*Cuviosul părinte Arsenie Papacioc a trecut ieri la Domnul. Repostez aici un material mai vechi*
Interviul poate fi vizionat la http://www.ortodoxtv.com/filme-video/pr.arsenie-marturisirea-adevarului.php
D. V.: În ziua de astăzi se spune că e bine să facem pace unii cu alţii, să fie înţelegere între confesiuni, înţelegere între religii. Că Dumnezeu primeşte rugăciunile oamenilor, indiferent de religia în care se află.
Pr. A.: Asta o spun oamenii, că Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decât oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul? Pentru care motiv, după 1054 de ani, s-au despărţit? Şi acuma vor să ne împăcăm?! Mai mult decât ei, vrem noi pace – dar în adevăr! Îi primim cu toată plăcerea.
Eram în preajma hramului. Şi a sosit un preot din Paris, probabil cu gândul să slujească a doua zi, că era Sfânta Maria. Era şi P.S. Serafim, în casa arhierească. Şi a venit acolo, acest părinte, şi s-a prezentat când a intrat – că era camera plină cu musafiri, vreo treizeci de persoane distinse din Constanţa. Eram la o gustare, că a doua zi era hramul, obiceiul locului. Şi ăla s-a prezentat, până a ajuns la mine şi la P.S. Serafim. Şi: „Arsenie! Arsenie! Arsenie!…” Făcea teatrul ăsta. Zic: „nu-mi place deloc”. Ce să spună el Apusului din partea părintelui Arsenie? Să vină la răsărit, fără pretenţii şi smeriţi. „Păi, (ei – n.n.) zic că au dreptate”. Dreptate şi dracu’ zice că are. Ăsta nu e un argument. În sfârşit, nu mă lăsa deloc.
D. V.: Era catolic?
Pr. A.: Era ortodox, dragă, venea de la Paris, voia să slujească a doua zi la noi, la… a venit un catolic să slujească şi nu i-am dat voie. Şi i-am spus multe lucruri, şi i-am spus şi lucrul acesta: „Napoleon a omorât un demnitar. Şi i-a spus cineva: «Sire, pe lângă marele păcat pe care l‑aţi făcut că l-aţi omorât, aţi făcut şi o nedreptate.»” Deci, aia era mai important decât moartea unui om. Şi aşa este! Nu putem să susţinem un adevăr după cum vrem noi. Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică acum: „Hai să ne împăcăm!” N-a făcut nicio greşeală. Să vedem de unde au plecat ei, primii, chiar cu cafea, dacă vor. Dar nu vrea! Şi acum să punem o întrebare: „dacă vii să ne împăcăm, renunţi la filioque? Renunţi la primatul papal? Renunţi la indulgenţe? Renunţi la imaculata concepţie?” Nu renunţi la nimic. Deci, vizibil, vor să pună mâna… Dar ceea ce este important… Dacă ai ochi de văzut, să vezi că îi roade ceva. Îi roade dorinţa de hegemonie, ori un vierme care nu-i lasă în pace – pentru că nu sunt în adevăr. Pentru că nu putem trece cu vederea. Dumnezeu nu vede toate aceste lucruri? Nu le suportă cu multă plăcere. Adevărul este singurul care odihneşte. Dacă nu eşti în adevăr, nu eşti în Dumnezeu. Şi e numai unul adevărul. Eu sunt Adevărul şi Viaţa. Ce putem ciunti din adevăr? Nu ciuntim nimic. E vorba de credinţă, dragii mei, nu-i vorba de păcate de moarte, capitale şi nu mai ştiu cum. E vorba de cele mai grozave păcate. Pentru că au fost anatemizaţi. Patriarhii Sinoadelor ecumenice, pe Nestorie l-au anatemizat şi anatemizat a rămas. Pur şi simplu nu i-a mai convenit, la 1054, cu acel Umberto, să ne pună anatema pe sfânta masă. Şi demonstrativ şi îndrăzneţ. Măcar că Roma era primus inter pares la sinoade, primul între egali adică. Dar atâta era, mai mult nu poţi. Şi în sfârşit, s-au dat de gol catolicii prin mărturisirea papei (Ratzinger – n.n), prin care a fost declarată (Biserica Catolică drept – n.n) singura Biserică. De ce mai rezistăm atâta timp? Mă rog, mă rog! Dar noi cine suntem? Şi cu cine vreţi să vă împăcaţi, dacă voi sunteţi singurii, singura Biserică? Şi suntem obligaţi să stăm drepţi la astfel de afirmaţii şi astfel de dorinţe bolnave.
