călu­gărească şi a fost pe la multe mănăstiri, conside­rând că familia e o cale neîmplinită, tristă, o cale de mâna a cincea etc. Acum îşi doreşte să se căsătorească şi vrea să-i dea Dumnezeu o fată şi un părinte l-a întrebat: „ce cauţi tu aici, dacă acum vrei să te căsătoreşti?” Şi am răspuns eu: „l‑am luat cu mine, să-i dea Maica Domnului o mândră”. Şi părintele a rămas puţin cam surprins. Şi el crede că Maica Domnului îi poate da pe Ileana Cosânzeana sau pe Albă ca Zăpada de care are nevoie, după rugăciunile pe care le face.

E adevărat că se poate întâmpla ca în urma respectivelor rugăciuni, Dumnezeu să-l ajute să înţe­leagă că, de fapt, rostul lui era în mănăstire. Nu-i exclus asta. Important e în viaţă să vrei să faci voia lui Dumnezeu, nu voia ta.

Au venit la Sfântul Serafim de Sarov două ti­nere. Una voia să se mărite, alta voia să se călugă­rească. Şi Sfântul Serafim le-a binecuvântat să facă exact invers.

În principiu, nu e nimic nepotrivit în a te duce, tânăr fiind, la Sfântul Munte Athos, ca să te rogi ca Dumnezeu să-ţi trimită mândră. Şi nu-i nevoie să te duci în Sfântul Munte Athos. Poţi să te duci la orice biserică, mănăstire, unde sunt sfinte moaşte, dacă vrei să te rogi la sfinţi, poţi să te duci la orice icoană făcătoare de minuni, poţi să te duci chiar la icoana din casa ta, care e foarte mare făcătoare de minuni. Orice icoană la care te rogi cu credinţă e făcătoare de minuni.

În Ortodoxie există icoane făcătoare de minuni, dar nu există icoane nefăcătoare de minuni. A auzit cineva de vreo icoană nefăcătoare de minuni? Mă în­do­iesc. Sunt chiar copii xerox ale icoanelor făcătoare de minuni, copii pe hârtie, în faţa cărora s‑au în­tâm­plat vindecări sau alte minuni.

Privitor la viaţa de familie, unii aveţi părinţi care vă lasă să mergeţi pe calea Bisericii, iar alţii aveţi prieteni care vă sunt stavile. Iertaţi-i. Cei care au părinţi credincioşi duc o viaţă foarte frumoasă, foarte senină. Cred că viaţa lor în familie e un fel de pregustare a Împărăţiei Cerurilor.

În timp ce alţii sunt prigoniţi de părinţii lor: „Tu de ce nu mergi, fato, la discotecă? Tu de ce nu te fardezi ca celelalte?” Sau: „Tu de ce nu mergi, mă, cu fetele la discotecă?” Sau: „La vârsta asta eşti fecior? Mă faci de ruşine!” Sau: „Vrei să te căsătoreşti fără să ştii ce înseamnă femeia?” Şi presiunea asta nu durează doar trei zile sau cinci săptămâni. E o pre­siu­ne de lungă, foarte lungă durată, care-i torturează la propriu pe tineri, cum îi torturau prigonitorii pe sfinţii mucenici ai bisericii.

Ei bine, pentru această prigoană tinerii vor avea plată. Sunt unii care au o tinereţe paşnică în familie şi-n clipa în care dau de greutăţile căsătoriei, de prima ceartă, de prima tensiune, simt că se dau cu capul de pereţi, întrucât au considerat că în familie totul este roz, de la pat până la clanţă şi înapoi, inclusiv mocheta, paharele din bucătărie şi cine ştie ce alte obiecte. Ei bine, în viaţă nu e totul roz.

Pe când cei care au dus o viaţă de prigoană din partea părinţilor, în clipa când s-au căsătorit au impresia că au intrat în rai. Pentru că s-au căsătorit slujindu-L pe Hristos, au ştiut bine ce fac când se căsătoresc, au ales bine o familie, o soţie sau un soţ alături de care pot duce o viaţă creştină, şi într-adevăr pregustă raiul. Liniştea căminului lor este o icoană a sfinţeniei.

Câte ore stăm cu părinţii şi câte ore stăm cu prietenii? Cu părinţii stăm multe – dacă numărăm şi orele de somn. Dar nu e corect! Trebuie să numărăm orele în care stăm de fapt cu părinţii şi nu noi cu părinţii în faţa televizorului, uitându-ne la ştiri, la telenovela de dinainte şi la filmul de după. Unul zice: „eu am stat cu părinţii mei şase ore, în care am discutat foarte multe: «Cât e ceasul?» «Ai văzut reclama asta?» «Ce film urmează?»” Acesta este un timp mort, nu este un timp în prezenţa părinţilor.

Pe când cu prietenii, lucrurile sunt altfel. Dacă nu stăm ca proştii să ne uităm la aceleaşi telenovele, la aceleaşi ştiri, în loc să discutăm lucruri mai frumoase.

Mai fac o paranteză. Am fost chemat la Kenski Show, la o emisiune pro şi contra televi­zo­rului. Şi evident eu trebuia să am poziţia ridicolă de ortodox papagal, care va fi ruşinat de poziţiile de bun simţ ale celorlalţi. Numai că m-a ajutat Dumnezeu – foarte mult m-a ajutat, pentru că puteam să mă fac de ruşine – astfel încât s-au contrazis invitatele între ele, şi nu era nevoie să polemizez eu, ci doar să subliniez, spunându-i uneia: „dacă te uiţi şase ore pe zi la televizor, aşa cum spui, înseamnă că eşti dependentă”. „Ba nu, nu sunt dependentă!” Nu era nevoie să îmi întăresc argumentaţia, telespectatorii înţelegeau că dacă fata respectivă avea, aşa cum spunea, cinci televizoare în patru camere, şi că ei nu-i place să meargă la discotecă pentru că-i place să vadă emisiunile de la televizor, fata era dependentă de televizor. Şi spunea: „Cum să nu fiu cu prietenii? Dacă e o emisiune interesantă la televizor, îmi chem prietenii şi stăm în faţa televizorului” – nu era nevoie să-i sugerez că o astfel de poziţie e cel puţin ciudată, ci înţelegeau toţi şi fără argumentarea mea.

Şi spunea: „Ce frumos e să stăm la telenovelă, ce frumos e să ne uităm la o ştire…” Prieteni fiind, nu ştim decât să ne uităm la televizor, ca şi cum Hristos ar trebui să schimbe ceva genetic în pântecele mamei, când se naşte bebeluşul să se nască cu o cutie minusculă în faţa ochilor, care să crească odată cu vârsta şi să avem tot timpul un ecran cu cristale lichide, care să nu ne vatăme ochii.

Legat de prieteni, de petrecerea timpului liber. Ştiţi şi voi, nu e nevoie să vă spun eu, că una din ma­rile probleme ale tinerilor creştini este că nu ştiu să-şi petreacă timpul liber. Ce uşor e să te speli pe dinţi, pe faţă sau sub braţ, ce uşor e să mănânci, ce uşor e să dormi, ce uşor e să mergi la facultate dacă nu sunt cursuri plictisitoare, ce uşor e să chiuleşti de la facul­tate în parc dacă sunt cursuri plictisitoare, şi ce greu e totuşi în timpul acela liber să nu faci păcate. Ce greu este să ai un mod frumos de a-ţi petrece timpul liber.

Nu trebuie să venim la facultate aşteptând cât mai repede să se termine facultatea, aşteptând să se termine cursurile ca să mergem în bar, aşteptând să se termine ora de seminar ca să mergem în parc, aşteptând să se termine anul universitar, să se termine vacanţa, şi să se termine facultatea fără să rămânem în cap cu nimic.

Cred că nu aş putea încheia mai frumos această expunere, decât amintindu-vă ultimele cuvinte pe care le-a rostit pe patul de spital părintele Stăniloae, acest mare teolog al neamului românesc, ale cărui cărţi, din păcate, le citesc foarte puţini tineri teologi. Când am citit Dogmatica părintelui Stăniloae, am înţeles cu adevărat că Dumnezeu este dragoste. Şi am înţeles că de dragoste se leagă întreaga noastră cunoaştere teologică. Poate că citisem înainte de multe ori că Dumnezeu este dragoste. Poţi să citeşti până te plictiseşti, până nu simţi că aşa este, până nu înţelegi că aşa este, cuvintele astea n-au putere în inima ta. Dar prin scrisul părintelui Stăniloae, vă spun, mi s-a părut că intru într-o lume paralelă, într-o lume minunată. M-a ajutat să înţeleg cât de armonios se leagă în Biserică învăţăturile de credinţă. Despre sfinţii îngeri, despre tradiţie, despre Sfânta Liturghie, totul se leagă unitar.

E adevărat că unii, după ce au citit două sau trei pagini de dogmatică, au ajuns la concluzia că părintele Stăniloae este greu de citit şi mai bine să citească doar Limonarii, Sbornice şi Vieţi de sfinţi.

Ei bine, aş recomanda să începeţi încetul cu încetul, să nu mâncaţi Stăniloae cu polonicul, să-l mâncaţi pe părintele Stăniloae cu linguriţa, cu pipeta, eventual, la început. Câtă vreme avem dinţi de lapte, să mâncăm atât cât putem digera, să nu facem indigestie, să ajungem la doctor, că avem buba. Adică recomand să se înceapă citirea scrierilor părintelui Stăniloae cu cărţi simple: Mica Dogmatică vorbită. Foarte mult cred că pierd cei care n-au citit Mica dogmatică vorbită, a părintelui Stăniloae, apărută la Deisis. Sau cele Şapte dimineţi cu părintele Stăniloae, interviurile luate de Sorin Dumitrescu, volum care ţi-l face prieten pe părintele Stăniloae, ţi-l face drag. Te ajută să-l înţelegi, să-l iubeşti şi să vrei să citeşti din ce în ce mai mult.

Pe patul de spital, părintele Stăniloae a spus câteva cuvinte care rezumă toate volumele de teologie pe care le-a scris şi, eventual, toate Filocaliile pe care le-a tradus. Luaţi aminte la ultimele cuvinte ale unui teolog. Pentru că trebuie să fim teologi, nu vreme de patru ani de studii, nu vreme de 20 de ani, profesoarele de religie, până ajung la pensie, nu 50 de ani tinerilor care deveniţi preoţi şi, la un moment dat, poate la bătrâneţe vă veţi pensiona, trebuie să fim teologi pentru totdeauna. Trebuie să fim vorbitori cu Dumnezeu şi vorbitori despre Dumnezeu, iar în rai, toţi sunt teologi, toţi Îi dau slavă lui Dumnezeu, asta este adevărata teologie.

Poate ştiţi de la Sfinţii Părinţi, teologia nu însemna învăţarea pe de rost a unor citate, ci era vederea lui Dumnezeu.

Şi spune părintele Stăniloae: „Vorbim despre Tine, Doamne. Cu voinţa. Plini de har şi de adevăr. Hai, hai, hai. Plin de har şi de adevăr. Hai, hai, hai. Hai să ne trezim. Hai să ne sculăm. Hai să vorbim. Haide, Doamne, hai. Hai, hai, hai să vorbim. Haide, Doamne. Hai, hai, hai să vorbim. Hai, haide, Doamne. Hai să vorbim”.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să vorbim cât mai mult cu El în viaţa aceasta şi după viaţa aceasta. Să ne ajute bunul Dumnezeu să-L mărturisim cu toată fiinţa noastră, nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte, astfel încât, la înfricoşătoarea Judecată să ne sălăşluim în Împărăţia Cerului alături de toţi îngerii şi sfinţii, de marii stâlpi ai bisericii şi chiar de părinţii purtători de Duh Sfânt ai vremurilor noastre: de părintele Stăni­loae, de părintele Iustin Popovici, de părintele Filothei Zervakos – ucenicul Sfântului Nectarie din Eghina, de părintele Paisie Aghioritul, de părintele Porfirie, de părintele Paisie Olaru, de toţi cei care L-au mărturisit pe Hristos şi au primit cununa mântuirii.

Întrebări şi răspunsuri

Aş dori să răspund acum la întrebările voastre. Cred că e bine să-mi puneţi întrebări cât mai simple şi mai clare şi mai la obiect, dându-vă seama că n-aveţi în faţa voastră vreun părinte duhovnicesc sporit în ale duhului, ci un tânăr ca voi, care poate să vă răspundă doar despre probleme specifice vieţii pe care o trăiţi.

Cred că în clipa în care uităm să întrebăm, uităm să trăim. Cel care nu întreabă ori e sfânt şi vorbeşte numai cu Dumnezeu, ori e în înşelare. Să nu uităm să întrebăm. Pentru că dacă rămânem cu întrebările, fără a primi răspunsurile, vom amorţi.

Părintele Ioan Ică spunea un cuvânt extraordinar tinerilor teologi: „Teologii români tineri trebuie să meargă pe urmele Sfinţilor Părinţi. Altfel încremenesc ca Baba Dochia”. Cred că cei care nu întreabă încremenesc ca Baba Dochia. Pe când, dacă aflăm răspunsul, vom avea alte întrebări, şi alte, şi alte, şi alte întrebări, până vom primi răspunsul final de la Dumnezeu.

Ce pot face, în calitate de diriginte la liceu, pentru elevele care au făcut avorturi?

Vă duceţi la magazinele Top Gun, cumpăraţi o bazooka, le chemaţi în faţa clasei, le faceţi o lecţie de morală după care, cu dragoste şi cu multă pocăinţă, le împuşcaţi. Doamne fereşte!

Trebuie să vă apese şi pe voi că fetele au avortat. Să nu se supere doamna dirigintă care întreabă dar, poate, dacă era mai apropiată de elevele ei, în loc să avorteze trei eleve, ar fi avortat doar două sau poate doar una sau poate nici una.

Zicea părintele Necula de la Sibiu: „În astfel de cazuri, prost nu e ginecologul vostru, prost e teologul vostru”, şi automat, profesorul vostru de religie, părinţii voştri, că n-au ştiut să fie teologi şi să vă ajute să nu ajungeţi la avort. Nu recomandându-vă să folosiţi cele mai sănătoase prezervative, marca X – că altfel s-ar găsi la pangarele bisericii – ci îndemnându-vă să mergeţi pe calea cea mai sigură de a nu rămâne însărcinate: înfrânarea. Calea pe care Biserica o recomandă de sute şi sute de ani. Şi dacă te înfrânezi până la nuntă, n-ajungi la avort.

Ce putem face, ce să le spunem elevelor care afirmă că fecioria nu mai e la modă?

Să le spunem: „Aveţi dreptate, fetelor! Fecioria nu mai e la modă. Nici Hristos nu mai e la modă! Nici credinţa creştină nu mai e la modă”.

Dacă Hristos, Care a pus mâna pe bici în Templu şi a răsturnat mesele neguţătorilor, ar veni în zilele noastre între noi, ca Fiu al lui Dumnezeu, ar răsturna mulţi dintre idolii pe care ni-i facem. Ar ataca patimile şi idolii societăţii, şi societatea L-ar răstigni a doua oară. Iar pe sfinţii care au scris contra homosexuali­tă­ţii, de exemplu, i-ar considera duşmani ai societăţii şi i-ar băga la închisoare. I-ar considera duşmani publici. Public enemy!

Tot Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea: „Să nu ne fie teamă că suntem acuzaţi că suntem extremişti”. Sfântul Ignatie Briancea­ninov face referire la faptul că ortodocşii care măr­tu­risesc dreapta credinţă sunt consideraţi fanatici, fun­da­mentalişti. Cei care spun că virtutea e virtute şi păcatul e păcat sunt consideraţi depăşiţi, minţi înguste, încuiaţi. Sfântul Ignatie Brianceaninov ne spune că astfel de cuvinte trebuie să fie laudă pentru noi. Ia auziţi: „Dacă gândeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin întemeiată decât socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei”. (Adică, dacă Biserica zice: „Asta e păcat!”, iar tu zici: „Asta nu-i păcat!”, nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei.) Şi sfântul continuă. „Mă numeşti mărginit? Neluminat îndea­juns, egoist? Adică fanatic, fundamentalist? Lasă-mă în mărginirea şi-n celelalte neajunsuri ale mele. Voiesc mai bine a rămâne, cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit, decât ca având părutele calităţi ( – care părute calităţi? Să fiu sociabil, cetăţean bun, să nu supăr pe nimeni, să nu zgârii pe nimeni, să fiu cetăţean de exemplu al satului, comuniunii, oraşului, care are o credinţă de-a valma, toate credinţele sunt bune, toate sectele sunt biserici – n.n.), să mă fac mai deştept decât ea şi ca atare să-mi îngădui a nu‑i da ascultare şi a mă despărţi de ea”.

Lasă să ne acuze duşmanii lui Hristos că suntem fanatici, fundamentalişti, încuiaţi la minte – astea sunt vorbe de laudă. Ce credeţi, că prigonitorii îi lăudau pe sfinţi: „Bravo, frate, câtă vitejie ai, când noi te ardem pe foc! Mamă, ce tare eşti, că noi îţi tăiem mâna şi tu nu spui nimic. Eşti un adevărat erou! Sângele tău curge şiroaie, noi te scuipăm, şi tu eşti un mădular vrednic al Bisericii lui Hristos!” Credeţi că aşa era? Nu! Îi jigneau, îi călcau în picioare, îi batjocoreau în fel şi chip. Dacă pe Hristos L-au batjocorit, oare pe urmaşii lui Hristos cum îi vor primi?

Să nu uităm cât au fost de prigoniţi sfinţii Bisericii noastre.

Mi-a spus un cuvânt frumos părintele Iulian, duhovnicul Schitului românesc Prodro­mu de la Sfântul Munte Athos: „Într-adevăr, e greu să mărturiseşti astăzi dreapta credinţă, pentru că lumea care L-a prigonit pe Hristos şi pe mărturisitorii cre­dinţei în Hristos îi va prigoni. Lumea care L-a batjocorit pe Hristos şi pe ucenicii lui Hristos îi va batjocori”. Deci să nu ne fie teamă atunci când lumea ne zice că suntem fanatici. Să nu ne temem când ne zice că suntem fundamentalişti. Da, noi avem un fun­dament: credinţa în Hristos. Nu e o ruşine ca funda­mentul tău să fie credinţa în Hristos.

Să ne speriem însă atunci când cei de alte credinţe ne spun: „Bravo, ce frumos te rogi! Hai să ne rugăm împreună. Vino şi la secta mea, vin şi eu la biserica ta, că avem toţi aceeaşi credinţă!” Sau când cei care calcă în picioare învăţăturile morale ale Bisericii spun: „Vai, ce tolerant eşti! Hai să băgăm şi toleranţa între virtuţile evanghelice! E bine aşa, să nu spui răului rău, şi minciunii minciună”.

Atunci să ne speriem, nu când suntem acuzaţi că suntem fundamentalişti. Când suntem lăudaţi de lumea pseudo-creştină, de lumea post-creştină, de lumea păgână în care trăim, atunci să ne fie teamă.

Când mă laudă păgânii, când mă laudă sectanţii că ce bun sunt, ceva e-n neregulă. Înseamnă că mărturia mea nu i-a trezit. Dacă mărturia mea era bună, trebuia să trezească în ei conştiinţa că nu fac parte ei din Biserica pe care a întemeiat-o Hristos, şi ar trebui să vrea să intre în Biserica lui Hristos sau să te prigonească din cauză că nu vrei să accepţi faptul că Biserica e suma tuturor sectelor şi confesiunilor.

Cum comentaţi sfatul de a avea doi duhovnici în acelaşi timp, unul mai departe şi unul mai aproape de noi ca distanţă geografică?

Întrebaţi-l pe duhovnicul de mai aproape cum înţelege lucrurile. Sau, eventual, pe cel mai departe. Dar e mai bine să-l întrebaţi pe cel mai aproape. Pentru că dacă duhovnicul de aproape ştie că ţi-e de folos ca, o dată la trei luni, o dată la cinci luni, să mergi la şi mănăstirea X, să ceri cuvânt de folos de la părintele care n-o să-ţi spună să mergi în altă direcţie decât cea în care te călăuzeşte părintele tău, nu e nicio problemă.

Dacă duhovnicul de lângă tine spune: „Da, du-te o dată la câteva luni şi la mănăstirea cutare”, e foarte bine. Mi s-a întâmplat, vă spun cu bucurie, să mă spovedesc la părintele Iulian de la Prodromu, care mi-era foarte drag. De câteva ori, ascultându-l cum îmi vorbeşte, mi se părea că a coborât efectiv un sfânt din icoane.

Şi nu că am eu halucinaţii, ci pur şi simplu ştiam râvna acestui mărturisitor al lui Hristos, care ar fi gata să-şi pună sufletul pentru Hristos, şi ascultându-l simţeam o putere duhovnicească pe care am simţit-o citind Vieţile Sfinţilor.

Am ajuns să mă spovedesc fără voia mea la el. Mă spovedisem la părintele meu înainte să plec spre Grecia, am ajuns în Athos şi un tânăr i-a spus părintelui Iulian că vrea să ne spovedim. Şi părintele a zis: „Hai, spovediţi-vă!”

Şi eu am stat, m-am gândit: „Măi, ce fac? Îmi trădez duhovnicul? Îmi vând duhovnicul pentru un extaz filocalic de trei minute?” Şi m-am gândit: „oare părintele meu s-ar întrista sau s-ar bucura dacă m-aş spovedi aici?” Pentru că îmi cunosc foarte bine duhovnicul, mi-e foarte drag şi vreau să-mi fie duhovnic până mor – vreau să mor eu înaintea lui, sincer, că nu vreau să-mi schimb duhovnicul până mor.

Şi m-am gândit: „părintele meu nu s-ar întrista, că părintele meu îl cunoaşte pe părintele Iulian, chiar el mi-a recomandat: «Când te duci în Athos, să te duci la părintele Iulian» – şi n-ar fi o trădare”. Şi m-am spovedit la părintele Iulian şi a fost tare, tare bine. Şi apoi părintele meu s-a bucurat când a aflat că m-am spovedit la părintele Iulian. Nu mi-am trădat prin asta duhovnicul, prin asta sunt şi mai aproape de el, pentru că duhovnicul adevărat nu vrea să ne pună la brelocul lui: „Câţi ucenici am? 720? Mai am până la mie”. Cum fac reţelele de telefonie mobilă: „am depăşit milionul de clienţi” – să zică duhovnicul: „în post am bătut mia…”. Duhovnicul vrea să fii al lui Hristos. Iar dacă vrea să fii al lui, la breloc, nu e duhovnic. E fals duhovnic.

E foarte aiurea însă când, fără să te sfătuieşti cu duhovnicul tău, mergi pe furiş la părintele X, la mănăstire. Păcatele mari, eventual, i le zici părintelui de lângă tine, alea mai mici, părintelui de la mănăstire, să creadă că eşti mai înduhovnicit, aşa. Părintele ieromonah îţi spune: „Citeşte trei catisme din Psaltire”, părintele din oraş, o catismă. Tu spui: „Cum să-l împac şi pe unul şi pe altul? Cum să împac şi capra şi varza? Trei plus unu fac patru, patru împărţit la doi fac doi. Deci, am să fac două catisme, ca să-i bucur pe amândoi”. Şi de fapt, nu i-am ascultat nici pe unul, nici pe altul.

Cum ar putea protestanţii să-şi dea seama că nu posedă dreapta credinţă?

Întrebare foarte importantă, foarte importantă. Cred că noi greşim foarte, foarte mult, când noi îi minţim pe protestanţi; cred că noi greşim foarte mult când îi minţim pe catolici, când îi minţim pe monofiziţi, şi le spunem: „toate confesiunile creştine sunt una. Toţi facem parte din Biserica lui Hristos”. Pentru că ni s-ar părea dur să le spunem: „noi suntem Biserica cea vie, iar voi v-aţi rupt de ea”.

Mi-a zis Înaltul Andrei Andreicuţ un cuvânt frumos, auzit de la părintele Rafail Noica: „Noi suntem Biserica, iar celelalte sunt confesiuni”. Într-adevăr, e bine să înţelegem asta: noi suntem Biserica, iar ceilalţi sunt doar confesiuni.

Hristos a dat Duhul Sfânt Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Apostoli, urmaşilor lor, şi tot aşa până în zilele noastre. Pe când protestanţii nu se află într-o continuitate vie cu Hristos şi cu Sfinţii Apostoli şi cu Sfinţii Părinţi, şi noi greşim dacă le spunem, din dragoste: „Măi, hai, treacă de la noi! Şi voi sunteţi Biserica”. Mai apare vreo confesiune, vreo sectă nouă? „Hai, treacă de la noi, intraţi şi voi, că turma e mare!”

Cred că e bine să le spunem protestanţilor: „Fraţilor, e bună râvna voastră pentru Scriptură, dar noi avem copyright pe Scriptură. Au scris-o străbuni­cii noştri, Scriptura. Şi n-aveţi dicţionarul ca să o înţelegeţi. Adică străbunicii străbunicilor străbunicilor străbunicilor noştri duhovniceşti, Sfinţii Evanghelişti şi Sfinţii Apostoli, când au scris Noul Testament, i-au lămurit pe creştini cum trebuie înţeleasă Sfânta Scriptură”.

Ce credeţi, că primii nedumeriţi au apărut în secolul XX? Primele nelămuriri legate de înţelegerea Scripturii? Sau o dată cu apariţia protestanţilor? Nu! Nelămuriri au fost de la început. Şi un creştin l-a întrebat pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Cum să înţeleg versetul ăsta? Cum să înţeleg pasajul ăsta?” Şi sfinţii, care erau vii lângă ei, le-au explicat: „pasajele trebuie înţelese astfel…”.

Şi aşa cum noi, atunci când aflăm că e un spec­ta­col interesant în oraş, punem mâna pe telefoane şi ne sunăm toţi prietenii: „Măi, e spectacolul cutare!”, tot aşa creştinul cutare le-a zis prietenilor şi verişo­rilor săi: „Ştiţi cum trebuia înţeles versetul cutare? Uite aşa.” „De unde ştii?” „Mi-a zis Marcu, că i-a zis Apostolul Pavel, alaltăieri, după rugăciune.” „Aşa trebuie înţeles?” „Aşa trebuie!”

Biserica a păstrat înţelegerea Sfintei Scripturi, pentru că Biserica nu s-a întemeiat pe apariţia Scrip­tu­rii. N-a zis Hristos: „Voi zidi Biserica Mea când va fi gata toată Scriptura!” Pentru că dacă era aşa, pica Scrip­tura din cer şi le-o arăta Hristos apostolilor şi o dădea la copiat.

Mai întâi a existat Biserica, şi apoi Scriptura. Scriptura a răsărit în Biserică. Credinţa creştină a fost în Biserică înaintea Scripturii şi înţelegerea adevărată a Scripturii a păstrat-o numai Biserica. Şi noi, în Orto­do­xie, am păstrat învăţătura Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi: Ne putem întreba: „ce legătură au Sfinţii Părinţi cu Sfinţii Apostoli?” E ca şi cum am spune: „ce legătură am eu cu taică-meu?” Sau: „ce am eu cu maică-mea?” Foarte multe am: ea mi-a dat viaţă. Sfinţii Apostoli i-au născut pe urmaşii lor, aceştia pe urmaşii lor, şi tot aşa, pe Sfinţii Părinţi.

Zicea foarte frumos părintele Iustin Popovici: „Între Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi nu este, în esenţă, nicio deosebire”. Aţi auzit? Între Sfinţii Apos­toli şi Sfinţii Părinţi nu e nicio deosebire. Şi între Sfinţii Părinţi şi sfinţii care au urmat până în vremurile noastre nu e nicio deosebire. Între Sfântul Maxim Mărturisitorul şi părintele Iustin Popovici nu e nicio deosebire esenţială. Între Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Siluan Athonitul nu e nicio deose­bire esenţială.

Sfinţii de astăzi, cuvioşii de astăzi, sunt urmaşii sfinţilor de ieri care sunt urmaşii Sfinţilor Apostoli, despre care tot părintele Iustin spunea: „Ce sunt Faptele Sfinţilor Apostoli? Ele sunt fapte ale lui Hristos sau şi mai bine spus apostolii lucrează aceste fapte prin Hristos Care se află în ei şi lucrează prin ei. Şi ce sunt vieţile tuturor credincioşilor următori ai lui Hristos şi care se perpetuează prin ei cu ajutorul Sfintelor Taine şi ale sfintelor virtuţi? Şi ce sunt Vieţile Sfinţilor? Ele nu sunt nimic altceva decât un anume fel de continuare a Faptelor Apostolilor. În ei se află aceeaşi Evanghelie, aceeaşi viaţă, aceeaşi credinţă, aceeaşi veşnicie, aceeaşi «putere de Sus», Acelaşi Dumnezeu şi Domn. Fiindcă «Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi» (Evrei 13, .” Vieţile Sfinţilor Apostoli sunt o prelungire a vieţii Mân­tuito­rului. Vieţile Sfinţilor sunt, de fapt, o prelun­gi­re a vieţii Mântuitorului. Şi ar trebui ca vieţile noas­tre să fie o prelungire a Vieţilor sfinţilor. A Vieţilor sfinţilor! Să nu ne speriem, aşa ar trebui. Vieţile noastre ar trebui să fie o prelungire a vieţilor sfinţilor, a vieţilor sfinţilor apostoli şi a Evangheliei. În viaţa noastră, Hristos ar trebui să trăiască. În familia noastră, în casa noastră, în oraşul nostru.

Asta ar trebui să le spunem protestanţilor: „e bine că iubiţi Scriptura, dar iubiţi-o până la capăt! Iubiţi-o până la capăt! N-o tâlcuiţi după capul vostru, tâlcuiţi-o după cum au vrut să fie înţeleasă sfinţii care au scris-o”.

Ce sfaturi ne daţi pentru a avea o căsnicie fericită?

Pregătiţi-vă serios dacă vreţi să aveţi o căsnicie fericită. Am scris o carte întreagă pe tema asta: Cartea Nunţii. Cum să-mi întemeiez o familie – acolo am zis tot ce ştiam să spun. Şi cine nu poate să şi-o cumpere, poate s-o citească dacă are acces la internet, unde mi-am pus toate cărţile, ca să poată fi citite de tot poporul pravoslavnic.

Ce argumente să le aducem elevilor în favoarea păstrării castităţii până la căsătorie?

Antrenamentul. Dacă Dumnezeu, Care vrea împlinirea omului, ar fi ştiut că e bine să facem dragoste înainte de căsătorie, ne-ar fi recomandat: „Băieţi, căpătaţi experienţă cât mai temeinică! Dacă n‑ai zece fecioare la activ, nu te primesc la spovedanie”. Pentru că preoţii ne vor binele. Biserica ne vrea binele. Biserica nu ne vrea răul. Prin Biserică ne vorbeşte Dumnezeu. Or, dacă Dumnezeu a zis să mergem pe calea înfrânării până la căsătorie, ştie El de ce a zis aşa şi nu altfel.

De ce se spune că înainte de Taina Cununiei tine­rii fac sex, iar după, fac dragoste? Cu ce schimbă Tai­na Cununiei această situaţie în relaţia dintre cei doi? Unii pot spune că fac dragoste şi înainte de cununie, afirmând că o iubesc pe cealaltă persoană.

Aşa este! Rezumatul filmului Titanic este că Jack şi Rose acolo fac dragoste, nu fac sex. Lumea de astăzi ne învaţă că învăţăturile Bisericii au trecut şi că important este să ajungi în pat şi acolo cunoşti adevărata dragoste.

Există o grupare din Occident: Make love, not sex! adică până şi tinerii s-au săturat de prietenii de scurtă durată în care e căutată numai pofta trupească. Am vorbit ieri la un liceu şi într-o pauză au venit două fete la mine cu aceeaşi întrebare: „cum să-l conving pe prietenul meu să nu se culce cu mine?” Fata speriată. Şi am întrebat-o: „Dar colegele tale, care au făcut deja asta, câtă vreme au rămas cu prietenii lor?” „Aa, puţin.” Şi zic eu: „Şi tu crezi că o să fii prima care o să rămână multă vreme?” „Mmm… nu!” „Atunci, gândeşte-te bine ce vrei: vrei o plăcere de câteva momente, repetată vreme de câteva zile, de câteva săptămâni sau de câteva luni, după care ajungi la eşec? Că după aia pleacă. Şi rămâi şi fără Costel, şi fără himen. Pe când, dacă pleacă numai Costel, fecioria rămâne. Şi dacă ai grijă de feciorie vreme de câteva luni, de câţiva ani, o să ai parte de o căsnicie binecuvântată”.

Aţi criticat yoga. Ce ziceţi de artele marţiale, tai chi?

Am cunoscut în Sfântul Munte un karateka, un fost karateka, care făcuse arte marţiale temeinic, îmi spunea cum l-a găsit maestrul lui. Lucra pe o macara şi, în loc să urce cum urcau colegii lui, trebuia să-şi lege nu ştiu ce cordon lung de mijloc şi să urce aşa, el, fiind bine făcut, ţinea cordonul într-o mână şi urca pe macara foarte repede şi uşor.

Şi când l-a văzut maestrul, a zis: „ăsta e ucenicul meu!” L-a luat, l-a antrenat, ani de zile de antrenamente foarte dure şi la un moment dat l-a întrebat: „Tu crezi în Dumnezeu?” Şi tânărul discipol a zis: „Da, cam cred”. De ce? Pentru că în momentele de relaxare de la şedinţele de arte marţiale, când maestrul i-a zis: „Gândeşte-te la ceva frumos din copilăria ta!” El s-a gândit: „la ce să mă gândesc? Uite, când eram mic, bunica m-a învăţat Tatăl nostru şi Crezul”.

Şi el zicea Tatăl nostru şi Crezul, vreme de ani de zile, la antrenamente, dar nu-l întreba maestrul ce face şi nici el nu se gândea să discute cu maestrul. Ei bine, după ani de zile, începuse să iasă din corp – pentru că artele marţiale nu sunt simple bătăi! Cine spune că artele marţiale înseamnă doar să dai cu pumnul ca să-i pice celuilalt proteza, înseamnă că nu înţelege cum stau lucrurile.

E ca şi cum ai spune că faci yoga doar pentru trup. Maeştrii yoghini au spus: „oricine face yoga numai cu trupul suportă influenţe şi la nivel spiritual”.

Adevăraţii maeştri de arte marţiale au spus: „cine crede că din artele marţiale se poate face numai partea de bătăi, care nu are implicaţii spirituale, se înşeală”.

E adevărat însă că sunt unele şcoli de bătăi, artele marţiale aşa-zise competitive, în care nu te învaţă să ieşi din trup, te învaţă numai să scoţi proteza, eventual.

Şi s-a gândit cu maestrul lui, hai să vedem cum e treaba cu Dumnezeu. Şi s-au dus la un duhovnic luminat de Dumnezeu şi ucenicul e acum în Sfântul Munte Athos, iar maestrul lui s-a convertit la Ortodoxie şi duce o viaţă de familie binecuvântată.

Asta arată că Hristos lucrează şi în vremurile noastre. Şi acest fost practicant de arte marţiale mi-a spus: „să ştii că artele marţiale sunt mod de pervertire a minţii, chiar dacă oamenii nu-şi dau seama”.

Cum putem afla care ne este vocaţia? Prin rugăciune?

Mai ales prin rugăciune, dar nu mulţumindu-ne să ne rugăm. Trebuie să fim şi foarte precişi în căutările noastre. Sunt fete care vor să se mărite: „Doamne ajută să mă mărit! Doamne ajută să mă mărit!”, dar ea priveşte numai în jos şi dacă întâmplător va trece pe lângă un teren de sport unde un tânăr face flotări, îi va vedea chipul şi va spune: „Ăsta e!” Sau dacă tânărul priveşte în jos şi fata plantează ghiocei pe marginea străzii, când fata e cu ghiocelul în mână, sau cu sămânţa de ghiocel, el zice: „Stai! Stai acolo! Vrei să te măriţi cu mine?”

Nu trebuie să ne limităm la rugăciune, rugăciune, rugăciune, fără să deschidem ochii. Până la cununie stăm spate în spate cu persoana cu care urmează să ne căsătorim şi abia după ce părintele a terminat slujba, ne întoarcem unul cu faţa spre celălalt şi descoperim: „Aoleu, e ştirbă!” „Aoleu, e chior!” „Aoleu, e chel!” „Aoleu, e paralizat!”

Când un om are o anumită problemă fizică (şi eu încep să chelesc şi am albit, deci nu râd de problemele altora!) – când te căsătoreşti trebuie să ştii cu cine te căsătoreşti. Nu cu ce te căsătoreşti, că nu iei un obiect, iei o persoană vie, că doar nu iei una rece şi pe masă. Trebuie să o cunoşti, nu eventual să zici: „Doamne, trimite-mi un înger din cer”. Să repeţi ca Loredana: „Ridică-mă la cer”, ca să-l văd pe Gigel… Că nu vin gaborii să te ridice, vin eventual diavolii să-ţi dea înşelări: „Băi, tu eşti potrivit s-o iei pe Tanţa care e sectantă”. Şi-atunci zici: „Dumnezeu mi-a spus asta!” Şi ai trecut şi tu la secta ei.

Să fim foarte practici: rugăciunea, rugăciune – viaţa, viaţă.

Aţi găsit în cartea de rugăciuni vreo rugăciune pentru clătirea gurii după spălatul cu periuţa pe dinţi? Ar fi penibil, dăm cu periuţa şi apoi zicem: „Doamne, eu mi-am făcut partea, de-acu, e rândul Tău!” Şi vine îngerul şi ne clăteşte pe dinţi. Nu se poate! Ce e al nostru, porţia noastră, să o facem noi şi Dumnezeu Îşi face lucrarea Lui. În Ortodoxie înţelegem o lucrare sinergică între Dumnezeu şi om.

Cum putem să ne găsim duhovnicul?

Căutându-l, în primul rând, nu aşteptând să ne pice din acelaşi cer din care alţii aşteaptă logodnici sau mirese. E adevărat că trebuie să-l şi cauţi şi să te şi rogi. Şi eu cred că duhovnicul potrivit vine ca un dar de la Dumnezeu, după multă căutare. Dar nu aşa, să tot trăieşti în păcat şi-n cine ştie ce perversiuni, până găseşti duhovnicul sfânt. Eşti păcătoasă? Du-te la duhovnic. Nu e sfânt! Nu-i nimic! E duhovnic, are harul de a lega şi a dezlega, te sfătuieşti cu el: „Părinte, sunt o pă­că­toasă, dar vreau să mă ierte Dumnezeu!” Părintele îţi rându­ieşte canon, adică balsam pentru păcatele pe care le-ai făcut, balsam pentru sufletul rănit de păcate, şi te vin­deci. Şi după ce te spovedeşti de câteva ori, Dumnezeu îţi trimite poate şi alt duhovnic mai potrivit, dar fă tu primul pas. Nu zice: „Aştept să-l văd pe ucenicul Sfân­tu­lui Siluan Athonitul făcând minuni în faţa mea, precum pă­rin­tele Porfirie în Grecia, şi atunci voi şti că Dumnezeu mi-a dat semn că trebuie să mă las de be­ţie. Sau că trebuie să las seringa cu ecstazy”. Nu aşa! Eu să vreau să fac primul pas, mă spovedesc, mă lupt cu păcatul şi Dumnezeu îmi trimite şi duhovnicul cel bun.

Cu puţin timp în urmă, cei care ajungeau în faţa altarului nevirgini erau excepţii. Acum sunt excepţii cei care ajung virgini. Se poate face ceva, sau este o cauză pierdută?

Este o cauză pierdută. Duceţi-vă să vă destră­bă­laţi şi veţi intra în Împărăţia Cerurilor prin prea ma­rea milă a lui Hristos, Care a văzut că nu mai aveţi nicio şansă. Poate fi acesta discursul Bisericii, când Hristos a zis: „Eu voi zidi această Biserică şi porţile iadului nu o vor putea birui”?

Ce înseamnă că iadul nu va birui Biserica? Asta înseamnă că până la sfârşitul vremurilor exista creştini cu viaţă sfântă.

Care trebuie să fie atitudinea noastră ca tineri faţă de păcatele care ne asaltează? Cred că am menţionat şi în Cartea Nunţii – sper să nu greşesc, dacă se vorbeşte despre pierderea fecioriei, înseamnă că în urmă cu o secundă puteam vorbi despre feciorie.

Fetele, întrucât se nasc fecioare şi se vor naşte fecioare până la sfârşitul lumii, dacă se va vorbi despre pierderea fecioriei se va putea vorbi şi despre feciorie. Şi Hristos le va întări pe fetele care duc lupta cea bună să se mărite fecioare. „Iar băieţii să se distreze ca porcii, că Dumnezeu îi iartă pe toţi, nu?” Nu! Evident, nu!

Că m-a întrebat cineva de ce pun problema aşa vorbind despre fete. În egală măsură responsabilitatea este şi a tinerilor. Nu zice nicăieri Biserica: „Fata să se mărite fecioară, iar băiatul cum poate”.

În ce priveşte criteriile pentru întemeierea unei familii trainice, celălalt trebuie să ne placă şi fizic, şi intelectual, şi duhovniceşte. Trebuie să fie potrivire pe aceste trei planuri.

Pentru că dacă fata este doar frumoasă, s-ar putea să plece după vreo patru săptămâni de căsătorie. Cu TIR-ul, la turci, dar nu în pelerinaj la Constantinopol.

Ei bine, dacă e doar deşteaptă, s-ar putea ca deş­tep­tăciunea s-o facă să se creadă burica universului, să nu creadă în Hristos şi din căsnicie să se aleagă praful. Dacă e doar credincioasă, s-ar putea să creadă că viaţa de familie înseamnă, hai să zicem, doar catisme în doi şi cu asta basta.

Cred că trebuie să fie potrivire pe toate planurile. Chiar dacă în timp frumuseţea mai trece. Femeii, după câteva naşteri, poate i se mai schimbă trupul… Bărbatului, după câteva zeci de ani de căsnicie îi mai cad dinţii, părul, femeii îi mai cad sânii, şoldurile i se mai deformează, celulita îşi spune cuvântul – „dacă nu foloseşti unguentul X” -, dar dragostea rămâne.

E foarte important să fie mare dragoste la început, în Hristos şi în Biserică. Să ţinem cont de credinţă, v-am spus: credinţa e foarte importantă. Pentru că dacă unul e credincios şi celălalt nu e, se alege praful de căsnicia lor. Pentru că diavolul va face ca cel necredincios să-l rupă pe cel credincios de calea mântuirii. Şi dacă nu reuşeşte, se ajunge la divorţ, sau, foarte trist, se ajunge la situaţii în care nu se divorţează de gura vecinilor, a soacrei sau de gura târgului, dar de fapt căsnicia a dispărut, a expirat.

Trebuie să fie potrivire şi la nivel de frumuseţe, că dacă Banderas ia cine ştie ce femeie cu defect de mers sau cu handicap, de stă numai în pat, s-ar putea să se sature de ea după primele injecţii pe care trebuie să i le facă. Sau dacă o actriţă ortodoxă ia un bărbat hidos, după ce i-a mâncat banii de pe C.E.C., s-ar putea să se plictisească de relaţia lor.

Trebuie să fie o potrivire şi la nivel de frumuseţe. Să ştiţi că nu există oameni urâţi. Cel mai urât om din sala asta să ridice mâna. Nu există cel mai urât om din sala asta… Pentru că pe cel mai urât om din sala asta o să-l iubească cea mai urâtă femeie din sala vecină şi pentru ea o să fie Făt Frumos. Şi el când o să o vadă, o să zică că a deschis cartea de poveşti şi a găsit-o pe Ileana Cosânzeana. Sau pe Albă ca Zăpada, dacă a descoperit celălalt volum. Nu există oameni urâţi.

Cum o păstrăm în viaţa noastră pe persoana pe care o considerăm potrivită pentru noi? Iubind-o?

Dacă nu o iubim, nu o putem păstra. Să ne fie clar. Dacă noi credem că în viaţa creştină trebuie să dispară povestea de dragoste şi să fie o viaţă de rutină, ne înşelăm.

Dragostea trebuie să fie vie. Să aibă poezie. Există duhovnici care înţeleg cât de important e ca într-o căsnicie dragostea să fie vie. Şi, când dragostea nu mai este vie, să vă doară.

Eu vă spun, au fost momente în care mi s-a împuţinat dragostea de soţia mea – cel mai bine îţi dai seama de asta mai ales seara, la rugăciune, mai ales când te rogi pentru celălalt. Îţi dai seama că celălalt a devenit brusc aproapele tău. Nu mai e persoana pentru care arde inima ta. A devenit o persoană pentru care sentimentul s-a blazat şi atunci… „Şi îi iartă ei greşelile…”. Şi îmi iartă mie greşelile mele, precum şi eu o iert pe ea. Dacă o iert. Dar, dacă că nu mi-a făcut mâncare caldă, nu o iert.

Înţelegeţi? Trebuie să ţinem dragostea vie şi, fiind iubit, celălalt nu va fugi. Sau dacă va fugi, după 3-4 experienţe extraconjugale se va întoarce. Va şti: „colega de servici avea 90-60-90, dar nu mi-a dat împlinire. Verişoară-sa avea 92-62-91, dar nici ea nu mi-a dat împlinire. Vânzătoarea de la pâine avea şi aia forme bune, dar nici aia nu mi-a dat ce-mi trebuie. Pentru că alea mi-au dat trupurile lor…”, şi omul nu se poate sătura cu trupul. Faptul că oamenii ajung la perversiuni e o dovadă în plus că viaţa păcătoasă în afara Bisericii nu i-a săturat.

Faptul că unii îşi pun cercei în urechi, în dinţi, în buric, în fund sau unde şi-or mai pune, iertaţi-mă, dar aşa stau lucrurile, cred că-şi pun peste tot, îşi pun pentru că nu sunt mulţumiţi de frumuseţea pe care o au. Nu sunt mulţumiţi. Am fost întrebat ieri cum e cu fardurile. Am spus: „folosiţi trusa de farduri de la pangarele bisericii noastre, marca X!” „Care trusă de farduri?” Nicio trusă. Pentru că dacă Hristos le voia pe fete fardate, se năşteau gata boite, cu unghiile cu steluţe, cu diamantul în dinte, cu inelul în buric. Ne năşteam altfel…

Hristos ne vrea frumoşi, nu ne vrea urâţi. Cea mai bună vopsea de păr este marca – fetelor, luaţi şi notaţi că în perioada asta, în postul Crăciunului, e cu reducere – e marca „ş-a-m-p-o-n”, şampon se cheamă. E cea mai bună vopsea de păr. O folosiţi şi ajungeţi la o culoare naturală. Cea mai naturală. Veţi fi aşa cum vă vrea Hristos. Aşa cum v-a lăsat Dumnezeu, cele mai frumoase. Şi aşa or să vă iubească şi soţii. Şi dacă aţi fost naturale de la început până la sfârşit, n-o să caute ridurile colegelor, mai ales când plouă şi le cade rimelul pe ochi şi arată ca-n filmele de groază; or să se bucure că v-au luat naturale. Iar voi o să-i iubiţi aşa cum sunt. N-o să-i puneţi să folosească gel ca să fie mai atrăgători.

Cuvântul meu se apropie de încheiere… Să vă ajute bunul Dumnezeu să aveţi sărbători frumoase, să colindaţi mult şi frumos.

Nu fiţi ca şi colindătorii care ştiu doar refrenul Ne daţi ori nu ne daţi… Fiţi ca cei care zic: „Larg deschideţi poarta sufletelor voastre, n-am venit să cerem, am venit să dăm…” Astea sunt colindele, fraţilor: „n-am venit să cerem, am venit să ne punem sufletele pe tavă, pe felie, nu ne trebuie nici mere, nici nuci, nici bani de cărţi sau de cinematograf, am venit să dăruim noi… Îl purtăm pe Hristos în inimile noastre, Pruncul nu S-a născut numai în ieslea din Betleem, S-a născut şi aici, în inimile noastre, şi noi am venit să-L mărturisim celorlalţi…”

Cu asta îmi doresc să rămâneţi din întâlnirea noastră: Hristos S-a născut pentru noi, să le spuneţi şi celorlalţi, „larg deschideţi poarta sufletelor voastre, n-am venit să cerem, am venit să dăm…”

Întrebări şi răspunsuri

Dacă vrem să ne schimbăm duhovnicul, trebuie să-i cerem dezlegare?

După Sfinţii Părinţi, lucrurile sunt clare: dacă duhovnicul e în dreapta credinţă, trebuie să-i ceri dezle­ga­re. Dacă duhovnicul mărturiseşte o erezie, dacă mărturi­seşte altfel decât Sfinţii Părinţi, poţi să pleci fără binecu­vântare. Şi găsiţi exemple în prigoana iconoclastă, cum plecau de la duhovnici fără niciun fel de dezlegare pentru că mai înainte duhovnicul a plecat din Biserica lui Hristos, când a îm­brăţişat erezia. Şi atunci, dacă duhovnicul a ales înşelarea, tu rămâi în Biserică separându-te de duhovnicul respectiv.

De curând am vorbit cu prietenii mei despre modul în care ne-am însuşit credinţa şi am constatat cu toţi, aproape toţi, că am ales aceasta pe parcursul vieţii. Aceasta am făcut-o în contextul în care o colegă de la facultate mi-a spus că ea a fost traumatizată de credinţă, de ortodoxism. Cum să ne raportăm la astfel de victime?

Poate a fost o victimă a părinţilor ei. A părin­ţi­lor ei care au învăţat-o să trăiască cu spaimă de Dumnezeul cel bun. Ortodoxia nu te poate traumatiza. O iubire sinceră nu traumatizează pe nimeni. Un viol, da. Violul traumati­zea­ză. Numai că Ortodoxia vine cu foarte multă delicateţe, cu foarte multă gingăşie.

Aţi auzit cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „care aţi venit în ceasul al nouălea, foarte bine, care aţi venit în ceasul al unsprezecelea, foarte bine. Care aţi postit, care n-aţi postit, hai să ne bucurăm îm­pre­u­nă”. Care e trauma? Cine e traumatizat de bucurie şi e trau­matizat de iubire, de iubirea pe care i-o arată Biserica, acela are probleme care nu se datorează iubirii venite din partea Bisericii. Aia de la patimi i se trage, de la vrăjmaş, dracul se luptă pe viaţă şi pe moarte să ne convingă că Biserica ne e duşman.

Mi-a spus cineva într-o corespondenţă pe messen­ger că nu se duce la biserică pentru că duhovnicii nu sunt înţe­legători. Zic: „De unde ştii, te-ai spovedit?” Zice: „Nu, dar ştiu eu că aşa sunt duhovnicii.” I-am spus: „Du-te, caută un părinte care să-ţi placă, spovedeşte-te şi o să vezi că nu-i aşa”. Avem prejudecăţi.

Dacă duhovnicul e înţelegător, zice cineva că nu se duce la el că e prea înţelegător.

M-a rugat o fată, o studentă care a venit în Bucureşti, să-i recomand un duhovnic. Am trimis-o la un duhovnic şi mi-a scris: „Te rog, recoman­dă‑mi altul, că ăsta e prea blând”. Eu n-am timp să fiu birou de informaţii şi să răspund tuturor celor care vin cu sumedenia lor de probleme. Până de curând, duhovnicul mi-a zis să le răs­pund tuturor şi am încercat să răspund multora. Dar tot duhovnicul mi-a zis că: „Acum să te ocupi mai mult de cărţile tale, de doctorat şi de conferinţe”, aşa că nu am timp să fiu birou de informaţii. Revin: e ciudat că cineva poate să fugă de blândeţe. Există însă şi firi mai puternice, care au nevoie de un du­hovnic cu mână de fier. Şi am trimis-o pe studentă la părintele Tănase, zicând în sinea mea: „dacă vrei Superman, du-te la Superman”. Pentru că părintele Tănase e un Superman duhovnicesc, prin harul lui Hristos. Oricum, cred că nu trebuie să ne pripim şi să practicăm turismul duhovnicesc.

O femeie care are multe avorturi unde să meargă să se spovedească? Are nouă avorturi.

Biserica noastră are duhovnici de trei categorii: categoria întâi: între 0-3 avorturi, categoria a doua: între 4-7 şi categoria a treia: de la 8 la plus infinit. Întrebarea e ciudat pusă. Important e că femeia respectivă trebuie să se spovedească. Dacă nu se spovedeşte şi moare, ajunge în iad, e clar, e incontestabil lucrul ăsta.

De unde ştim? „Ai văzut tu lumea cealaltă?” Sunt oameni în biserică care au fost pe lumea cealaltă, au avut aşa-zisa moarte clinică şi au povestit cum e acolo. Sau au fost oameni răpiţi de Dumnezeu, care au văzut cum e iadul, cum e raiul. Şi nu e deloc plăcut să ajungi în iad după ce ai făcut avorturi.

La ce duhovnic să se spovedească femeia respectivă? Toţi duhov­ni­cii au harul de a ierta păcatele, câtă vreme sunt în dreapta credinţă – cel mai beţiv, cel mai curvar, cel mai lacom, cel mai… păcătos duhovnic are harul de a săvârşi Sfintele Taine, de a săvârşi Sfânta Liturghie, în care primim Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Domnului. Nu există preot fără har – ideea asta că există preoţi fără har e un băbism – toţi preoţii au harul de a săvârşi Sfintele Taine. Problema e că unii duhovnici ştiu să fie şi călăuze duhovniceşti. Ăsta este un lucru foarte important.

Se duce o desfrânată să se spove­dească post de post că păcătuieşte. Şi părintele, cu îngăduinţă, o tot dezleagă şi o tot împărtăşeşte, eventual, dar nu îi dă nici un sfat şi nici un canon. Părintele tre­buie s-o şi călăuzească astfel încât ea să renunţe la păcat. Datoria lui nu e doar s-o spovedească şi s-o împărtă­şească, făcând foarte mare pogorământ, şi asta post de post.

E bine ca, având acest bagaj de păcate, destul de mare, foarte mare, să căutaţi un doctor foarte iscusit. Şi să nu căutaţi dezlegare de păcate, împărtăşanie pe bandă rulantă şi gata! Duhovnicul bun nu e cel care vă împărtăşeşte imediat. Duhovnicul bun e cel care te ajută să-ţi vindeci sufletul, pentru că în el este viu Hristos.

Pe mine m-a impresionat o relatare citită de curând. A venit într-o casă în vizită Traian Dorz – un poet religios ortodox – şi, după ce a plecat Traian Dorz, copilul i-a întrebat pe părinţi: „Când mai vine Iisus la noi?” M-a şocat! Întrebarea e vrednică de Vieţile sfinţilor secolului XX, mai ales că Traian Dorz n-avea un chip după şabloane, n-avea un look iconic: cu barbă lungă, păr lung, şi nici privire pierdută, cum încearcă să aibă unii duhovnici ai zilelor noastre, pentru a mima o anumită statură duhovnicească. Era omul din popor, ţăranul standard, să-i zicem aşa.

Şi totuşi, în persoana acestui ţăran poet copilul L-a simţit pe Iisus. Pentru că a simţit dragostea lui Hristos. Şi aşa a crezut că e Iisus. În duhovnic trebuie să-L vedem pe Hristos. Eu mă simt puţin jenat, că mi-e greu să-i explic duhovnicului că eu, stând în faţa lui la spovedanie, stau de fapt în faţa lui Hristos şi că duhovnicul e a treia persoană. Dar e clar că este Hristos de faţă… Şi nu încerc să transform spovedania într-o relaţie de prietenie sau într-un şedinţă de psihoterapie. Spovedania e un spaţiu în care Hristos vine şi-l luminează pe duhovnic, şi dacă tu aşa crezi, aşa e.

Dar dacă tu te duci să iscodeşti: „Ia să văd, am nouă avorturi, popa ăsta ce zice?” „Trei ani oprire de la împărtăşanie.” „Ăstalalt ce zice?” „Zece ani!” „Ăsta ce zice?” „Te împărtăşeşti pe patul de moarte!” Şi, ia uite: câte bordeie, atâtea obiceie! Nu rezolvi nimic. Ai făcut colecţia de răspunsuri şi nu te-ai vindecat.

Mi-a scris o femeie care se tulburase tare: „M-am dus să mă spovedesc. Părintele mi-a zis că dacă pentru păcatele mele mari donez la biserică un rând de veşminte, păcatele mi se iartă. Şi m-am smintit…” Şi i-am spus: „Aşa era şi normal, să vă smintiţi, nu să acceptaţi târgul!” Că n-a lăsat Hristos să se ierte păcatele prin negoţ. Indulgenţele sunt practică catolică. Orto­doxia nu vinde iertare de păcate. Există – s-au şi tipărit şi retipărit – Taxele cancelariei apostolice, documentul cato­lic în care erau prezentate vechile taxe de la spovedanie la catolici. Dacă ţi-ai omorât nevasta plăteşti atâta, dacă ai omorât un episcop plăteşti atâta, dacă o să îţi înşeli nevasta plăteşti atâta, – erau chiar tarife pentru păcate pe care încă nu le-ai săvârşit. Şi era firesc să apară o reacţie, cum a fost cea a lui Luther, de contestare a vânzării dezlegării de păcate prin indulgenţe.

Să meargă să se spovedească femeia. Să se roage la Dumnezeu şi-o să-şi găsească un duhovnic bun, chit că n-o să nimerească la cel mai bun duhovnic din Ro­mânia. Important e să se spovedească, să vrea să pună în­ceput bun, şi dacă ea se va sfinţi şi va spori pe calea ru­gă­ciunii, o va trimite duhovnicul la un duhovnic şi mai bun. O să-i zică: „Femeie, caută-ţi un duhovnic şi mai iscusit, că eşti prea duhovnicească pentru mine!” Important e ca ea să pună primul pas. Înainte să ajung la părintele Ioan Şişmanian, mă spovedeam la un părinte pe care l-am iubit foarte, foarte mult, şi care, înainte să moară, mi-a zis: „Danion, trebuie să îţi găseşti un duhovnic mai iscusit decât mine, că nu mă pricep la problemele tale şi îţi trebuie o călăuză mai bună”.

Şi m-am supărat. Adică eu voiam să mor cu duhovnicul de gât, nu voiam să-l mai schimb, îl aveam de când m-am căsătorit, vroiam să-l ţin până la moarte. Şi m-am supărat foarte tare. Dar a rânduit Dumnezeu să ajung la părintele Ioan Şişmanian, după care părintele celălalt a murit. Tânăr. Aşa a rânduit Dumnezeu. Şi eu m‑am bucurat totuşi că părintele înainte de a muri era sănătos, nu avea vreo boală, să-mi fi lăsat cu limbă de moarte: „Dacă eu mor, du-te la cutare”. Nu! Ci a înţeles că aveam anumite probleme şi că aveam nevoie de o călăuzire duhovnicească mai aspră, pe care am şi găsit-o la părintele Ioan.

Un părinte de mir duhovnic a îndrumat-o pe femeia aceea cu multe avorturi să se spovedească la mănăstire.

Dacă aşa a îndrumat-o părintele, să facă cum i-a zis părintele. Eu sfaturi esenţiale am primit, în viaţa mea, de la părinţii de mănăstire şi, deşi nu am urmărit asta, am avut du­hovnic de mănăstire aproape tot timpul, cu o singură excepţie de durată. Dar cred că există duhovnici foarte buni şi în lume, care nu trâmbiţează: „Uite ce iscusit sunt eu!”. La o biserică în Bucureşti erau lipite afişe pe stâlpii de lângă o biserică: „Părintele nostru e văzător cu duhul”, şi mi-a fost clar că n-am ce căuta la biserica respectivă. Dacă era nevoie de anunţuri de genul acesta pentru a atrage credincioşii, anunţuri gen „Mama Omida face şi desface toate farmecele”, chiar n-am avut nici o dorinţă să calc în biserica respectivă, şi abia după ce l-au mutat pe părintele acela în altă parte – sau după ce s-a pensionat, nu ştiu, am intrat şi eu să mă închin în biserica respectivă. E o biserică foarte fru­moasă, îmi place foarte mult.

Să înţelegeţi că Dumnezeu are un duhovnic pregătit pentru voi. Sigur! Sigur! Nu vă lasă fără duhovnic. Nu trebuie să fie cel mai sfânt duhovnic din România, trebuie să fie duhovnicul cu care mergeţi de mână spre scaunul de judecată al lui Hristos. Şi el va da socoteală pentru felul în care v-a călăuzit, dacă voi faceţi ascultare de cuvântul lui.

E foarte greu să ne purtăm pe noi înşine în viaţa duhovnicească, să mergem de capul nostru spre rai. Nu ne pricepem. Să ne lăsăm călăuziţi de duhovnic.

Se pot face fapte bune din necredinţă, sau fără credinţă? Din ce raţiune?

Se fac fapte bune! Sutaşul Corneliu postea şi înainte să primească credinţa creştină. Din ce raţiune se fac faptele bune fără credinţă? Două răspunsuri: unii fac fapte bune că au altfel de credinţe – ori sunt de alte religii, ori de alte confesiuni – şi fac cele bune ale religiilor respective, sau, în cazul oamenilor care nu au nici un fel de credinţă şi se declară atei, din nevoia omului de a avea o viaţă frumoasă.

Acum, ce plată vor lua pentru faptele lor nu ştim. Zice Sfântul Ciprian de Cartagina că „martirii ereticilor nu sunt martiri”. Poate ştiţi sau poate nu ştiţi, credinţa baha’i s-a răspândit şi datorită faptului că aderenţii ei au fost foarte tare prigoniţi la început. Se făcea carne de tun din ei la propriu, adică erau băgaţi în tun şi se trăgea cu tunul, cu primii credincioşi baha’i pe post de obuze. Le făceau răni şi băgau lumânări aprinse în rănile respective şi ei mureau pentru credinţa lor greşită, înşelată. Să nu-i judecăm însă. Ci să vedem de câte ori nu ne lepădăm noi ca ortodocşi crucea noastră în timpul postului. Noi ne lepădăm de cruce fiind ortodocşi, iar ei, fiind păgâni, sunt gata să primească moarte şi nu se leapădă de crezul lor.

Aşa învaţă Biserica noastră – că martirii ereticilor nu sunt martiri. Totuşi Dumnezeu nu e un Dumnezeu al răzbunării, Dumnezeu caută orice prilej pentru a mântui pe fiecare om de pe faţa pământului. Nu există nimeni predestinat la iad. Dumnezeu vrea să se mântuiască şi copilul african care se naşte în condiţii groaznice şi moare mâncat de vultur la vârsta de câteva luni. A fost şi o fotografie celebră făcută de Kevin Carter, care a fotografiat un vultur care stătea lângă un copil subnutrit, şi pentru fotografia respectivă Kevin Carter a luat un premiu vestit, premiul Pulitzer, iar după o vreme s-a sinucis. Că l-au întrebat oamenii: „Dar după ce aţi făcut fotografia aceea, i-aţi dat să mănânce copilului respectiv?” Asta e o întâmplare reală. Şi mustrările de conştiinţă au fost atât de mari, încât s-a sinucis. Conştiinţa nu trebuie însă să ne arunce în deznădejde… Oricum, noi de multe ori trăim o Ortodoxie comodă şi ne place să îi ironizăm pe sectanţii, pe ereticii sau pe yoghinii care fac nevoinţe fachirice foarte mari. Să încercăm noi să trăim cum trebuie, iar pe ceilalţi să-i lăsăm în seama lui Dumnezeu.

Nu cred că am înţeles afirmaţia: un om care s-a împărtăşit de-a lungul vieţii de multe ori poate ajunge în iad.

Căutaţi în Paterice şi în Vieţile Sfinţilor, vedeţi dacă există sau nu relatări precise despre acest subiect. Poţi să păcătuieşti o viaţă întreagă şi pe patul de moarte să te pocăieşti şi să te mântuieşti şi poţi să trăieşti o viaţă întreagă o viaţă cuminte şi să ajungi în iad.

Găsiţi în Pateric o întâmplare în care un copil a fost luat în pustie, a fost crescut de un avvă, şi după ce ucenicul a murit, avva s‑a rugat: „Doamne, arată-mi mie în ce slavă este acesta”, gândindu-se că după o viaţă întreagă de pustie, rugăciune, nevoinţă, nesomn, plecarea genun­chilor, suferinţe de tot felul şi ispitele dracilor în primul rând, va fi mare în Împărăţia Cerurilor. Şi l-a văzut în iad. Chiar dacă nu credeţi, citiţi Patericul şi vă lămuriţi. Şi a auzit o voce care a zis: „Da, toate l-ai învăţat, dar smerenia nu l-ai învăţat”. Poţi să te împărtăşeşti de mii de ori, cu mândrie, şi să nu dobândeşte Împărăţia Cerurilor.

Faptul că aţi spus, sincer, „Nu înţeleg afirmaţia”, e o chestie onestă. Adică: „Eu îmi văd lungul nasului, eu nu cred chestia asta”. Arată o dispoziţie de a înţelege. Sunt unii care se opun pur şi simplu, şi zic: „Nu, e imposibil! Eu cred că dacă m-am împărtăşit de 26 de ori, de 70 de ori, mi-am asigurat Împărăţia Cerurilor!” Nu este deloc aşa. Să înţelegem că oricând putem pierde tot, tot, tot!

Eu cred că a te putea împărtăşi presupune lipsa unor păcate opritoare de la Sfânta Taină.

E o presupunere sinceră şi frumoasă. Aşa e Ortodoxia în cărţi. Practica e altfel. Vă veţi lămuri după alţi câţiva ani de viaţă în biserică. Sunt unii care se împărtăşesc pentru că nu s-au spovedit cu sinceritate, ascunzând păcatul cel mai mare… Sunt două cazuri diferite: unul cu păcate opritoare de la Sfânta Taină, şi altul cu mântuirea după mii de împărtăşanii. Pentru că cel care se nevoise, ucenicul care se nevoise, mândru fiind, n-avea păcate opritoare de la Sfânta Taină a Împărtăşaniei. Înţelegeţi? Nu e canon: „dacă eşti mândru, oprire de la împărtăşanie”. Putea zice: „după canoane, m-am scos, n-am nici o problemă; la vămile văzduhului arăt cartea cu canoane şi zic: «n-am făcut nici unul din ele, nici un păcat»”. Şi totuşi, mândria l-a pierdut.

Cât priveşte pe cei care se împărtăşesc având păcate opritoare de la Sfânta Taină, dacă au ascuns ei păcatele şi s-au împărtăşit, vina este a lor; dacă duhovnicii le-au dat dezlegare, deşi canoanele i-ar fi oprit, lucrurile sunt foarte fine. Părintele Stăniloae zice în Dogmatica sa că ar fi potrivit ca cel mai greu canon de oprire de la împărtăşanie să fie de trei ani, în vremurile noastre. Dă acest canon de trei ani, de ce? Pentru că lumea a slăbit foarte tare în credinţă şi dacă îl opreşti pe unul prea mulţi ani, nu mai calcă deloc pe la biserică.

Un homosexual mi-a zis cum căzuse în păcat, apoi câţiva ani de zile s-a lăsat de păcat, s-a spovedit şi duhovnicul l-a lăsat să înţeleagă că nu e mare problemă că a fost homosexual. A tratat cu uşurinţă problema asta. Şi pe el atât de tare l-a şocat uşurinţa cu care a tratat duhovnicul problema, încât a căzut din nou. Aşa a relatat el, poate lucrurile au stat altfel, că mulţi dau vina pe duhovnici pentru a-şi justifica păcatele.

Lucrurile sunt grave. Poate o să mă auziţi sau o să citiţi în cărţile mele mai multe referinţe la homosexuali. Şi nu pentru că aş avea ceva cu ei, ci pentru că îmi scriu, şi am avut câteva întâlniri faţă către faţă, şi încerc să înţeleg problemele lor. Şi unii dintre ei se plâng că Biserica nu le acordă înţelegere. Biserica le acordă foarte multă înţelegere, important e ca ei să ştie precis ce vor.

Unul îmi spunea: „Vreau să mă călugăresc” şi i-am spus: „Măi, nu te grăbi, pentru că dacă eşti homosexual şi intri în mănăstire, patima n-a trecut”. Tot aşa cum sunt unii care se masturbează, şi cred că dacă s-au căsătorit, problema s-a rezolvat. Şi ei s-au căsătorit şi problema revine şi ajung chiar la divorţ, de la aşa-zisa nepotrivire sexuală… I-am zis: „Nu te grăbi să intri în mănăstire. Du-te, sfătuieşte-te cu vreun duhovnic iscusit şi vezi ce va spune”.

Îmi scrie după o vreme: „Am vrut să intru în mănăstirea cutare din oraşul cutare, şi când să intru am văzut că foarte aproape de intrarea în mănăstire este un club de homosexuali. Şi mi-am dat seama că nu pot rezista acolo”. Şi i-am zis: „Asta e! Încearcă să te lupţi cu patima şi s-o birui şi…” Îmi scrie după o vreme: „Auzi? Am un iubit. Dar sunt sigur că tu nu mă înţelegi. Că e o relaţie într-adevăr specială între noi”. Oamenii care trăiesc în păcat sunt convinşi că păcatul lor e într-adevăr special. Trăim într-o vreme a perversiunii în care omul e înnebunit după ceva ieşit din comun. Am văzut o fotografie cu un chinez care fumează cu ochiul. Îşi băgase ţigara în ochi şi fuma prin canalul care există între nas şi ochi. Şi m-am gândit că ăsta o să-şi distrugă ochii, vederea, cât de curând, că nu se poate ca fumul respectiv să nu distrugă vederea. Dar el o făcea spre „bucuria” prietenilor lui. Nu vorbesc mai mult despre acest subiect.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre maica Siluana Vlad şi despre Ioan Vlăducă. Ce părere aveţi despre ei?

Pe maica Siluana am cunoscut-o când era în Bucureşti la Christiana – ştiţi, poate, că maica a lucrat la Editura Christiana şi la Şcoala Christiana. Nu ştiu prea multe despre ea de când a părăsit Bucureştiul şi de când a început această lucrare misionară – în închisori, printre prostituate. Genul acesta de lucrare misionară mi se pare extraordinar. Ar trebui să fie o epidemie între creştinii care să vrea să-şi pună sufletul pentru cei din închisori, pentru cei din spitale, pentru prostituate, pentru, pentru…

Dacă intraţi într-o librărie sectantă – dar mai bine nu intraţi! – o să vedeţi câtă misiune fac: cu cei din închisori, cu golanii de pe stradă, cu cei din Africa, cu prostituatele, cu…, cu…, cu…, cu… – în timp ce noi, nimic! Intri în pangarul ortodox şi vezi trei cărţi misionare, poate cinci maxim. Pe când la sectanţi găseşti aşa, pe categorii: misiune în America, misiune în Anzi, misiune, misiune… La noi, aproape nimic! Mă bucur totuşi că există acest gen de misionarism, cum este cel practicat de maica Siluana.

Nu sunt în măsură să judec dacă ea îl face bine sau nu, pentru că nu cunosc detalii, pur şi simplu. Nu pot să-mi dau cu părerea despre o lucrare pe care nu o cunosc. Apreciez însă foarte mult acest gen de lucrare şi dacă maica o face cum trebuie, va dobândi cununa Împărăţiei Cerurilor şi pe mulţi îi va trage după ea.

În ce-l priveşte pe fratele Ioan Vlăducă, este de zece ori mai puţin mediatizat – dar asta, din perspectivă ortodoxă, nu e o problemă. Nu ştiu dacă el a venit vreodată să vă vorbească. Din peisajul intelectual al ultimilor ani, pare a fi singurul om de ştiinţă care dă o mărturie ortodoxă verticală.

Mi s-a întâmplat să merg la Zalău să ţin o conferinţă. Pe drum a venit şi fostul meu duhovnic, părintele Ioan Şişmanian, pe care unii poate l-aţi cunoscut la Petru Vodă, înainte să plece în Ardeal. Cu mine era un coleg bun de doctorat, Marian Maricaru, cu care am făcut cartea de interviuri cu părinţi athoniţi, şi fratele Ioan Vlăducă venise să mă vadă.

Şi m-am gândit: „Uite, în lumea asta în care există atâta dezbinare, în care fiecare consideră că numai el e bun, că el e buricul lumii, inima Ortodoxiei, şi fiecare ne judecăm unii pe alţii, hai să facem o conferinţă în patru”. Şi de fapt conferinţa au făcut-o ei trei, că eu mai mult am citit întrebările, bucurându-mă să văd cât de frumos ne-a unit Hristos.

Şi ce mă amuza puţin e că în timp ce părintele şi Marian Maricaru aveau o mărturie ortodoxă, dar de genul: „Sfântul cutare a vorbit despre subiectul acesta astfel” dând citate aproximative, Ioan Vlăducă era ca un roboţel care începea: „Sfântul Grigorie Palama a zis”, şi începea citatul: taca-taca-taca… Îl ştia pe dinafară. Avea scrierile Sfinţilor Părinţi nu doar învăţate mecanic, cum învaţă sectanţii citatele din Biblie, ci aşa cum trebuie. Şi m-a impresionat că are atâta dragoste de tradiţia ortodoxă.

Când am citit întrebarea, înainte de a o citi cu voce tare, m-am întrebat: să vă spun un lucru pe care Ioan m-a rugat să nu-l mai spun nimănui sau nu? Şi m-am gândit: ca să-l ascult pe Ioan, ar trebui să nu vi-l spun. Dar întrucât ne aflăm în Duminica Sfântului Grigorie Palama, am să vi-l spun totuşi, pentru că nu o spun spre lauda prietenului meu Ioan, ci o spun spre slava lui Hristos care lucrează prin acest tânăr ortodox, Ioan Vlăducă.El a scris şi cartea Elemente de apologetică ortodoxă - poate vă este cunoscută – în care făcut o analiză foarte bună a greşelilor ştiinţifice din manualele după care învaţă elevii în şcolile noastre. A luat manual de manual şi le-a pus la zid, cu obiectivitate. El a alcătuit şi un Dicţionar de apologetică ortodoxă. El s-a ocupat de Culegerea de învăţături ale Sfinţilor Părinţi, apărută la Editura Bizantină.

Fratele Ioan Vlăducă trăieşte la o mănăstire unde scrie şi tipăreşte texte împotriva ereziei monofizite. Deocamdată îşi face lucrarea cărturărească într-un mod neconvenţional. Dumnezeu a rânduit să fie la o mănăstire de maici, în care nu are nici un fel de ascultare decât să scrie şi să studieze. Şi era frământat dacă îi e bineplăcut lui Dumnezeu ce face el acolo.

Şi mi-a spus o minune. M-a şi rugat să n-o spun mai departe, mi-a spus-o ca să mă încurajeze, ştiind că eu sunt lovit pentru mărturia mea tradiţionalistă, şi, ca să mă mângâie, mi-a zis: „Frate, chiar dacă unii vor să te lovească, stai liniştit, că Hristos e cu noi dacă ducem lupta cea bună. Uite ce mi s-a întâmplat…”.

La mănăstirea la care vieţuieşte a venit un nebun pentru Hristos. Nebun pentru Hristos în secolul al XXI-lea ? De unde până unde? Noi credem că nebuni pentru Hristos sunt numai în Vieţile Sfinţilor. Citim romanul părintelui Savatie Baştovoi, Nebunul, şi ne place foarte tare. Şi atât. Sau vedem filmul Ostrovul – unii poate aţi auzit de el, un film pe care îl apreciază mult Avva Rafail Noica. Un film în care vedem imaginea unui nebun pentru Hristos din zilele noastre şi zicem: „uite, am văzut nebuni pentru Hristos în Vieţile Sfinţilor, dar şi în acest film”.

Ei bine, a venit la mănăstirea la care se află fratele Ioan un nebun pentru Hristos şi a început să vorbească despre problemele mănăstirii. Şi stareţa i-a zis: „Ştiţi, visez un drac mare şi unul mic”. Şi el a zis: „Nu vreţi să faceţi un azil şi o şcoală? Dracul mare, care vă strânge de gât, e că vreţi să faceţi azilul, ăla mic, pentru şcoală”. A venit o maică şi a zis: „De ce am atâtea necazuri, că eu n‑am vrut niciodată să ajung stareţă?” Şi nebunul pentru Hristos zice: „Ei, nu! Ei, nu!” Şi când pleacă nebunul, îi zice maica aceasta lui Ioan: „Să ştii că de fapt eu am vrut să ajung stareţă!” Şi în cele din urmă nebunul pentru Hristos îi spune lui Ioan, cu discreţie: „Auzi? Nu e bine cum te-ai rugat: «Maica Domnului, trimite-mă pe la cât mai multe mănăstiri, să fac cât mai multă misiune»”. Că Ioan, într-adevăr, fiind amărât că sunt atâţia care calcă în picioare învăţătura de credinţă, atât de puternici, şi că cei care slujesc dreapta credinţă sunt din ce în ce mai puţini, a avut un moment de frământare. Şi s-a dus în biserică la icoana Maica Domnului şi s‑a rugat în taină: „Maica Domnului, trimite-mă tu unde vrei, pe la cât mai multe mănăstiri, să fac lucrarea cea dreaptă!”. Şi i-a zis nebunul pentru Hristos – a văzut cu duhul ce se întâmplase: „Nu e bine cum te-ai rugat: «Maica Domnului, trimite-mă pe la alte mănăstiri». Să rămâi aici şi-o să vină alţii la tine”.

Şi mi-a zis Ioan Vlăducă: „după ce-a plecat omul ăla de la noi, au venit la mine mulţi părinţi şi oameni însetaţi de adevăr, şi le-am dat materiale ortodoxe cât s-a putut. Şi ce nu făcusem mai înainte în luni de zile, am făcut imediat în perioada care a urmat…”

E adevărat că un astfel de exemplu este greu de crezut, pentru că ne învăţăm să trăim o Ortodoxie standard rezumată în: „postim şi zicem rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi atât”. Dar Dumnezeu are robii Săi. Şi dacă am fost întrebat ce părere am despre Ioan Vlăducă, spun că nu contează ce părere am eu despre Ioan Vlăducă, dar dacă Dumnezeu îl acoperă în chip minunat, înseamnă că în timp se vor vedea şi roadele. Ce contează că mulţi n‑au să iubească mărturia lui? Am făcut totuşi o paranteză şi v-am spus această relatare, pentru că m-a impresionat când am recitit minunea cu Sfântul Grigorie Palama şi cu vocea care i-a zis că „fie şi dacă puţini sunt aceia care sunt interesaţi de dreapta credinţă, fie şi dacă nu sunt deloc, tu ţinut eşti să-ţi împlineşti datoria”.

Că l-a întrebat Ioan pe omul respectiv: „Dar, poate că totuşi fac foarte puţină lucrare aici la mănăstire”. Şi nebunul pentru Hristos i-a zis: „Şi un suflet să foloseşti, şi vei avea plată de la Dumnezeu!”. Mi se pare o apropiere foarte puternică între ceea ce îngerul i-a zis în vedenie Sfântului Grigorie Palama şi chemarea de zece ori mai redusă ca intensitate, dar acelaşi fel de chemare pe care o are fratele Ioan Vlăducă.

Se poate ca peste şase luni, peste un an de zile, să vi se înşire o sumedenie de lucruri rele, să devină un nume de ocară Ioan, pentru că el nu mi-a zis lucrul acesta minunat ca să se laude, ci mi l-a zis înţelegând că laţul se strânge în jurul celor care vor să dea mărturia cea bună şi, încet-încet, or să fie priviţi ca persoane rele, din diferite motive.

M-aş bucura să fie cunoscut fratele Ioan Vlăducă, şi m-aş bucura pentru că el arată că poţi fi ortodox, fiind în acelaşi timp om de ştiinţă, aşa cum părintele Ovidiu Moceanu e filolog dar e şi om al Bisericii. Poţi fi în acelaşi timp om de ştiinţă şi om al Bisericii, nu există o fractură decât la nivel superficial, la nivelul de ştiinţă pe care o promovează Canalul TV Discovery sau cine ştie ce canale care arată tot felul de descoperiri care calcă în picioare, care răstălmăcesc învăţătura creştină.

Făcea o paranteză Dan Puric între descoperirea Evangheliei lui Iuda şi marile descoperiri pe care le tot făceau comuniştii şi spuneau: „Acum s-a descoperit ultima chestie care lămureşte că într-adevăr Biserica minte şi lucrurile stau altfel!” Şi zicea Dan Puric: „De zeci de ani ei tot descoperă, tot descoperă ultima şi ultima şi ultima chestie care calcă în picioare predania Bisericii, dar Biserica se tot ţine pe picioare”.

Afirmă că au descoperit sicriele lui Hristos, mare tam-tam, conferinţă de presă la New York… Dar imediat a apărut cel care a descoperit mormintele respective, arheologul evreu Amos Kloner, şi a spus: „Nu sunt sicriele lui Hristos, al Mariei Magdalena sau ale apostolilor. E o mare fraudă!”