D. V.: Dar ce trebuie să facem?
Pr. A.: Murim! Pentru adevăr, asta facem. Nu se pune problema: apărăm adevărul, orice ar fi. Dacă e moarte, e sfinţenie, dacă nu e moarte, e laşitate.
D. V.: Şi cum scăpăm de frica de moarte?
Pr. A.: Dragă, viaţă înseamnă moarte continuă. Uite, a venit, îl înfruntăm. Mă culc liniştit, şi ăsta nu e lucru puţin, ca un creştin să doarmă liniştit în privinţa adevărului. Şi noi suntem cei care trebuie să mărturisim adevărul. A anatemizat Biserica lumea de pe stradă? Nu, ci pe cei care au susţinut un punct de vedere greşit? Nestorie, şi ceilalţi, nu-i luăm pe toţi. Pentru că cuvântul ăsta (Filioque – n.n.), cu Sfântul Duh, că vine de la Fiul,… s-a discutat în toate sinoadele, şi nici unul n-a acceptat. Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte activ în răspunsurile astea… Ca şi cum Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu, ştii, că e tata, e fiul, şi e şi nepotul acuma. E de o fiinţă Tatăl, cu Fiul, cu Sfântul Duh. În trei chipuri, în trei feţe, în trei persoane. Sigur că lumea care crede într‑un Dumnezeu o să întrebe: „cum sunt trei?” Ei, Sfântul Spiridon – care e (prăznuit – n.n.) chiar astăzi – a dovedit (adevărul prin minunea – n.n.) cu cărămida. Acest grozav Spiridon n-a făcut nici un fel de teologie, n-a făcut. Teolog e cine susţine adevărul. Ce teologie ceri? Avem teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz şi Ioan cel Nou (care a teologhisit apărând adevărul în faţa celor prigonitorilor musulmani – n.n). Vrei să faci pe teologul? Ce teologie? Adevărul poate să-l apere oricine ar fi creştin.
D. V.: Dar mai sunt astăzi oameni simpli, cum a fost Sfântul Spiridon? Înainte de a deveni episcop, el avea grijă de oi, de animale. Mai sunt oameni simpli astăzi, care au curăţia credinţei lui?
Pr. A.: Păi, fără discuţie. E liber fiecare să apere adevărul. Teologia rânduieşte lucrurile, dar nu e singura care are cuvânt. Toţi Sfinţii Părinţi, de la Sinoadele Ecumenice… Sfântul Atanasie era mai teologit, şi era diacon. Şi avea libertatea să apere adevărul chiar dacă nu era arhiereu. Că la sinoade se alegeau, veneau arhierei. Dar adevărul îl poate apăra oricine. Că acolo unde e adevărul, e Biserica. Nu unde e mulţime, unde e gălăgie, unde e „Hai, dom’ne, să ne-mpăcăm!” Repet: „Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică: «Să ne-mpăcăm acum, hai! Am greşit şi eu, şi tu…»”
D. V.: Aşa pun mulţi problema: au greşit catolicii, am greşit şi noi, hai să cădem la pace!”
Pr. A.: Adică, să-mpărţim pomana, ştii? Să-mpărţim colacii. Nu-i aşa, poziţia demnă. Şi acuma, i-aş întreba chiar pe ei, să spună ei, teologi şi papi şi ce sunt: „unde e adevărul?” Dar hai să ne-mpăcăm, nu? La un pahar de bere… sunt foarte siguri că, mai dă un rând, nu?