Trebuie însă să existe şi oameni de ştiinţă ai Bisericii care să pună degetul pe rană. Evoluţioniştii au spus că au găsit veriga lipsă dintre maimuţă şi om. Şi s-a trâmbiţat în revistele de specialitate că, în sfârşit, evoluţionismul este demonstrat ştiinţific. Şi după ani şi ani de zile, au analizat mai bine şi au văzut că scheletul respectiv avea oase de la o maimuţă şi oase de la un om, care fuseseră îmbinate, şi era un fals ştiinţific. Avem mare nevoie de oameni de ştiinţă ortodocşi care să răspundă tuturor provocărilor. Să nu fim complexaţi. Oricum, nu poate baba de la ţară să se lămurească, să se pună la punct cu toate descoperirile ştiinţifice şi cu abordarea ortodoxă.

Zicea părintele Paisie Aghioritul că unii mucenici nu erau foarte buni cunoscători ai învăţăturii dogmatice a Bisericii, nu ştiau exact dogma, dar ştiau că aşa învaţă Biserica. Şi dacă Biserica spune aşa, eu trebuie să fiu gata să mor pentru ce învaţă Biserica. Nu ştiau exact de ce e bine să se închine la icoane, dar ei se închinau icoanelor pentru că aşa au prins ei în biserică. Şi mureau pentru icoane şi intrau în Împărăţia Cerurilor.

Cum sprijiniţi publicarea literaturii, a poeziei religioase? Consideraţi că aceasta poate contribui la îmbogăţirea sufletească a credincioşilor? Sau că le va întări credinţa acelora îndoielnici?

Depinde de poezie. Traian Dorz nu va converti poate pe nimeni, niciodată. Dar Traian Dorz îi va întări pe unii dintre cei credincioşi. Există poezie, cum e cea a lui Daniel Turcea, care îi poate pune pe gânduri pe cei care sunt îndoielnici.

În ce priveşte publicarea literaturii şi a poeziei religioase există pe piaţa de carte o alergie foarte puter­nică. Difuzorii nu prea difuzează poezie religioasă, de exemplu. De ce? Pentru că nu se cumpără. Oamenii nu cumpără. A publica poezie religioasă în ziua de azi înseamnă a face un act sinucigaş, din punct de vedere editorial.

Dacă autorul simte că a avut talent, poate să se zbată în stânga şi în dreapta să facă rost de banii pentru tipărirea unei cărţi, pentru că nu costă atât de mult tipărirea unei cărţi de poezie. Şi dacă tipăreşte una, două, trei, până la urmă va reuşi să-i convingă pe editori. Dar abia după ce i-a convins pe cititori.

Nici Tarkovski n-a reuşit să topească lumea cine­ma­to­grafiei ruse de la început. Dar a stăruit şi a reuşit. Eu cred că e nevoie de poezie. Eu mă resimt că nu mai scriu poezie. Nu mai scriu poezie şi pentru că viaţa mi-este foarte hăituită. Hăituită pentru că am cărţile pe care le scriu pentru cititorii care mă roagă să mai scriu, să mai scriu, să mai scriu; scrisorile lor, familia, doctoratul, editura Egumeniţa – şi nu mai am timp de poezie. Dar eu regret că nu mai scriu poezie. Când m-am întâlnit cu Dan Puric, am invidiat libertatea artistului care se poate juca cu timpul. Eu sunt presat, am pumnul în gură.

I-am şi făcut cadou două cărţi, una cu Înfruntarea necazurilor şi alta, Cum să ne creştem copiii, şi i-am zis: „Să ştiţi că nu mă reprezintă aceste cărţi. Sunt cărţi pe care le-am scris de nevoie. Am avut necazuri şi am văzut cât poate mângâia un cuvânt”. Şi de asta am scris Înfruntarea necazurilor, şi mi-au scris unii cu mulţumiri, că au avut nevoie de carte. Am fost bolnav şi am văzut ce greu e să ai nevoie de un cuvânt de folos, şi l-am scris şi altora. Dar nu mă reprezintă. Pe mine mă reprezintă Cartea Nunţii, mă reprezintă Jurnalul convertirii, mă reprezintă Taina iubirii – poeziile mele şi piesa mea de teatru, dar nu cărţile standard, înţelegeţi? Însă, din păcate, oamenii înţeleg mai greu poezia. Cred că prin moartea poeziei am asista la moartea trăirii credinţei creştine. Zicea părintele Sofronie de la Essex: „Fiţi poeţi!” Şi noi nu suntem poeţi. Noi devenim roboţei: pati-pati-pati!

Îmi zicea Dan Puric: „A venit la mine în cabină un om, un tânăr, plângând – după ce a văzut Don Quijote – şi a zis: «Există Dumnezeu!»” De ce nu vine tânărul ăla plângând după ce ascultă o predică la biserică, din păcate? Acuma nu pun astea deasupra mesajului de la amvon. Dar din păcate observăm că multe din predicile pe care le auzim, sunt standard, sunt plictisitoare. Până şi copiii se lasă hipnotizaţi doar de un părinte care vorbeşte cu dragoste, în timp ce până şi adulţii sunt plictisiţi de un părinte care vorbeşte doar din cărţi.

Să luptăm pentru poezie. Eu mă declar fan. Voiam, simţeam lăuntric nevoia să mai scriu o poezie. Mi-a venit în minte o poezie de dragoste către soţia mea, şi-am zis: „să mă scol s-o scriu acum sau nu?” Zic: „lasă, că eu o iubesc atât de mult, încât e puţin probabil să uit poezia asta!” Şi am uitat s-o mai scriu… Dar cred că trebuie să ne luptăm pentru poezie, serios. Asta nu înseamnă ca toţi să vă apucaţi acum să scrieţi poezii. Şi faceţi rime: masă-plasă-coasă-rasă, şi ai poezia, uite: şi rasă ai, coasă ai… şi gata! Trebuie să avem suflete poetice. V-am citit rugăciunea de la sfârşitul Acatistului Sfintei Spovedanii, e poezie: „Când mă voi uni cu Tine? O, când?” Da, e poezie. Nu, părinte?

Părintele Ovidiu Moceanu: Poezia este foarte geloasă, nu te lasă să te ocupi de altceva. Aici e conflictul. În momentul în care Danion a scris poezie – că a scris poezie, am citit şi am făcut şi o prezentare, o poezie foarte bună, „Mâna care cuvântă”. În momentul acela poezia a cochetat cu Danion. Dar Danion a cochetat cu alte chestiuni şi atunci s-a supărat poezia şi s-a retras puţin, până când Danion va epuiza apetitul pentru aceste cărţi şi când poezia va veni: „Vezi? Tot la mine te-ai întors, la dragostea dintâi!”

Aţi vorbit despre înfrânare în postul familiei. Este sărutul în post un păcat?

Soţia are buze de plastic? De lemn? Depinde ce săruţi. Dacă sărut o plantă, e de post. Depinde însă cum săruţi, că poate fi sărut de post…

Unde trebuie să ne oprim în post?

Nu ştiu!

Să ne înfrânăm de la sărut doar când ne împărtăşim?

Nu! Eu nu sunt în măsură să dau nişte repere foarte precise. Acuma depinde şi cum săruţi. Pentru că poţi să săruţi foarte frumos soţia şi să nu fie asta ceva care să-ţi schimbe mintea, să nu te facă să vrei o plăcere pătimaşă. Pentru mine, după viaţa în biserică, cea mai mare bucurie o am când o ţin în braţe. Şi tot timpul, pe parcursul zilei, de patru, de cinci ori pe zi, îi spun: „Te rog, ia-mă în braţe!”. Simt nevoia – eu mă regăsesc în braţele soţiei mele – s-o ţin în braţe până o doare gâtul. Dar n-o prea sărut, pentru că am încercat să o sărut şi am constatat din experienţă că s-a călcat postul. E bine să ne cunoaştem precis măsura şi de fiecare dată îi spuneam: „Claudia, crede-mă, nu vreau nimic mai mult!”, aveam doar bunăvoinţă. Nu era de ajuns.

Care credeţi că sunt cei trei mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din secolul XX?

E simplu, cred, să îi observi! E greu poate doar pentru cine judecă măreţia ierarhiei după mărimea mitropoliei, după cărţile publicate sau după aurul de pe engolpioane, care rivalizează cu ghiulurile unei anumite naţii. Dacă judecăm din punct de vedere bisericesc, lucrurile sunt foarte simple. Ce înseamnă a fi mare ierarh? Înseamnă a fi ierarh care şi-a pus sufletul pentru turmă. Şi Dumnezeu a proslăvit jertfa ierarhului respectiv dându-i o lucrare cât mai mare în Biserică. Nu e specific Ortodoxiei să facă statistici, cum s-a făcut una în Grecia: „Care e cel mai mare făcător de minuni?” Pe locul întâi a fost Sfântul Nectarie, apoi Sfântul Ioan Rusul şi pe locul trei Sfântul Spiridon. Chiar scrie un părinte, Teoclit Dionisiatul: „Ce se întâmplă cu marii sfinţi făcători de minuni ai Bisericii? Că vedem că în zilele noastre Sfântul Nectarie singur face mai multe minuni decât ei toţi la un loc!” Şi aşa e! Citiţi Vieţile sfinţilor.

Eu am făcut încercarea asta, am citit Vieţile sfinţilor şi am văzut câte minuni sunt în total prezentate în volumele cu Vieţile sfinţilor şi am văzut câte minuni sunt la Sfântul Nectarie. Şi-i întrece Sfântul Nectarie, clar! Asta nu înseamnă că e mai mare Sfântul Nectarie decât toţi sfinţii la un loc, nu! Ci arată că în vremurile noastre de mare apostazie, Dumnezeu a rânduit ca prin acest ierarh care a fost prigonit în timpul vieţii atât de tare, să se facă lucrare duhovnicească. Şi Sfântul Nectarie a făcut sute de minuni, s-au tipărit atâtea cărţi şi au să se mai tipărească.

Mi-a spus un părinte în Grecia, căruia i-am spus o minune care s-a întâmplat la noi în familie: „La noi, în fiecare familie din Grecia a făcut Sfântul Nectarie câte o minune. Noi nu prea vrem să le spunem”.

Eu cred că trebuie date în vileag astfel de mărturii, că şi Sfântul Nectarie spune, într-o minune, îi spune unei femei să dea mărturie, să se ducă să publice minunea respectivă. Şi poate aţi văzut, am şi pus pe net, mi-a scris o preoteasă din Sibiu cum a avut sarcină extrauterină, s-a rugat la Dumnezeu şi a intrat pruncul în uter. Minune pe care doctorii n-o cred, li se pare imposibilă, şi totuşi aşa a fost. Şi-am şi cunoscut-o faţă către faţă pe preoteasă şi mi‑a confirmat că aşa a fost şi mi-a arătat-o pe Nectaria, pe fetiţa care era predestinată avortului – pentru că atunci când o femeie are o sarcină extrauterină, doctorii spun că trebuie eliminată sarcina etc.

Şi mi-a zis: „Şi părintele, soţul meu, cam era de acord cu ce zicea doctorul”. Dar credinţa preotesei a fost mai puternică decât sfatul doctorilor. Mai zicea preoteasa: „Când mi-a zis doctorul că trebuie scoasă sarcina, am simţit că nu e de la Dumnezeu!” Ce om simte chestia asta? Numai un om care e sporit în rugăciune, care are o anumită viaţă duhovnicească.

E clar că Sfântul Nectarie e unul dintre cei mai mari; despre Sfântul Ioan Maximovici, ceea ce a tipărit părintele Serafim Rose – în cartea cu o sută de minuni – era numai in­tro­ducerea la câte minuni a făcut Sfântul Ioan Maximo­vici. Mi-a adus cineva, din America, ulei de la Sfântul Ioan; l-am dat unui tânăr de la o casă de copii; tânărul i-a dat gardienei, care nu prea credea în Dumnezeu, şi avea o excrescenţă pe gât. Şi-a dat gardiana pe gât cu o pânză muiată în uleiul ăla, şi a simţit că o arde, şi s-a retras excrescenţa şi femeia a venit la biserică şi se spovedeşte. A şi tipărit tânărul minunea în Lumea credinţei.

Ei, după Sfântul Nectarie şi Sfântul Ioan Maximovici al treilea ar putea fi Sfântul Nicolae Velimirovici, care are şi sfinte moaşte şi care, chiar dacă nu e chiar aşa mare făcător de minuni, prin lucrarea teologică pe care a făcut-o, ar fi al treilea. Poate că Dumnezeu va rândui să se găsească peste zece-cincisprezece ani moaştele cine ştie cărui episcop care se va lămuri că a fost între primii trei. Dar nu contează să fii între primii trei, contează că am avut în secolul XX mari ierarhi. Oamenii, presa, s-au obişnuit să repete cât de păcătoşi sunt ierarhii, preoţii, şi să bată apa în piuă pe lucrul acesta. Nu îi interesează că sunt şi clerici cu viaţă sfântă. Cât a trăit părintele Cleopa, câte articole erau în ziarele de mare tiraj cu părintele Cleopa? Aproape deloc. Aproape deloc! Nu interesa părintele Cleopa. Era bun aşa, numai la rubrica culturală să scrie „Săptămâna trecută creştinii au sărbătorit Învierea, iar părintele Cleopa a zis: «Bucuraţi-vă, creştini!»”, punct! Dări de seamă de genul acesta.

Care trebuie să fie comportarea noastră, a oamenilor simpli, faţă de cei de alte credinţe?

Fiecare cu chemarea lui. Au fost părinţi mai în­găduitori, cum a fost Sfântul Siluan Athonitul, sau părin­tele Sofronie, care au avut atitudine mai deschisă. Au fost în acelaşi timp părinţi cu viaţă sfântă, părintele Iustin Popovici, părintele Filothei Zervakos, părintele Serafim Rose, care au avut o atitudine foarte fermă. Pentru Orto­do­xie este specific sloganul, pe care acum îl ţine mănăstirea Esfigmenu, dar e slogan specific ortodox, fiind slogan profund ortodox, ORTODOXIE SAU MOARTE! Adică, nu dacă nu vrei să fii ortodox te omor, ci eu, pentru Ortodoxie, sunt gata să mor! Eu dacă sunt pus să mă lepăd de Hristos, prefer să mor decât să mă lepăd. Vreau să fiu ortodox sau să mor.

Problema e că atunci când venim în întâmpinarea celorlalţi, trebuie să avem foarte, foarte multă grijă. Sfântul Ioan Maximovici, de exemplu, care avea un discurs tradiţionalist, în acelaşi timp făcea vindecări, vindeca bolnavi de alte credinţe. În cartea mea Mângâiere pentru bolnavi găsiţi o colecţie de minuni făcute de sfinţii Bisericii – unele sunt făcute cu oameni de alte credinţe.

Asta ce arată? Că sfinţii pe de o parte apărau dreapta credinţă şi, în acelaşi timp, aveau dragoste faţă de cei care erau vătămaţi de erezie. Citiţi ultimele însemnări ale Sfântului Ioan din Kronstadt, apărute la Sophia, să vedeţi câte pasaje dure împotriva catolicilor. Să vedeţi câte pasaje, în scrierile lui, împotriva protestanţilor. Şi prin el, care a apărat credinţa, totuşi Dumnezeu a făcut minuni şi cu cei de alte credinţe.

Noi trebuie să fim pâine caldă. Dacă venim cu un discurs triumfalist, dacă batem cu pumnul în piept: „Noi avem Adevărul!” – n-am rezolvat nimic.

Să observăm un tupeu formidabil în comporta­men­tul duşmanilor Bisericii, să spună că au găsit rămăşiţe umane de la Hristos, de la Maria Magdalena şi de la copilul lor. Noi, ca ortodocşi, ne închinăm la sfintele moaşte ale Mariei Magdalena, care sunt făcătoare de minuni, şi ei spun că ea a păcătuit cu Hristos.

Cred că paralel cu această înşelare la nivel dogmatic, va veni înşelarea la nivel moral. Am citit de curând un material cum că homosexualii racolează elevi din şcolile americane. Că au înţeles că nu poate triumfa viziunea aceasta despre lume a homosexua­lilor dacă n-o să-i racoleze din şcoală. Aşa e! Dacă-i îndoctrinezi de mici, când au să crească mari au să devină apologeţi ai sodomiei.

Cred că trăim vremuri din ce în ce mai grele. Dar nădejdea noastră să fie la Hristos. Ştiţi când e greu să ne luptăm? Când nu suntem cu Hristos. Uneori şi mie mi se întâmplă să mă las efectiv covârşit de câte aflu: nenorociri, nu ştiu ce, şi-n biserică, şi… Să fiu foarte, foarte trist, că e atâta păcat, păcat, păcat şi ţi se pare că mai ai puţin şi te duci şi tu la fund. Şi să zic şi canonul de rugăciune, şi rugăciunile să le zic aşa, pe bandă rulantă, cu durere de suflet, şi să nu-mi dau seama că Hristos e viu. Adică toate astea se întâmplă, dar Hristos vrea mântuirea noastră, înţelegeţi? Noi trebuie să fim în altă lume. Noi trebuie să ieşim din duhul lumii acesteia în care se întâmplă toate nenorocirile. Când Îl avem pe Hristos în sufletul nostru, vedem altfel toate.

Să dea Dumnezeu să avem frica cea bună a lui Dumnezeu şi să nu ne temem de frică unde nu era frică, cum zice Psalmistul, să mergem pe calea postului, nu ca nişte campioni, nu ca nişte eroi, dar ca nişte oameni pe care-i iubeşte Hristos, să ştim că El ne ţine în dragostea Lui şi să vrem să rămânem în această dragoste până la sfârşitul vieţii noastre.

Din volumul REPERE – Duhovnicul. Rugăciunea. Postul, Editura Egumeniţa, 2007

- Interviu realizat de Ioan Enache pentru Revista Credinţa ortodoxă -

Citindu-vă cărţile, ascultându-vă conferinţele, am constatat că aţi făcut un teribil efort pentru întoarcerea la Ortodoxie de pe o cale a rătăcirii din prima tinereţe. Ce v-a determinat să faceţi un astfel de efort?

Iniţiativa a fost a lui Dumnezeu. Am înţeles că Hristos îi iubeşte pe toţi oamenii şi îi cheamă pe toţi la adevăr. În momentul în care am înţeles asta a fost nevoie să răspund iubirii Lui. Atunci m-am apropiat de Biserică. A fost greu, a fost şocant. Botezat eram de mic, dar viaţa mea fusese paralelă vieţii creştine. Din afară, pare efort mare. După ani de zile, însă, mi-am dat seama că Hristos m-a purtat cu foarte mare grijă spre Biserică. El s-a folosit de lucruri aparent neimportante pentru a mă aduce aici, de la un desen animat până la o melodie prin care mi se părea că Dumnezeu îmi vorbeşte. Eram la o şedinţă de yoga, ne-au pus să facem o meditaţie şi, ascultând o melodie, mi se părea că muzica aceea mă convinge că Dumnezeu e viu, că degeaba stau în lotus, că nu pot să stau în lotus câtă vreme Dumnezeu e viu şi vrea să primesc iubirea Lui. Atunci am oprit meditaţia, înţelegând că lumea asta e făcută de Dumnezeu. Astfel viaţa mea s-a schimbat. Dumnezeu m-a şi bruscat, dar m-a şi luat încetul cu încetul. M-a bruscat în sensul că era de neaşteptat pentru mine să trăiesc o viaţă creştină, consideram că fiii Bisericii sunt nişte oameni inferiori yoghinilor care acced­ la adevărul absolut şi mi se părea o prostie să mă rog lui Dumnezeu câtă vreme puteam deveni Dumnezeu – aşa cum învaţă tradiţia orientală. Dar, de fapt, lumea e făcută de Dumnezeu, omul nu e identic cu Dumnezeu prin esenţă, e făptură şi va rămâne făptură, chiar dacă se va îndumnezei, chiar dacă se va sfinţi.

Acum simţiţi că vă aflaţi în Ortodoxie pe deplin.

Mă simt de parcă m-aş fi născut în Ortodoxie şi aş fi trăit doar în Ortodoxie. Sunt stânjenit când răsfoiesc uneori propria carte, Jurnalul convertirii, pentru că mi se pare povestea altuia, e o carte care mi-e din ce în ce mai străină, pe măsură ce trec anii. Ca să-mi aduc aminte cum a fost convertirea mea trebuie să iau cartea să citesc din ea. Pur şi simplu Dumnezeu mi-a scos din minte perioada rătăcirii.

După ce aţi redevenit ortodox cu toată fiinţa, aţi început să scrieţi mult, carte după carte, ani la rând, mărturisind credinţa noastră şi combătând eresurile. Observ, aşadar, un imens discurs pe care îl ţineţi prin cărţi, prin conferinţe cu public, prin Internet, la radio. Ce cauză vă mână să nu conteniţi o clipă a vă manifesta atitudinea fundamental ortodoxă?

Am o deviză: un suflet în plus! Pe încă unul vreau să-l ajut, pe încă unul vreau să-l ajut! Cred că încă un om se poate folosi de cartea mea, de conferinţa mea. La o conferinţă, în Timişoara, nemediatizată, la care au fost foarte puţini oameni, cel de la instalaţia de sunet, unul care mergea pe la petreceri, pe la nunţi, pe la cumetrii, auzind cuvintele mele nu a vrut să ia niciun ban de la organizatori şi a zis că vrea să vină iar la o conferinţă de-a mea. Atunci am înţeles că pentru omul acela fusesem în Timişoara şi am simţit că Hristos lucrează.

Aşadar simţiţi că dacă aţi câştigat un om pentru Hristos v-aţi împlinit misia.

Daa, da. Totdeauna mai vreau încă unul şi încă unul. Nu pentru mine, ci încerc să-i câştig pentru Dumnezeu.

Întrebarea e, de unde vine fervoarea dumneavoastră misionară?

Vine din ascultarea de duhovnic. La fiecare spovedanie, duhovnicul îmi spune: „Vorbeşte mai mult, scrie mai mult! Fă asta, fă asta…” Şi-atunci eu sunt într-o permanentă neascultare de duhovnic, pentru că totdeauna fac mai puţin decât ar fi trebuit. Din afară pare mult, dar eu ştiu că puteam şi mai mult.

Cu cine vă războiţi?

Cu mine, din păcate. Am avut perioade în care mă luptam mai ales cu duşmanii văzuţi ai Bisericii, cu duşmanii din Biserică. Până la urmă am înţeles că, dacă eu duc lupta cea bună, atunci Îl las pe Hristos să lucreze în mine, ca să se folosească tot mai mulţi oameni. Dacă eu caut să mă lupt cu duşmanii exteriori şi nu văd patimile mele, pierd.

Mă gândeam la idei, la curente de idei. Recent, aţi scris Evanghelia versus Iuda în care aţi atacat textele apocrife propagate drept „evanghelii”. Cum apare ceva care uzurpă dumnezeirea lui Hristos, reacţionaţi cu toată forţa. Care sunt resursele dumneavoastră? E suficient numai cuvântul duhovnicului?

Ascultarea de duhovnic este foarte mare. Poţi să cazi de pe picioare şi dacă duhovnicul spune să faci ceva, tu poţi să faci lucrarea aceea, deşi nu ai avea putere. Eu nu caut să mă războiesc cu nimeni, eu văd cine se războieşte cu Biserica şi cu Hristos şi atunci înţeleg că duşmanii lui Hristos sunt şi duşmanii mei, duşmanii Bisericii sunt şi duşmanii mei. Trebuie să apăr Biserica şi trebuie să dau mărturia cea bună.

Care sunt aceşti duşmani?

În primul rând ereziile, în al doilea rând viaţa de patimi promovată de mass-media – care devine un stindard al neopăgânismului. Eu înţeleg că sunt şi câteva emisiuni de folos, şi câteva filme de folos, din ce în ce mai puţine, unul dintre ele fiind Ostrovul – care prezintă viaţa unui imaginar nebun pentru Hristos din Rusia zilelor noastre, un film extraordinar, numai că de o parte stă un film creştin, iar de cealaltă parte zece mii de filme păgâne. Dacă nu sunt explicit păgâne, promovează un mod de viaţă anticreştin. Taberele sunt inegale, e mult mai puternică, aparent, tabăra duşmană, dar până la urmă va birui Hristos. Apocalipsa va arăta că biruinţa e a Bisericii şi a credincioşilor, nu a celor care i-au prigonit. Dacă la nivel de erezie e luptată Biserica, la nivel de patimi sunt luptat eu. Şi nu trebuie să mă lupt doar cu patimile altora, ci duc o luptă foarte grea cu propriile mele patimi. Îmi dau seama că merg pe un fir de aţă. Dar cred lui Hristos că, atâta vreme cât mă mărturisesc, făcând ascultare de duhovnic, Dumnezeu mă va ţine în braţele Sale. Dacă voi crede în puterile mele, ştiu că pot să cad, mai tare decât înainte de a mă apropia de Biserică. Mi-e frică într-un fel – îmi dau seama că sunt slab şi neputincios – dar cred în dragostea lui Hristos şi în harul ascultării de duhovnic. (…)

În aceste condiţii este nevoie de mult curaj al mărturisirii. Oare mai există în drept-credincioşi puterea ca acest curaj al mărturisirii, pot să ajungă la eroismul mărturisirii?

Nu are cum să ducă la altceva. Pentru că Hristos la asta ne cheamă: la mucenicie! Ori nesângeroasă, câte vreme prigoana nu e vădită, ori sângeroasă când va fi prigoană vădită. Dacă noi o să tăcem, ne lepădăm de Hristos. Zice Sfântul Grigore Teologul: „Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”. Iar Sfântul Grigorie Palama spune că există trei feluri de ateism: ateismul necredincioşilor, ateismul ereticilor care, crezând mincinos în Dumnezeu, nu cred, de fapt, în Dumnezeul cel adevărat şi ateismul ortodocşilor care tac la vreme de prigoană. Dacă ar crede cu adevărat ar mărturisi. Tăcând, se leapădă. Deci nu sunt credincioşi.

Acum este vremea mărturisirii.

Asta e clar.

Apare, însă, o problemă. Dumneavoastră v-aţi şcolit, aţi urmat teologia, acum urmaţi un doctorat la Tesalonic, dar sunt şi oameni simpli, unii neştiutori. Am întâlnit oameni care nu înţeleg cuvântul ecumenism, de pildă.

Poate că Dumnezeu va ţine Biserica prin ei. Aceştia vor înţelege că va veni o vreme când mărturia Sfinţilor Părinţi va fi de o parte şi mărturia ecumeniştilor va fi de cealaltă parte. Şi omul simplu, fără să înţeleagă exact ce este ecumenismul, va şti că sfinţii au mărturisit: „Cred într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică…” – şi vor mărturisi ca sfinţii, fără să ştie ce este de partea cealaltă a baricadei. N-o să-i intereseze ce învaţă ereticii, vor şti că asta e învăţătura Părinţilor şi pentru asta sunt gata să moară. Zicea părintele Paisie Aghioritul că mucenicii în timpul prigoanelor nu au ştiut toţi foarte bine învăţătura dogmatică, dar ei au spus: „Credem ce învaţă Biserica!” Şi au murit pentru mărturia Bisericii, ştiind că e mărturia cea adevărată. (…)

Concret, există în Biserica Ortodoxă Română, la această oră, un ierarh pe care să-l urmeze turma mică în dreapta credinţă?

Dacă n-ar exista, atunci părinţii cu viaţă sfântă – cum sunt Rafael Noica, Iustin Pârvu sau Arsenie Papacioc – ar fi părăsit Sinodul Bisericii noastre. Dacă va apărea o vreme de frământare serioasă, atunci aceşti părinţii cu viaţă sfântă ar fi nevoiţi să părăsească un sinod căzut în totalitate în rătăcire. Să credem că părinţii aceştia au discernământ şi să ne ţinem de mărturia lor. Să nu cădem în deznădejde, va rândui Dumnezeu şi episcop şi tot ce trebuie pentru ca Biserica să dăinuiască. Chiar dacă acei episcopi nu se vădesc acum şi nu fac deocamdată acte gratuite de mărturie triumfalistă, ei există, fiindcă Dumnezeu şi-a pus deoparte mărturisitorii Săi. Aşa cum îi avea pe vremea Sfântului Ilie pe cei care nu-şi plecaseră genunchii lui Baal, aşa îi are şi în zilele noastre: monahi, monahii, diaconi, preoţi, episcopi şi credincioşi de rând.

(Din volumul “Drumul cuvintelor”, Editura Egumeniţa, 2009)

Conferinţa, ţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia în martie 2005, se poate asculta pe www.ortodoxmedia.com/inregistrare/243/Despre-convertire-si-convertiti.

(Din volumul “Drumul spre Acasă – După desfrâu, droguri, yoga şi alte rătăciri”, Editura Egumeniţa, 2009)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

De foarte multe ori vrem să ducem mesajul creştin celorlalţi, dar îl ducem în aşa fel încât noi suntem mulţumiţi că ne-am făcut datoria, că ne-am rostit poezia creştină, iar ceilalţi sunt oarecum plictisiţi pentru că mărturia noastră nu i-a atins. Printr-o astfel de misi­u­ne, care nu ajunge la celălalt, nu numai că ne pierdem tim­pul, dar ne şi agonisim osândă în faţa lui Dumnezeu.

Ascultând Evanghelia din Duminica Fiului risipi­tor, fiecare dintre noi suntem mai mult sau mai puţin puşi pe gânduri şi ne întrebăm în mod firesc: cine este fiul ri­si­pi­tor? De foarte multe ori reuşim să găsim fii risipitori nu­mai între cunoscuţii noştri, între diferiţii păcătoşi pe care-i vedem lăudându-se cu păcatele lor la televizor sau pe între cei pe care îi vedem lăudându-se prin diferite ziare cu orgiile pe care le fac.

În momentul în care considerăm că fiul risipitor este numai celălalt dovedim că nu-l cunoaştem pe Dum­nezeu. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, ne dăm seama că şi noi suntem fii risipitori, chiar dacă încercăm să mergem pe calea Bisericii. Şi noi suntem fii risipitori chiar dacă ne spovedim, chiar dacă ne împărtăşim, chiar dacă postim, chiar dacă ne rugăm zi de zi.

În momentul în care ne dăm seama de neputinţele noastre şi de ne-desăvârşirea noastră, în momentul acela Îi facem loc lui Hristos în viaţa noastră, în inima noastră şi în sufletul nostru. În momentul în care Hristos S-a sălăşluit în inima noastră, atunci începem să ne dăm seama cu ade­vărat câtă nevoie are aproapele nostru de mărturia creştină. Începem să ne dăm seama cât de tare suferă aproapele nos­tru pentru că nu-L cunoaşte pe Hristos şi atunci, în mod firesc, în inima noastră apare dorinţa de a da mărturia cea bună.

Am ales ca temă pentru întâlnirea noastră convertirea pentru că, din păcate, numărul con­vertirilor la Ortodoxie este destul de mic. Dacă am face o comparaţie, de exemplu, cu Franţa zilelor noastre, în care con­vertirile la islam au loc în număr mare, ar trebui să ne dăm seama că, dacă în Franţa mărturia ortodoxă ar fi fost mai puternică, mai vie, mai convingătoare, atunci Franţa ar fi tins a deveni o ţară ortodoxă şi nu o ţară musulmană, aşa cum arată statisticile. Precum ştiţi, catolicii din Franţa sunt speriaţi de înflorirea credinţei în Mahomed.

Ce este convertirea? Este trecerea de la o viaţă pus­tie, de la o viaţă stearpă, de la o viaţă tristă, de la o viaţă de păcat şi erezie la viaţa în Biserică. Viaţa în Biserică e cel mai frumos lucru cu putinţă.

Sfântul Ilarion Troiţki, episcopul nou mucenic, ca­re a pătimit pentru Hristos în prigoana din Rusia comu­nistă, spunea că unii creştini sunt complexaţi de faptul că ei nu reuşesc să fie ca ceilalţi. Li se pare că apartenenţa lor la Biserică e ca un minus, ca o slăbiciune. Şi Sfântul Ila­rion Troiţki spunea că noi, de fapt, ar trebui să ne dăm sea­ma că avem cea mai mare comoară. Cel mai de preţ lucru din lume este să fii creştin. Şi-n momentul în care ne dăm seama de asta, viaţa noastră începe să se schimbe.

Putem observa şi din anumite cărţi sau filme mo­de­le de convertire, sau modele de schimbare a vieţii, nu nea­pă­rat modele de convertire la o viaţă în Hristos. Sunt mulţi care se uită la televizor, văd tot felul de filme, dar nu iau în serios anumite momente în care filmele res­pec­tive i-ar putea pune pe gânduri.

Am să încep întâlnirea noas­tră vorbindu-vă puţin despre trei filme: Masca lui Zorro, Gladia­to­rul şi Misiunea. Puţini, poate, au văzut Misiunea – un film despre ca­re la noi în ţară nu se vorbeşte aproape deloc, un film tul­bu­rător, o mărturie creştină extraordinară.

Voi vorbi mai întâi despre celelalte două filme. În ultima ecranizare a lui Zorro, cu Anthony Hop­kins şi Antonio Banderas, Banderas este un hoţ, un om de nimic, s-ar putea spune. Şi, privind filmul, mă gândeam: oare cum va deveni acest hoţ un erou? Pen­tru că bătrânul Zorro, Anthony Hopkins, nu mai era în pu­tere, nu se mai putea lupta pentru cei necăjiţi, pentru cei asupriţi. Şi la un moment dat, Banderas ajunge într-o mină de aur, în care oamenii erau exploataţi în chip nemilos, şi ajun­ge să înţeleagă suferinţa celorlalţi. Această suferinţă îl pune pe gânduri, îl zdrobeşte, îi schimbă viaţa. Îşi dă seama că nimic nu este mai frumos decât a trăi pentru ceilalţi. Şi într-adevăr devine un erou, devine al doilea Zorro. Anthony Hopkins îi spusese că fiecare vreme, fie­ca­re timp are nevoie de un erou, fiecare timp are nevoie de un Zorro. Şi era amărât văzându-l pe Banderas – un om ca­re nu avea în el dragoste de aproapele, care nu arăta în el spirit de jertfă, fără de care orice demers haiducesc – dacă putem spune aşa – e sortit eşecului. Dar Banderas capătă acest spirit de jertfă…

Un alt exemplu de schimbare aflăm în filmul Gladiatorul – film care se pare că pune capăt marilor filme creştine despre mucenicia în arenele romane, despre mucenicia creş­­tinilor. Pentru că este realizat atât de bine din punct de ve­dere artistic, încât Hollywood-ul niciodată nu va realiza un film creştin despre mucenicie mai bun. Dacă la vremea lor, filme precum Cămaşa lui Hristos, sau Quo Vadis?, i‑au pus pe gânduri nu numai pe creştini, ci şi pe ceilalţi privitori, acest Gladiator pare să fie filmul care încheie seria ecranizărilor despre oameni care suferă în arenă pentru Hristos. Şi nu pentru că face parte din această serie, ci pentru că reuşeşte să adune elementele care îi făceau pe necreştini să le vadă pe celelalte.[1]

În Gladiatorul un personaj foar­te interesant este stăpânul gladiatorilor, el însuşi fost gla­diator în tinereţe, care trăia pentru bani, pentru femei, pentru pântece, care trăia pentru lumea aceasta. Şi acest stă­pân de gladiatori se află într-un moment de cumpănă, în care are de ales între a-l lăsa pe eroul principal, pe gla­di­a­tor – un fost comandat căruia împăratul Marc Aureliu ar fi vrut să îi lase coroana Romei – să fie ucis de către slugile împăratului, sau să-şi asume riscul de a muri şi să-l lase pe gladiator să sal­veze Roma. Şi, descumpănit, stăpânul gladiatorilor îşi dă seama că în viaţă totul e trecător, toate trec, bucuriile lu­meşti trec, că tot ce poate face mai frumos este să-l lase pe gladiator să lupte pentru Roma. Şi asta face, şi moare, în cele din urmă, dar gladiatorul reuşeşte să salveze Roma.

De multe ori suntem în situaţia de a alege între a duce o viaţă comodă, o viaţă caldă, o viaţă liniştită, în care să ne păstrăm agoniselile, să ne păstrăm condiţia socială şi să facem un compromis, sau să riscăm totul, pentru a-L dobândi pe Hristos. Creştinii sunt numai cei care se aruncă cu capul înainte, alegând crucea.

Cel de-al treilea film asupra căruia mă voi opri puţin, Misiunea, are între eroii principali un personaj care fusese negustor de sclavi şi chiar vânător de sclavi, interpretat magistral de Robert de Niro. La un moment dat acest negustor de sclavi ajunge să-şi omoare chiar fratele care îi sedusese soţia, după care îl cuprinde o pocăinţă to­tală. Nu mai vrea să mai mănânce, nu mai vrea să bea nimic. Vrea să trăiască singur şi să-şi sfârşească zilele în singurătate.

Dar la el vine un preot şi îl întreabă: „Crezi că prin su­ferinţa ta rezolvi ceva? Îi va fi mai bine fratelui tău? Le va fi mai bine celorlalţi, cărora tu le-ai făcut rău? Nu! Ai oca­zia de a-ţi schimba viaţa.”

Şi Robert de Niro ia hotărârea de a merge în satul băş­tinaşilor din care luase sclavi, în satul unde unii oameni fuseseră împuşcaţi chiar de el. Când, după un drum extenuant, ajunge în satul băştinaşilor, unul dintre indieni ia o sabie şi vrea să-i taie capul, să se răzbune, să-şi răzbune morţii. Dar, până la urmă, băştinaşul renunţă, pentru că îşi dă seama că nu rezolvă nimic dacă-l omoară pe ticălos. Atunci, pe fostul vânzător de sclavi îl bufneşte plânsul. Îşi dă seama că acel băştinaş, acel indian era mai om decât el. Că acel băştinaş putea să ierte, pe când el, care prin botez era creştin, dusese o viaţă murdară. Şi se schimbă.

Acest film începe foarte frumos. Băştinaşii răstig­nesc un preot pe o cruce de lemn, şi-i dau drumul pe apă. Şi eu scrisesem cu ani în urmă un text despre o răstignire într-un sat de canibali, şi am fost impresionat văzând ecranizarea unor momente în care băştinaşii, indienii, au pus pe cruce misionari care vroiau să Îi cheme la Hristos. Filmul Misiunea e făcut după o în­tâmplare reală.

Şi filmul începe cu această idee: Dacă băştinaşii nu l-ar fi răstignit pe pre­o­tul acela, n-ar fi venit în sat noul preot misionar care reu­şeş­te, în cele din urmă, să-i convertească pe băştinaşi. Deci, dacă nu murea cineva, dacă nu se sacrifica cineva, ceilalţi nu-l cunoşteau pe Hristos.

Trebuie să ne dăm seama că orice mişcare a celor­lalţi, orice schimbare a celorlalţi presupune cruce pentru cel care încearcă să îi ajute. O cruce mai mi­că sau mai mare. (…)

O să vă vorbesc acum puţin despre un alt caz de con­vertire din vremurile noastre, despre Monica Fermo, o ac­triţă de la Teatrul Naţional, evreică de neam, care a trecut la Or­to­doxie şi care a ales calea monahală, e la locurile sfinte de foarte mulţi ani[2]; o evreică ce a cunoscut desfrâul la maxim, a păcătuit cât se putea păcătui, până la limită.

Sunt oameni pe care viaţa Sfintei Maria Egipteanca nu-i mai miş­că, pentru că trăim în alte vremuri, în alte probleme şi, pa­radoxal, în viaţa Sfintei Maria Egipteanca se regăsesc, ca pocăinţă, mai ales oamenii curaţi la suflet, care au pă­că­tuit cel mai puţin. Pe ei îi mişcă viaţa Sfintei Maria Egip­teanca, dar ceilalţi au nevoie de modele mai apropiate de vremurile noastre.

Nu vreau să vă plictisesc, dar am să vă spun câteva citate din câteva cărţi, pentru că mi se pare mai frumos un cuvânt rostit de cel care a trăit pe propria piele bucuria naşterii în Hristos.

Zice maica aşa: „Practic nu ştiu şi nu pot să mă ex­prim aşa cum aş dori ca să redau starea mea interioară. Ce este unirea cu Hristos? Este totul.” E drept că faptul în sine a durut-o tare pe Monica, faptul trecerii la credinţa creşti­nă, căci a strigat cu glas mare în clipa în ca­re a fost botezată.

Dar chiar în se­cun­da următoare, Elena – numele de botez – s-a trezit la via­ţă şi, uimită de tot ceea ce vedea, L‑a luat pe Hristos de mână şi, în sunetele frumoasei cân­tări Isaie, dănţuieşte, a pornit jocul vieţii.

Şi zice: „Da, sunt Elena, în toată fiinţa mea, în toţi po­rii, în toate celulele. Şi cred că ADN-ul şi ARN-ul o vor recunoaşte acum pe Elena, fluturele ce s-a înălţat astăzi spre cerul lui Hristos ca să-I declare cât de mult Îl iubeşte. Da, pe El Îl căutam, în toată minciuna şi nebunia vieţii me­le. Pe El Îl căutam, dar mă murdărisem atât, încât nu mai puteam nici să-L intuiesc, dară-mi-te să-L zăresc. Căci El era acolo, la doi paşi de mine, dar Monica nu mă lăsa să-L văd. Îl acoperea cu eul ei murdar şi josnic, plin de ură şi duhnind a moarte. De câte ori o fi strigat sau o fi în­cer­cat El să-mi spună ceva, mereu o găsea pe Monica, ca un sol­dat de pază la uşa sufletului, nelăsând pe nimeni să-i dis­trugă castelul de nisip, şi acela murdar, în care se as­cun­­dea. Dar acum s-a terminat tot coşmarul, definitiv, pâ­nă la mormânt şi dincolo de el, a învins Elena, unită cu Hristos!”

Aceasta este mărturia unei persoane care poate da mărturie de marea minune a botezului. Ca şi părintele Stein­hardt, de altfel, un alt evreu care a ales credinţa creşti­nă, poate da mărturie şi a dat mărturie despre minunea pe care o simte sufletul care este botezat cu Hristos. Cei ca­re am fost botezaţi cât eram prunci nu ne dăm seama de transformarea profundă pe care au simţit-o trupul şi su­fletul nostru.

E mare lucru că mai există convertiţi în vremurile noastre. E mare lucru să avem iscusinţa de a ne folosi de con­vertirile de lângă noi din vremurile noastre.

De exem­plu, duhovnicul A.S.C.O.R.-iştilor de la Cluj, în copilărie, crescând într-o familie preoţească şi smin­tindu-se de gră­ma­da de neputinţe din lumea preo­ţeas­că, s-a îndepărtat de Hristos, a crescut departe de Biserică, s-a lăsat sedus de filosofie şi în mod special de filosofia si­nuciderii. Pentru că vedea cât de stearpă e viaţa creştinilor căldicei şi credea că numai sinucigându-se va găsi răspuns la întrebările sa­le.

Fiind tânăr, ducându-se într-un pelerinaj la mor­mân­tul Părintelui Arsenie Boca – la insistenţele fra­te­lui său, care şi el este preot astăzi – tânărul filosof care dis­preţuia poveştile spuse de Biserică, ajungând la mormântul Părintelui Arsenie Boca, s-a convertit pe loc. A fost o con­vertire tulburătoare. Şi sunt multe, multe con­ver­tiri de ge­nul ăsta.

Voi mai vorbi puţin despre celebrele cazuri de convertire din vremea noastră, nu înainte de a preciza fap­tul că e greşit să le pretindem convertiţilor – şi acum vor­besc ca şi cum n-aş fi eu unul din convertiţi, ci ca şi cum aş fi trăti creştineşte de când eram mic – este greşit să le cerem perfecţiunea pe care noi înşine nu o avem.

Când m-a rugat Monica Fermo, sora Elena, să scriu prefaţa pen­tru jurnalul ei Talita kumi, am preferat să nu scriu nimic. Am preferat să pun o în­tâm­plare din Pateric, cu cineva ca­re se sminteşte de vieţuirea unui avvă. Şi se gândea cum de avva a băut puţin vin, se aştepta ca avva să ducă o viaţă mult mai aspră. Şi vrând să plece, avva l-a întrebat: „De unde eşti?” „Sunt egip­tean.” „Din care cetate?” „Nu sunt cu totul orăşean.” „Ce făceai când erai în satul tău?” „Eram pândar.” „Şi un­de dor­meai?”, l-a întrebat avva. „La ţarină.” „Aveai aşter­nut sub tine?” „Da, la ţarină aveam aş­ternut sub mine.” „Dar cum?” „Jos.” „Dar ce aveai de mân­care la ţarină? Ce fel de vin beai?” Mânca pâine uscată şi, dacă găsea, puţină pas­tramă şi bea apă. Şi bătrânul a con­ti­nuat: „Mare osteneală. Dar este şi baie în sat, ca să vă scăl­daţi?” „Nu, ci, când voim, ne scăldăm în râu.” La care avva i-a explicat că înainte era mare în palatul împăratului şi a lăsat cetatea şi a venit în pustie. Că înainte avva avea case mari şi lucruri multe şi, defăimându-le, a venit în chi­lia mică. Înainte avea pat de aur cu aşternuturi scumpe, dar a ales aşternutul prost. Îna­in­te avea haine de mare preţ, şi acuma purta haine proaste. Înainte mânca foarte mult din toate bunătăţile, acuma mân­ca puţine verdeţuri şi bea un pa­har mic de vin. Înainte avea slugi, acuma trăia singur. Şi atunci, cel care-l jude­ca­se pe avva, a zis: „Vai mie! Că din multa pătimire a lumii, la odihnă am venit, şi cele ce nu le aveam atunci, le am acum – adică în viaţa monahală – iar tu din multă odihnă ai venit la pătimire, şi din multă slavă şi bogăţie ai venit la smerenie şi sărăcie.”

Dacă i s-ar pretinde, de exemplu, Monicăi Fermo – sora Elena o cheamă acum – să fie mare ascetă, mare pust­nică, ar fi bine ca cei care pretind aşa ceva să fie ei înşişi mari asceţi şi mari pustnici. Ar trebui să ne dăm seama că, în vremurile noastre, măsura nevoinţei este mult mai mică decât măsurile de dinainte. Şi poate nu este normal să i se ceară unei femei care a păcătuit poate mai mult decât Sfânta Maria Egipteanca să ajungă la asceza Sfintei Maria Egipteanca.

O să vorbesc puţin despre cele mai cunoscute ca­zuri de convertire. Cel mai cunoscut, poate, din Orto­do­xia americană, este părintele Serafim Rose, un părinte care a intrat în Ortodoxie crescând sub ocrotirea Sfântului Ioan Maximovici care, pe vremea aceea, era arhiepiscop de San Francisco, arhiepiscop făcător de minuni, ale cărui sfinte moaşte, precum ştiţi, sunt întregi, neputrezite, în Ca­te­drala din San Francisco.

Părintele Serafim Rose povesteşte cum l-a sedus Ortodoxia:

„De ani întregi, pe cale livrescă, eram încântat să mă consider deasupra tradiţiilor şi, în acelaşi timp, oa­re­cum credincios fiecăreia dintre ele. Păşind pentru prima oa­ră într-o biserică ortodoxă, una rusească de la San Fran­cisco, nu-mi pusesem în gând decât să iau pulsul unei alte tradiţii, amintindu-mi că Guenon sau unul dintre discipolii acestuia indicase Ortodoxia ca pe forma cea mai autentică a religiei creştine.

Mi s-a întâmplat însă acolo ceva ce nu mai trăisem niciodată, deşi văzusem multe temple ori­en­tale, mai ales budiste. Inima mi-a spus, dintr-o dată, că eram acasă, că zbuciumul căutărilor mele luase sfârşit.

Îmi scăpau în mare parte semnificaţiile ritualului, iar slujba, într-o limbă ce-mi era complet străină, mi se păru nu doar obscură, ci de-a dreptul ciudată. Cu toate acestea, am în­ce­put să iau parte la slujbele ortodoxe din ce în ce mai des, străduindu-mă să învăţ încetul cu încetul ceva din limbă şi obiceiuri.

Trăiam fascinaţia Ortodoxiei creştine, dar eu în­că eram tributar principiilor mele guenoniste, ce susţi­neau au­tenticitatea tuturor tradiţiilor spirituale. Totuşi, în urma con­­tactului direct cu Ortodoxia şi cu creştinii dreptcre­din­cioşi, în conştiinţa mea s-a lămurit ideea că adevărul, pe ca­re-l căutasem cu atât de îndelungă fervoare, era mai mult decât un concept abstract de ordin mental. Îl simţeam tot mai mult ca pe ceva personal, ba chiar ca pe o per­soa­nă, ce se adresa direct inimii mele, provocându-mă la iu­bi­re. Aşa L-am întâlnit pe Hristos.”

Şi, poate că ştiţi, după ce L-a întâlnit pe Hristos, tâ­nărul Eugen Rose şi-a cumpărat un munte, ca să pust­ni­cească pe el, a întemeiat aşezământul Sfântul Gherman din Alaska, împreună cu Gleb Podmoşenski, a dus o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune foarte aspră.

Uneori, Sfântul Ioan Maximovici, trecut la Dom­nul, i se arăta în chip mi­nu­nat… Mergând pe calea rugăciunii şi nevoinţei, părintele Serafim a do­bândit el însuşi sfinţenia.

Sunt unii care l-au judecat aspru pe părintele Se­ra­fim Rose, spunând tot felul de minciuni legate de viaţa de după convertire a Părintelui Serafim, şi care-l acuză că ar fi murit chiar în păcat.

Dar există o soluţie cu care fie­care dintre voi îşi poate da seama dacă părintele a murit în păcat sau a murit în sfinţenie. Cine are pix, creion, să scrie metoda, că e foarte importantă. Reţetă: a se căuta cu mul­tă grijă o poză de la înmormântarea părintelui Serafim Rose. A se privi cu atenţie chipul respectiv. Atât.

Căci copiii care au văzut trupul adormit al Părintelui Serafim nu se puteau dezlipi de el. Pentru că avea un chip atât de senin, un chip atât de plin de pace, un chip atât de luminos, încât copiii nu voiau să pă­răsească trupul celui mort.

Acuma, rămâne să judece istoria dacă acei copiii simţeau pe părintele ace­la un sfânt sau îi atrăgea duhoarea păcatului pe care ar fi radiat-o, chipurile, Serafim Rose.

Cei care sunt iubitori de Hristos ştiu că părintele s-a arătat după moarte. S-au strâns mărturii minunate despre el. M-am bucurat ca şi la Schitul românesc Colciu, din Sfântul Munte Athos, să-mi dea părinţii de acolo, cu mare evlavie: „Uite aici, ulei de la candela Părintelui Serafim Rose!”

Părintele Serafim e prigonit… De altfel, şi Sfântul Ioan Maximovici a suferit o mare prigoană nu numai în timpul vieţii, ci şi după moarte. Când pă­rin­tele Serafim Rose făcea publice minunile Sfântului Ioan Ma­ximovici, un episcop a spus: „Lasă, lasă să treacă tim­pul, să moară – că Sfântul Ioan Maximovici făcea minuni din timpul vieţii – lasă să moară, şi atunci o să puteţi scrie ce bazaconii vreţi!”

Numai că părintele Serafim nu scria bazaconii, dă­dea mărturie despre minunile pe care le făcea Sfântul Ioan. Tot aşa, o să vină vremea când alţii vor da mărturie despre minunile pe care le face cuviosul Serafim de la Platina.

Aş face referire acum la mărturia pe care o dă Kallistos Ware, tocmai ca să vedeţi cât de mult seamănă cele două cazuri de convertire.

„Treceam pe una din străzile Londrei când, deo­dată, am văzut o biserică pe care n-o cunoşteam. Împins de cu­riozitate, am intrat. Prima impresie a fost aceea de gol. Nu ve­deam nimic: nici pupitru, nici scaune, nici bănci. Doar o imensă pardoseală lustruită. Era foarte întunecos.

Apoi, o­biş­nuindu-mi-se ochii cu întunericul, am ob­servat că bi­se­ri­ca nu era cu desăvârşire goală. În picioa­re, de-a lungul pe­reţilor, erau nişte oameni. Erau şi icoane luminate de can­­dele, iar undeva cânta un cor.

Sentimentul de gol, de la în­ceput, s-a transformat în opusul său, şi m-a copleşit im­presia unei copleşitoare ple­nitudini. Prin icoane şi mâna a­ceea de credincioşi, am per­ceput, tainic, Biserica nevăzută. Mă simţeam parcă sor­bit în sus, înălţat într-o lucrare mult mai mare decât mine. Da, mi-era dat să văd cerul pe pă­mânt.”

Aşa mărturiseşte Preasfinţitul Kallistos Ware că s-a convertit. Vedem în similitudinea acestor două convertiri faptul că era exact acelaşi Duh Sfânt care-i cheamă pe oa­meni în Biserică. Exact acelaşi Duh Sfânt care – în timp ce diavolul se luptă să-i rupă pe oameni de Hristos – acelaşi Duh Sfânt îi cheamă pe oameni în biserică.

„În Biserica Slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare” – zice un text bisericesc, şi aşa este. În momentul în care cunoaştem viaţa în Hristos, stând în biserică, „în cer a sta ni se pare”.

Aş pomeni acum despre Maxim Egger, un alt con­vertit, care spune:

„Să fie limpede: trecerea mea la Or­to­doxie nu este rezultatul unei reflexii intelectuale, nici al unei fascinaţii mai mult sau mai puţin exotice, ci rodul unei îndelungi for­mări spirituale. În trecerea mea nu este nici renegare, nici trădare a unei alte confesiuni – el fusese botezat ca­tolic – dar, dată fiind îndelunga mea îndepărtare de bi­se­rica catolică, nu era vorba de o schimbare şi, cu atât mai pu­ţin, de o ruptură, ci de o reintegrare în altă parte, dar în Trupul lui Hristos, care este Unica Biserică. Nu am ales o confesiune opu­nând-o celeilalte (adi­că nu a venit la Ortodoxie pentru că ar fi fost mai bună, sau mai interesantă decât cato­li­cis­mul), după savante demonstraţii între măsurile de ade­văr ale fiecăreia, ci pur şi simplu mi-am urmat calea ce se des­chidea paşilor mei, supunându-mă irezistibil unei lumi de-o strălucire şi de o puritate nepământeşti.

În acest sens con­vertirea mea este în mod esenţial o împlinire. De fapt, nu m-am convertit la Ortodoxie, ci la Hristos, Care este Ade­vărul şi Calea.”

Foarte important astăzi, când se vorbeşte atât de mult de importanţa legăturilor cu celelalte confesiuni: un convertit dă mărturie despre faptul că nu a trecut de la o parte a Bisericii la alta, ci a trecut de la întuneric la Ade­văr, la Adevărul din Trupul lui Hristos, care este Biserica cea una.

Este interesant că, atunci când Arhimandritului atho­nit Vasilios de la Iviron i s-a cerut să scrie o carte con­tra ecumenismului, el a scris Intrarea în Împărăţie – o car­te despre frumuseţea vieţii ortodoxe. Şi a dat mărturie că Or­todoxia este atât de frumoasă, atât de minunată, că este atât de frumos să fii în Biserică, încât oriunde altundeva ai fi, în afară de Biserica Ortodoxă – Trupul lui Hristos –, eşti în pustiu.

Mi s-a părut cel mai frumos mod de a combate rătă­ci­rile. Nu-i nevoie să spui că ceilalţi sunt handicapaţi, că cei­lalţi sunt defecţi sau că sunt cine ştie cum, ci să dai măr­tu­rie că numai în Biserică găseşti împlinirea, că numai Bise­ri­ca Ortodoxă este Trupul lui Hristos.

Aş vrea să pomenesc aici o întâmplare care pe mine m-a pus foarte tare pe gânduri, şi anume, pocăinţa fiu­lui Sfântului Ioan de Korma, pentru că şi eu am copii, am trei copii, deocamdată, şi mă gândesc cu inima strânsă cum va fi peste câţiva ani de zile, pentru că ştiu că în şcoli desfrâul ia cote din ce în ce mai alarmante… Soluţia am găsit-o citind despre Sfântul Ioan de Korma, care era nu nu­mai un preot foarte bun, era şi un soţ foarte bun şi un tată foarte bun, şi le-a oferit copiilor lui o predică de zi cu zi; pentru că aceşti copii au crescut văzându-şi tatăl jert­fin­du-se lui Hristos.

Dobândind darul înainte-vederii, Sfân­tul Ioan de Korma i-a proorocit fiului său, preot, tot cu numele Ioan, că se va lepăda de Hristos, slujind satanei – o profeţie foarte dură, vă daţi seama că inima părintelui sân­gera când i-a făcut fiului său cunoscut acest fapt.

Şi, aşa cum a profeţit Sfântul Ioan de Korma, tână­rul preot Ioan s-a lepădat de Hristos, pactizând cu biserica apostată din Rusia, care fusese creaţie a comuniştilor, care voiau să surpe Biserica dinăuntru. Şi-au dat seama că dacă lovesc Bi­serica numai din exterior, ea va naşte mu­cenici. Şi atunci, au încercat să atragă de partea lor ierarhi şi preoţi, care au devenit luptători împotriva lui Hristos.

Şi vedeţi şi în Viaţa Sfântului Iona din Odessa, cum astfel de preoţi, care au pactizat cu satana, în cele din urmă s-au pocăit şi au reintrat în Biserica Ortodoxă.

Ei bine, tânărul preot Ioan, după apostazia sa, având vie în minte pilda tatălui său, s-a pocăit, s-a rupt de ierarhii şi preoţii apostaţi şi a ales calea jertfei, calea muceniciei. A ajuns în lagăr, deportat, şi a fost canonizat cu numele de Sfântul Ioan de Korma al II-lea. Mi s-a părut tare frumos: tatăl – Sfântul Ioan de Korma, fiul – Sfântul Ioan de Korma al II-lea.

Dacă, peste ani de zile, când veţi fi pă­rinţi, dacă veţi vrea ca fiii voştri să meargă pe calea mântuirii, trebuie să fiţi pilde vii pentru ei, pentru că nimic nu-i miş­că mai tare. Păcatul nu le poate da împlinirea, păcatul o să‑i facă să sufere. Şi vor şti: uite, părinţii mei trăiau altfel, există o alternativă: putem să gustăm din bucuria din care se împărtăşeau ei.

În acelaşi timp în care ne folosim de pildele con­ver­tiţilor din vremurile noastre, nu trebuie să trecem cu ve­derea nici marile convertiri de la începuturile Bisericii, din primele secole ale Bisericii. Şi tot aşa trebuie să purtăm în cugetul nostru pilda celor care au reuşit să îşi schimbe viaţa prin pocăinţă. Nu ştiu de ce foarte puţini oa­meni vorbesc despre Sfântul Mucenic Bonifatie… Pentru cine nu ştie viaţa lui, am să spun în câteva cuvinte cum a intrat în ceata sfinţilor.

Bonifatie era un bărbat care trăia în păcat cu stăpâna lui, un băr­bat care căzuse în patima beţiei, un bărbat pe care, dacă ar fi fost vecinul nostru de bloc, l-am fi judecat amarnic. Sau, dacă am fi trăit noi lângă el, l-am fi arătat cu degetul, bârfindu-l şi judecându-l în fel şi chip.

Când Aglaida l-a ru­gat pe Bonifatie să se ducă la Roma să cumpere moaşte de mucenici – pentru că păgânii nu se mulţumeau să-i omoa­re pe creştini, mai scoteau şi bani din vânzarea tru­purilor mucenicilor, Bonifatie a întrebat-o: „Dar dacă mă voi întoarce eu însumi mucenic, ce vei spune?”

Amanta lui, fe­meia cu care trăia în păcat, nu era căsătorită nici ea, nici el nu era căsătorit, i-a zis: „Tu, be­ţivule?” Aglaida nu se aş­tepta ca Bonifatie să se pocăiască.

Şi totuşi, ajungând la Roma, văzând trupurile sfâr­tecate ale mucenicilor, picioa­re tăiate, mâini tăiate, Bo­nifatie şi-a dat seama că viaţa as­ta pământească are un sfârşit şi ne ducem dincolo, unde vom da socoteală pentru fiecare păcat pe care-l facem. Şi a mărturisit: „Vreau să fiu şi eu creştin!” Şi a fost ucis, a in­trat în ceata mucenicilor. Numai că slugile care veniseră îm­preună cu el nu ştiau că Bo­ni­fatie primise mucenicia şi-l căutau prin cârciumi, îl căutau în toate locurile de pierdere a sufletului şi nu-l găseau în niciun chip.

Şi până la urmă au auzit: „Vedeţi că unul care arată aşa cum spuneţi voi a primit mucenicia pentru Hristos.” Şi slugile au spus: „Bo­ni­fatie? Nu, nu se poate!”

Dar pentru că nu-l găseau în niciun alt loc, s-au dus şi l-au căutat la locul de mucenicie. Şi l-au văzut acolo pe Bonifatie şi chiar trupul lui l-au cumpărat şi l-au adus acasă.

Şi Hristos i S-a arătat Aglaidei şi i-a spus: „Pâ­nă acum ţi-a fost slugă, de acum îţi va fi stăpân.” Şi Agla­i­da s-a pocăit şi, din femeie desfrânată a devenit sfântă.

Trebuie ca aceste modele ale sfinţilor să fie vii în vremurile noastre şi să ne dăm seama că nimic nu ne îm­pie­dică să fim noi sfinţi Bonifatie şi noi sfinte Aglaide. Avem mo­mente de cădere, mai mari sau mai mici, şi diavolul vrea să ne spună: „gata, viaţa voastră creştină s-a terminat!” Şi în astfel de momente noi putem răspunde: „Nu, noi trăim pentru Hristos şi ne putem ridica aşa cum s-a ridicat Bo­ni­fatie şi Hristos ne poate primi la El aşa cum l-a primit pe Bonifatie şi putem intra în bucuria Împărăţiei, aşa cum a intrat Sfântul Bonifatie.”

Ar fi foarte important să cunoaştem a doua pocă­in­ţă. Există unii oameni care trăiesc în păcat, află de Biseri­că, li se spune că în Biserică găsesc liniştea, găsesc pacea, şi vor să înceapă o viaţă nouă; se lasă de fumat, de băut, de cine ştie ce desfrânări, după care, când vine o ispită mai pu­ternică, se leapădă, păcătuiesc şi nu mai au puterea să se ridice şi se gândesc: „Am vrut să fiu al lui Hristos, dar n-am reuşit. Doamne, tu ştii că am încercat să mă lupt cu pă­ca­tul, dar n-am reuşit.” Sau sunt alţii care se luptă şi iar cad, şi iar se luptă şi iar cad, şi iar se luptă şi iar cad, şi până la urmă zic: „Doamne, m-am plictisit să-i spun duhovnicului că de doi ani de zile tot păcătuiesc!”

Eu cunosc o maică, care iar se spovedea, iar pă­că­tu­ia, iar se spovedea – dar nu era în haina monahală, şi pă­rintele o tot răbda. Şi părintele a tot răbdat-o, până când, într-o noapte, s-a visat în biserică şi a văzut că Maica Dom­nului avea ceva pe ochi, şi ea nu putea să vadă ochii Mai­cii Domnului. Şi-a dat seama că pentru păcatele ei s-a în­tâmplat asta. Şi acuma duce, ca maică, o viaţă de aspră ne­voinţă.

Trebuie să avem curajul de a înţelege nu numai măreţia primului moment de pocăinţă, sau a celui de-al doilea moment de pocăinţă… De o sută de ori dacă se întâmplă să cădem, de o sută unu ori să ne ridicăm. Să nu ne fie teamă, pentru că Hristos ştie exact neputinţele noastre.

Îmi scria un tânăr care se masturba: „Ce să fac, că iar mă masturbez, iar mă spovedesc, şi mi-e şi ruşine de duhovnic, căruia i-am tot spus că mă masturbez, acuma, când mă duc la el, el deja ştie ce-i spun.” Şi i-am spus: „ori oboseşti tu, ori oboseşte dracul, dar unul din voi tot o să obosească! Oboseşte tu, spovedindu-te, şi până la urmă pleacă dracul de la tine. Iar cazi, iar te lupţi, te ridici, şi dacă iar pici, iar te ridici, şi tot aşa.” Şi cam asta este calea.

La noi nu e ca la sectanţi, care zic: „gata, L-au cu­nos­cut pe Domnul, intră Duhul în ei şi de-acum nu mai pă­că­tuiesc”. De ce nu mai păcătuiesc? Pentru că intră duhul dia­volului în ei, şi atunci fuge dracul păcatului, ca să intre dra­cul ereziei; fuge dracul fumatului, ca să intre dracul min­ciunii. Este foarte trist, însă, când oamenii nu au pu­te­rea să se pocăiască a doua sau a treia oară…

Unii rămân în păcat invocând faptul că şi unii preoţi păcătuiesc. Ce credibilitate mai are Biserica, când unii slujitori ai altarului păcătuiesc? Trebuie să ne temem puţin, să ne doară puţin faptul că noi înşine ne punem stavilă între ceilalţi şi Hristos. Noi înşine, prin viaţa pe care o ducem, îi împiedicăm pe ceilalţi să-L cu­noască pe Hristos.

Pentru că dacă există anumite ratări, anu­mite căderi în rândurile preoţilor, este pentru că aceşti preoţi au ieşit din rândurile noastre. Sunt preoţii pe care i-au născut paro­hi­ile noastre. N-au crescut pe altă planetă şi i-a adus Sfân­tul Sinod cu elicopterul sau cu racheta, au crescut alături de noi, sunt fraţii noştri, verişorii noştri, ve­ci­nii noştri, sunt oamenii care au crescut cu noi, noi i-am ajutat să fie aşa. Dacă noi eram sfinţi, şi ei ar fi fost sfinţi. Dacă noi am fi dus o viaţă mai curată, şi ei ar fi dus o viaţă mai curată.

Şi dacă ne mulţumim să-i arătăm cu de­ge­tul, sun­tem noi înşine făţarnici, pentru că pe noi ar tre­bui să ne arătăm cu degetul. Pentru că dacă noi am fi trăit altfel, ei nu mai cădeau acum sau nu mai cădeau atât de tare, şi alţii se apropiau de Hristos.

Trebuie să ne dăm sea­ma că numai Dumnezeu poate lucra ca oamenii să se mai apropie de o Biserică care reuşeşte să producă şi sminteală. Noi găsim în biserică adevărul, găsim virtutea, găsim fru­museţea şi totuşi găsim şi sminteala.

Dau un singur exemplu. Cum ar putea un american să se apropie de credinţa ortodoxă, când Evanghelia spune clar că Hristos nu mai e nici elin, nici iudeu, nu mai sun­tem după neamuri, şi americanul vede în America nu ştiu câte episcopii care se suprapun: sârbii cu grecii cu românii cu cine ştie mai care. Şi se gândeşte: poate să fie asta Bi­se­ri­ca lui Hristos? Poate să fie Biserica cea una, când există atâta divizare? Îi e foarte greu să înţeleagă!

Să ne gândim la marile convertiri pe care mass-media le ridică în slăvi. Ştiţi că Madonna s-a apucat de Kabala. Nu mai merge la con­cert dacă nu se face cine ştie ce ritual, sau nu mai asis­ta la nu ştiu ce prezentare dacă nu vin „preoţii” kabalişti să dea cu apă sfinţită, să se sfinţească locul. Şi mass-media pune camera pe ea. Când Richard Gere se lasă fascinat de cre­din­ţele orientale… e în centrul atenţiei!

În momentul în care Prinţul Charles al Angliei vrea să se apropie de Ortodoxie, şi vine în pelerinaj la Sfântul Munte Athos, atunci mass-media pune camera în altă par­te, asta n-o interesează, asta nu e de succes, gargara asta nu ţine! Dacă Prinţul Charles făcea cine ştie ce păcat, atunci era în centrul atenţiei, dacă merge la Sfântul Munte, nu tre­buie să mai fie luat în seamă!

Să ne dăm seama că mass-media este contra lui Hristos, propovăduieşte tot ce poate fi mai străin de învăţătura lui Hristos… Nu e rolul mijloacelor mass-media să propovăduiască învăţătura lui Hristos, dar ar putea cel puţin să nu fie duşman al învăţăturii lui Hristos.

Or, vedem că mass-media – prin filmele care sunt la televizor, atâta violenţă, atâta sex, atâta divertisment, îi învaţă pe oameni să trăiască altfel, să trăiască după cugetul acestei lumi, îi sufocă pe oameni, le dă orice altceva. Cum se dădea înainte, în arenele romane, pâine şi circ, azi ne dă mass-media circ. Dacă pâine nu ne mai dă statul, chiar da­că muncim, barem circ să avem grămadă, de dimineaţă pâ­nă seara, 20 de canale, 50 de canale de televiziune…

Ar trebui amintit totuşi şi faptul că sunt oameni ca­re au mare nevoie de Hristos şi la care noi, totuşi, ca or­to­docşi, nu venim. Aţi auzit de vreo misiune ortodoxă, mi­siune pe care să o facă Biserica Ortodoxă Română, în ţările africane? Sau de vreo misiune făcută de Biserica noastră în ţările mu­sulmane? Nu aţi auzit şi nici nu v-aţi gândit că s-ar putea face.

Pentru că ne-am învăţat cu un fel de lenevie a măr­turisirii. Nici nu ne mai trece prin cap că ar fi normal ca fraţi ai noştri în Hristos să meargă să-L mărturisească pe Hristos în faţa mahomedanilor. O astfel de mărturie este jert­felnică şi se poate sfârşi cu mucenicia, dar este măr­tu­ria la care cheamă Evanghelia.

Totuşi, în Africa, de exemplu, un părinte, Cuviosul Cosma de la mănăstirea athonită Grigoriu, a făcut o misiune extraordinară în Zair, botezând un număr foarte mare de zairezi. Minunile care au avut loc în Africa sunt asemănătoare cu minunile din primele veacuri ale Bisericii. Ne dăm seama că exact acelaşi Dum­nezeu care a lucrat atunci lucrează şi acum. Am să vă ci­tesc puţin din mărturiile acestor africani.

O femeie a venit la un preot ortodox şi i-a spus: „Părinte, sunt romano-catolică. Zilnic Îi cer lui Dumnezeu să mă călăuzească spre mântuire (precum ştiţi, nu numai or­todocşii se roagă să se mântuiască, şi catolicii, şi pro­te­stan­ţii şi toţi sectanţii se roagă să se mântuiască). Într-o noap­te am avut un vis. Am văzut un preot îmbrăcat la fel ca tine, cu sutană şi barbă, iar faţa lui părea plină de lumi­nă. (Preoţii catolici nu au barbă, precum ştiţi.) A venit la mi­ne şi mi-a vor­bit în swahili, ceea ce m-a minunat foarte mult, deoa­rece îl văzusem pentru prima dată. Mi-a arătat o biserică şi mi-a zis: «Deoarece ceri cu lacrimi să ţi se arate mân­tui­rea, iată, aici este adevărata Biserică unde o vei gă­si. Du-te la această biserică şi preotul îţi va spune ce să faci pentru a fi botezată»”.

Iată că în această minune Dum­ne­zeu a arătat că cine căuta cu adevărat mântuirea o putea afla în Biserică. Această femeie catolică putea spu­ne: „Dar nu mă aflu şi eu, totuşi, în marele trup al lui Hris­tos?” Şi totuşi, Dum­ne­zeu i-a spus că adevărul este în Bi­se­rică şi femeia a cerut botezul.

Numai harul lui Hristos din Bise­ri­că poate dărâma credinţele idolatre ale africanilor. Numai harul lui Hristos poate birui farmecele pe care le fac vră­ji­to­rii africani.

O întâmplare extraordinară a avut loc în capitala Zairului, în Kinshasa. Venise un preot catolic din Belgia ca să facă mare misiune. Îi convertise pe mulţi zairezi la ca­to­li­cism. Pe partea străzii unde se afla biserica preotului ca­to­­lic, şi-a stabilit cartierul general un vraci.

În fiecare sea­ră, chiar în timpul când preotul ro­mano-catolic susţinea sluj­­bele, vrăjitorul suna din toba sa, aduna oameni în jurul său şi-şi săvârşea ceremoniile ma­gice. El îşi punea idolii de lemn să danseze, oamenii cân­tau şi, în ge­neral, făcea mult zgomot şi tulburare. Şi aces­tea nu fă­ceau decât să fa­că deşarte lăudabilele eforturi ale preotului romano-cato­lic.

Preotul i-a sugerat magicianului să stabilească o altă oră pentru a-şi chema adepţii, dar vrăjitorul nici n-a vrut să audă. Preotul i-a rugat măcar să nu facă un zgomot atât de mare, dar nu s-au lăsat înduplecaţi.

Astfel, într-o zi preotul a fost silit să se ducă personal la adunările demonice, mânios şi enervat. El a înşfăcat ido­lii de lemn pentru a-i arunca la gunoi.

Până aici, totul e foarte frumos, şi un preot ortodox ar fi procedat la fel: e lucrare dră­cească, ştii că eşti robul lui Dum­ne­zeu, te duci şi-i pui pe foc.

Dar e o diferenţă între a crede că eşti robul lui Dum­nezeu şi a fi robul lui Dumnezeu, pentru că numai robii lui Dumnezeu au putere împotriva diavolilor. Cei cărora li se pare că ar fi slujitori ai lui Dumnezeu, cum sunt preoţii catolici, vom vedea ce putere au.

Preotul a înşfăcat idolii de lemn pentru a-i arunca la gunoi. Dar ce nenorocire groaznică s-a abătut asupra lui! Unul din idolii cei mai mari s-a lipit de palma sa şi nu voia să se dezlipească cu niciun chip. Preotul a tras de el cu dis­­perare, dar degeaba. Furia sa ajunsese la culme.

Atunci vră­jitorul i-a zis: „Dacă mă laşi să-mi fac treaba, atunci nici unul dintre obiectele mele nu-ţi va face rău!” Şi, cu­minte, preotul catolic i-a promis că nu se va mai băga ni­cio­dată în treaba magici­a­nului. Astfel, la po­runca vrăji­to­ru­lui, idolii s-au îndepărtat de mâinile preo­tu­lui. De ruşine şi supărare, preotul a plecat pen­tru totdeauna în Belgia, ţara lui de baştină, luând primul zbor disponibil.

Deci, cam acesta este marele succes la care ar tre­bui să se aştepte preoţii catolici, pastorii protestanţi, pas­to­rii neoprotestanţi şi toţi cei care cred că-l pot birui pe diavol întrucât consideră că sunt robi ai lui Hristos.

Este adevărat că, totuşi, în unele situaţii vră­jitorii par a ceda în faţa puterii pastorilor protestanţi, nu­mai pentru ca lumea să treacă la rătăcirea respectivă, nu­mai pentru a-i convinge că pastorii respectivi sunt robi ai lui Dumnezeu. Şi dracul vrăjitor îl lasă pe dracul ereziei să cucerească oamenii.

E interesant de povestit şi ce fel de oameni sunt con­vertiţii din Zair. De exemplu, un misionar, un catehet or­­todox, a fost acostat de către musulmani, care i-au pro­pus un salariu de zece ori mai mare numai să mărtu­ri­seas­că credinţa musulmană. Şi el a refuzat un salariu de zece ori mai mare, numai pentru a fi al lui Hristos.

Atunci se ve­de cu adevărat credinţa noastră şi trăirea noastră, când avem de ales între bănuţ şi Hristos, între stomac şi Hris­tos, între maşină şi Hristos, între casă şi Hristos, – şi-L alegem pe Hristos. E adevărat că, dacă-L alegem pe Hris­tos, El nu ne lasă nici fără pâine, nici fără casă, nici fără haină, numai că puţini au curajul de a-L alege.

Dacă tot am pomenit despre înşelarea pe care o pro­povăduiesc celelalte confesiuni, am să pomenesc şi o în­­tâmplare care a avut loc în Holwezi, în august 1994. Pentru cine vrea să o citească, vă spun titlul cărţii – se numeşte Cuviosul Cosma Athonitul, apostol în Zair. Apu­sul vrăjitoriei, a apărut la Editura Egumeniţa în anul 2004.

Deci, în anul 1994, tot Holweziul era în stare de agitaţie din pricina unor reclame, afişe şi pancarte care anunţau că Hristos va veni să-i vindece pe bolnavii şi neputincioşii, pe ciungii şi pe orbii din toată zona aceea. Precum ştiţi, vin şi pe la noi tot felul de vindecători care ne promit marea şi sarea.

În acelaşi timp, un părinte ortodox, arhimandritul Me­letie, îi aver­ti­za­se pe creştinii ortodocşi de venirea aces­­tui pseu­do-mesia, şi, în fiecare seară, îi punea pe cre­din­cioşi să se adune şi să se roage, rostind canoanele Mai­cii Domnului, făcând metanii, pentru a birui puterea dră­cească pe care o avea acel pastor protestant. Şi con­cu­rau: se rugau sectanţii, se rugau şi ortodocşii.

Rezultatul s-a vă­zut chiar a doua zi, duminică di­mi­neaţa, venind chiar de pe buzele acestui predicator pro­testant şi săvârşitor de fal­se mi­nuni. Fiţi atenţi:

„Am fost în numeroase ţări şi oraşe şi pes­te tot pre­dica mea s-a încununat de succes. Dar cele prin care am tre­cut aici, în Holwezi, mi s-au întâmplat pen­tru prima da­tă. Am fost aici atât de multe zile şi totuşi n-am putut face nici măcar o minune. Mă întreb de ce. Cred că aici, în oraşul vostru, există o altă forţă, iubiţilor, care – destul de ciudat! – nu m-a lăsat să vă vindec şi să vă fac pe toţi să credeţi în Iisus Hristos. Plec cu o mare amă­răciune în su­flet şi nu mă voi mai putea întoarce în oraşul vostru.”

Împotriva acestui pastor protestant a stat Însuşi Hrist­os, Hristos pe care-L mărturisea părintele Meletie şi Căruia I se rugau africanii convertiţi. Hristos, Care nu a vrut ca aceşti africani să cunoască minciunile protestante, ci a vrut [ca ei] să cunoască adevărul Bisericii Ortodoxe.

E interesant că sunt mulţi care cred că toate reli­gii­le sunt bune şi că pe orice cale ai merge, tot la Dumnezeu ajungi. Rama Krishna spunea aşa: „Dacă cineva este plin de aspiraţie, orice religie ar urma va ajunge la Dumnezeu, fie că este hindus, musulman, creştin sau vedantin. Da, dacă va fi sincer în căutarea sa spirituală, fiecare om Îl va găsi pe Dumnezeu. Există unii care se ceartă şi spun: «Pentru voi nu există nicio speranţă dacă nu o veţi adora pe mama Kali!», sau «Veţi fi pierduţi dacă nu veţi îmbrăţişa creş­ti­nismul!» A spune că o religie este adevărată şi că celelalte sunt false este o dovadă de dogmatism şi este o atitudine gre­şită, căci diverse sunt căile care conduc la Dumnezeu!”

Pe când Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, a spus cu totul altceva. A spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Via­ţa! Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Cei care vor să ajungă la Tatăl pe alte căi, urcă ce urcă muntele până ajung în prăpastie. Adevărul se află în credinţa creştină, în credinţa ortodoxă.

Sfinţii Părinţi nu s-au temut să mărtu­ri­sească în faţa musulmanilor că islamul nu mântuieşte, cre­dinţa isla­mică nu mântuieşte, să mărturisească în faţa evre­i­lor că învăţătura lor, credinţa lor nu este mântuitoare.

Sfin­ţii Pă­rinţi, urmându-L pe Hristos şi pe Sfinţii Apostoli, au măr­turisit că numai credinţa în Hristos este mân­tui­toare. Sfin­ţii Părinţi de după schismă, părinţii du­hov­niceşti până în zilele noastre au mărturisit că adevărul se află nu­mai în Biserica Ortodoxă.

Ar fi bine ca cei care sunt de alte religii să asculte glasul lui Hristos care-i cheamă la El. Poate aţi auzit că vizio­nând filmul Patimile, făcut de Mel Gibson, mulţi, unii mu­sulmani, unii hinduşi, unii evrei, au fost puşi pe gân­duri, pentru că au văzut că cineva murea pe cruce, cineva ac­cepta moartea, bătăi, batjocură şi răstignire, spunând că pă­timeşte pentru mântuirea tuturor.

Da, să înţeleagă păgâ­nii, să înţeleagă cei de alte cre­dinţe că Hristos este Fiul lui Dum­nezeu, Care a venit pentru mântuirea tuturor. Să înţe­lea­gă cei de alte confesiuni că Hristos a venit să înte­me­ie­ze o Biserică pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui.