D. V.: Dar ne acuză că suntem tradiţionalişti, că suntem fanatici.
Pr. A.: Este o poziţie revoltătoare, chiar. Aşa. A început să miroase greu şi ei singuri nu mai pot să suporte propriul lor miros. Dragii mei, vreţi să fiţi fericiţi? Muriţi pentru adevăr! Pentru că nu se poate chiar aşa… Eu, când eram în închisoare, m-a chemat un colonel, cu santinele, cu puşti, şi mă ducea la el – la Aiud era. Eu eram lângă Aiud, acolo. Şi m-a întrebat, să-i spun dacă există Dumnezeu. Şi i-am spus: „Domnule colonel, asta e o întrebare de şcoală primară. Şi nu mărturisesc ochii mei şi ochii dumneavoastră? Mărturisesc că există! Inima, sentimentele, comparaţie între valori, între culori, între… Dar dumneavoastră, ce motiv aveţi de spuneţi că nu există?” Dar pentru asta trebuia un mare curaj, că acolo erai otreapă, nu erai… Zice: „Păi ce, războiul din Rusia, care s-a dat în numele Crucii…” „Ce, în numele crucii? Nebunul ăla de Hitler voia să cucerească lumea! Ce, în numele crucii?” Şi el a fost biruit şi am spus: „Şi de ce nu credeţi?” Şi mi-a spus aşa – şi-a dat seama că era înfrânt: „Şi acuma, care e ultimul cuvânt?” „Sunt gata să mor pentru tot ce spun! Dumneavoastră încercaţi să muriţi pentru ce spuneţi?” „Luaţi-l de aici!” – asta a fost ieşirea tiranului: „Luaţi-l de aici!” Eu am fost bucuros că nu m-a împuşcat pe loc, ştii? Că asta era situaţia la Aiud. Asta era una din marile probleme care frământa: nu erai sigur că trăieşti până mâine. Mărturiseam prin morse, prin perete, şi le spuneam: „Dacă muriţi până mâine, e valabilă dezlegarea mea.” Le dădeam dezlegarea prin perete, aşa. „Dar dacă nu muriţi şi daţi de un preot, mărturisiţi-vă păcatele, că …” – nu era cu mâna pe cap, nu era… Înţelegeţi? Stare de spirit… Vreau să spun, în ce stare de spirit trăiam. Asta era. Aşa că moartea era foarte binevenită.
Şi acum, la fel. Apără adevărul. Moartea nu înseamnă moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viaţă. Dar cel puţin lucrurile se văd, pentru că ai apărat adevărul. Ce ziceţi? Vorbim de conştiinţa noastră, nu vorbim numaidecât de adevăruri istorice. Dar lumea nu stă de vorbă cu conştiinţa proprie. Hai să vedem de adevăr. Ce-au hotărât Sfinţii Părinţi? Ce caută filioque ăsta, când s-a hotărât la două sinoade – în primul şi al doilea – (învăţătura despre n.n.) Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cât l-a costat pe Grigorie de Nazianz să apere adevărul? Chiar la moarte a zis: „Mă duc la Treimea mea.”
D. V.: Pe cei care apără învăţătura ortodoxă, ceilalţi îi acuză că sunt fundamentalişti: „Eşti extremist, eşti mândru!” Îi pun într-o situaţie delicată.
Pr. A.: Dragă, asta nu e o mândrie. Dar dacă e o mândrie à la Hristos, e binevenită. Apostolii au apărat adevărul, iar noi suntem mândri că apărăm adevărul. Poţi să-mi spui orişicum ai vrea! Dar nu noi ridicăm problema. Ei o ridică. Ce aveţi, dom’ne, ce v-a apucat? De la 1054, până acuma? Mai ales noi, românii, avem o dovadă materială de la 1700: ne-au păcălit, să ţinem administrativ de ei. Ei, uitaţi‑vă acuma: sunt mai catolici decât… mă rog, catolicii! Greco-catolici…
D. V.: Sunt mai agresivi în manifestări.
Pr. A.: O maică m-a întrebat care drac e mai (rău – n.n)… Toţi dracii sunt ai dracului, aia e!
D. V.: Ce să facem cu lipsa de dorinţă de a cunoaşte învăţătura Sfinţilor Părinţi? Se practică o Ortodoxie care nu are baze dogmatice. Unii vor să trăiască virtutea, fără să cunoască…
Pr. A.: Asta să îi spuneţi patriarhului, nu mie.
I. L.: Adică, şi-n facultăţile de teologie, la ce se învaţă acolo…Ştiţi? Asta e problema.
Pr. A.: Eu o să vă spun, după 60 de ani de preoţie: sunt şi călugăr, sunt şi creştin. Sunt şi puşcăriaş. Sunt şi pustnic. Am dreptul să apăr adevărul. Dar chiar dacă aş fi oaie, cu glas aş apăra adevărul. Zic oaie, pentru că am văzut, când eram mic, o oaie care a dat cu piciorul şi s-a culcat. Şi n-a fost pentru mine o întrebare s-o întreb pe mama, că am văzut altă oaie că a făcut aşa. Zic: „Mămică, de ce a făcut aşa?” „Se închină, mamă, se închină!” A, zic eu, dacă oaia aia mă învaţă pe mine, aia e făcută de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi oricine e creaţia lui Dumnezeu. E prea frumoasă Ortodoxia să nu fie gratuită! Asta e…
D. V.: Aţi spus că sunt călugăr, puşcăriaş,… Dar ce ne facem, că mor bătrânii, care au trecut prin închisori. Mor cei care L-au mărturisit pe Hristos fără frică…
Pr. A.: Pomeniţi-i la morţi! Ce să facem? Păi, e lucrarea lui Dumnezeu. O zi, cât mai avem de trăit, o săptămână, un an, o mie de ani – să susţinem adevărul! Puteţi să mâncaţi orice, să beţi orice, dar să fiţi în adevăr.