La întrebarea: Ce a fost Hristos: ortodox, catolic, pro­testant, penticostal, baptist, adventist sau ce confesiune a fost? Ce a fost Hristos? Cum putem afla răspunsul la aceas­tă întrebare? Trebuie să citim 24 de tratate mari de pa­trologie, de istorie a Bisericii, de dogmatică, de morală? Nu! Evident, nu! Este de ajuns să cunoaştem învăţătura Sfin­tei Evanghelii, unde scrie foarte clar că Hristos a venit să în­te­meieze o Biserică şi această Biserică pe care a venit să o în­temeieze Hristos se păstrează până în zilele noastre.

Nu e nevoie să apară protestanţii în istorie ca să se în­toar­că la credinţa creştinilor din primele veacuri. Bise­ri­ca n-a murit, nu se sufocase, ca să fie nevoie de o revi­go­rare pro­tes­tantă. Această Biserică „cea una” este Biserica Orto­doxă.

Am fost întrebat aseară, mi s-a luat un interviu, cum văd reunificarea bisericilor. Şi am spus: Biserica nu poate fi reunificată. Biserica nu se împarte. Biserica este un singur trup al lui Hristos, trupul lui Hristos nu se poate fărâmiţa. Biserica este una: sfântă, sobornicească şi apos­to­lească, cea întemeiată de Hristos. Cei care s-au rupt nu au decât să vină să se unească cu Ortodoxia. Vor să-L cu­noas­că pe Hristos, vor să se mântuiască, să se apropie de Ortodoxie.

Este adevărat că în vremurile pe care le trăim nu tre­buie să fim apologeţi ai durităţii, apologeţi ai neînţe­le­ge­­rii, dar trebuie să ne dăm seama că, în momentul în care propovăduim o altă Ortodoxie decât cea pe care au propo­văduit-o Sfinţii Părinţi, ne aflăm în întuneric.

Dar nu numai ceilalţi trebuie să se apropie de Or­to­do­xie. Noi înşine, cei care mergem la biserică, cei care ne spovedim, cei care am căzut, poate, într-o anumită rutină, ar trebui să ne dăm seama că Hristos ne aşteaptă la El, că Hristos aşteaptă să ne schimbăm vieţile.

Cu această idee închei cuvântul de astăzi: trebuie să ne dăm seama că noi înşine avem nevoie să-L trăim mai intens pe Hristos, noi înşine trebuie să ne bucurăm de Hristos, noi înşine tre­buie să-L iubim pe Hristos, trebuie să-I facem loc lui Hris­tos în viaţa noastră. Noi înşine avem nevoie să ne schimbăm vieţile, să punem început bun mântuirii.

Fiecăruia dintre noi ne spune Hristos: „Vino la Mine, su­flete, să cunoşti viaţa cea adevărată!” Fiecăruia dintre noi ne spune Hristos: „Vino, suflete, la mântuire!” Pe fiecare din­tre noi ne aşteaptă Hristos.

Interviul care urmează poate părea şocant. Viaţa unui tânăr non-conformist e plină de peripeţii de tot felul. Dar întâlnirea tânărului cu Dumnezeu poate da nădejde multor dintre cititorii apăsaţi de diferite patimi…

Cel intervievat a ţinut să rămână anonim (şi majoritatea numelor proprii nu sunt reale). Are binecuvântare de la duhovnicul său să scrie o carte despre experienţele prin care a trecut. Atunci, la apariţia cărţii respective, se va afla şi numele lui…

S-a vorbit mult şi s-a scris mult despre convertiţi, se vorbeşte însă foarte puţin despre cei care vor să se apropie de Hristos după o perioadă de cădere. Dacă prima convertire le-a umplut sufletele de nădejde şi de bucurie, căderea care a urmat îi determină pe unii să creadă că viaţa în Hristos nu-i poate împlini, că viaţa în Hristos este o simplă poveste.

Stau de vorbă acum cu un tânăr care duce încă o luptă grea pentru a se ridica dintr-o cădere grea – e vorba de dependenţa de droguri. Care a fost primul tău contact cu viaţa religioasă?

Întotdeauna am fost atras şi am căutat ceva care să-mi aline orice nelinişte, în care să-mi găsesc o linişte, în care să-mi găsesc o pace. Această pace eu o căutam în momentul în care se întâmplau anumite lucruri în viaţa mea, cum ar fi, de exemplu, o decepţie amoroasă, sau chiar când eram mic şi mi se întâmpla ceva rău: când eram răcit, de exemplu. Mă speriam uneori foarte tare. Aveam impresia că o să mor sau că boala o să evolueze şi până la urmă o să mor – şi începeam să mă rog. Începeam să mă rog, dar mai mult de frică. Recunosc că primul contact cu divinitatea sau încercarea de a avea primul contact cu Dumnezeu a fost de frică, oarecum. Nu L-am iubit pe Dumnezeu din prima, normal (adică din punctul meu de vedere – normal) pentru că nu ştiam ce înseamnă Dumnezeu.

Îi iubeam pe ai mei, o iubeam pe mama, îl iubeam pe tata, îi iubeam cu adevărat şi nu-i iubeam de frică, dar la Dumnezeu am apelat, în primele dăţi, din cauza acestei frici. Acum, dacă stau bine şi mă gândesc, m-a obsedat de când eram mic frica de moarte. Şi asta m-a făcut să apelez la Dumnezeu. Mi-era frică de moarte şi de durere. De exemplu, trebuia să merg la dentist şi mi-era frică de durerea de dinţi şi atunci începeam să mă rog de frică; după care uitam şi nu mai mă rugam.

Îmi aduc aminte – şi acum zic absolut sincer – cum m-am apropiat de Dumnezeu. Îmi plăceau foarte mult fetele şi sexul. Când eram mic visam pur şi simplu, femei dezbrăcate, chiar dacă nu vedeam la televizor, dar aveam în închipuire, aveam în mine chestia asta sexuală foarte pronunţată. Căutam, ca să zic aşa, cum spu­ne părintele Rafail Noica, poate-L căutam pe Dumnezeu în acea sexualitate. Adică eu căutam ceva care să fie infinit şi plăcut în acelaşi timp, ceva care să nu se termine. Prima oară m-am sărutat în clasa a şasea, nu mi-a plăcut foarte mult; a fost ceva plăcut – a fost clar că n-a fost nici măcar 1% din cum credeam eu că o să fie – tot ceea ce credeam eu, înainte să cunosc atingerea carnală, tot ceea ce credeam eu că o să fie nu a fost decât foarte puţin sau deloc. Adică, eu credeam că atunci când mă voi săruta prima oară cu o fată sau când îi voi atinge sânii va fi ceva care mă va pune în cap, adică va fi o bucurie fără margini şi interminabilă. Ceea ce nu a fost absolut deloc. N-a fost nici măcar… a fost doar o plăcere care mi-a adus o foarte mică bucurie, dacă o putem numi bucurie. Apoi, prin clasa a şaptea sau ceva de genul ăsta, am atins prima oară sânii unei fete, tot aşa, a fost o dezamăgire totală. Mi-a plăcut pe moment, dar imediat după aia bucuria a trecut şi mi-am dat seama: „Măi, nu e asta, nu e asta ceea ce caut eu, trebuie să fie altceva!” Şi am început treptat să caut acest altceva, această pace, această bucurie care să nu se termine, de fapt eu căutam ceva care să nu se termine şi care să fie foarte intens. De fapt, sigur, Îl căutam pe Dumnezeu, chiar dacă într-un mod greşit. Primul contact sexual a fost oribil… Tot ce s-a dovedit apoi materie sexuală, de fiecare dată au fost bucurii mai mari. Dar, de fapt, nu le pot numi bucurii, au fost plăceri mai mari sau mai mici, terminate într-o depresie mai mare sau mai mică. Imediat ce se termina actul sexual sau flirtul sexual, fie că făceam, eu ştiu, sex oral sau orice făceam eu de tip sexual, totul se termina cu o depresie mai mare sau mai mică. Apoi, am încercat să-L caut pe Dumnezeu, adică să caut acea plăcere care să fie şi infinită şi foarte intensă şi care să nu fie deloc, să nu cuprindă în ea deloc o dezamăgire. Să fie o plăcere sută la sută, umplută cu bucurie, şi care să fie şi infinită.

Cu ce îţi ocupai timpul liber în acea perioadă?

Într-o perioadă mă duceam cu vărul meu foarte des în „Mozaic”, era o discotecă la Universitate. Am început să fumez printr-a şaptea. Tot aşa, căutam plăcerea în fumat, în alcool. M‑am îmbătat prima oară prin clasa a şaptea, mi-a plăcut foarte mult acea stare. Când m-am trezit din acea beţie, chiar dacă am vomitat şi mi-a fost rău, acele ore cât am dansat înainte cu ţiganii m-au făcut să zic: „Gata, o să rămân tovarăş cu ăsta, o să am gaşcă de ţigani, o să mă apere…” Îmi doream foarte mult să intru într-o gaşcă, de fapt asta cred că a fost. După acele două ore de plăcere foarte mare, că dansam şi toţi se uitau la mine şi un ţigan şmecher era prieten cu mine, atunci, pe moment, şi chiar dacă am vomitat după aia, mi-am zis: „Trebuie să mă îmbăt neapărat, să văd cum e, şi, când voi da de droguri, mă voi droga!” De atunci am vrut să mă droghez. Eram influenţat şi de filmul „Caracatiţa”, că mi-a plăcut de Tano Carridi, unul dintre personajele principale, foarte mult, faptul că era drogat, era şi foarte şmecher, foarte puternic, m-a atras foarte mult această putere a lui, voiam să am şi eu puterea asta.

Apoi am aderat oarecum la mişcarea punk. Pe punkişti i-am văzut prima oară la Universitate, mi-a plăcut foarte mult chestia asta de putere, cum probabil că o spune şi Nietzsche, nu ştiu dacă am interpretat eu bine voinţa de putere, că simţeam nevoia să am putere asupra celorlalţi oameni; şi am văzut la un concert de rock cum au apărut punkerii: toţi rockerii dădeau din cap şi la un moment dat s-a auzit: „Bă, vin punkiştii!” M-am ridicat puţin pe vârfuri şi am văzut cum se spărgea mulţimea şi intra în ei ca o sabie, şi ăia erau de fapt punkiştii, era un grup de cincizeci de oameni, care reuşise să înfricoşeze un grup de câteva mii de rockeri. Ei, şi această putere pe care o aveau asupra celorlalţi, această frică pe care le-o insuflaseră ei celorlalţi rockeri – că toţi făceau pe ei de frică şi se dădeau în lături – mi-a dat în suflet o plăcere imensă (nu mai folosesc cuvântul „bucurie”) şi mi-am zis: „Gata! Trebuie să intru şi eu în acest grup!” Am stat pe acolo câteva zile şi m-am infiltrat în grup.

Nu m-am tuns cu creastă sută la sută, pentru că nu mă lăsau ai mei, în schimb mi-am pus cercei în ureche, mi-am pus prin clasa a şasea, am fost primul din şcoală care mi-am pus cercel în ureche, în fine. Şi mi s-a inflamat urechea, am făcut puţin puroi, dar nu mai conta! Am făcut şi o gâlmă la ureche. Şi acum mai am gâlma.

Pe atunci aveam destul de multă trecere la femei. Făceam sport şi arătam destul de bine şi am observat, în şcoala generală, că destul de multe fete mă plăceau şi fete care erau bine văzute în şcoală, cam cele mai ca lumea din şcoală. Am primit vreo trei bilete de la cele mai tari din şcoală şi nu-mi venea să cred. Atunci am început să capăt încredere în mine şi să fiu în acelaşi timp şi foarte încrezut. Am început să devin foarte încrezut şi foarte încrezător în mine, că pot să am orice femeie. Am început să am grijă de corpul meu, tot timpul îmi schimbam frizurile…

În fine, revenim la grupul de punkişti. Toate aceste atu-uri pe care le aveam, faptul că arătam bine, faptul că… cu cerceii arătam şi bine, eram şi periculos, mamă, eram eu cel mai şmecher, eram buricul pământului, voiam să ajung neapărat aproape de şeful punkiştilor şi voiam să fac o organizaţie din asta… Nu ştiu de fapt ce voiam să fac, dar voiam să intru în organizaţie şi să facem afaceri ori cu droguri ori cu nu ştiu ce, chiar asta aveam în gând, să furăm, să devenim bogaţi – la un moment dat ajunsesem să vreau să cumpăr castelul de la Peleş, ce aveam eu în cap…

Am dat un examen cu şeful grupului de punkişti pe care-l chema Metalicaru. Erau doi şefi, unul Metalicaru – probabil de la numele formaţiei Iron Maiden – şi unul Gorilă. Metalicaru era mai micuţ de înălţime, era blond, avea părul lung, dar era mai deştept, era mai calculat, oarecum era creierul. Gorilă era mai înalt, era mai solid, el era cu pumnul. Chestia era că noi, când ne adunam cu toţii, eram maxim o sută de punkişti, şi rockeri erau mii, dar lor le era frică de noi. Grupul nostru, unde ne strângeam, era la Universitate, rockerii erau în Piaţa Romană. Aveau şi ei câteva vârfuri de care nouă ne era frică. Era unul cu părul foarte lung, foarte înalt… În fine, să revin la examen. La examen cum ne-am dus? În gaşcă am intrat în acelaşi timp eu – şi am avut porecla „Chelie”, că am renunţat la creastă, creastă era doar aşa, că îmi lăsasem părul ăsta de pe mijloc puţin mai lung. Nu era creastă ras în părţi, era doar păr puţin mai scurt, că nu mă lăsa maică-mea. Ulterior, când am fugit de acasă cu Rabbit – care e acuma un D.J. faimos – şi cu Adrian, ne-am tuns de tot, ne-am ras în cap, – odată cu mine a intrat şi un tip Hans, adică îşi spusese Hans, poreclă de neamţ, că noi aveam şi afinităţi cu neonaziştii. Neonaziştii erau alături de noi, erau altă gaşcă.

În Bucureşti au fost neonazişti?

Da, în Bucureşti! Dar în niciun caz nu se comportau ca neonaziştii din Germania. Noi ne duceam mai târziu la razii şi băteam ţigani. Rockerii nu prea apăreau la astea. Neonaziştii apăreau mai mult când ne duceam şi băteam ţigani. Ei nu ştiu ce făceau, cert e că tot timpul aveau bani; nu se îmbrăcau în niciun caz ca neonaziştii din Germania – că eu i-am văzut pe ăia cum se îmbrăcau: cu blugi pe care şi-i ridicau până la nivelul unde se termina bocancul, cu bocanci foarte butucănoşi, cu bretele lăsate până la genunchi şi cu un hanorac, o bluză cu glugă. Ei nu arătau deloc aşa, arătau mai mult ca nişte rapperi. Cert e că nu ştiu de unde aveau bani, am impresia că se duceau la furat în oraş. Nu ştiu de ce se numeau neonazişti, pentru că nu făceau nimic din ceea ce se presupunea că ar fi trebuit să facă nişte neonazişti.

Şi ne-am dus la examen. Cum a fost? Ne-am dus cu Metalicaru în Cişmigiu şi examenul a constat în următorul lucru: mergeam prin Cişmigiu şi Metalicaru ne-a zis, mie şi lui Hans: „Duceţi-vă şi bateţi-l pe ăla!” El alegea un om, care voia el, şi noi trebuia să ne ducem să dăm în ăla, să-l batem până când zicea Metalicaru „Stop!”. Ne-a arătat un tip care era cam cât noi. Ne-a zis: „Uite, bă, duceţi-vă şi bateţi-l pe ăla!” Ne-am dus, am tăbărât pe el, i-am dat doi pumni, a căzut jos, i-am mai dat şi două picioare şi Metalicaru a zis: „Gata, stop! Veniţi cu mine să bem ceva!” Dacă te duceai să bei şi te cinstea el, însemna că ai intrat în gaşcă, că ai luat examenul. Gata, ne-am bucurat… Şi, după aia, ce făceam? În fiecare zi ne strângeam la Universitate, mai chiuleam de la şcoală, sau după ore – de obicei după ore, că ne strângeam pe la 6-7. Eram la liceu atunci, eram clasa a X-a, parcă; am stat cam un an jumate în grupul ăsta de punkişti – şi beam. Chetă – adică stăteam acolo, la Universitate şi le ceream oamenilor de pe stradă bani: „Vă rog frumos, aveţi să-mi daţi şi mie o mie de lei? Vă rog frumos, aveţi să-mi daţi…” – şi strângeam până făceam rost de bani de votcă. Şi beam votcă, ăsta era principalul. Aveam cercei în urechi, fiecare cu alte nebunii, unii se mai vopseau, dar atunci se găsea mai greu vopseaua sau cei cărora le permiteau părinţii să vină vopsiţi acasă, că unii aveau situaţii mai… Adică, ăia care aveau părinţi beţivi, ăia puteau să vină cum vor acasă. Ai mei, fiind o familie destul de închegată, nu erau nici beţivi, nici nu fumau, nu prea puteam eu să… Când veneam acasă îmi dădeam cerceii jos, acele de siguranţă jos. Că aveam şi ace de siguranţă, asta mai mult la concerte, să impresionăm. Că ace de siguranţă aveau cei de la formaţia Exploated. Era o copertă de la o casetă cu formaţia Exploated şi eu îl aveam pe ăla – mi-aduc aminte că îmi trimisese soră-mea un tricou cu el – ăla era standard, aşa ar fi trebuit să fim toţi.

Voi eraţi fani ai lor?

Da, noi eram fanii lor. Creastă cam de 20-30 cm. Crestele ni le făceam cu Cola, că n-aveam bani, sau cu zahăr, că n-aveam bani de gel. Cine avea bani de gel era şmecher, într-un fel. Cam asta făceam: ne întâlneam, beam votcă şi, după ce ne îmbătam, mergeam prin oraş ori să batem rockeri (dar mai rar băteam aşa, aiurea) ori începuserăm să şi furăm. Eu, sincer, mi-aduc aminte că am încercat o singură dată să fur, am furat o singură dată un hanorac, că se vindeau hanorace, erau de ăştia la metrou, la Universitate, vânzători de ăştia ambulanţi. Mai sunt şi acuma, cu de astea foarte ieftine. Şi Hans o ţinea pe aia de vorbă şi eu furam hanoracul sau invers.

Şi am încercat să ne băgăm, să luăm exemplu de la „neonazişti” (ţi-am zis că ăştia nu erau în niciun caz neonazişti, erau mai mult şmecheri de oraş, că erau prieteni şi cu ţiganii, ceea ce nu trebuia să fie – era un total nonsens). Şi am încercat să ne axăm pe lucruri foarte mici şi scumpe, cum ar fi: parfumuri, lănţişoare, dar n-am reuşit. Am încercat o dată să bag mâna după un parfum, că Hans a ţinut-o pe una de vorbă, erau câteva magazine, nu erau multe atunci, nu mai ţin minte în ce an era, sincer. Ar fi bine de zis acuma în ce an era, dar nu mai ştiu. Eu fiind în clasa a IX-a sau a X-a şi născut în 1978, vezi dacă poţi să faci un calcul, în fine. Ce se mai întâmpla, cum ne mai duceam noi veacul pe acolo. De obicei nu băteam aşa oamenii, aiurea.

Prin ’93-’94 era asta?

Da, ’93-’94. Aveam perioade. A, asta făceam: ne îmbătam şi seara ne duceam în Mozaic, în discotecă. Şi acolo ce făceam? Stăteam, fumam, beam, dansam când mai băgau punk, mai făceam pogo. Pogo, adică se făcea un cerc din ăsta şi fiecare ne împingeam unii în alţii, dădeam cu picioarele. Dacă intra unul pe care nu-l cunoşteam, îl băteam până ieşea afară din discotecă. Găseam câte unul, ne căşuna şi-l băteam aşa, aiurea. Şi aveam perioade pe care le fixau şefii, mai degrabă creierul – mare creier ce era, îţi dai seama, că ce făcea? Fixa nişte perioade în care mergeam la razii. Raziile ce însemnau? De pildă, mergem la razie în cartierul cutare să-i batem pe ţigani. Cea mai mare boală o aveam pe ţigani. Şi plecam cu toţii – când ne adunam. Ne adunam, eram cam între 50 şi 100, maxim 100, şi plecam la razii. Ne duceam prin diverse cartiere şi tot ce găseam… Mergeam pe jos, unii pe o parte, alţii pe cealaltă parte; unii aveam lanţuri, unii boxuri din alea, de mână, „robineţi”, şi ce ţigani întâlneam, îi băteam de… Dar de obicei ei fugeau când ne vedeau, şi cam ştiau aşa, că „Uite, au venit punkiştii” – şi se ascundeau, nu îi prea găseam. Şi uneori ne enervam şi luam la bătaie oameni obişnuiţi, din păcate.

La concerte ne plăcea foarte mult, că acolo era bătaia, tată! Acolo ne şi puteam da în stambă şi puteam să ne bucurăm de prestigiul nostru, că toţi ziceau: „Mamă, au venit punkiştii!” – şi când auzeam „Mamă, au venit punkiştii!”, noi, în inima noastră, ştiind că suntem punkişti, imediat ne urcam pe un piedestal… se umfla ego-ul în noi enorm, adică simţeam o putere foarte mare în noi. Şi îi băteam pe rockeri de-i rupeam. Acolo erau bătăi şi ei nu se băgau, nu erau uniţi deloc, le era frică, nu ştiu ce se întâmpla. Intram într-un grup de rockeri, ăia lăsau capetele în jos, le ceream ţigări, dacă nu dădeau ţigări îi rupeam. Şi am băgat oameni în spital, să ştii, tăbăram … Dacă unul, săracul, se întâmpla să cadă jos, tăbăram toţi pe el, dădeam cu bocancii, dădeam în el până… Ştiu că odată chiar a murit unul şi a fost un caz, că în ziar s-a scris că a murit, dar prinde hoţul şi ia-l de unde nu-i! Că n-aveai de unde să-l prinzi.

Cert e că toată gaşca, toată această nebunie, s-a spart când am incendiat un bar din Cişmigiu. În Cişmigiu, sus, era un bar – nu la Buturugă, era pe lângă Buturugă, lângă lac, sui nişte pietre şi se face undeva în dreapta un bar. Am vrut să intrăm acolo şi nu ne-a lăsat bodyguard-ul. Sau unul din noi a văzut pe unul pe care avea boală. Şi am vrut să intrăm acolo, am intrat vreo trei, l-am luat pe ăla la bătaie şi au sărit toţi ăia de la mese la bătaie cu noi. Şi-a ieşit o bătaie…! Noi atâta aşteptam! Am început cu mese, cu scaune, am spart geamurile acolo.

La un moment dat, unul dintre noi a intrat – ăia se baricadaseră acolo, patronul, toţi ăştia se baricadaseră înăuntru, şi unul dintre noi, nu ştiu cum a făcut, i-a smuls unuia un tricou şi i-a dat foc şi l-a aruncat înăuntru. Au luat foc nişte mese şi a luat foc tot barul de acolo, şi a început o flacără mare. Şi s-a auzit la un moment dat: „Bă! Poliţia!”, se auzeau sirenele şi au început să ne alerge pe acolo. Pe mine nu m-a prins şi nu ştiu dacă a prins pe cineva. Cert e că a doua zi – nouă ne era frică să ne mai întâlnim acolo, şi a doua zi am venit mai mascaţi, n-am mai venit îmbrăcaţi ca punkiştii – că aveam cam toţi aceeaşi îmbrăcăminte: bocanci, blugi, eram îmbrăcaţi cum erau neo-naziştii în Germania; a doua zi am venit normal îmbrăcaţi, eram doar câţiva. Ţin minte că m-am întâlnit cu Gorilă, Metalicaru, mai ştiu câteva nume: Hans, Picu, Piciu; da, câteva nume mai ştiu, nu-i mai ţin minte pe toţi. Şi el ne-a zis: „Băi, e groasă treaba, s‑a dus, s-a terminat totul, a venit S.R.I, suntem daţi la poliţie, au pozele noastre, că ne-au şi fotografiat (nu atunci când am incendiat, ci de-a lungul timpului, că ei ne-au filat acolo, ştiau tot ce făceam) şi au pozele fiecăruia, cu numele de familie şi cu poreclele.” Erau şase, nu, patru maşini de jandarmi puse în colţurile Universităţii; la fiecare gură de metrou era câte o maşină de jandarmi. Şi am zis: „Gata, frate, s-a terminat cu şmecheria, nu mai ţine!”

Şi de atunci ne-am mai potolit, m-am mai întâlnit cu Metalicaru de câteva ori. Ne potolisem, ne întâlneam doar acolo şi beam câte o votcă, nu mai făceam nimic. Şi ţin minte că m-am întâlnit cu Metalicaru, că eu prinsesem aşa, oarecum, drag de el şi el de mine, ne înţelegeam aşa, destul de bine; pe alţii îi mai înjura, cu mine vorbea destul de frumos. Mi-aduc aminte că am fost când l-a arestat pe el. A oprit o maşină de jandarmi şi el s-a dus spre maşină singur. I-am zis: „Băi, ce faci, eşti nebun? De ce te duci?” „Frate, trebuie să mă duc, că am proces, am furat două biciclete, acu’ vreo două zile.” Şi l-a băgat la puşcărie de la două biciclete. Am aflat după aia că avea încadrare de la doi la şase ani şi l-a băgat la şase ani, că a furat două biciclete. A, mai era una Rechina, aşa o chema, Rechina! Că erau puţine fete, foarte puţine. Şi asta a fost, asta a fost sfârşitul grupului.

După aceea, am început să am afinităţi cu… am început să-mi dau seama că era o tâmpenie ce făceam, că nu puteam să salvez eu… Eu, de fapt, voiam să fac ceva bine pentru ţară, pentru… de aia mai băteam şi ţigani. A, mai băteam şi homosexuali, mi-aduc aminte, la Operă i-am bătut pe câţiva. Am fost de câteva ori la Operă, ştiam noi că sunt homosexuali şi… cred că le-am spart stomacul câtorva. Că ei stăteau pe bancă şi noi veneam şi le dădeam cu bocancul în stomac. După aia am încercat să intru în grupul ăsta de neo-nazişti, dar era cam… era foarte ermetic grupul. Nu prea puteai să intri. Întâi se uitau la tine cum eşti îmbrăcat, trebuia să ai adidaşi originali, să ai numai Nike, să ai pe tine numai haine de firmă. Însă văru-meu putea să facă rost, nu ştiu de unde, de arme, de bombe de astea artizanale. Mai avea un prieten, Jean îl chema, ăla a intrat în comă dintr-o supradoză de heroină, şi a murit. Ulterior, ne-am apucat cu toţii, şi văru-meu, de heroină, la seringă.

Văru-meu de mult era obsedat, avea caiete întregi cu desene cu mitraliere, cu tancuri, avea soldăţei acasă. Şi am zis să facem noi un grup, să facem la un fel, să scăpăm de ţigani. Şi am început eu atunci o perioadă foarte neagră. Eu voiam să mă fac… să-mi pun bombe pe mine şi să mă duc undeva într-un cartier… Mi-a adus odată şi o bombă artizanală la bunică-mea. Bunică-mea e croitoreasă pe Lizeanu – şi vizavi de croitorie are casa – şi mi-aduc aminte că am fost şi mi-a arătat bomba aia. Mie mi-au sticlit ochii când am văzut-o. Dar el, când şi-a dat seama că eu sunt adevărat şi că vorbesc pe bune şi că nu glumesc, mi-a zis: „Băi, potoleşte-te, că nu-i aşa”.

Pe urmă am renunţat la ideea asta şi am luat-o cu rap-ul. Am luat-o cu hip-hop-ul pentru că, între timp, pe tot parcursul acestui periplu printre toate curentele astea, eu începusem să am conştiinţa că Dumnezeu există. Eu am avut de prin clasa a noua senzaţia că am un miros foarte neplăcut în gură. Eram obsedat de chestia asta, că‑mi miroase gura, pur şi simplu. Într-adevăr, aşa era, dar nu era de la stomac, nu era ceva ireversibil. Totul se trăgea de la faptul că o dentistă îmi pusese o coroniţă, o pusese prost şi îmi intra mâncare pe deasupra şi mâncarea aia putrezea acolo – şi de aia mirosea. Şi am trăit vreo trei ani cu drama asta. Mă spălam pe dinţi, mie tot îmi mirosea gura. Mă, ce-oi avea, frate? Eram disperat, am vrut să mă sinucid de vreo câteva ori. Aveam atâtea fete cu care puteam să fiu, ţi-am spus, şi mă enerva chestia asta. Bine, cu toate astea, am fost cu destule fete, dar tot timpul eram disperat, aveam gumă în gură. Când mi se părea mie că-mi miroase gura, le împingeam pe alea şi ziceam: „Gata, plec acasă!” Ele plângeau, ziceau că sunt nebun, în fine.

Cert e că tot calvarul ăsta a luat sfârşit în clasa a XI-a, când aia mi-a înlocuit coroniţa şi mirosul a dispărut. Şi eu am văzut asta ca pe un semn de la Dumnezeu, că eu toată perioada asta, cât mi-a mirosit gura, m-am luptat cu Dumnezeu. Ziceam: „Doamne, de ce mi-ai dat asta? De ce?” Am un jurnal din perioada asta, când eu m-am tot luptat cu Dumnezeu. Ba-L huleam, ba-L înjuram, că de ce mi-a dat chestia asta, ba, după aia mă rugam la El, Îi mulţumeam când simţeam eu că nu mai îmi miroase – şi tot aşa a fost. Şi totul era de la o coroniţă! Bine, tot de la Dumnezeu a fost, sunt sigur că Dumnezeu mi-a dat chestia asta ca să mai mă smerească, că eram înfoiat rău de tot, mai ales de atunci când, în şcoala generală, cele mai tari trei tipe din şcoală mi-au trimis bilete că sunt moarte după mine şi nu ştiu ce, şi am fost şi cu una dintre ele, în fine, eram… ce să mai zic, eram înfumurat rău de tot! S-a terminat în clasa a XI-a, am început cu aventuri, tare de tot, ce mai.

Şi atunci, în clasa a XI-a, a început chestia cu hip-hop-ul. Eu, dintr-a IX-a sau a X-a, începusem să mă droghez cu haşiş, luam de la arabii din Grozăveşti. De fapt, acum îmi aduc aminte, chestia cu punk-ul era mai mult seara. Îmi plăcea să joc şi pe partea asta cu hip-hop şi cu mafie, adică să fiu mai stilat, cu gagici, cu droguri, cu nu ştiu ce. Ei, şi în timp ce chestia cu punk pălea, se ridica aia cu hip-hop-ul. Ei, şi într-a XI-a a fost apogeul. Şi într-a XI-a ne-am făcut o gaşcă de hip-hop, ne făceam dedicaţii în discotecă, când mergeam. Înainte să fie La Familia, noi ne ziceam nouă Familia, înainte să fie trupa asta, mi-aduc aminte că ne-am pus noi numele ăsta şi toţi aveam coadă, ne lăsasem părul lung. Eu eram, Cursaru, Rabbit – care-i DJ Rabbit acuma. Ne împrieteniserăm cu mai mulţi şmecheri din Dorobanţi, Dragoş Blondu’, unul al cărui tată a fost în puşcărie, Cezar. Dragoş era nebun, căutam tot felul de excentrici din ăştia, ca să nu ne stea nimeni în cale. Cursaru îşi cumpărase vreo trei pistoale.

Să povestesc şi cum am fugit de acasă. Printr-a zecea, mi-aduc aminte, Cursaru, prietenul meu cel mai bun, care a fost la puşcărie de patru ori, şi acum cred că încă face trafic de droguri dacă n-a murit, că n-am mai vorbit cu el de când m-am internat în spital. Sunt prieten cu el din clasa întâi. Prin clasa a X-a am fugit de acasă. El s-a certat cu părinţii lui… Rabbit, care era mai nebun decât noi toţi, şi-a găsit şi el un motiv şi am zis: „Hai să fug şi eu de acasă”. Eu trebuia să rămân corigent la vreo două materii, nu mai aveam chef să învăţ, hai să fugim de acasă. Şi am furat fiecare cât am putut din casă, eu am furat de la bunică-meu un ghiul de vreo 15 grame, cam aşa, era singurul aur pe care l-am găsit. Rabbit a furat de la taică-său nişte monede cu valoare numismatică, plus nişte lănţişoare de aur, aşa, că taică-său era mare şmecher la direcţia cimitirelor, şi Cursaru a furat şi el nişte aur. Am aşteptat să plece ai noştri la serviciu şi am fugit de acasă. În gară la Obor am vândut ghiulul ăla, m-a păcălit un taximetrist, ne-a dat vreo 75.000 pe el, ăla făcea mult mai mult, şi pac!, noi – fuga la Constanţa, cu trenul. Ne-am tuns, eu şi cu Rabbit, nu mai ştiu dacă la Bucureşti sau acolo, ne-am îndeplinit visul nostru de a fi tunşi cu creastă, ne-am ras de tot şi ne-am lăsat o creastă subţire şi înaltă şi ni le făceam şi umblam prin Constanţa cu creste, aşa, şi eram şi vopsiţi. Cursaru rămăsese fidel formaţiei Depeche Mode, că el a fost depech-ist dintotdeauna, lui nu i-a plăcut nici punk, nici asta, tot timpul a fost cu Depeche Mode – şi am stat în gazdă la o femeie. Ce făceam în fiecare zi? Aveam nişte reviste porno, pe care le cumpăraserăm. În fiecare zi ne duceam la plajă, voiam să agăţăm gagici, dar nu prea am reuşit, că nu prea era nimeni în perioada aia. Ne mai vedeau şi cu creastă, şi aşa… Nimeni nu considera, mai ales pe acolo, o şmecherie chestia asta, să ai creastă. Fetele se uitau, probabil, după alţii, mai stilaţi.

N-am cheltuit nimic din tot aurul şi toate alea, le ţinea Cursaru într-o borsetă, tot aurul şi toate alea, că era… plină de aur; era aşa o borsetă din aia obişnuită, pe care o ţii la brâu, era plină. A, şi nişte linguriţe de argint furase, cuţite, furculiţe. Şi în fiecare zi, înainte să mergem la plajă, aveam nişte reviste porno şi ne uitam în revistele alea şi ce făceau ăia, încercam să facem şi noi – dar nu între noi.

Într-una din zile au venit nişte şmecheri din Constanţa şi ne-au furat banii. Noi mergeam către plajă, în Constanţa. Noi, având creste, ne gândeam că n-o să se ia nimeni de noi: „Mamă, ce fioroşi suntem noi, n-o să se ia nimeni de noi!” Ăştia, şmecherii din Constanţa, ce s-au gândit: „Ia uite-i şi pe fraierii ăştia! Creste, da!” Erau vreo şase tipi şi, la un moment dat, vine unul. Cursaru ţinea banii aici, în buzunar. Şi ne-au încercuit, adică s-au pus în jurul nostru, şi l-au luat pe Cursaru şi unul din ei a zis: „Băi, ia uitaţi-l pe ăsta, nu seamănă cu Dragoş Vânătă de nu ştiu unde, şmecherul ăla din Constanţa care ne-a bătut pe noi?” Şi au zis: „Ba da, băi, parcă ăla e!”. Eei, ăla a fost momentul (că după aia m-am gândit cum au acţionat ei, psihologic), ăla a fost momentul în care a băgat frica în noi. Noi ne-am speriat şi, după aia, a zis unul din spate: „Măi, chiar ăla o fi?” Şi ăla a zis: „Măi, nu ştiu ce să zic! (şi a pus mâna pe cureaua lui Adi) Băi, ăla parcă era puţin mai gras, mai… ia vezi, cum e? Era aşa la pantaloni?” Şi ăla zice: „Ia să văd! Să pun mâna pe curea, să văd!” Şi, când i-a pus mâna pe curea, l-a scuturat, i-a şi luat banii din buzunar. Noi după aia ne-am dat seama că i-a luat banii, că pe moment nu ne-am dat seama. Zice: „Nu, băi, nu era aşa de gras!” Şi a luat banii şi i-a băgat în buzunar. Şi cică: „Bine, băi, hai noroc!” Şi pac! Au tulit-o.

În momentul în care ăia au luat-o la fugă, Adi a zis: „Băi, ăştia mi-au luat banii!” Dar n-am avut curaj să strigăm după ei. Pac, s-au băgat în nişte maşini şi au demarat. După aia am început să-i înjurăm. Am rămas fără bani. Banii luaţi pe ghiulul ăla. Mai fuseseră vreo 60.000, cu cât mai dăduserăm pe bilete. Şi am rămas fără niciun ban. Ce să facem noi, ce să facem? Noi eram hotărâţi să nu ne mai întoarcem acasă, voiam să plecăm pe vapor, la muncă. „La muncă pe vapor”, le-am spus alor noştri. Le‑am spus părinţilor, acum mi-aduc aminte, că i-am ameninţat de mai mult timp. Că tot găseam noi motive să ne certăm cu ei, eram rebeli atunci, că nu ne dădeau bani, că nu ne lăsau la discotecă, găseam tot felul de motive. „Şi o să vedeţi că o să venim peste nu ştiu câţi ani cu bani, cu maşină!” – de unde?! Erau nişte vise, nişte tâmpenii, nişte copilării!

Ce să facem noi, ce să facem? Am stat cinci zile şi am mâncat – ca să nu schimbăm din aurul şi din argintul ăla pe care-l aveam – cinci zile (în total am fost plecaţi şapte zile, opt zile, nu mai ştiu), am mâncat în fiecare zi: dimineaţa, câte o felie de pâine cu unt şi cu gem, beam apă până ni se umflau burţile, la prânz la fel şi seara la fel, timp de cinci zile. Ştii cum am slăbit? Eram terminaţi! Beam apă ca să ni se umfle burţile! Şi-n restul zilei mergeam la plajă, nu mai ştiu ce făceam, nu-mi mai aduc aminte.

În penultima zi, a dat Cursaru telefon acasă, că nu mai putea de dorul lui maică-sa şi-i era frică. Dă telefon Cursaru acasă (erau telefoane din alea cu fise): „Alo, mamă, ce faci?” Şi maică-sa a început să ţipe la telefon: „Adi, băiatul meu, unde eşti?” Ei, săracii, în tot timpul ăsta cât noi fusesem plecaţi, au fost şi ne-au căutat peste tot. Au fost în Mozaic, în discotecă, au fost la Poiana Ţapului, unde ştiau că se ducea Rabbit – fiecare, unde ştia că se ducea copilul lui. La Poiana Ţapului, la Rabbit – că el se ducea cu cortul acolo; pe la şase dimineaţa au ajuns acolo, au ieşit unii din cort cu feţele murdare de funingine, că se îmbătaseră seara şi căzuseră în cap, şi l-au văzut pe ăla şi s-au speriat. A ieşit ăla cu capul plin de funingine: „Bă, cine eşti? Cine mă deranjează?”, tot felul de peripeţii. Ei, şi dă telefon, şi maică-sa: „Mamă, unde sunteţi?” Şi Adi a început să plângă: „Mamă, suntem aici, la Constanţa!” Şi mă-sa a început să plângă când a auzit şi zice: „Hai, măi, mamă, când vă întoarceţi acasă?” Şi lui Adi începuseră să-i vină lacrimile alea în nas şi făcea: „Nu putem deocamdată să venim acasă, că m-am angajat la un patron!” – şi vorbea pe nas, ziceai că-i un arab – „Ne-am angajat la un patron şi trebuie să respectăm contractul!” Sanchi, era vrăjeală, că nu ne angajaserăm la niciun patron! Şi maică-sa: „Mamă, veniţi acasă, că totul e aranjat, nu rămâne nici unul corigent, am fost, am vorbit la şcoală, totul e bine, totul e bine!” Şi pac! – i-a închis Rabbit telefonul. Adi a început să-l înjure: „De ce mi-ai închis telefonul? Că te omor!” Şi Rabbit se strâmba la el. Dă iar telefon, n-a mai prins.

În fine, când a auzit că s-a aranjat totul acasă: „Mamă, frate, hai la bancă cu banii ăia, să-i spargem!” Am mers, Adi era în şlapi, Cursaru era în şlapi, cu bermude şi cu ditamai aurul după el! A stat vreo oră şi ceva ca să-i determine pe ăia să vândă aurul ăla, că era haios. Noi, mi se pare, nici adidaşi nu mai aveam în picioare, nu mai ştiu de ce. Şi ăla, cu şlapi în picioare, ca un ţigan borţos, cu borseta plină, îi atârna o linguriţă de aia de argint şi un lănţişor, îi atârnau aşa, a intrat acolo, în Banca Naţională din Constanţa să vândă alea. Şi stăm noi, cam două ore am stat, după două ore iese. „Ce-ai făcut, mă?” Era transpirat ăsta. „Frate, mi-a dat, dar de-abia mi-a dat. Că mă tot întreba de unde am eu atâtea şi nu ştiu ce…” „Şi cât ai luat?” „Am luat trei milioane trei sute.” Erau mulţi bani, frate, pe vremea aia, era enorm!. „Cum îi împărţim?” „Păi, un milion o sută de fiecare!” „Gata, s-a făcut!” Gata, am început să dăm banii. Dar chestia era că nu prea aveam pe ce să dăm banii atunci, că nu era nimic de distracţie.

Am căutat prostituate, n-am găsit. Ne-am dus în port, acolo, unde ştiam noi că vin marinarii. De unde?! Nimic, n-am găsit nimic. Ce-am făcut cu banii? Am închiriat vreo trei mese de biliard toată noaptea, am cinstit pe nişte muncitori pe acolo, le-am dat de băut şi noi ne-am îmbătat. Cursaru, singurul care era mai pragmatic, şi-a cumpărat un ceas şi o pereche de adidaşi şi-n rest, mi se pare că am ajuns şi eu acasă cu vreo 75.000. În rest, nu ştiu pe ce am dat banii, sincer, nu-mi mai amintesc.

Când am ajuns acasă, în fine, maică-mea – puţeam toţi trei, noi nu ne mai dădeam seama, mi se pare că nu ne-am spălat niciodată acolo – şi când am ajuns acasă, maică-mea, sanchi, voia ea să facă pe supărata, dar acasă era tort, erau nu ştiu câte feluri de mâncăruri, tot felul de ciorbe, de nu ştiu ce. Şi asta a fost, totul s-a rezolvat aşa.

Ei, acum rămăsesem la grupul de raperi; am intrat în grupul ăsta de raperi şi am început să ne drogăm. În fiecare zi ne drogam cu haşiş, din clasa a IX-a până cam prin clasa a XI-a. Şi am început să ne substituim unor personaje, mai ales din Caracatiţa, şi din alte filme, şi să ne drogăm. Dintr-a IX-a, de pe la jumătatea clasei a IX-a, a găsit Adi Cursaru sursa de haşiş. În Grozăveşti erau arabii care vindeau haşiş şi heroină. Noi am început-o cu haşişul. Şi am fumat haşiş cam până într-a XI-a, aproximativ în fiecare seară, după care ne duceam la prostituate. Adi avea foarte mulţi bani, eu eram târlă după el, profitam de el, săracul. Bine, el mă lua tot timpul, că deveniserăm dependenţi unul de altul. Dacă nu ieşeam eu afară, nu ieşea nici el şi invers. Era o povestire de Cehov, mi-aduc aminte, tot aşa, erau doi, se ţineau ca doi câini unul după altul. Şi se formase o legătură foarte ciudată, aşa, oarecum mistică, între noi. Stăteam ore întregi la telefon, parcă eram nişte iubiţi. Cred că la un bairam ne-am şi sărutat pe gură, să le demonstrăm fetelor că… să le demonstrăm şi să le facem şi pe ele, că nouă ne plăceau şi lesbienele adică. Eram înnebuniţi după imaginea a două lesbiene care se sărută. Era visul meu să ajung mare mafiot şi, când ajung acasă (văzusem eu într-un film), să am două lesbiene, să mă pun într-un fotoliu, să fumez şi să le văd cum se sărută…

O singură dată ne-am bătut cu altă gaşcă, care erau mai şmecheri decât noi, sigur, clar erau mai şmecheri decât noi şi ne-au cam alergat pe acolo, pe la Dorobanţi – că pe acolo stăteam noi. Era zona asta, ne-am ales şi noi o zonă mai şmecheră. Erau copii de secretari de stat, am cunoscut-o pe Alma – şi ea o drogată notorie. Foarte mulţi din mass-media se droghează şi acuma.

Heroinoşii sunt văzuţi cam ca nişte paria. Pentru că heroina, frate, îţi schimbă viaţa, îţi schimbă percepţia asupra vieţii. Au şi Paraziţii o melodie, pe care ne-a pus-o părintele R., chiar dacă Paraziţii, celelalte melodii, sunt numai despre droguri, femei, sex, dar melodia asta este într-adevăr… ca să fii mai aproape de sufletul unui golan, adică unui golan nu poţi să-i pui din prima Psaltire şi nu face aia, nu face aia!, ne-a pus Paraziţii. E clar că drogul îţi schimbă percepţia asupra vieţii. Adică, tu nu mai ai plăcerile pe care le aveai înainte. Nu te mai bucuri de un răsărit de soare, nu te mai bucuri de faptul de a sta cu familia, de a te bucura de zâmbetul copilului tău, plăcerea de a citi o carte – nu le mai ai pe astea! Pe astea le ai la început, până ajungi să fii dependent, să te gândeşti în continuu la heroină. Le ai o perioadă, maxim un an, dar după aia, sincer îţi zic, toţi drogaţii, de cum se scoală până se culcă, se gândesc încontinuu numai la heroină şi cum să facă bani, ca să-şi mai cumpere din nou o doză. Pentru că niciodată nu e de ajuns, întotdeauna vrei mai mult şi mai mult. Şi chiar dacă tu eşti drogat, eşti varză în ziua respectivă, te gândeşti cum să faci bani pentru ziua următoare şi tot aşa. Şi eşti prins într-un lanţ din care nu mai poţi să ieşi.

Singura posibilitate este să te laşi, să renunţi la ele – ceea ce este foarte greu. Pentru că ai răuri, ai sevraje, în fine. E ca o iubită. Ştii cum e? Sunt mulţi, îmi aduc aminte… Ştii cum e? Exact aşa e situaţia: când te apucă răul ăla eşti ca într-o cameră neagră sau ca într-o fântână, în care e întuneric, cu totul întuneric. Vrei să te gândeşti la Dumnezeu, ţi se face scârbă. Scârbă de Dumnezeu ţi se face, pur şi simplu, nu pot să-ţi explic de ce. Toţi cu care am vorbit au zis: „Aşa e”. Încerci să te rogi, nu poţi. Bine, cum a zis Sfântul Apostol Pavel: „Încă nu v-aţi rugat până la sânge…” Dacă te rogi până la sânge e normal să reuşeşti să te laşi, dar vreau să zic atunci, la prima vedere, când eşti în disperarea aia, când eşti în inconştienţa aia… Şi dracul îţi mai dă un alt gând: „Nu e chiar aşa de rău unde ai ajuns! Mai faci şi tu o dată.” Şi tot felul de motive, ba: „Uite, e mişto afară, hai să mă droghez!”, ba: „Ce nasol e afară! Ia să mă droghez!”. Da, tot timpul îţi găseşte motive. Şi tu eşti în camera aia neagră şi tot ce te gândeşti, din toate lucrurile la care te gândeşti, nu te satisface nici unul. Şi atunci îţi rămâne luminiţa aia: heroina. Aia e singura care te satisface. E ca o iubită. Dacă nu te duci să te săruţi cu ea nu poţi să faci nimic în ziua respectivă. Şi după ce te săruţi cu ea poţi să faci orice. Trebuie să-ţi faci injecţia. După ce ţi-ai făcut injecţia, mamă! Eşti gata, poţi să faci orice, poţi să te duci la muncă!

Sunt drogaţi care dacă nu se droghează înainte să se ducă la muncă sau la acţiunea pe care o au de făcut în ziua respectivă nu pot să facă nimic. Sunt drogaţi care se duc cu răul la furat. Adică cu răul pe ei, trebuie să se ducă să fure, ca să-şi ia heroină. Cu răul pe ei, adică cu sevrajul ăla. E foarte nasol. Ce înseamnă rău? Are mai multe stadii. În momentul în care eşti dependent de o lună, răul este că atunci când ţi se duce heroina din corp, începi să ai un sevraj mic. Cum se manifestă sevrajul? Ai transpiraţii şi când ţi-e cald, când ţi-e frig. Ba îţi vine să dai toate jos de pe tine, ba ţi se face frig. Astea sunt. Îţi curg puţin ochii şi nasul. Şi merge până la a avea dureri de oase foarte mari, să nu te poţi ridica din pat; ţi se încleştează toate încheieturile, nu poţi să mergi de durere; dar e şi un rău psihic, e şi depresia, e foarte complicat. Vezi, că dacă s-ar fi găsit antidotul, psihologii ar fi zis: „Gândeşte-te la asta!” Că toţi fac… Vine un psiholog la tine şi zice: „Fă asta, fă asta!” Dar nu e, nu s-a găsit antidotul la heroină. Pentru că dacă se găsea, atunci… îl vindeca pe pacientul care stă în pat şi are sevraj, îl vindeca printr-o vorbă. Zice: „Gândeşte-te la ceva!” Dar el nu poate. Răul merge de la răul mic la sevraje din alea cu tremurături, până la tendinţa de sinucidere în care nu mai poţi să suporţi, că-ţi tremură corpul, ai friguri, te dor oasele, nu mai poţi să suporţi psihic, tu ai nevoie de senzaţia aia chimică în corp. Şi nu mai poţi psihic să suporţi, că psihicul e cel mai rău. Şi atunci faci orice.

Sunt unii pe care i-au închis în casă şi au zgurmat peretele cu unghiile, cu unghiile au zgurmat uşa şi peretele, de şi-au rupt unghiile şi degetele ca să poată să iasă afară. Pe unii îi închidea în cuşcă. Ţin minte cazul unui ţigan de acolo de la mine din cartier – căruia i-a făcut taică-său – ai văzut cum e debaraua, e băgată în perete – a scos uşa de la debara şi i-a pus zăbrele ca la tigru, ca la circ. I-a pus zăbrele, l-a băgat acolo şi-i dădea mâncarea într-o farfurie printre zăbrelele alea, ca să nu iasă de acolo. Aşa îţi face şi aici la dezintoxicare: când intri îţi ia tot de la tine, îţi ia crucea de la gât, îţi ia tot, tot ce e pe tine, ca să nu te spânzuri. Nu ai voie la cuţite. Că e greu să te sinucizi dându-te cu capul de pereţi, dar dacă ai un cuţit, o furculiţă, ceva ascuţit la tine, poţi să te sinucizi când vrei.

Am asistat la răuri mari de la ăştia care urlau noaptea, intrau la sevraj. Urlau noaptea, ai halucinaţii, ai… Eu n-am ajuns niciodată la astea. Cel mai mare rău al meu – vezi, că m-a ajutat Dumnezeu! Am avut foarte multe pauze, şi destul de mari, am avut pauze şi de un an şi de şase luni. În toţi aceşti ani, din clasa a XII-a, când am început la seringă, până acum, cel mai mare rău al meu a fost că aveam friguri sau călduri şi m-a durut spatele foarte puţin – într-o dimineaţă. Şi în momentul ăla, în care am simţit că mă doare spatele, am zis: „Gata, frate, nu mai!” Şi n-am mai făcut. Timp de o perioadă. După aia, probabil că m-a apucat iar.

Treptat, treptat, adică ne-am drogat cu haşiş trei ani şi după aia cu heroină. Când am început cu heroina am început să ne ducem toţi de râpă. S-au stricat prieteniile între noi, pentru că tot timpul îţi faci datorii. Nu mai există prietenie între drogaţi – decât pentru marfă. Prietenie nu mai există. Pentru că tu niciodată nu ai un ban în buzunar. Toţi banii, toţi banii, toţi banii… te gândeşti cum să furi, tot timpul, cum să păcăleşti pe unul, orice, orice, orice este în jurul tău este de vânzare pentru heroină. Dacă te duci la unul în casă te gândeşti cum să faci să-l furi, cum să faci să te împrumuţi. Eşti cel mai tare mincinos. Ajungi să spui nişte minciuni incredibile, ajungi să poţi să plângi, sunt nişte lucruri…

Unii se mai duceau şi la furat. Ne mai duceam în discotecă şi… cam asta e. A fost o singură dată o bătaie – şi cam asta a fost. Unii se mai duceau la furat când nu aveau bani de droguri. Se duceau cu maşina şi furau oglinzi de maşini. Erau câteva maşini, pe care noi le cunoşteam, câteva tipuri de maşini – Mercedes Select A sau Mercedes Cabrio, sau BMW Z5, ale căror oglinzi costau foarte mult. Puteai să iei pe o pereche de oglinzi să-ţi iei porţia de două bile, ceva de genul ăsta. Era vreo 600.000 o pereche de oglinzi. Şi mergeam cu maşina sau chiar pe jos, te puneai în faţa oglinzii şi, pe la spate, cu şurubelniţa – unii ajunseseră să simtă doar pe la spate şi se făcea că se sprijină de maşină – şi îi fura oglinda cu spatele, nici nu se mai uita şi pac, o băga în buzunar şi pleca. Şi aveai oameni cărora le dădeai şi-ţi dădeau banii pe loc pe oglinda respectivă. Să mergi pe stradă şi o să vezi că unele maşini nu au oglinda aia. Majoritatea celor care lipsesc sunt furate de drogaţi. Au fost cazuri în care le-au vândut chiar celor de la care au fost furate şi ăia nu s-au prins! Zicea: „Dom’le, am nevoie de o oglindă, că mi-au furat-o unii!” „Păi, am eu de vânzare!” „Ia să văd! Cât vrei?” I-au vândut şi de două-trei ori aceeaşi oglindă şi nu s-a prins. Unii au început să pună semne şi i-au prins pe unii şi i-au dus la gardă, i-au luat la poliţie.

Asta făceam: ne drogam, ne duceam în fiecare seară la prostituate, ne duceam în cluburi. M-am mai întâlnit cu Uzzi de la Mafia, m-am întâlnit cu el şi în liceu, după aia ne întâlneam tot timpul. Unii dintre ei, mulţi de fapt, au murit.

La facultate cum ai ajuns?

La facultate…

Şi de ce ai ajuns?

Ha-ha! Ce tare!

De ce?

La facultate am ajuns pentru că chiar am vrut să fiu profesor de română, dar atunci cred că am ajuns mai mult că m-a bătut maică-mea la cap. Eu de mic îmi doream să devin scriitor. Aşa aveam eu, mi-aduc aminte acuma, că de mic îmi doream să fiu scriitor, să scriu cărţi, în fine, şi scriam atunci, tot timpul scriam câte ceva; încercam să scriu nuvele, nu le terminam, scriam povestiri de astea mici. Şi toată facultatea, îţi dai seama că m-am drogat, dar uite că am reuşit să o termin. Am avut şi nişte pile, sincer vorbind, am avut nişte pile la facultate. În primul an m-am îmbolnăvit de hepatită C, că făceam cu seringi unul după altul şi tot „lotul” ne-am îmbolnăvit de hepatită C.

Hepatita C dă ciroză, nu?

Nu imediat, acum există tratamentul cu Interferon, care dă rezultate foarte bune. De exemplu, Florentin Petre a avut hepatită C, nu ştiu dacă ai auzit, că a fost şi la televizor.

Nu ştiu cine e Florentin Petre…

Florentin Petre de la Dinamo, un fotbalist. Şi auzi, fază tare, că încă joacă fotbal. Maică-mea era înnebunită atunci. Eu nu m-am făcut bine cu Interferon, eu m-am făcut bine cu nişte insecte de la unul Ciuhli… Bine, atunci credeam şi în Dumnezeu şi… Uite, am uitat să-ţi spun, şi la asta trebuia să ajung de fapt.

La 18 ani – reiau – după ce mi-a trecut chestia asta cu mirosul pe care-l simţeam în gură, culmea, a început să-mi miroase corpul urât. A început aşa, cu o bucată mică şi s-a întins pe tot corpul. Eu, ulterior, m-am gândit că era de fapt schimbarea aia hormonală, care se întâmplă la 18 ani, că începuse să-mi miroase şi părul altfel şi totul. Mie mi se părea că miroase foarte urât. Ei, şi atunci, frate, a început o perioadă foarte neagră din viaţa mea, în care am început să mă cert cu Dumnezeu foarte tare, să-L caut foarte tare, mă drogam, Îl înjuram pe Dumnezeu, îmi făceam tot felul de lucruri – asta o să scriu într-o carte, că mi-e greu să spun acuma toate raţionamentele pe care le făceam, că sunt scrise chiar acolo, că le scriam cum îmi veneau atunci, pe moment. Şi le scriam aşa, parcă eram în fibrilaţie. Îl înjuram, după aia mă rugam la El. Am citit Cioran, am citit Cioran integral, că era exact pe sufletul meu. Eram disperat. Cum luam nişte bani, mă duceam şi-l luam pe Cioran şi …

Adică mai cumpărai o carte nou apărută sau…

Da, când făceam rost de bani, mai luam câte o carte de Cioran. Şi după aceea a fost perioada asta foarte neagră în care începuse să-mi miroasă corpul foarte urât. Şi am observat că atunci când nu mă mai drogam… Am început să mă rog foarte mult la Dumnezeu să-mi ia năpasta asta de pe mine, să-mi ia nenorocirea asta care se abătuse asupra mea. Am scris şi o poezie în perioada aia, e foarte neagră poezia aia. E cu rimă albă, dar oricum e urâtă poezia, gen kafkian, în fine. Şi am observat că atunci când nu mă mai drogam, nu mai miroseam. După aia, când începeam să mă droghez, iar… Şi am văzut-o ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu. Ca şi cum mi-ar fi zis: „Uite, dacă nu te mai droghezi, dacă nu păcătuieşti, îţi iau mirosul ăsta şi poţi să fii normal. Imediat cum te droghezi…” – şi exact aşa se întâmpla!

Dar poate era chiar de la droguri mirosul!

Păi asta mă gândesc acum, poate era de la droguri. Mie îmi place să cred că era o chestie de la Dumnezeu, aşa îmi place mie să cred. După aia, cam prin primul an de facultate, am început să studiez despre masonerie, dar foarte convins eram. Şi l-am întâlnit – după ce am terminat facultatea – l-am întâlnit şi pe Alexandrescu, un tip, prieten al meu, Alexandrescu, care e profesor şi care mi-a dat nişte repere oarecum; mi-a dat nişte cărţi. Că m-a întrebat: „Ce autor îţi place ţie cel mai mult?” Şi am zis: „Păi, Rebreanu, ăştia, …” Tipul e foarte încrezut şi mi-a zis: „Păi, măi băiatule, eşti la un stadiu… Eşti varză de tot, mă! Păi tu trebuie să citeşti la vârsta asta Saramago, Sabato, ştii?” Şi m-a ambiţionat puţin. Mi-a zis: „Hai cu mine la Cărtureşti, să-ţi arăt!”

Atunci nu prea mă mai drogam, în perioada aia, şi aveam bani. Şi am început să-mi cumpăr cărţi şi am început să citesc! A fost ca un fel de „mentor” al meu. Cu el am trăit o chestie de magie care mi s-a întâmplat… când am fost la el acasă. Nu ştiu dacă el a fost în masonerie sau nu, dar cert e că mi-a povestit foarte multe lucruri despre care probabil se poate citi şi în cărţi, dar mi-a povestit nişte lucruri foarte, foarte intime. Mi-a zis să am grijă să nu mai spun şi la alţii că nu ştiu ce, că sunt lucruri foarte grave. Mi-a zis şi de Mihalcea, de Adi Mihalcea, unul care a lucrat la „Vila cu clopoţei”, unde a fost… – sunt doi fraţi: Nicolae Minovici şi Mina Minovici. Nicolae Minovici a fost primul de la noi din ţară sau din Europa, nu mai ştiu, care a făcut studiu asupra spânzurării – şi a murit spânzurat! El ce făcea? Cu o echipă de asistenţi, se atârna în ştreang şi stătea un minut, două, trei, până când făcea semn cu mâna că nu mai poate şi îl dădeau jos. Şi după aia, el nota ce simţea. Şi până la urmă a murit aşa, că n-a mai putut. A stat până la un stadiu şi a trecut de momentul ăla şi n-a mai avut timp să le zică. A vrut să vadă, să mai împingă puţin limita. Şi a murit.

Şi ăsta, Mihalcea, alt nebun. Alexandrescu l-a salvat de la sinucidere. S-au nimerit amândoi în acelaşi liceu, Mihalcea era într-o perioadă foarte nasoală, a vrut să se sinucidă, Alexandrescu l-a salvat de la sinucidere şi au rămas prieteni. Mihalcea a făcut nişte ritualuri din astea acolo, în Vila cu clopoţei, a vrut să-l cheme pe… Mihalcea voia să intre în masonerie, o chestie din asta, foarte… o nebunie din asta ezoterică. Mihalcea voia să intre în masonerie, scria cărţi din astea prin care voia să atragă atenţia masonilor, să-l ia… Şi a făcut un fel de spiritism, acolo, l-a înregistrat şi pe casetă, mi-a zis Alexandrescu: „Dacă ai curaj vreodată, să-ţi pun caseta aia, faci pe tine de frică”. Şi l-a chemat pe ăsta, pe Nicolae Minovici, a făcut o invocaţie. A zis: „Maestre! Dacă eşti aici, fă un semn!” Şi, la un moment dat – e pe casetă! – au început să se audă zgomote în pod, şi au început să se audă grohăieli, grohăituri, cum făceau vacile, zgomote de animale, pe urmă ţipete din alea nasoale, vorbeau în tot felul de limbi, – şi ăsta s-a speriat rău de tot! Bine, pentru Mihalcea a fost o victorie, oarecum, că a reuşit să … aşa… Şi el m-a apropiat oarecum de chestia asta cu masoneria.

În acelaşi timp, atunci, în capul meu era o chestie de asta, eu voiam să-i ajut pe oameni, dar nu ştiam cum. Habar nu aveam de chestia cu smerenia, nu ştiam, îi uram pe popi, uram Biserica Ortodoxă, nu puteam să-i suport. Din toate legendele astea de la bunică-meu, că hoţii sunt popi, că nu ştiu ce şi tot îmi povestea, că uite ce a făcut ăla, că mi-arăta femei, că ce se laudă cutare popă de la Biserica Sfântul Dumitru, că am mers cu el şi mi-a povestit câte case are şi că-mi arată gagici pe stradă… Şi că sunt nişte hoţi, nu ştiu ce! – eu aveam ideea asta şi am scris şi o nuvelă în care nu că-mi bat joc, dar îi discreditez oarecum pe preoţi şi Biserica Ortodoxă. Dar puţin, aşa, în câteva propoziţii e chestia asta. Şi asta era, în capul meu era un fel de ecumenism, nu „un fel de”, ci era un ecumenism clar, adică eu eram cu toţi de acord. Am citit şi Eliade… şi aveam impresia că toţi au câte o parte de adevăr şi că adevărul final va fi când toţi oamenii ne vom pune în genunchi, aşa-mi închipuiam eu frumuseţea asta, fericirea. Şi voiam să stopez în vreun fel tot ce se întâmplă în lume, războaiele şi asta. Voiam să propun – nu ştiu cui şi nu ştiu unde – voiam să propun ca să ne punem pentru o secundă toţi în genunchi, toate popoarele lumii, şi să zicem Tatăl Nostru, şi atunci va coborî Dumnezeu pe pământ. Aveam tot felul de chestii din astea, ştii… asta a durat.

Am început iar să mă droghez, că nu găseam pacea, nu-mi găseam pacea în chestiile astea. Am făcut cu Alexandrescu un fel de magie la el acasă, adică tot îmi spunea de chestiile astea, îmi zicea de evrei, că are un prieten evreu, mi-a spus de tradiţia lor, Cabala, că e Cabala orală şi Cabala scrisă, şi Cabala asta orală e foarte ermetică şi e doar pentru un grup de cunoscători şi că el cunoaşte pe un evreu… Şi… mamă, ce-mi băgase în cap! Mi-a zis mie că sunt ales de Dumnezeu ca, împreună cu el să lupt contra… El îmi spunea mie că e magie albă şi magie neagră şi că magia albă e bună; că sunt masoni şi francmasoni şi că masonii sunt buni… Ce era în capul lui, nu ştiu, în fine, acuma nu mai stau să-mi bat capul.

Dar cert e că mă credeam aşa ceva şi mă duceam la tot felul de mini-beţii de astea cu el – şi mi s-a întâmplat o chestie atunci, când eram la el în cameră. El îmi povestise nişte întâmplări, supra-întâmplări din astea, că el cunoaşte o femeie care are copite, că el cunoaşte tot felul de maeştri din ăştia, că s-a întâlnit cu unul la Sibiu care i-a făcut să dispară banii şi i-a făcut lui rost de o grămadă de bani, de unul care intră prin pereţi – şi când îmi vorbea de astea, la un moment dat, îmi povestea de voo-doo, că are un prieten care poate să facă voo-doo şi că noi trebuie să luptăm împotriva ăstora, a masoneriei sau a francma­soneriei, nu mai ştiu care zicea că e bună şi care rea; şi într-un fel mi-a sugerat să fiu ucenicul lui.

Şi când am plecat acasă – îmi zicea de teste pe care le dau ăştia să intre în masonerie – mi-a trimis el un mesaj cu sensul: „Ce ai făcut azi la mine a fost un test!” Şi eu, mamă, imediat, pac! Eram fericit! Dar în acelaşi timp, simţeam o presiune, simţeam că ceva e în neregulă, simţeam că ceva e nasol, era clar. Dar eu ziceam că sunt forţele răului care încearcă să mă oprească pe mine să intru să salvez lumea sau să intru în partea asta luminoasă a masoneriei. Şi mi-a trimis mesajul că a fost un test ca să trec la următorul grad şi zic eu: „Şi l-am trecut?” Şi el zice: „Tu ce crezi?” Şi m-a lăsat aşa, în dilemă. N-am dormit toată noaptea, m-am gândit, m-am rugat la Dumnezeu să intru, să trec testul acesta: „Dă-mi, Doamne, să trec!” A doua zi mă duc iar la el şi am început să vorbim şi eram aşa, în semiobscuritate, şi îmi vorbea el de voo-doo şi la un moment dat, cum stăteam eu pe fotoliu, am simţit cum mi-a luat cineva capul, o fracţiune de secundă, şi mi l-a întors la 180 de grade, pac, în spate! Am văzut ceea ce era în spatele meu şi după aia mi l-a întors înapoi şi toată camera uite aşa făcea cu mine: Vuum! Vuum! Vuum! Vuum! – şi până la urmă s-a stabilit imaginea. Şi Alexandrescu râdea în timpul ăsta. Zic: „Băi, ştii ce mi s-a întâmplat, frate? Mamă, cred că am făcut pe mine, cred că m-au atacat ăştia sau nu ştiu… M-a atacat cineva, a avut loc un atac demonic asupra mea.” Eu nu ştiu să zic acum ce a fost atunci. Zice: „Da, frate, da! Lor nu le convine că noi vorbim – şi ţi-am spus să nu mai vorbeşti şi cu alţii. Că acum ei vor să ne atace şi să ne facă să deznădăjduim ca să ne oprim din convorbirile astea ale noastre, ca între maestru şi ucenic.” Şi mi s-a întâmplat iar, peste vreo jumătate de oră, şi zice: „Vezi că s-ar putea să ţi se mai întâmple!” Şi peste o jumătate de oră iar: vuum! Iar cu capul, acelaşi lucru, iar s-a restabilit imaginea…

Ţi se mişca fizic capul?

Da, fizic, fizic!

El vedea asta?

Nu ştiu dacă vedea asta, nu l-am întrebat dacă a văzut. Când l-am întrebat a zis; „Da, ştiu că a avut loc un atac asupra ta!”, dar n-a zis „Am văzut!” Fizic mi s‑a mişcat capul, că am văzut ce era în spate, pur şi simplu am văzut şi am simţit ce era în spatele meu fără ca eu să‑mi întorc capul. Cu corpul drept stăteam aşa, ca la bufniţă. Şi după aia m-am dus acasă, tot îmi zicea el: „Vezi, că se poate să te fure ăştia, să te ia într-o maşină, să te ducă, să te bată, tu să nu zici nimic!” Şi mi-era frică de orice maşină, orice maşină mi se părea că e… că sunt masoni în ea. Până la urmă, într-o zi, m-am dus cu un prieten la TNB, să-mi caut o carte despre francmasoni. Bine, oricum aveam acasă o groază de… Unele sunt interesante. Sunt unele care spun câteva adevăruri aşa, măcar pe jumătate, şi afli câteva lucruri.

Şi m-am dus la TNB şi acolo îl văd pe Tudor. Tudor, blând, cu faţa aia a lui blândă, eu eram drogat, eram rupt de drogat, că mă şi drogam atunci. Nu mă interesa. Habar n-aveam de chestia asta cu smerenia şi că trebuie să mă vindec eu întâi şi după aia să-i vindec pe alţii. Şi face el: „Salut. Ce cauţi?” Eu voiam o carte despre masonerie. Şi el: „Dar de ce cauţi chestii de astea? Chiar te interesează?” Zic: „Da.” Zice el: „Şi pe mine mă interesează…” Dar el, fără să mă cunoască, fără să ştie mai nimic despre mine; bine, nu zic că a văzut el ce am eu înăuntru, dar pur şi simplu a zis aşa: „Bine, dar mai întâi trebuie doctorul să se facă bine pe el şi după aia să-i facă bine pe alţii. Întâi să te faci tu bine!” Şi eu am rămas aşa, şi zic: „Păi, cum? Cum adică, ce am eu? Am eu ceva? Fac eu ceva rău?” Că mi se pare că-i cerusem lui, dacă se poate, să mă lase să fumez, că după ce te droghezi, simţi nevoie neapărat să fumezi, dacă nu fumezi înnebuneşti. Îi cerusem lui voie să stau pe un fotoliu acolo să fumez. „Păi, da – face – uite, că vrei să fumezi!” Şi m-am enervat puţin, şi zic: „Ei, asta e nimica, măi, nu contează dacă fumez! Ce, marile genii…” – eu eram atunci obsedat şi de marile genii, eu credeam că sunt un geniu atunci! Asta am uitat să-ţi spun, foarte important: eu credeam că sunt un geniu!

De ce? Ce te făcea să crezi asta?

Pentru că gândeam foarte mult – şi am scris în jurnal unele chestii. Ce scriam şi ce-mi trecea prin minte… Erau nişte chestii pe care eu credeam că nu le-a mai gândit nimeni şi că gândesc foarte mult şi că am un flux de gândire foarte puternic, şi că se duce şi-n dreapta şi-n stânga, şi că gândesc şi-n paralel, două gânduri în paralel, şi că se intersectează şi fac paralele foarte interesante la care nu se gândeşte nimeni, în fine! Şi voiam să ajung un geniu. Unul din idolii mei era Dali. În perioada aia, din primul an de facultate, am fost disperat, de la un curs de istoria artelor, am început să studiez toate artele. Mamă, şi am studiat, mi-am cumpărat tot ce am putut. Am ascultat şi muzică clasică, de la muzică clasică – arhitectură, sculptură, pictură; am început să şi pictez şi ştiu aşa, cât de cât, recunosc o pictură. Şi voiam să devin scriitor, adică voiam să scriu asta, şi chiar scriam atunci, dar mai greu, cu drogurile. Că nu mă lăsau să scriu, mi-era greu, tot timpul ziceam: „Lasă că scriu mâine, lasă că scriu mâine!” Începusem vreo trei nuvele, una am terminat-o, începusem şi un roman, în fine. Voiam să scriu despre masonerie în primul rând.

Şi asta mi-a zis el şi eu am rămas aşa, a fost prima oară când mi-a zis un om: „Întâi trebuie să te cureţi pe tine şi după aia să-i cureţi pe alţii!” Şi m-a izbit. Şi a fost de fapt prima oară când mi-a vorbit cineva despre smerenie. Eu până atunci habar n-aveam, nu mă gândisem la chestia asta. Niciodată, niciodată nu mă gândisem la chestia asta. E incredibil, incredibil! Eu acuma stau şi mă gândesc că asta era cheia, de fapt.

Şi după aia am început să avem discuţii. Eu tot veneam pe la el, încetul cu încetul, mi-a dat – că i-am zis că am depresii, că aveam şi depresii atunci – mi-a dat o carte: 153 de sfaturi de la Sfinţii Părinţi împotriva depresiei, sau aşa ceva. Nu prea m-am uitat eu pe cartea aia la început; după aia, mai târziu. Şi mi-a zis să merg să mă spovedesc la părintele F. de la Cernica.

Prima oară m-am enervat foarte tare la părintele F. Ziceam: „Mă, ce poate să ştie un om? Eu sunt căsătorit, îl întreb, ce poate să ştie?” Nu mă gândeam eu la chestiile astea, că poate să fie înainte-văzător sau chiar Hristos vorbeşte prin duhovnic… Că el poate să vadă anumite lucruri, pe care, chiar dacă e neînvăţat, nu are facultate, chiar face şi unele greşeli gramaticale, adică e puţin… Dar citeşte… nu e om învăţat părintele F., e un om simplu; e simplu şi curat. Odată tocmai s-a întâmplat şi o chestie, şi asta din cauza părintelui. Mamă, şi ne-am enervat amândoi – eu cu Rodica, actuala mea soţie, pe el – şi am zis: „Gata, nu mai mergem la părintele, că e nu ştiu cum şi e şi aşa…” Vezi, noi judecam! Nu ne gândeam şi la nejudecată, că să nu judecăm. Dar culmea e că eu citisem Biblia, citisem Noul Testament din scoarţă în scoarţă! Bine, ăla protestant, că habar n-aveam că sunt diferenţe între traduceri, dar oricum, m-a ajutat şi ăla.

Şi încetul cu încetul, asta a fost, am început să mergem să ne spovedim, am mai avut căderi, am mai avut aşa, dar până într-o zi în care pot să zic că am simţit… Poate e mult spus acuma să zic că am simţit harul Duhului Sfânt, dar am simţit o pace, pe care n-am simţit-o niciodată până atunci, un sentiment foarte… o bucurie imensă în suflet şi o pace care s-a aşternut peste sufletul meu. Şi pe care am recunoscut-o din prima că era ceva deosebit, deasupra, cu mult deasupra celorlalte stări pe care le trăisem înainte. A fost în momentul în care m-am spovedit odată. În momentul în care am intrat la spovedanie mă durea şi ficatul, mă durea şi coloana – că eu am şi probleme cu coloana; aveam şi nişte păcate foarte nasoale, mi se pare că încă mai practicam încă sex aiurea, nu sex normal cu soţia; că noi am fost foarte sălbatici la început, făceam de toate, în fine. Pe mine m-a enervat că Tudor mi-a zis: „Vezi, când am intrat prima oară la spovedanie am simţit că plutesc!” Când am ieşit de la spovedanie, pur şi simplu primele dăţi nu mi s-a părut pe departe că plutesc, din contră, eram nervos, era frig, era nu ştiu ce, era seară, eu voiam să mă duc la un film. Înjuram spovedania, „că din cauza ei am lipsit de la filmul ăsta!”. Da, chiar înjuram spovedania… Ei, şi a treia oară, când am ieşit, am simţit că plutesc, frate! Pur şi simplu pluteam! Mă simţeam ca la un sfert de metru deasupra pământului! Şi era o senzaţie fizică şi nu mă mai durea nimic în mine, parcă nu mai aveam corp, şi-i zic Rodicăi: „Rodica, parcă plutesc! Nu-mi vine să cred!” Şi-mi venea să urlu pe acolo, prin zăpadă… Tudor nu ştiu ce glume zicea, totul mi se părea – nu mi se părea, totul era frumos. M-am pus în maşină şi în loc să stau cu fundul pe scaun, parcă eram ridicat, în maşină tot pluteam, ziceai că sunt în imponderabilitate. Şi aia a fost, atunci mi-am dat seama. Am zis: „Frate, asta e! Asta e!” E clar: „Asta e! Nu există ceva mai frumos ca asta! Gata, asta e, L-am găsit pe Hristos!” În fine, a ţinut sentimentul ăsta până am adormit şi a doua zi, mult timp a ţinut, a început să se estompeze cu timpul – şi viaţa şi-a reluat cursul normal.

După aia am început şi eu să merg să mă spovedesc, să merg la biserică, să mă chinui să stau acolo, că aveam ispite: să-i judec pe oameni, să mă uit la gagici, să-l judec pe preot, să mă uit la aia că-i fardată nu ştiu cum, la unele le vedeam bikinii prin fustă, nu ştiam de la început toate astea… Era şi vina mea, că uneori perseveram şi nu puteam să-mi iau ochii… Am început şi eu să citesc despre smerenie, că aia a fost ciocanul, frate! Mi-a dat unul cu un ciocan în cap şi mi-a zis: „Frate, există smerenie! Cum de nu ţi-a zis lumea până acum?” Şi eu eram nervos pe oameni, că nu mi-a zis nimeni că există smerenie. Cum de nu mi-a zis nimeni? Că suntem într-o ţară ortodoxă. De ce nu mi-a zis nimeni că există smerenie şi că ăsta-i pasul? Că nimeni nu mi-a zis până atunci. Şi de ce n‑am ştiut? De ce n-am ştiut? De ce n-am ştiut? Asta-i cheia! Şi am început treptat, treptat să… Mai aveam momente de cădere, aveam perioade în care nu făceam nimic şi mă simţeam extraordinar. Şi mă duceam, încercam să n-o judec pe Rodica, încercam să spăl vasele – chiar şi chestia cu spălatul vaselor, să-i iau povara asta, ştii: purtaţi-vă povara unii altora, când îi era ei greu şi mă mai şi bălăcărea uneori; în loc să zic ceva, ia să tac din gură, să spăl vasele. Le spălam, mă durea coloana, dar după ce le spălam, iar îmi revenea bucuria aia de la spovedanie. „Şi gata, frate! Iar am găsit bucuria, asta e! Gata, asta e bucuria! Am mai găsit-o!” – şi tot aşa, aveam frânturi de bucurie. Are Tolstoi asta, în Anna Karenina, – are un fragment în care spune că avea momente în care se chinuia cu copiii şi avea şi momente luminoase, adică era trenul care mergea şi era greoi, cu fum, cu cărbuni şi, în mijlocul trenului, pac! – mai apărea câte o luminiţă. Aşa era viaţa mea, exact aşa era.

Şi am mai trăit asta, o tot trăiam şi am mai trăit‑o aşa cu intensitate când citeam la strană, am mai trăit exact acelaşi sentiment, când băteam toaca, când băteam clopotul – atunci au fost cele mai… Măi, frate, şi astea au fost! Pentru chestiile astea, ştiu clar acuma că asta este. Altceva nu există mai frumos decât asta. Dar uite că am mai avut căderi şi poate o să mai am.

Şi când am fost în Athos am avut atâtea bucurii dar, când m-am întors, am căzut rău. Şi mi-a zis părintele… am aflat şi despre părintele F., în fine, că este înainte-văzător, am aflat de la mai mulţi care au spus chestia asta.

Să vezi, eram odată, mă duceam să-mi cumpăr droguri, fii atent! Şi eram în maşină, mă duceam în Baicului, că nu mai erau, au fost diferite crize; au fost crize, frate, cu războiul din Irak, au fost crize, se făcuse demonstraţie în Ferentari; când au bombardat americanii Afganistanul a fost criză, pentru că 90% din producţia de heroină care se răspândeşte în toată lumea vine din Afganistan. Acolo ei n-au ce să mănânce, sunt vai de capul lor, mănâncă o dată la nu ştiu câte zile carne de oaie, în rest se droghează, încontinuu se droghează, pentru că au la heroină acolo, de… să-şi pună şi în cap. Şi a fost criză atunci, şi au zis şi la televizor: „Atenţie! Că drogaţii au ieşit pe străzi, nu mai … se vindea bila, se vindea la licitaţie; a ieşit unul odată şi a zis: „Cât daţi pe o bilă?” Unul: „Dau trei milioane!” Altul: „Dau eu cinci milioane!” Altul, din spate: „Taci, mă, că dau eu, ce s-o iei tu? Îţi dau eu şase milioane!” Altul: „Ce, mă, dai tu şase? Las’ că dau eu zece!” A ajuns să se vândă cu 20 de milioane o bilă – şi uneori era şi ţeapă! Adică ţeapă în sensul că îţi punea humă sau îţi punea şoricioaică de aia, otravă de şobolani – Mi-am băgat şi otravă de şobolani în venă! Tot felul de rahaturi, îţi băga Cola, îţi băga ceai şi făcea: „Te-a luat?” Şi tu: „Da, da, da, m-a luat! Nu, că-i marfă tare! Da, frate, parcă simt, aşa, ceva!” – Dar de unde, că era vrăjeală, ştii? Şi făcea: „Hai, mă, că te-a luat, hai să plecăm, că vine garda!” Şi aşa îl ţepuia, ştii? Că după ce şi-o băga în venă, erau multe ţepe din astea, da…

Dar să revin la ce ziceam. Mergeam în Baicului şi mă sună părintele. Mă sună şi zice: „Ce faci, Mihai?” Zic: „Sărut mâna, părinte, binecuvântaţi!” Zice: „Ce faci, Mihai?” Zic: „Ce să fac, părinte, bine! Mă duc acasă!”, zice: „Păi, nu te duci la ore? N-ai şcoală astăzi?” Şi fac eu: „Nu, părinte, nu, că ne-a dat drumul.” Nu ştiu cum l-am minţit eu acolo. Zice: „Sigur te duci acasă?” Zic eu: „Da, părinte, cum să nu mă duc acasă?” Zice: „Mihai, gândeşte-te bine, eşti sigur-sigur că te duci acasă?” Şi fac eu: „Da, părinte, cum să nu?!” Şi face: „Bine, cum zici tu, dar eu nu prea te cred!” Zic: „De ce, părinte?” Zice: „Nu ştiu, aşa am eu impresia, că nu prea te duci tu acasă, dar bine, Dumnezeu să fie cu tine!” A fost clar că şi-a dat seama şi mi s-a mai întâmplat asta de două ori. Şi ceilalţi au mai zis că li s-a întâmplat asta, că le-a mai zis dinainte ce… Părintele F. are vreo 60-65 de ani.