D. V.: Părinte, dar există o ruptură a acestei continuităţi duhovnic – ucenic, ucenic – ucenic şi tot aşa. S-a rupt, pur şi simplu, linia mărturisitoare. Părintele Cleopa a trecut la Domnul, n-a lăsat un ucenic pe măsură. Ce ne facem? Pentru că generaţia de azi e în criză. Are nevoie de modele şi …
Pr. A.: Întrebarea matale înseamnă că eşti ucenicul ăla. Recunoşti, zici: „Ce ne facem?” Ceea ce înseamnă că simţi răul pe spinare.
I.L.: Cum?
Pr. A: Din momentul în care întrebi lucrul ăsta, îţi dai seama că e o neregulă. Pune-te la punct. Răspunsul la astfel de întrebări este ăsta: „întâi să te pui la punct tu”. Tu, care vezi lucrurile astea, stai aşa. Şi propovăduieşte adevărul mai departe. Dar pune-te la punct, că nu te ajută harul lui Dumnezeu dacă mărturiseşti adevărul şi nu crezi în el. (Asta –n.n.) e mai grozav decât ateismul, să-L recunoşti pe Dumnezeu şi să nu-L asculţi. Să-L recunoşti (aparent – n.n.) în sinea ta şi în realitate să nu-L recunoşti.
D. V.: În fapte, nu. E foarte important ce ziceţi, pentru că, pe de o parte, sunt unii care ţin de valorile morale, dar se îndepărtează de învăţătura dogmatică, şi alţii, în extrema cealaltă, ţin de învăţătura dogmatică, dar nu trăiesc cum trebuie ortodoxia.
Pr. A.: Se repetă lucrurile. Fiecare ins este obligat să se pună la punct, şi dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forţă. Şi acolo e biserica, la ăla care e pus la punct. Unde e adevărul, acolo e biserica. Şi dacă un ins o susţine acolo, nu e un singur ins acolo, e Biserica întreagă acolo, în el. Pune-te la punct tu, pentru că eşti un microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos.
D. V.: Care sunt primii paşi pentru a se pune cineva la punct? A înţeles cum stau lucrurile, a înţeles care e adevărul. Cum să se pună la punct?
Pr. A.: Îşi face o cruce ortodoxă în faţa lor. „Dom’ne, eu sunt ortodox” – dar să faci cruce! Nu cu toată mâna (ca şi catolicii – n.n.). Şi chiar crucea în sine. Când s-a făcut această cruce, s-a făcut tot de către Duhul Sfânt (Tatăl, Sfântul Duh – toată înălţimea, Tatăl, Sfântul Duh – toată adâncimea; Fiul – toată lăţimea, Sfântul Duh – invocarea Sfintei Treimi). De aceea şi fuge dracul, asta e mărturia cea mai bună că e sfântul adevăr, că fuge dracul de cruce. Nu fuge numai de semn, fuge şi de invocarea semnului.
D. V.: Numai că oamenii sunt dezinformaţi. Li se spune, de exemplu, că părintele Stăniloae a fost ecumenist, când părintele Stăniloae, înainte de a muri, a spus într-un interviu: „Ecumenismul este erezia vremurilor noastre. Eu, unul, îl socotesc produsul masoneriei…” Interviul există, e şi pe internet, poate fi ascultat. Dar ecumeniştii zic: „Nu, părintele Stăniloae a fost ecumenist.”
Pr. A.: Păi, dacă vrei să interpretezi că Tatăl nu e Tatăl şi Fiul nu e Fiul, Sfântul Duh nu e Sfântul Duh, – eşti liber! Însă, răspund: nu putea un Stăniloae să fie ecumenist. Eu am stat de vorbă cu el, şi chiar ne întâlneam, şi cu el, şi cu părintele Cleopa, nu mai vorbesc! Am trăit împreună în pustii.
D. V.: Şi de Părintele Cleopa se zice că a fost ecumenist. E chiar un articol pe tema asta – Părintele Cleopa, model de ecumenism.
Pr. A.: Dragă, dacă se hotărăşte aşa, şi Sfântul Nicolae este ecumenist.