Dar nu încercai să renunţi definitiv la droguri? Să îţi schimbi viaţa?

De fiecare dată când cădeam, sincer, m-am gândit, mi-a rămas în minte, de fiecare dată când mă drogam, a doua zi, şi chiar după ce mă drogam, aveam în minte o povestire din Pateric, pe care mi-a zis-o părintele F. şi pe care am citit-o şi eu, despre un frate care cădea în păcatul curviei dar, imediat după ce cădea în păcatul curviei, se ducea şi se ruga la Maica Domnului. Cădea, iar se ducea. Şi a căzut aşa de nenumărate ori, ani întregi, cert e că a făcut de multe ori asta. Şi văzând asta, diavolul a venit la el şi i-a zis: „Uite, te scap de patima asta dacă nu te mai închini la Maica Domnului.” Şi fratele, când a auzit asta, s-a dus şi i-a spus duhovnicului: „Uite, părinte, mi-a apărut cineva şi mi-a zis că dacă nu mă mai închin la Maica Domnului mă scapă de patima asta a curviei.” Şi i‑a zis atunci părintele duhovnic: „Chiar dacă vei cădea până vei muri în patima asta a curviei, să te închini la Maica Domnului în continuare, că ăsta e diavolul şi a încercat să te înşele!” Şi fratele atunci s-a întărit şi parcă s-a lăsat şi de patima asta a curviei… De fiecare dată foarte mult m-a întărit povestea asta, de fiecare dată mă gândeam şi nu ştiu cine îmi dădea puterea asta de fiecare dată când cădeam, după ce mă drogam, mă duceam şi mă rugam, ori făceam un acatist, ori mă rugam cu rugăciunea lui Iisus, aveam aşa o bucurie, nu ştiu ce să zic, poate era o înşelare de la diavol, dar nu cred, nu cred! Aveam aşa o bucurie să mă rog după ce mă drogam sau a doua zi încât, nu ştiu, era una din cele mai mari bucurii ale mele. Să mă rog, adică să mă rog atunci, şi mă rugam, mă rugam, mă rugam, şi aveam bucurii foarte mari chiar atunci după ce mă drogam. Şi aşa am reuşit să rezist. Am avut într-adevăr şi tendinţe de sinucidere şi am avut momente în care am început să-L hulesc pe Dumnezeu că de ce mi-a dat patima asta cu drogurile. Dar după aceea îmi veneau iar în minte, îmi veneau gândurile astea, îmi veneau nişte vorbe, alea cu: „tu ai dinţi de lapte şi nu te băga la chestii tari, lasă aşa cum sunt…” – şi astea sunt taine, dacă nici Sfinţii Părinţi nu au reuşit să dea un răspuns exact, şi ei, în momentul în care-şi dădeau seama că sunt neputincioşi la un răspuns, cădeau la pământ şi se rugau, atunci fă şi tu aşa: cazi la pământ sau stai cum vrei tu, în picioare, sau cum vrei tu, dar numai roagă-te, roagă-te la Dumnezeu. Şi rugăciunea asta simplă, fără nicio explicaţie îţi va da această bucurie chiar dacă ai căzut, chiar dacă ai căzut de o sută de ori, să te ridici! – aşa îmi spuneam tot timpul şi totdeauna am răzbit aşa.

Sunt hotărât, mai ales acum, după ce am fost la dezintoxicare şi după ce am auzit câte cazuri – că puteam să fiu până acum la puşcărie de o sută de ori – că era o lege (nu ştiu dacă mai e acuma) că dacă găzduiai pe cineva – veneau la mine în casă şi se drogau, stăteam câte o noapte întreagă cu droguri, mai venea nu ştiu care, venea, se droga, pleca; după aia mai venea cutăriţă, că se vindeau droguri la mine.

Părinţii tăi ce ziceau?

Erau plecaţi din Bucureşti, săracii, nu ştiau. Puteam să fiu la puşcărie până acum de o sută de ori – şi uite că Dumnezeu m-a păzit. M-a păzit şi am ajuns aici, la dezintoxicare, să văd măcar 10% cam cum e când eşti în puşcărie. Şi eu cred că acuma m-a trezit şi încă o dată Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a făcut minunea asta cu mine, că am avut şi hepatita C, m-a făcut bine de hepatita C; m-a făcut bine de mirosul ăla care credeam eu că nu ştiu dacă a fost adevărat sau nu sau a fost doar o închipuire de-a mea; m-a ajutat să mă căsătoresc; îţi dai seama, în 15 ani de zile de când umblu cu drogurile nu m-a luat decât o singură dată poliţia – şi n-am stat nici măcar o singură dată pe circă; o singură dată m-a luat poliţia şi m-a percheziţionat, atât. Dar m-a luat pentru că eram cu un tip, un ţigan jegos, de ultima teapă, şi m-a văzut cu el în maşină şi m-a întrebat: „Ce cauţi tu cu el în maşină? Ia să te perchezi­ţionăm!”, m-a luat şi mi-a dat drumul. Dar niciodată nu m-a luat poliţia cu marfă la mine sau să mă ţină măcar o seară pe circă, niciodată! Cât m-a ferit Dumnezeu! Ceilalţi, imposibil, am vorbit cu toţi cu care m-am drogat până acuma, imposibil ori să nu aibă un proces pe rol, ori să nu fi fost măcar o dată la puşcărie, ori să nu fi fost o dată pe circă, ori să nu-i fi luat măcar o singură dată garda, sau să fi luat bătaie de la ei sau să-i fi prins măcar cu sare de lămâie sau cu o fiolă.

Cu sare de lămâie, de ce?

Ai nevoie de sare de lămâie, o fiolă, o seringă şi apă ca să prepari heroina. M-a ajutat Dumnezeu în toate cazurile astea…

Bun. Dar iar te lăsai, iar te apucai. Nu te-a apucat deznădejdea, s-o termini cu biserica, că nu te-a ajutat biserica destul?

Ba da, ba da! M-a apucat deznădejdea, de multe ori m-a apucat. Şi am avut momente în care, după perioade în care reuşeam să rămân curat, mă duceam la biserică în fiecare duminică, erau perioade de câte trei luni, patru luni, cinci luni, şase luni, şapte luni – mă duceam la biserică în fiecare duminică, reuşeam să mă rog. Să spun rugăciunea inimii măcar jumătate din zi; reuşeam să am bucurii foarte mari cu rugăciunea inimii, reuşeam să nu mă uit la femei pe stradă – şi asta-mi dădea foarte mari bucurii, reuşeam să nu judec, reuşeam să o ajut pe Rodica în treburile gospodăriei, adică să am o viaţă cât mai curată posibil, cu toate că sunt sigur că erau mii de păcate pe lângă astea, dar eu, cel puţin, mă simţeam bine aşa cum eram. Dar cădeam, la un moment dat! Începeam cu o injectare pe săptămână, după aia se înteţeau, iar cădeam şi ajungeam să mă droghez în fiecare zi.

Ei, şi atunci, când veneam acasă, erau unele zile în care îmi venea pur şi simplu să sparg icoanele. Mă enervau atât de tare icoanele, mă enervau pur şi simplu, parcă mă ardeau când mă uitam la ele, Îl vedeam pe Hristos şi ziceam: „Măi, dar ce…, sfinţii ăştia nu sunt şi ei oameni… De ce sunt aşa mohorâţi tot timpul?” Mă enervau pur şi simplu! Ziceam: „Chiar aşa, totul…” Adică, ceea ce-mi plăcea înainte, când încercam să fiu curat, ceea ce-mi dădea pace şi bucurie, slujbele şi toate astea şi răbdarea, care este una dintre chestiile pe care trebuie să le faci ca să-ţi fie bine – drogul ţi le ia! Adică nu mai ai răbdare când te droghezi. Şi atunci, nemaiavând răbdare, mă enervau şi toate chestiile astea legate de biserică. Când mă gândeam să mă duc acolo, să stau nemişcat, să ascult lălăielile alea, mă enervau icoanele, îmi venea să dau cu ele de pământ; mă enerva faţa mohorâtă a sfinţilor, că eu ziceam: „N-au pic de bucurie, n-au nimic, nimic, nimic!” – şi atunci mă apuca deznădejdea! Şi nu mai înţelegeam!

Şi atunci îmi venea întrebarea asta în minte, care m-a obsedat foarte mult: „De ce, dacă Dumnezeu a ştiut că o să fie cum o să fie, de ce a mai făcut lumea?” Şi întrebarea asta mă punea la pământ! Şi atunci nu mai aveam credinţă… mi-o tăia! Eu voiam să cred şi era ca un copac care vrea să crească şi te taie de la rădăcină: pac! Şi atunci nu mai aveam pe ce să cred, nu mai aveam bază! Măcar asta să fi avut, măcar de întrebarea asta să nu mă poticnesc. Dacă întrebarea asta era rezolvată în mintea mea, puteam să cresc iarăşi, ca un copac de ăla care creşte, ştii? Or, întrebarea asta fiind la bază, nelăsându-mă să cresc, nu mai aveam ce să fac. Şi mă poticneam în ea, şi iar cădeam, şi iar mă lăsam pe tânjală şi ziceam: „Gata! Îmi bag picioarele, mă droghez şi mâine! Am întrebarea asta şi nu pot să scap de ea: «De ce, Doamne, de ce, de ce?»” Şi tot aşa! Iar mă trezeam a doua zi dimineaţă şi iar îmi apărea întrebarea asta.

Ziceam: „De ce nu pot să scap de întrebarea asta?” „Mă duc şi mă droghez şi mă fac varză, ca să mă răzbun pe Tine!” – aşa ziceam. „Uite, mă răzbun, mă răzbun pe Tine, Doamne, vreau să vezi, să-mi dai un semn, să scap de întrebarea asta!” – aşa ziceam. „Mă droghez numai ca să mă răzbun pe Tine, că eşti atât de crud, atât de … Ce faci cu mine? De ce? De ce? De ce? De ce?” – numai aşa ziceam.

„De ce am depresii? Dacă am toată familia bine, am un copil frumos, sănătos, nevastă, de ce mă laşi cu întrebarea asta? De ce nu-mi dai un răspuns?”

Am trăit foarte mult timp cu întrebarea asta – şi încă mai am ispite, mai îmi dă târcoale uneori întrebarea asta, mai îmi dă târcoale, dar m-a liniştit foarte mult un călugăr din Athos la care am fost – că atunci îmi era foarte mare frică să nu mă duc în iad, pentru că am trecut prin trei come, am fost de trei ori în comă. Odată m-au salvat băgându-mi sare de lămâie pe venă, ba nu, de două ori cu sare de lămâie! Că aşa se face când intri în comă: topeşte sare de lămâie în apă, o bagă în seringă şi ţi-o bagă în venă, că atunci e ca un şoc şi te trezeşte. Ultima oară am căzut în toaletă la bunică-mea, mi-am făcut injecţia şi am căzut acolo pur şi simplu, că era foarte tare marfa şi mi-am făcut foarte mult şi după mult timp, după o abstinenţă destul de mare, de două-trei săptămâni, ceea ce e mare lucru la un toxicoman, adică cine stă două-trei săptămâni nedrogat e şmecher printre noi.

Şi-n Athos m-a apucat rău de tot frica de iad. Mergeam, mă rugam, făceam rugăciune, aveam metanii şi făceam câte o sută de ori Doamne, Iisuse Hristoase, pe rând, aşa, când mergeam de la o mănăstire la alta, şi am ajuns la Sfântul Andrei, la mănăstirea aia rusească parcă… Şi e un călugăr englez acolo cu care m-am înţeles eu binişor. Şi l-am întrebat: „Părinte, mi-e frică de iad, mi-e frică, părinte, dacă mă duc în iad ce fac eu? Mă duc în iad şi ce fac? E o veşnicie! Cum mai scap eu de acolo? M-am drogat de atâtea ori, am făcut atâtea, mi-e greu să mă pocăiesc atâta timp, mi-e greu, două-trei săptămâni e greu, că am ispite, am…” Şi mi-a zis ceva de genul ăsta: „Crezi că Dumnezeu este atât de ilogic încât să te lase de trei ori în comă şi să te trezească, pentru ca după aia să te arunce în iad? E clar că a avut un scop pentru care te-a scos din comele alea, pentru care te-a lăsat să dai în comă şi pentru care te-a scos din comă!” Ei, şi atunci mi-a dat speranţe, mi-a deschis aşa, ca o uşă, a deschis ca un viitor şi am reuşit să trăiesc cu chestia asta, cu obsesia asta a iadului.

Soţia cum s-a raportat la căderile tale?

M-a ajutat foarte mult soţia, săraca! Dumnezeu s-o ţie aşa, tot aşa! Mai avea şi ea crize, mai ales când venea acasă şi mă vedea, că mă recunoştea imediat, sau chiar şi după cum îi vorbeam la telefon, şi zicea: „A, iar te-ai drogat!” Am fost drogat şi în ziua nunţii, în biserică. Şi când ni s-a născut copilul, am fost drogat atunci.

La nuntă s-a văzut? Ceilalţi şi-au dat seama?

Nu s-a văzut, m-am drogat foarte puţin. Trei săptămâni am stat, am vrut să mă purific oarecum până în ziua nunţii. Şi în ziua aia m-a apucat o depresie… Şi n-am putut! N-am putut să stau măcar puţin, am vrut să fiu măcar puţin ameţit, am vrut să beau ceva înainte, să mă ameţesc, nu ştiu de ce. Vezi, m-am obişnuit, de asta mi-era greu să scap! Că, de atâta timp obişnuit cu starea asta, era o a doua natură. Şi e foarte greu, e foarte greu să scapi de ea. Mi‑am făcut foarte puţin drog, e drept, în biserică aproape că nici nu mai simţeam… Am trăit într-adevăr taina aia, adică sper că am trăit-o cum a fost. Eu sper. Dacă Dumnezeu a îngăduit asta, sper că am şi trăit-o. Şi când s-a născut copilul, am fost varză! M-am rupt în ziua aia, ştii cum am fost? De bucurie! M-am dus la ea, săraca, mi-aduc aminte că era pe patul ăla, galbenă la faţă, zic: „Ce faci? Ce faci? Bravo!” Am luat-o în braţe şi ea mi-a zis la ureche: „Iar te-ai drogat, nu?” Zic: „Da, măi, da, dar hai să ne bucurăm, te rog eu!” Zice: „Bine, bine, hai lasă! Nu contează! Du-te şi ia-mi şi mie ceva de mâncare!” Şi i-am luat o şaorma.

Când o luam eu razna, de Crăciun şi de revelion, ea îi zicea maică-mii şi lui taică-meu: „Eu nici nu-l ascult, că ştiu că nu e el!” Aşa zicea! „Nici nu-l ascult, nici nu-l bag în seamă, ştiu că nu e el. După ce vine de la dezintoxicare, atunci vorbim, dar acum nu mă supăr, poate să-mi zică orice.” Păi, o goneam de acasă, că nu voia să mă ajute să mă duc să-mi iau droguri, că eu aveam banii şi ai mei nu mă mai lăsau să ies fără cineva din casă. Şi trebuia să ies cu nevastă-mea. Şi nevastă-mea ştia că… am lăsat-o de câteva ori la bunică-mea cu copilul: am lăsat‑o şi-n maşină, odată, să-mi iau droguri. I-am zis: „Stai, că mă duc până aici, să-mi iau ceva!” Şi pac! Am dispărut şi am intrat în casă la ţigani şi m-am drogat. Îţi ia minţile, ştii cum? E boală, sincer îţi spun! Şi asta mă enervează, că societatea îi stigma­ti­zează, când, de fapt, ei sunt ca orice beţivi.

Care-i diferenţa,? Spune-mi şi mie! Ştii genul ăsta de om, de român din ăsta, de gospodar, care stă, mai ia un ciocănel şi e toată ziua ameţit – şi un drogat?! Ăla, frate, e bolnav! Mi-a spus şi părintele. Nu a zis: „Blestemaţi să fie!”, dar a zis: „Să nu le dea Dumnezeu oamenilor care-i judecă pe drogaţi un copil drogat, să-şi dea seama atunci că de fapt e ca o boală! Şi că de fapt tu nu mai eşti tu!” Tu nu mai eşti tu! Tu nu mai eşti tu, pur şi simplu! Te conduce drogul, aia e, o boală pur şi simplu, care trebuie tratată… Şi nu trebuie judecat cu nimic un drogat, sincer! Şi de asta vreau să nu mai cad niciodată şi vreau să mă lupt şi vreau să fac ceva pentru ei. Pentru că e o boală, frate, şi nu trebuie stigmatizaţi aşa, nu! E o chestie foarte… şi, îţi dai seama? Şi copiii noştri pot să cadă în chestia asta, îţi dai seama? Când mă gândesc la asta…

Comparativ cu cel mai mare extaz de la drog, care a fost senzaţia mai intensă pe care ai cunoscut-o în viaţa ta?

Au fost trei, când am ieşit de la spovedanie, rugăciunea şi atunci când am citit la strană şi când am bătut toaca şi când am bătut clopotul. Astea …

Au fost mai intense decât senzaţia de la drog?

Da, da! au fost… intense e puţin spus.

Ce înseamnă pentru tine rugăciunea?

Rugăciunea pentru mine este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

Comparând-o cu drogul?

Nu există comparaţie, adică drogul este doar ceva demonic, rugăciunea e ceva dumnezeiesc. Nici nu se compară! Rugăciunea, momentul ăla în care am zburat după ce am ieşit de la spovedanie.

Ce anume te-a impresionat când ai bătut clopotul?

La părintele Ioan, a bătut Tudor toaca şi eu am bătut clopotul şi, după aia, când mai mă duceam, când a fost sfinţirea bisericii la părintele Ioan şi se făcea Liturghie în fiecare zi, şi mai mă duceam şi eu când mai puteam, şi cântam acolo … Ţin minte că nu prea era nimeni dimineaţă, că erau oamenii la muncă, şi stăteam eu cu Tudor şi citeam şi cântam – şi părintele ne ajuta la slujbă – şi mai era şi un cântăreţ.

Ce înseamnă pentru tine spovedania?

E foarte greu să răspund. Înseamnă o declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu către mine şi invers.

Şi nu ţi-era ruşine să te duci iar la spovedanie şi să zici iar că te-ai drogat, iar că…

Uneori mi-era ruşine. Uneori, gândindu-mă la parabola fiului risipitor, care mă făcea uneori să plâng, sincer, şi-mi aduceam aminte de scena din filmul lui Franco Zefirelli, când povesteşte Iisus şi începe Petru să plângă şi‑l ia în braţe pe Matei, care a fost vameş, şi-n acelaşi timp… îl vedeam atunci pe tatăl meu şi interpuneam aşa, toate trei scenele astea: scena din film, după aia îl vedeam pe taică-meu cu părul alb şi plin de toate nenorocirile pe care i le-am făcut eu, plângând – că l-am văzut odată pe taică-meu plângând – şi după aia mi se muia inima şi nu mai mi-era ruşine de spovedanie, adică să mă duc la Hristos aşa, cu braţele deschise, orice s-ar întâmpla. Parcă mă duceam la taică-meu când mă duceam la Hristos.

Bine, poate nu e bine când zic aşa, dar mă duc la Dumnezeu ca la un tată – şi la părintele la fel. Parcă Hristos e-n părintele meu duhovnic şi părintele duhovnic e lângă Hristos. Adică, parcă văd că Hristos e-n inima părintelui meu duhovnic şi e şi de faţă şi parcă-mi deschide braţele… Că părintele meu duhovnic, când vine acolo, mă ia-n braţe şi mă pupă. Şi exact aşa e, e ca o declaraţie de dragoste şi… cât de frumos a fost când tatăl a spus că numai că l-a văzut că vine pe cale pe fiul risipitor şi a strigat: „Tăiaţi viţelul cel gras!” Şi asta tot timpul îmi pune un nod în gât şi parcă-mi vine să plâng… „Ce dovadă mai frumoasă vrei, omule, că tot ce am e al tău? Şi acum nu mai sunteţi robi, că v-am făcut cunoscut tot… acum sunteţi prietenii Mei! Nu vă mai numesc robi, că robul nu ştie ce face stăpânul, vă numesc prieteni. Şi ce e mai frumos decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenul lui?”

Şi toate astea aşa combinate, toate parabolele care zboară aşa, una împrejurul celeilalte şi se intercalau şi cu imaginea din film şi cu imaginea tatălui meu… Toate astea mă propulsau către spovedanie şi mă duceam acolo cu inima împăcată. Uneori mă duceam, într-adevăr, cu inima grea, că nu tot timpul reuşeam să-mi aduc imaginile astea în minte.

Sunt mulţi care păcătuiesc, mult mai puţin decât tine, dar care se ruşinează să meargă la spovedanie. E ruşine să spovedească păcatele pe care nu s-au ruşinat să le facă. Şi, astfel, stând departe de spovedanie, stau departe de iertarea păcatelor lor…

Ce să mai? Spovedania e raiul pe pământ, sau o pregustare a raiului, ce mai! Care sper că aşa e, adică sper că e o pregustare a raiului…

Să le dea Dumnezeu puterea tuturor celor care trăiesc în păcate, fie că se droghează, că desfrânează sau că fac alte rele, să aibă puterea de a ajunge la scaunul spovedaniei. Să aibă puterea de a înţelege că, prin spovedanie, pot începe o viaţă nouă. Aşa cum ai înţeles şi tu…

Numele acesta, ca aproape toate numele proprii din text, au fost schimbate, la rugămintea celui intervievat. DJ-ul la care face referire este într-adevăr celebru astăzi…

„În toamna anului 2006, în urma unui apel făcut de către reprezentanţii cultului greco-catolic (apel făcut într-o biserică ortodoxă şi cu acordul preoţilor ortodocşi), am ales, convinsă că e bine, să particip şi eu la programul de rugăciune «Perpetua Adorare». Nu îmi suna chiar bine, dar mă atrăgea faptul că în mijlocul unui oraş se poate face un program de rugăciune neîntreruptă (ca la unele mănăstiri). De altfel mă gândeam că eu mă voi ruga cum ştiu eu şi că nu are importanţă unde fac rugăciunea.

Am luat legătura cu coordonatoarea de program şi i-am transmis ora la care pot veni. În ziua respectivă am căutat locaţia cu câteva ore mai devreme, pentru a fi sigură că nu voi încurca tocmai eu un program atât de important. Pe strada respectivă (care de altfel este destul de scurtă) nu găseam nicio biserică. Mai mult decât atât, nici persoanele întrebate nu ştiau să fie o biserică pe acea stradă. Am plecat acasă, am sunat coordonatoarea şi am rugat-o să îmi dea adresa din nou, crezând că undeva este o greşeală. Am primit aceeaşi adresă, aşa că mi-am programat să ajung cu ceva timp mai înainte de ora aleasă pentru rugăciune.

Nici de data aceasta nu am reuşit să găsesc locul. Îmi era ciudă şi mă simţeam prost, dar a trebuit să sun din nou şi să spun că nu ştiu să ajung. Înţelegătoare, coordonatoarea mi-a spus că pot veni în ziua următoare la aceeaşi oră. Deja eram intrigată. Nu mi se mai întâmplase să caut vreo adresă şi să nu o găsesc. A doua zi povestea s-a repetat – tot nu am găsit biserica greco-catolică…

Mi-am dat seama că apăream ca neserioasă şi nu puteam să fac nimic, aşa că am hotărât să renunţ. Am anunţat că nu mai vin. După ce am renunţat să mă implic în acel program de rugăciune, s-a întâmplat să ajung din nou pe strada respectivă cu alte treburi. Şi… am văzut că biserica există şi că mă învârtisem de mai multe ori în jurul ei fără să o văd.

Atunci am înţeles că ceea ce crezusem eu că este bine de fapt nu Îi era bineplăcut lui Dumnezeu. Şi m-am bucurat că nu am fost lăsată să greşesc…”

Mărturia de mai sus mi-a fost trimisă de o tânără, pe nume Simona, din Timişoara. Unii cititori ar putea spune că nu i s-a întâmplat nimic minunat atunci, că pur şi simplu ea nu a căutat biserica greco-catolică cu atenţie…

Interviul care urmează însă, luat părintelui Gregory Horton, parohul bisericii Sfântul Ioan Botezătorul din Post Falls, Idaho, Statele Unite ale Americii, va prezenta o întâmplare similară. Să fie oare o coincidenţă?…

***

Părinte Gregory, vă rog să ne vorbiţi puţin despre convertirea dumneavoastră la ortodoxie. Dar, mai întâi, spuneţi-ne când şi unde v-aţi născut?

M-am născut în comunitatea romano-catolică din New Jersey, Statele Unite ale Americii, în anul 1960. M-am născut într-o familie romano-catolică şi toată viaţa mea am urmat educaţia şi învăţământul catolic. Familia mea era romano-catolică, iar părinţii mei erau uneori foarte stricţi, dar nu întotdeauna. Eu eram primul băiat şi dintotdeauna familia mea a considerat că voi fi preot; romano-catolic, desigur. Pur şi simplu era de la sine înţeles.

A fost alegerea dumneavoastră?

Desigur! Îmi plăcea foarte mult munca de misiune. Veneau la noi la şcoală misionarii (desigur, încă din clasa întâi m-am înscris la şcoala romano-catolică) şi eu eram întotdeauna foarte entuziasmat, îi urmăream cu ochii măriţi şi îmi ziceam: „Uuau, ce aş dori să devin şi eu misionar!”

După ce am absolvit liceul m-am înscris la Colegiul Saint Vicent din Latrobe, Pennsylvania de Vest. Era o şcoală benedictină imensă, care avea în cadrul complexului universitar o mănăstire şi un seminar. La mănăstire vieţuiau cred că 200-300 de călugări romano-catolici.

Pentru mine totul era, ca să zic aşa, „stabilit”: urma să studiez muzica… Practic trebuia să urmez cursurile de muzică ale colegiului, iar după absolvire să urmez seminarul de muzică, să îmi dau examenele la muzică şi în final să devin poate profesor de muzică… Totul era dinainte plănuit în mintea mea.

Şi acesta este momentul în care, ajuns fiind la facultate, în faţa mea s-a aflat deodată o nouă perspectivă, care îmi deschidea mintea; era şocant. Deoarece am avut câteva probleme… În primul rând aveam anumite probleme teologice. Nu ajunsesem să pun vreodată sub semnul întrebării teologia Bisericii Romano-Catolice, până când nu am ajuns să o studiez în profunzime. Probleme precum „papalitatea”, şi anume, cum poate un om să conducă întreaga Biserică şi să fie vicarul lui Dumnezeu pe pământ, acest lucru era o întrebare pentru mine. Apoi alte învăţături mai „mărunte”, precum ar fi căsătoria preoţilor. Am aflat că în biserica timpurie preoţii se căsătoreau, sau aveau opţiunea de a se căsători sau a rămâne celibatari. Mi-am zis: „hm, şi apostolii erau căsătoriţi”, ceea ce era amuzant să zic aşa, pentru că pe noi ne obligau la celibat. Aşa că începeau să mă frământe şi alte întrebări teologice, care îmi răsăreau în minte şi mă îndemnau să le studiez în profunzime.

În al doilea rând, există o criză morală, de fapt o criză de moralitate. Am descoperit că în cadrul mănăstirii şi a seminarului romano-catolic aveau loc nişte manifestări de comportament „neconforme moralei”, ca să zic aşa. Iar în Statele Unite ştiţi cum este, lucrurile devin cunoscute foarte repede, orice poate apărea imediat în ziare, au loc scandaluri publice etc…ceva teribil.

Am şi eu o poveste dar aş prefera să fiu discret, să nu o spun. Dar m-a afectat foarte profund când am fost în facultate, era legată de preoţii romano-catolici.

Faptele lor v-au pus pe gânduri?

Nu, faptele lor mai degrabă m-au afectat. Ştiţi, ceva mi s-a întâmplat, practic cineva a încercat să îmi facă ceva. Pentru mine totul era foarte scandalos. Cum poate asta să se întâmple, cum se poate, şi în Biserică?! Am început să mă îndepărtez un pic de Biserică… de Biserica Romano-Catolică. Iar la acel moment urmam cursurile colegiului de fete. Practic erau două şcoli: una pentru băieţi şi una pentru fete, iar şcoala de muzică era în cadrul colegiului de fete. Şi când eram eu acolo am descoperit o frumoasă fată şi, mă înţelegi, pentru prima oară în viaţa mea mi-am permis să mă gândesc că poate totuşi m-aş căsători în loc să devin preot. Am făcut cunoştinţă cu fata respectivă şi ne-am întâlnit apoi de multe ori, dar niciodată nu i-am mărturisit că aş fi avut de gând să mă fac preot.

Aşa au trecut trei luni, iar după ce au trecut cele trei luni i-am spus. Şi ea a reacţionat: „Cum? Vrei să devii preot?”, pur şi simplu asta a dărâmat-o. Pentru că trebuie să înţelegeţi întreaga psihologie asociată romano-catolicismului: dacă vrei să devii preot, nicio femeie nu se poate apropia de tine. Aici nu e vorba de competiţia cu o altă femeie, ci de competiţia cu Dumnezeu Însuşi. Aşa că ea mi-a spus: „Eu nu vreau să Îi fac concurenţă lui Dumnezeu” Şi atunci eu i-am răspuns: „Da, dar eu am devenit acum foarte confuz şi nu sunt sigur dacă vreau cu adevărat să devin preot sau nu, deci te rog să porneşti pe acest drum al căutării cu mine. Ştiu că e ceva foarte foarte mult ceea ce te rog”. Şi ea a fost de acord.

Aşa că timp de trei ani s-a luptat şi ne-am luptat împreună: într-o săptămână mă hotăram să devin preot, în altă săptămână mă decideam să mă căsătoresc, apoi iar mă hotăram să devin preot, şi totul era foarte derutant pentru ea. Dar cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că nu e obligatoriu ca lucrurile să se întâmple aşa după cum mi-am dorit din copilărie, cum că ar trebui să devin automat preot doar pentru că asta era plănuit deja.

Am absolvit cursurile universităţii, dar încă eram nedecis. Aşa că am urmat serviciul militar divizia de muzică, eram în formaţia de muzică a aviaţiei Statelor Unite.

Încercam să îmi limpezesc mintea şi să Îl întreb pe Dumnezeu: „Ce vrei, Doamne, de la mine?”. Credeam că Dumnezeu întotdeauna Şi-a dorit să devin preot, dar de fapt acum exista această fată în viaţa mea, pe de altă parte mai era şi un scandal în Biserică, deci ce se întâmplă?! Cât am fost plecat, am ajuns să îmi dau seama că da, Dumnezeu a adus această femeie în viaţa mea, şi dacă puneam cap la cap toate aceste lucruri şi îmi cercetam inima, gândul îmi spunea să mă căsătoresc. Că este voia lui Dumnezeu cu mine să mă căsătoresc.

Aşa că am efectuat stagiul militar, iar în anul următor ea a absolvit facultatea. Dimineaţa ea a avut ceremonia de absolvire, iar după-amiază eram deja căsătoriţi la capela Universităţii. A fost o slujbă frumoasă şi eu aveam sentimentul că fac ceea ce trebuie, că această căsătorie este încununarea unei mari binecuvântări.

Dar următoarea criză prin care aveam să trec era: „Şi acum? Ce o să fac mai departe? Să nu mai slujesc eu Bisericii… Înţelegeţi?”

După nuntă ne-am angajat, am avut diferite servicii, am călătorit prin ţară în lung şi-n lat lucrând în domeniul turistic, adică în restaurante din diverse staţiuni etc. Aşa am ajuns noi în Miami Florida. Iar când ne gândim la Statele Unite, ştim că Miami Florida, mai exact Miami Beach, este un important centru al comunităţii evreieşti. Evreii merg acolo şi au propriile lor staţiuni şi plaje unde rămân pe toată durata iernii. Ne-am angajat şi noi într-un hotel evreiesc cosher, unde lucram şapte zile pe săptămână, în fiecare zi luam micul dejun şi cina la ei. Nu se punea problema de creştinism, desigur. Am încercat să stau de vorbă cu nişte rabini, dar făceau glume despre creştinism, îl luau în batjocură…înţelegeţi. Mi-am zis: „E groaznic!”…

Dar criza m-a lovit cu adevărat chiar de Crăciun, de Naşterea Domnului. Asta se întâmpla în 1983. Soţia mea a plecat la biserică, pentru slujbă, iar eu am rămas acasă foarte bolnav, făcusem intoxicaţie alimentară. Dar oricum nu mai îmi plăcea să merg la biserică, mă simţeam aşa de departe de Biserică! Eram tulburat.

Soţia mea s-a întors de la biserică cu lacrimi în ochi, şi şi-a lovit palma de masă (ea povesteşte altfel scena aceasta, dar eu v-o povestesc în felul meu) şi mi-a spus: „Nu îmi pasă ce facem, unde vom lucra, dacă vom fi bogaţi sau nu pe acest pământ, dar înainte noi eram amândoi nişte persoane spirituale şi de fapt acest lucru ne-a atras unul spre altul de la început. Iar între timp ne-am îndepărtat de Biserică!”. Şi a continuat: „Da, trebuie să ne recâştigăm spiritualitatea şi inima, avem un mare gol chiar în centrul vieţii noastre…” Şi am răspuns: „OK, sunt de acord, dar un lucru îţi spun, nu mai poate fi vorba de Biserica Romano-Catolică. Este mult prea străină pentru mine acum, învăţăturile ei pur şi simplu… le-am pierdut”. Adică nu mai aveam niciun fel de respect pentru învăţăturile ei sau pentru comportamentul din cadrul Bisericii. Iar calea mea nu o mai putea constitui în niciun caz Biserica Romano-Catolică.

Aşa că am mers la bibliotecă – în Miami, Florida de Sud. Soţia mea este, cum să spun, foarte studioasă, foarte receptivă, ştie o mulţime de lucruri, aşa că mi-a spus: „Hai să nu citim scrierile de propagandă ale nimănui, să nu studiem «materialele publicitare» ale nici unei Biserici. Hai să căutăm într-o enciclopedie!” Aşa că am studiat enciclopedia religiilor (creştine, desigur). Citeam despre fiecare religie în parte şi la fiecare ziceam: „Asta nu e bună, nici asta…” „Protestantismul? A, nu, nu e bun de loc.” „Anglicanismul? Of, groaznic!” „Prezbiterienii? Aoleo!” Nimic nu era convingător.

Iar apoi, bum! – am ajuns la pagina unde scria despre religia ortodoxă, aşa cum o numeau ei, „Biserica Ortodoxă răsăriteană”. Iar eu mă gândeam: da, parcă am mai auzit de ea… Îmi aminteam foarte vag că parcă cu mulţi ani în urmă mama îmi spusese câte ceva despre ea, dar pe atunci eram doar un băieţel. Ne-a zis că Biserica cea mai apropiată de a noastră este Biserica Ortodoxă Rusă, ceva de genul acesta. Dar asta e tot ce ştiam despre această religie. Aşa că am parcurs paginile enciclopediei religiilor care vorbeau despre Ortodoxie şi am exclamat: „Uau? Credem tot! Credem tot ceea ce este scris în aceste pagini!” Şi, cu cât parcurgeam paginile, cu atât deveneam mai entuziasmaţi şi la sfârşit am spus: „Credem toate acestea mai mult decât orice despre romano-catolicism! Aceasta este Biserica căreia vrei să-i aparţinem!”.

Deci am luat această decizie. Totuşi, a fi romano-catolic implică mai multe… Aveam o familie, părinţii mei erau romano-catolici, părinţii soţiei mele erau romano-catolici, şi acest lucru era o problemă. Sau ar fi putut reprezenta o problemă. Aşa că am zis: „Poate ar fi mai bine să studiem cu atenţie mai degrabă Biserica Greco-Catolică, adică Biserica Catolică Bizantină. Şi astfel putem rămâne în Biserica Romano-Catolică, nu trebuie să o părăsim…” Înţelegeţi… Eu şi ideile mele geniale… Vă voi povesti şi ce s-a întâmplat după aceea. Am sunat un preot catolic-bizantin care mi-a spus: „Sigur, vino la noi!”, şi ne-a spus şi cum să ajungem la parohia lui.

Aşa că ne-am suit în maşină şi am plecat din Miami, urmând cu exactitate instrucţiunile lui. Într-un final am ajuns la un câmp complet gol, unde nu am văzut nimic altceva decât acel teren gol, doar atât, nicio construcţie. Aşa că am zis: „Poate că am luat-o pe un drum greşit la un moment dat…” Aşa că ne-am întors acasă şi i-am dat telefon încă o dată preotului. Mi-a mai explicat din nou cum să ajung şi ne-a încurajat să mai încercăm o dată să ajungem la el etc… Aşa că am mai mers încă o dată, dar acelaşi lucru s-a întâmplat: am găsit un teren complet gol!!! Am încercat de trei ori să ajungem, iar a treia oară stăteam în faţa aceluiaşi spaţiu complet gol şi soţia mea mi-a spus: „Ştii ceva, este o biserică aici, dar Dumnezeu ne pune un văl peste ochi. Pentru că Dumnezeu nu vrea ca noi să ajungem la această biserică… Hai să încetăm cu ideile astea măreţe, hai să dăm telefon la biserica ortodoxă!” Am zis: „Bine”.

Vreţi să spuneţi că acolo era localizată biserica greco-catolică? Adică eraţi în faţa ei şi totuşi nu aţi văzut-o?

Cred că da. Numai Dumnezeu ştie… Slavă Domnului că nu am văzut-o! Pentru că noi ne-am cam speriat puţin atunci, cum că din nou nu facem voia lui Dumnezeu… Aşa că am zis: „Hai să dăm telefon la biserica ortodoxă, repede!”

Am ajuns acasă şi… vedeţi dumneavoastră, în America există biserici ortodoxe greceşti, ruse, sârbeşti… Am sunat mai întâi la biserica ortodoxă grecească. Pentru că era o catedrală imensă, pe care de fapt o mai văzusem înainte de pe stradă. L-am sunat pe preotul grec şi acesta nu vorbea o engleză prea bună. Am început să îi explic, să vorbesc cu el în engleză, dar mi-a închis. Mi-a închis telefonul pentru că nu înţelegea ce spun. E lucru care se întâmplă în America cam des, în special în oraşele mai mari.

Nu înţelesese ce i-aţi spus?

Nu înţelegea limba…

Sau nu dorea să vă ajute?

Nu cred, pur şi simplu nu înţelegea, avea dificultăţi în a vorbi limba engleză… Dar după aceea am fost complet debusolat. Îi spuneam soţiei mele: „Poate că trebuie să fii grec sau rus sau român sau sârb pentru a deveni ortodox!”

Ne-am uitat în „Golden pages”, o carte de telefon din America, să vedem lista cu numere de telefon. Şi am văzut un anunţ în care scria: „Catedrala Iisus Hristos Mântuitorul (era vorba despre Biserica Ortodoxă Rusă din America, care devenise independentă) este deschisă tuturor, indiferent de naţie”. Şi am zis atunci: „Asta este pentru noi, e deschisă oamenilor de orice naţie”. Aşa că am sunat la părintele George (veşnică să îi fie pomenirea, că nu mai este acum printre noi) şi acesta ne-a spus: „Veniţi încoace!”.

Aşa că ne-am suit în maşină, iar de data aceasta am reuşit din prima să ajungem la biserică şi totul a fost perfect. Părintele ne-a dus la librărie şi ne-a dăruit foarte multe cărţi ca să citim. Ne-a vorbit şi despre istoria Bisericii şi ne-a spus: „Vreau să veniţi la fiecare slujbă religioasă”. Noi eram foarte însetaţi după aşa ceva.

În vremea aceea încă mai lucram la acel hotel evreiesc cosher. Dar în fiecare dimineaţă mergeam la biserică, la denii, pe vremea aceea era Postul Mare. Câteodată mai mergeam la biserică şi seara. Dar în fiecare dimineaţă, după micul dejun, alergam la biserică pentru slujbă. După un timp ne obişnuisem să mergem şi în fiecare seară după ce ieşeam de la serviciu, mergeam cât de des puteam – fără să ne săturăm. Iar părintele ne-a acceptat drept catehumeni şi a început să ne înveţe predaniile Bisericii, iar după o vreme ne-a adus oficial în Biserică.

Perioada de catehumenat este foarte importantă. O intrare în Biserică făcută în pripă, fără o pregătire duhovnicească, poate avea consecinţe negative. E vorba de trecerea de la erezie la adevăr, de la întuneric la lumină… E trist că această perioadă de catehumenat pentru cei care se convertesc de la alte confesiuni, de la alte credinţe sau chiar de la ateism în unele biserici ortodoxe e tratată cu superficialitate. De asta sunt cazuri de catehumeni care s-au convertit de la ateism şi care, nu la multă vreme după botezul lor, părăsesc credinţa creştină…

Ce era interesant, părintele George nu avea soţie, era celibatar. Erau de fapt doi preoţi şi nici cel de-al doilea nu era căsătorit. Iar eu nu ştiam, dar parcă îmi aminteam că preoţii ortodocşi se pot căsători.

Într-o zi lucram în librărie şi un preot a intrat la un moment în magazin împreună cu o femeie şi cu câţiva copii, aşa că l-am întrebat uimit: „Sunteţi ortodox?”. „Da, sunt ortodox”, mi-a răspuns. Atunci eu l-am întrebat: „Sunteţi preot?”. A zis că da. Atunci am exclamat: „Mă iertaţi părinte, dânsa este soţia dumneavoastră?”. „Da”, mi-a răspuns, „ea e soţia mea, iar aceştia sunt copiii…” Avea patru copii… Am zis: „Uuau! Preoţii ortodocşi se pot căsători!?” A zis: „Sigur că da, bine ai venit în Biserică!”. I-am mărturisit apoi soţiei mele: „Înţelegi, este ceva în interiorul meu care murise şi simt că acest ceva a renăscut, dar într-un mod cu totul nou, într-un fel mai viu, într-un fel de parcă am luat foc pentru că eu cred în această Biserică, în adevărul acestei Biserici, că aceasta este Biserica pe care Iisus Hristos a întemeiat-o dintru început pentru apostoli şi a dăruit-o sfinţilor”.

Apoi l-am căutat pe părintele meu şi l-am întrebat dacă nu există şi o şcoală teologică în zonă. Mi-a răspuns: „Da, avem două seminarii”, şi mi-a recomandat două şcoli ruseşti: Sfântul Vladimir din New York şi Sfântul Tihon din Pennsylvania. În cele din urmă am urmat cursurile seminarului Sfântul Tihon, pentru că era într-o zonă rurală, cu ferme superbe şi o mănăstire…iar soţiei mele îi plac mult zonele rurale şi era foarte bine pentru noi să fim în apropierea unei mănăstiri.

Am urmat cursurile seminarului Sfântul Tihon timp de patru ani, incluzând anul de Masterat în Teologie. Pentru că tot eram acolo am profitat de ocazie să frecventez şi cursurile Universităţii locale, unde mi-am obţinut şi masteratul în muzică bisericească. Mi-am luat două diplome: de masterat în Teologie şi Muzică bisericească. În ultimul an de seminar am fost hirotonit diacon şi m-am reîntors în Miami pentru a sluji în biserica în care fusesem primit prima oară… Simţeam că le datorez timp din viaţa mea… Aşa că am petrecut acolo un an – timp în care l-am însoţit pe episcop în călătoriile sale. Era un episcop misionar, se numea Dimitrie, care păstorea zona de sud a Bisericii Ortodoxe din America. Episcopia sa era uriaşă, cuprindea 14 state: din Texas către Florida şi din Virginia către Florida, e un teritoriu imens. Eu mergeam cu el peste tot, a fost un an minunat.

La finalul acelui an simţeam că este timpul să fiu hirotonit preot, şi am făcut cerere către mai mulţi episcopi. Episcopul care m-a hirotonit diacon era în acelaşi timp episcopul Seminarului teologic din Penssylvania, numele său era Gherman. Între timp devenise mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ruse din America. Mitropolitul Gherman m-a sunat şi mi-a spus: „Da, te voi hirotoni preot şi am şi o parohie pentru tine în Pennsylvania”. Acest lucru se întâmpla cu 18 ani în urmă… Aşa că m-a hirotonit preot, mi-a oferit o parohie în Pennsylvania, în care am stat timp de şapte ani. A fost prima mea parohie. În timpul acesta eu şi cu preoteasa mea am avut patru copii.

Apoi am început să simţim foarte acută nevoia să înfiinţăm o nouă parohie, pe care să o luăm de la zero, într-o zonă de misiune. Pentru că teritoriul Statelor Unite este astfel alcătuit că dacă te uiţi pe hartă sunt zone întinse unde nu a auzit nimeni de Biserica Ortodoxă. Nici nu au aşa ceva şi nici nu au auzit de ea. Foarte mulţi oameni din America nu au auzit de Biserica Ortodoxă, habar n-au ce este aceea. Când le spui că eşti ortodox ei zic: „O, eşti evreu!”.

Există – în mod incorect, termenul de ortodocşi musulmani, evrei…

Da, da’ ei n-au auzit niciodată de creştin ortodocşi… Trebuie să le spui că e vorba despre Ortodoxia Creştină, cum sunt ortodocşii greci, ruşi…

Iniţial termenul de „ortodox” a fost creştin…

Da, aşa e, dar ei cred că este vorba despre o religie răsăriteană mai exotică, cum ar fi hinduismul sau ceva de genul acesta… Este nevoie de multă educaţie în acest sens. Aşa că noi am făcut o cerere la episcopie şi în cele din urmă ni s-a aprobat să începem o nouă misiune în Idaho.

Idaho nu prea are biserici ortodoxe, este doar una în nord. Trebuie să călătoreşti şase ore pentru a ajunge la această cea mai apropiată biserică în Idaho. Dar pentru a ne muta trebuia să transferăm jurisdicţia arhidiocezei antiohiene. După ce am făcut asta, mitropolitul Philip mi-a acceptat cererea şi mi-a spus: „Ai binecuvântarea mea de a înfiinţa o nouă parohie în Idaho de Nord”. Şi am început o nouă parohie cu douăzeci de oameni. Cu douăzeci, doar atât.

Erau ortodocşi toţi?

Da, erau câţiva greci, câţiva ruşi, erau şi libanezi, un amestec de naţii… Dar în America sunt obligaţi să fie împreună, nu poţi să zici că ai o biserică numai pentru greci, pentru că atunci vei avea să zicem doar doi enoriaşi. Deci trebuiau să fie împreună, ceea ce este un lucru bun…şi cred că acesta este viitorul şi în ţările occidentale.

Trebuie să spargem aceste bariere etnice între greci şi ruşi şi să ne bucurăm de toate limbile şi tradiţiile. Şi să ajungem la aşa o stare, cum să mă exprim, ca toată lumea să se simtă bine aşa.

Dar să vă povestesc mai departe. Am început cu aceşti câţiva oameni, într-o clădire de birouri practic. Eram la etajul doi al acestei clădiri de birouri şi trebuia să dăm jos icoanele şi iconostasul în fiecare săptămână, fără excepţie, pentru că după week-end redevenea din nou birou…

Într-un final am reuşit să găsim un birou în care să rămânem permanent, şi astfel să pot sluji mai mult. Pentru că până atunci slujeam şi acasă, îmi făcusem un fel de capelă la subsol unde ţineam de exemplu vecernia, utrenia…

Asta era tot ce puteam să fac; aşa că până la urmă am găsit o bucată de pământ, cam cinci acri pe care am cumpărat-o.

Apoi cineva, o persoană tare frumoasă sufleteşte din parohia mea, m-a întrebat: „De ce este nevoie pentru a construi o biserică pe acest teren?”. Şi i-am răspuns: „Ei bine, de bani. E nevoie doar de nişte bani…”, aşa că persoana respectivă mi-a spus: „Aş vrea să dau un împrumut bisericii, fără dobândă, pe douăzeci de ani”. Şi persoana şi-a golit complet contul de economii pentru pensie, suma se ridica la 120.000 de dolari, ceva de genul acesta. Aceşti bani i-a dat bisericii, m-a rugat doar să îi dăm înapoi câte puţin în fiecare an, să pună din bani la loc pentru a se îngriji de familie. Aşa că am zis: „Ce bine, hai să construim!”. Şi am construit biserica. Am construit la început o clădire mai mică, iar apoi am mai cumpărat trei acri lipiţi de terenul nostru. Apoi am mai dobândit o casă în imediata vecinătate: o doamnă care locuia în oraş, în centru, vroia să se mute cât mai aproape de biserică. Era o femeie cam de şaptezeci de ani, deci mai în vârstă, şi ea o convertită de la anglicanism. I-am spus: „Alice, de ce nu faci următorul lucru. Tot vrei să locuieşti aproape de biserică, de ce nu îţi vinzi casa, dai apoi banii bisericii, noi vom cumpăra casa aceasta şi vei putea locui în ea până la sfârşitul vieţii. Iar apoi va rămâne bisericii”. Mi-a răspuns: „Da!”. Aşa că în prezent avem 13 acri[1] de pământ, o proprietate imensă, avem un cimitir în spatele bisericii, iar acest lucru este foarte important în America, pentru că cimitirele publice nu respectă tradiţia noastră, începând de la pietrele de mormânt şi aşa mai departe..

Mormintele nu au cruci…

Da. Slavă Domnului, avem un cimitir ortodox, deja sunt şase trupuri îngropate acolo. După opt ani de când am început misiunea am ajuns să fim două sute de oameni, şi am împărţit biserica. O sută de oameni au înfiinţat o parohie nouă, în statul Washington, de partea cealaltă a graniţei dintre state, iar o sută de oameni au rămas în parohia noastră. Aşa că slujeam sâmbăta în prima parohie, apoi duminica în parohia mea, după care iar mă întorceam la prima şi tot aşa am încercat să am grijă de două parohii timp de un an până când am reuşit totuşi să mai aducem un preot. În cele din urmă am adus un părinte din alt stat şi el a preluat parohia nou înfiinţată. Eu am rămas în biserica mea, care se numeşte Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, din Post Falls, Idaho. Acum am ajuns să fim cam o sută cincizeci de oameni, a crescut numărul din nou, iar episcopul Iosif de Los Angeles îmi spune: „Vreau să începi să clădeşti noi biserici…” Aşa că, să ne ajute Dumnezeu, vom încerca să clădim biserici noi. Asta este osteneala noastră acum…

***

După încheierea interviului, l-am rugat pe părintele Gregory să îmi povestească încă o dată minunea cu biserica greco-catolică pe care, din rânduiala lui Dumnezeu, nu a văzut-o nici el, nici soţia lui. Parcă nu îmi venea să cred… Am fost foarte impresionat de cele auzite…

Cei slabi în credinţă vor spune: „Poate că părintele a rătăcit drumul de fiecare dată.” Dar cei tari în credinţă vor înţelege că Dumnezeu a făcut această minune pentru a arăta, încă o dată, Adevărul Ortodoxiei…

(Interviul luat părintelui Gregory de Danion Vasile a fost tradus de Violeta Plămădeală. Interviul a fost tipărit  iniţial în volumul Drumul spre Acasă, Editura Egumeniţa, 2009, şi poate fi comandat la adresa de e-mail editura@egumenita.ro)

De curând a apărut la Editura Egumeniţa din Galaţi volumul Drumul spre Acasă… – DUPĂ DROGURI, DESFRÂU, YOGA ŞI ALTE RĂTĂCIRI.

Cartea conţine mărturii ale celor convertiţi la Ortodoxie de la diferite grupări eretice sau ale celor care au părăsit păcatul punând început bun vieţii creştine. În curând vor fi postate pe acest blog toate capitolele cărţii (unele capitole au fost postate încă dinainte de apariţia cărţii). Ataşez deocamdată prefaţă şi încă două mărturii, cea a unui tânăr care se droga şi a unui catolic devenit preot ortodox…

Nefiind un volum de autor, ci un volum cu mulţi autori, nu am considerat că este potrivit să îmi trec numele pe coperta cărţii…

Iată acum introducerea:

Cartea de faţă are un titlu simplu: Drumul spre Acasă… Am ales acest titlu pentru că, după ce am trecut prin mari rătăciri, după prima spovedanie m-am simţit Acasă. Am simţit că Dumnezeu este cu mine, şi eu cu El…

Pentru mine există trei locuri în care mă simt acasă: casa în care locuiesc, împreună cu familia mea. Braţele soţiei mele, fapt pentru care nu m-am săturat să Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit-o. Şi biserica, mai ales biserica…

Da, în biserică mă simt acasă, fie că e vorba de biserica la care merg de obicei, fie că e vorba de o biserica unei mănăstiri, sau o biserică la care asist doar pentru o slujbă.

De fapt, Acasă mă simt lângă Dumnezeu… Nu îi înţeleg pe cei care spun că simt prezenţa lui Dumnezeu doar în biserică. Da, biserica e Casa Domnului, dar inimile noastre trebuie să fie lângă Dumnezeu tot timpul. Nu voi fi ipocrit şi nu voi spune că inima mea e tot timpul lângă Dumnezeu. Am greşelile şi căderile mele… Dar, oricât mi-ar fi de greu, ştiu că lângă Dumnezeu sunt Acasă…

Trăim vremuri de mare confuzie. Oamenii se simt străini, neînţeleşi, părăsiţi, neiubiţi… Nu ştim să Îl căutăm pe Dumnezeu, aceasta e problema… Hristos ne iubeşte, El vrea mântuirea noastră. Biserica este Trupul Lui. În Biserică învăţăm să trăim, să iubim, să ne bucurăm de frumuseţea lumii…

Cartea aceasta se adresează celor care stau departe de Dumnezeu şi de Biserică. Se mai adresează celor care, aflându-se în diferite păcate, găsesc tot felul de motive pentru a nu-şi schimba vieţile. Se mai adresează celor care, din cauza anumitor căderi, simt că nu mai au puterea să se apropie de Biserică – deşi au stat luni sau ani de zile aproape de ea…

Volumul conţine câteva interviuri cu oameni care s-au apropiat de Adevărul Ortodoxiei[1]. Un tânăr care se droga, un altul care practica yoga, altul care a trecut pe la diferite grupări sectante. Apare şi mărturia unui preot ortodox, convertit de la catolicism, Gregory Horton, pe care Dumnezeu l-a ferit printr-o minune să ajungă la greco-catolici…

Am inclus aici şi câteva scrisori sau mesaje de la cititori, primite pe e-mail sau postate pe blog-ul meu. M-am bucurat foarte mult să văd – atunci când au fost postate pe blog – ecourile acestor mărturii sincere de luptă cu păcatul – fie că e vorba de desfrâu, de droguri sau de alte căderi.

Volumul se încheie cu textul unei conferinţe pe care am ţinut-o la Alba Iulia – „Despre convertire şi convertiţi”. De obicei, prin convertire se înţelege trecerea de la o credinţă rătăcită (fie că e vorba de yoga, catolicism, radiestezie, spiritism etc) la credinţa ortodoxă. Se vorbeşte însă foarte puţin despre convertirea ateilor sau a agnosticilor care au primit botezul în copilărie, dar au trăit departe de Biserică. E nevoie de o reîncreştinare a celor care sunt creştini cu numele, necredincioşi cu faptele.

Cred că fiecare întâlnire cu Dumnezeu descrisă în această carte poate fi un prilej pentru a pune început bun mântuirii. Mărturiile care urmează conţin efectiv pagini de spovedanie… Spovedanii ale oamenilor care simt că, după întâlnirea cu Dumnezeu, au ajuns acasă.

O fată, pe nume Valeria, scria un comentariu pe blog-ul meu: „Nu am nimic spectaculos de mărturisit, decât că am fost botezată în credinţa ortodoxă, am fost dusă de părinţi de mică la biserică, îmi plăceau mai ales predicile. În postul Sfintei Marii, preotul din satul bunicilor mei citea în fiecare seară Paraclisul Maicii Domnului, după care făcea o oră de religie special pentru copii. Acolo am învăţat despre poveştile Vechiului Testament.

Mai târziu, am continuat să merg la biserică mai mult când eram la ţară. După ce a murit bunica, am mers din ce în ce mai rar. Am început să descopăr teoriile evoluţioniste, pe urmă nihilismul şi alte filosofii smintitoare. Eram deja mare şi îmi era ruşine de virginitatea mea. După ce am intrat la facultate, părinţii mei s-au mutat la ţară şi eu am rămas singură. Am căutat un prilej să-mi pierd virginitatea şi am reuşit şi m-am simţit foarte goală pe dinăuntru.

Pe urmă, am cunoscut un băiat pe care credeam că îl iubesc şi cu care am trăit o perioadă, dar lucrurile s-au terminat foarte repede şi fără un motiv anume. Pe urmă a venit ceea ce eu am numit iubirea cea mare – un tip care tocmai ieşise dintr-o relaţie şi căruia i se întorsese prietena. Am început o relaţie cu el. El pendula între noi două şi până la urmă am rămas însărcinată şi am făcut avort. S-a ocupat el de costuri. Din acel moment, eu nu am mai fost întreagă. Am început să cochetez cu gânduri de sinucidere. M-am dus să mă spovedesc şi părintele m-a oprit de la împărtăşanie şi am început să fiu furioasă pe Dumnezeu. Am hotărât că nu există. Am tot avut relaţii cu acel bărbat şi când ne despărţeam, îmi găseam alţii.

La un moment dat, am decis să fiu singură. Lucrurile au devenit din ce în ce mai rele la locul de muncă. Şi am hotărât să mă sinucid. Aveam totul pregătit şi mă gândeam că, dacă există Dumnezeu, îmi va da un semn. Eram la o piesă de teatru, după care urma să merg acasă, să-mi urmez planul. Pe când nici nu mă gândeam la o salvare – mă gândeam cu groază la ce urma să fac – m-a sunat o prietenă, care fusese dată afară din casă, să mă întrebe dacă nu poate locui la mine. Atunci mi-am dat seama că mi-o trimisese Dumnezeu.

La locul de muncă s-a rezolvat situaţia. După câteva săptămâni, am mers şi m-am spovedit. M‑am simţit foarte uşurată, liberă. Nu mi-am împlinit canonul decât doi ani mai târziu. În cei doi ani, am căzut din nou în desfrânare. Între timp, am început să merg la biserică destul de rar… mai mult când mergeam la ai mei, la ţară.

Mama s-a rugat neîncetat pentru mine. O prietenă de-a mea, care era fascinată de paranormal, îmi tot povestea întâmplări cu sfinţi. Am început să mergem împreună la biserică. După ce mi-am împlinit canonul, m-am simţit de parcă primeam o cinste foarte mare, care nu mi se cuvenea. Dar era atât de bine, pentru că simţeam că, în sfârşit, mă întorc acasă. Revenisem la ai mei şi cel mai important era că revenisem la Dumnezeu. Pe urmă am început să merg la biserică în fiecare duminică şi să mă spovedesc mai des. Acum mă simt acasă. Prietenul meu s-a întors la mine, dar nu a rezistat mult, pentru că nu crede că soluţia problemelor lui e Dumnezeu.

Ce este important e că de câte ori sunt supărată, Dumnezeu îmi arată că e cu mine şi mă iubeşte. Asta e cea mai importantă iubire. Nu pot exprima prin cuvinte bogăţia de sentimente pe care mi le aduce în fiecare zi, deşi nu merit, că nici măcar nu mă rog cum trebuie. Lângă Dumnezeu totul are sens şi e singurul loc unde putem fi cu adevărat liberi. Şi eu simt că sunt la reanimare…”

Motivul pentru care Valeria şi ceilalţi co-autori ai acestei cărţi şi-au deschis sufletele în faţa voastră este foarte simplu: L-au întâlnit pe Hristos şi s-au bucurat de această întâlnire care le-a schimbat vieţile. E rândul vostru să primiţi sau să respingeţi invitaţia lor de a merge pe acelaşi drum: spre Acasă…

Danion Vasile

PASTRATI VALORILE TRADITIONALE! NU NE UCIDETI VIITORUL!

“Cred in familia formata din barbat si femeie. Cred in valorile familiei. Cred in firescul si decenta ei traditionala. Cred  in dreptul la viata al unui copil din prima clipa a conceptiei. Cred in legea bunului simt. Cred ca suntem prea multi care stam deoparte.

Tu ce crezi?

Vino vineri, 22 mai, ora 17, in fata Ateneului Roman, in Piata George Enescu. Fii alaturi de noi la marsul pentru familie. Fii alaturi de toti cei care aleg sa traiasca in legea firii.”

COMUNICAT DE PRESA

Bucuresti, 18 mai 2009

Mai multe organizatii nonguvernamentale, intre care Federatia Pro-Vita, Alianta Familiilor din Romania si Forul Ortodox Roman organizeaza vineri 22 mai, ora 17, in Piata George Enescu (langa Ateneul Roman) un Mars pentru Familie. Scopul acestuia este de a afirma valorile traditionale ale familiei,  de a trage un semnal de alarma referitor la presiunile tot mai puternice la care sunt supuse familiile si copiii lor, de a spune NU libertinajului, incurajarii avorturilor si propagandei homosexualitatii.

Pentru noi, oamenii, familia si copiii sunt dintotdeauna elemente esentiale ale vietii sociale. Ele confera stabilitate sociala, un sistem de raportare in care ne-am gasit mereu echilibrul si singura posibilitate de a ne continua existenta ca fiinte omenesti.

In ultimii ani insa, sub pretextul unor „valori alternative”, suntem asaltati de tendintele sinucigase ale speciei.

Nu ne recunoastem in ele, nu ne regasim in ele, sunt straine de spiritul romanesc, sunt impotriva firii si militeaza pentru disparitia omenirii. Propaganda impotriva vietii duce la pervertirea deprinderilor, la disolutia reperelor noastre, la anarhie si bezna. Mineriadele avorturilor, ale homosexualilor si ale libertinajului nu planteaza panselute in viata noastra!

Veniti, aveti curaj, militati pentru viata.

E timpul sa proclamam impreuna firescul, normalitatea, viata. E marsul impotriva mortii. E marsul pentru familie. E marsul pentru copii. E marsul pentru nepoti si stranepoti. Pentru ca ei sa apuce sa mai existe…

Va invitam sa participati la un eveniment pentru afirmarea valorilor in care credem, care ne-au facut posibili pana aici si de aici incolo: familia formata din barbat si femeie, familia in firescul ei, familia zamislitoare de copii, dreptul la viata al fiecarui copil, din prima clipa a conceptiei.

Pentru ca suntem prea multi cei care stam deoparte, pentru ca propaganda mortii e din ce in ce mai puternica, va invitam vineri, 22 mai, ora 17:00, in fata Ateneului Roman, din Piata George Enescu sa spunem DA vietii, impreuna!

Organizatori:

* Federatia Organizatiilor Ortodoxe Provita din Romania reuneste asociatiile care promoveaza valorile familiei si dreptul la viata de la conceptie pana la moartea naturala, conform cu invataturile de credinta ortodoxe.

* Alianta Familiilor din Romania este o asociatie civica dedicata promovarii valorilor vietii si familiei conform cu traditiile social-culturale si religioase ale poporului roman.

* Forul Ortodox Roman (F.O.R.), structura federativa fara personalitate juridica, fondata la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentantilor a 60 de organizatii civice cu caracter cultural si social, care au participat la Conferinta Asociatiilor Laicatului Ortodox Roman. F.O.R. este coordonat de liderii organizatiilor: Fundatia „Sfintii Martiri Brancoveni”, Asociatia Pro Vita – Bucuresti, A.R.T.R.I., Asociatia „Christiana” si Asociatia „Rost”.

Persoane de contact:

Claudiu Tarziu

tel. 0740.103.621

Rafael Udriste

tel. 0748.034.951

Atasat acestui anunt va transmitem spotul audio al campaniei.

Amanunte la http://www.protejarea-familiei.com/, http://www.provitabucuresti.ro/

Pentru creştini, cultul Bisericii Ortodoxe este o ade­vărată şcoală. Numai că, în timp ce de multe ori şco­lile obişnuite îi silesc pe elevi să înveţe, slujbele îi în­­vaţă pe creştini să Îl cunoască pe Dumnezeu, să în­ve­ţe să Îl iubească şi să se iubească unii pe alţii. Bo­gă­ţia slujbelor îi face să devină cu adevărat teo­logi – vor­bitori cu şi despre Dumnezeu. Mulţi oa­meni sim­pli, neştiutori de carte, au urcat pe culmile în­ţe­lep­ciu­nii hrănindu‑se doar cu cele auzite la Bi­se­ri­că. Cul­tul Bisericii face Tradiţia vie în vremu­rile noas­tre. El exprimă învăţăturile dogmatice ale Bi­se­ri­cii, fi­ind o cateheză continuă prin care credin­cio­sul este ur­cat pe treptele cunoaşterii lui Dumne­zeu…

Când vorbesc creştinii cu Iuda? Iată o întrebare ciu­da­tă. Răspunsul este simplu. Vorbesc în fiecare an, la slujba Pro­hodului Domnului Dumnezeului şi Mântuito­rului Nos­tru Iisus Hristos, atunci când cântă: (Starea în­tâi)

„Vino, necurate,

Ucigaş ucenic,

Şi pricina răutăţii arată‑mi‑o:

Pentru ce‑ai ajuns tu pe Hristos să‑L vinzi?

Iubitor de oameni

Te prefaci, nebune,

Orb, nemernic, ne‑mpăcat, vânzătorule,

Tu, ce Mirul ai voit să‑L vinzi pe bani.

Cu ce preţ ai vândut

Sfântul Mir cel ceresc?

Sau ce lucru de El vrednic în schimb ai luat?

Nebunie‑aflaşi, preablestemat satan !

De iubeşti pe săraci,

Şi mâhnit eşti de mir

Ce se varsă, curăţind suflet păcătos,

Cum pe‑arginţi pe‑a tuturor Lumină vinzi?” [96; 15][1]

În aceeaşi slujbă, creştinii mărturisitori ai Învierii dau măr­turie şi despre uciderea lui Hristos de către iudei:

„Fariseilor[2]

Ruşinaţi‑vă măcar de morţii

Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,

Cel pe Care, plini de pizmă, L‑aţi ucis.” [96; 26][3]

Strofa a noua de la Starea a treia:

„O, ce nebunie !

Pe Hristos omoară

Cei ce‑au ucis pe profeţi” lipseşte însă din Prohodurile tipărite în ultima vreme.[4]

Trebuie spus însă că, datorită unor astfel de strofe în Pro­hod, există un curent care susţine cenzurarea acestei sluj­be bisericeşti. O primă cenzurare a avut deja loc. Să nu se creadă că cenzurarea Prohodului a avut ca scop doar scurtarea slujbei – un aggiornamento pe placul creştinilor gră­biţi ai zilelor noastre, învăţaţi să trateze şi slujba în mare viteză. S‑au scos în mod special fragmentele în care era vorba de iudeii care L‑au răstignit pe Hristos.

Iată un alt exemplu strofa 58 din Cântarea întâi – în va­rianta completă:

„Îngâmfat Israil,

Ucigaşe popor !

Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,

Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?”

Aşa cum poate constata oricine face comparaţia, în to­tal au fost cenzurate 12 strofe din Prohod[5]. Din prima cân­tare s‑au scos 3 strofe din 76, din a doua 3 din 63, din a treia 6 din 49.

Această cenzură, neunitară (care a micşorat şi mai mult raportul cantitativ dintre cântarea a treia şi primele două), nu poate da roade de folos. În momentul în care în­ce­pem să cenzurăm cultul, nu mai considerăm că are in­spi­raţie dumnezeiască şi negăm harul Sfinţilor Părinţi şi al Cuvioşilor care au alcătuit sfintele slujbe.

Dacă cenzura s‑ar fi rezumat la scurtarea Prohodului, ar fi fost o excepţie fără ecouri. Dar, din păcate, cenzura s‑a ex­tins şi asupra altor texte liturgice. (Tragem acest sem­nal de alarmă pentru ca fenomenul să nu ia am­ploa­re.)

Iată, de exemplu, un fragment din Ceaslov, din Tropa­re­le Învierii – e vorba de Troparul Glasulului întâi : „Pia­tra fiind pecetluită de iudei şi ostaşii străjuind preacurat tru­pul Tău, înviat‑ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lu­mii viaţă….” [5; 233].

În noile cărţi de muzică bisericească, acest tropar în­ce­pe cu cuvintele „Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străju­ind…” Nu se mai precizează cine a pecetluit piatra de la Sfân­tul Mor­mânt, trecându‑se astfel cu vederea mărturia Sfin­tei Evan­ghelii: Iar a doua zi, care este după vineri, s‑au adu­nat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: „Doam­ne, ne‑am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în via­ţă: «După trei zile Mă voi scula.» Deci, po­run­ceş­te ca mor­mântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cum­va uce­ni­cii Lui să vină şi să‑L fure şi să spună po­po­ru­lui: «S‑a scu­lat din morţi.» Şi va fi rătăcirea de pe ur­mă mai rea decât cea dintâi.” Pilat le‑a zis: „Aveţi stra­jă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.” Iar ei, ducându‑se, au în­tă­rit mormântul cu stra­jă, pecetluind piatra (Matei 27, 62‑66).

Mergând mai departe pe drumul cenzurării cultului or­to­dox, unii preoţi au îndrăznit chiar să nu mai citească în Săptămâna Mare pericopa evanghelică în care poporul iudeu cere răstignirea lui Pilat.

Dar una din cele mai grave cenzurări ale cultului este scoaterea din Molitfelnicul ortodox a slujbei de primire în biserică a evreilor (odată cu aceasta au fost scoase şi sluj­bele de primire a catolicilor, a armenilor şi a altor eretici).

Vorbind despre importanţa unor astfel de slujbe, Sfân­tul Ioan de Kronstadt scria: „Ce înseamnă rânduiala tre­ce­rii de la diferite credinţe şi confesiuni şi a unirii cu Bi­se­ri­ca Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a lepădării de cre­dinţele şi confesiunile false, a negării rătăcirilor, a măr­turisirii adevăratei credinţe şi pocăinţei de toate pă­ca­te­le dinainte, a făgăduinţei date lui Dumnezeu de a păzi şi măr­turisi cu tărie credinţa nealterată, a feririi de păcate şi a vieţuirii în virtute” [35; 83].

Nu putem tăia o parte dintr‑o slujbă fără ca aceasta să nu afecteze restul slujbei. E adevărat, citirea lepădărilor nu face parte din slujba propriu‑zisă a Botezului, ci doar o pre­cede. Rostul catehezelor respective era de a‑i pregăti pe cei care veneau de la întunericul rătăcirii la lumina ade­vărului pentru marele pas pe care se pregăteau să îl facă. Totuşi, din moment ce alte Biserici Ortodoxe au con­siderat că slujba respectivă trebuie făcută înaintea Bo­te­zului, aşa cum am primit de la înaintaşii noştri, opţi­unea de a renunţa la ea arată existenţa unei alte perspec­tive dogmatice.

E foarte trist că din Triodul românesc lipseşte cea mai im­portantă slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bise­ri­cesc, e vorba de Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă în care sunt anatemizaţi nominal marii eretici şi sunt cinstiţi ma­rii sfinţi apărători ai Ortodoxiei. Celelalte popoare orto­do­xe au această slujbă, şi mari teologi – cum este Mitro­po­litul Hierotheos Vlachos – au scris mult despre impor­tan­ţa ei. Întrucât cultul bisericesc are un caracter catehe­tic, dacă va fi văduvit de amprenta dogmatică va avea roa­de pe măsură, credincioşii fiind mult mai uşor de atras în ghearele diferitelor rătăciri.

„În Triodul de la Neamţ (1833), deşi se încerca totuşi o res­pectare cât mai fidelă a traducerii greceşti, «nimic adău­gând sau scăzând, ci întocmai precum iaste [Triodul] cel Grecesc, afară de Canonul Litaniei Sfintelor Icoane din Duminica întâia a Sfântului Post ce să numeşte a Pra­vo­slaviei şi a Cărţii Sfântului a toată lumea al Şaptelea So­bor, întru carea blestemă pre toţi ereticii luptători de Icoa­ne şi pre toţi ceilalţi începători ai eresurilor ce au stă­tut în vremi împotriva Sfintei Pravoslavnicii Credinţe; şi binecuvântează pe toţi Păstorii, Apărătorii, Învăţătorii şi Lu­minătorii carii s‑au nevoit şi până la sânge au stătut pen­tru apărarea Pravoslaviei. Fericeşte şi pre toţi Pravo­slav­nicii împăraţi şi împărătese şi pre toţi Drept Slăvitorii carii au stătut în vremi, ajutători şi apărători dreptei cre­din­ţe. Care Canon, dimpreună cu soborniceasca Carte, fi­ind că până acum nici în Trioadele cele mai dinainte n‑au fost tipărit[6], nici noi n‑am găsit de cuviinţă ca chiar în lo­cul lui în Duminica Pravoslaviei, pre cum iaste în cel gre­cesc, să se tipărească. Ci pentru oareşicare supţiri so­coteli (altfel spus: „lăsându‑ne amăgiţi de înţelepciunea lumii acesteia” – n.n.), am poruncit ca pe urmă în deose­bită filadă[7] să se tipărească” [24; 42].

Mitropolitul Hierotheos Vlachos spune: „Ne este de­si­gur cu neputinţă să analizăm şi să tâlcuim toate lucrurile mi­nunate şi pline de semnificaţie din Sinodiconul Or­to­do­xiei. Cititorul va trebui să îl parcurgă cu băgare de seamă şi astfel îi va descoperi însemnătatea” [76; 177].

Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici[8]. El explică de ce în zilele noas­tre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asu­pra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s‑au pră­şit acum o mulţime de nihilişti şi de nihi­lis­te, de dar­wi­nişti, de spiritişti: dacă în învă­ţătura lor ar fi vreo rătă­ci­re nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n‑ar glă­sui, nu i‑ar osândi şi nu i‑ar da anate­mei? Dimpotrivă, s‑ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodo­xiei s‑ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Re­nan, Cardec şi tuturor următorilor lor – ana­tema!». Dar nu e nicide­cum nevoie de un sinod special pen­tru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor min­ci­noa­se au fost deja date anatemei…” [107; 123‑124].

Afirmaţia Sfântului Teofan Zăvorâtul este întărită de com­pletarea anatematismelor din Sinodicon cu cele pri­vi­toa­re la învăţătura despre „teoria ramurilor”. Completa­rea a fost stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ru­se din afara Rusiei[9], care s‑a întrunit la Vancouver, Ca­na­da, în 1983 şi care a avut o poziţie mult mai dură: „Ana­te­ma celor care atacă Biserica lui Hristos învăţând că Bi­se­ri­ca Sa este împărţită în aşa‑zise «ramificaţii» ce se deo­se­besc în doctrină şi în felul de viaţă sau că Biserica nu exis­tă vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate «ra­mi­fi­caţiile» – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într‑un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tai­nele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euha­ristia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; prin ur­mare, celor ce cu bună‑ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti ere­tici înainte‑menţionaţi sau celor ce susţin, răs­pân­desc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dra­gostei fră­ţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor des­păr­ţiţi, să fie Anatema” [90; 16‑17].

Într‑una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teo­logie din Bucureşti, arhimandritul Efrem, stareţul mă­năs­tirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sino­di­conul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mă­năstiri şi în catedrale şi dacă n‑ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Or­todoxiei, fa­cem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecu­menice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dum­nea­voas­tră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al pă­rin­t­e­lui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bi­ne să‑l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Li­tur­ghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi ros­tim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pen­tru dreapta credinţă începând din timpul Si­noadelor şi ajun­gând până la Sfântul Grigorie Palama” [24; 173].

Rostul articolului de faţă este de a atrage atenţia asupra faptului că aşa cum mucenicii au apărat învăţătura Biseri­cii aşa trebuie să o apărăm şi noi astăzi. Să înţelegem că secularizarea cultului înseamnă lepădarea de Tradiţie, le­pădarea de Sfinţii Părinţi, lepădarea de Biserică, lepăda­rea de Hristos. Să înţelegem că, aşa cum Hristos a fost vân­dut pe treizeci de arginţi, astăzi alţii vor să cumpere în­văţătura cea adevărată. Dând un preţ mai mare, e adevă­rat. Dar nici un preţ nu poate acoperi valoarea cultului ortodox, valoarea învăţăturilor Sfintei Biserici.

(articol tipărit sub titlul: “În apărarea Prohodului”. Slujba din Duminica Ortodoxiei se poate citi pe http://www.danionvasile.ro/blog/2009/03/05/sinodiconul-ortodoxiei/)

---

[1] Starea I, strofele 60‑63.

[2] În versiunea veche: „O, iudeilor!”

[3] Starea a II‑a, strofa 49.

[4] În locul ei se află strofa care înainte era a unsprezecea, şi asta deoa­rece a fost eliminată şi strofa a şaptea.

[5] În format electronic, ediţia necenzurată a Prohodului se poate găsi pe www.nistea.com/postul‑mare/.

[6] Dacă slujba ar fi lipsit numai dintr‑o ediţie a Triodului, ar fi putut fi doar o gre­şeală personală – intenţionată sau nu – a celui care a făcut tra­du­ce­rea. Faptul că greşeala nu a fost remediată vreme de zeci şi chiar su­te de ani arată totuşi că s‑a preferat o viaţă liturgică „vădu­vită” de sluj­ba Sinodiconului.

[7] Iniţiativa separării slujbei într‑o „filadă separată” a fost de fapt o ten­­tativă – din păcate reuşită, cum putem constata – de a lipsi cultul li­turgic în limba română de Sinodicon. Credem că, dacă poporul or­to­dox din România ar fi avut parte de o asemenea slujbă, atitudinea faţă de învăţăturile celorlalte confesiuni ar fi fost mai puţin laxă.

[8] Aşa cum se vede în Canoanele Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Pă­rinţi, nu este osândită doar erezia, ci şi ereticii. Afirmaţiile unor teo­logi contemporani cum că s‑ar condamna doar ereziile, nu şi ereticii sunt contrazise flagrant de canoane.

[9] Cea mai cunoscută personalitate a Sinodului Bisericii Ruse din dias­­poră a fost Sfântul Ioan Maximovici (ierarhul făcător de minuni, ale cărui sfinte moaşte se află întregi în Catedrala din San Francisco, tre­cut la Domnul în anul 1966). În prezent se fac mari eforturi ca acest Sinod, care „s‑a născut” printr‑o hotărâre a Sfântului Patriarh Ti­hon, să se unească cu Sinodul Bisericii Ortodoxe din Rusia.

„Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte biserica din sat pe tine, fiule.

Dragul mamei, voi pune scrisoarea aceasta lângă altarul pustiit, pe măsuţa care odată primea pomelnice: Cel de Sus o poate duce la tine.

Biserica te aşteaptă cum Hristos aştepta Învierea. Tu ai ridicat-o, tu ai slujit în ea, tu i-ai dat viaţă. De când te-au pus în cătuşe pentru credinţă, parcă cineva a pus în lanţuri şi lăcaşul sfânt – primul şi cel mai drag copil al tău.

În lipsa ta a îmbătrânit biserica toată; Maica Domnului aproape a orbit în icoană, plângându-te lângă mine. Sfinţii parcă s-au cocoşat aşteptându-te. Doctorii fără de arginţi par frânţi de oboseală: cred că nu mai prididesc să vă îngrijească. Mucenicii de ieri vor să se întoarcă în temniţele pe care le cunosc de sute de ani şi să rămână cu mucenicii de azi. Să fie alături de voi.

Fiule, fără tine biserica e o floare care se usucă. Vino şi slujeşte în ea, şi îşi va reveni.”

Întoarce-l, Doamne, aici, întoarce-l degrabă!

Înainte ca biserica să se ofilească!