I.L.: Părintele Stăniloae a spus că „ecumenismul e produsul masoneriei. Şi a avut dreptate Părintele Iustin Popovici, când a spus că e pan-erezia vremurilor noastre”. Şi unii au spus că i s-a luat un interviu forţat (interviul Părintelui Stăniloae este înregistrat). Că, domne’, i-au luat un interviu forţat şi l-au obligat să zică treaba aceasta. Şi nu este ceea ce credea Părintele Stăniloae. Asta este problema.
Pr. A.: Nu putea (fi ecumenist – n.n.)! Era un mare trăitor. Eu nu vă pot spune nişte lucruri şi slăbiciuni ale părintelui Stăniloae… Dar nu denatura adevărul. Am fost într-un proces, cu Rugul Aprins, în sfârşit; pe mine m-a condamnat la 40 de ani; Părintele Stăniloae – şase ani, cinci ani. Voiculescu, Mironescu, ăştia toţi, câte cinci-şase ani. Mie atunci mi-a dat 40 de ani. M-a mişcat într-o formă veselă, când am auzit, dar m-a costat, acolo te trata ca pe un puşcăriaş, ca pe o fiară mare. 40 de ani! Şi chiar s-a întâmplat, la Jilava, când mă dezbrăca şi mă tundea acolo, m-a întrebat un căpitan, care comanda operaţia asta: „Ce ai făcut, mă?” Eu, de colo, zic: „N-am făcut nimic, mă!” zice: „Mă, dacă nu făceai nimic, îţi dădea 10-15 ani! Nu-ţi dădea 40!” Şi s-a dat de gol, ştiţi? Şi el singur vedea, el conducea, cum ar zice, mascarada asta. Am spus, în cameră acolo era şi (părintele – n.n) Stăniloae, şi Voiculescu, şi Mironescu, şi (părintele – n.n) Benedict (Ghiuş)…
D. V.: Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au necazuri: sunt daţi afară de la serviciu, sunt văzuţi ca nişte ciudaţi – le e frică că pierd, pur şi simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să biruie această teamă?
Pr. A.: Dragă, eu v-am spus: pentru adevăr trebuie să şi mori, nu numai să-ţi pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de adevăr, şi este vorba de o intervenţie oarecare, de un examen oarecare, atunci apără-te pentru locul ăla. Dar dacă nu se poate, în final, să te aştepţi… şi cu nici un chip… pentru că te aşteaptă o veşnicie neagră, o veşnicie, îngrozitor, vorba lui Coşbuc: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.” Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veşnicii albe, şi ai renunţat. Nu ne jucăm! Viaţa nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu asta, adică cu viaţa de pe pământ. Şi repet ce-a spus Mântuitorul: „şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Viaţa atunci începe. Vă daţi dumneavoastră seama? Nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci când aperi adevărul – faţă de alte bucurii: că ţi-a mers bine la serviciu, sau ţi-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaşte… Şi pentru ce (să ne fie teamă – n.n.)? Dragii mei, teama de moarte este o mare greşeală. Teama de moartea fizică, murim în câteva clipe. A murit cutare, a murit pe scaun. Ţi s-a oprit răsuflarea, în nişte secunde, şi ai terminat. Dar ce urmează? Ce gândiţi, că moartea vine să-i faci o cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce?
D. V.: Totuşi, oamenii nu-şi dau seama că preţul compromisului e riscul de a-ţi asuma iadul. Adică, nu-şi dau seama că pot ajunge în iad.
Pr. A.: Păi, nu prelungim discuţia. Sigur că da, ce mai! Întrebarea se pune: „care este adevărul?” Să ştie (oamenii – n.n.) adevărul tot: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cine n-a apărat adevărul? Să-i cunoască (oamenii – n.n.) pe Părinţii lor. Lumea nu cunoaşte frumuseţea Ortodoxiei, de aia tot discută atât de mult, şi o compară. Nu cunoaşte frumuseţea şi adâncurile ei. Nu au o credinţă trăitoare. E o credinţă mâzgălită. (Ei – n.n.) aşteaptă Paştele cu fripturi şi cozonaci. Nu îl aşteaptă cu frumuseţea Învierii.
D.V.: Ce să facă un călugăr care e ameninţat că va fi dat afară din mănăstire dacă apără Ortodoxia?
Pr. A.: Ei, ferice de el! Dar el e ca un ortodox acolo, nu s-a dus ca un catolic. Şi ăia care-l dau afară, îi aşteaptă şi pe ei o răspundere, nu-i chiar glumă. Un singur cuvânt… Cum zice Sfântul Grigorie de Nazianz: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns.” Cu atât mai mult şi de orice cuvânt ruşinos. Şi, zic eu, şi cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător. Păi, a nu apăra adevărul e groaznic! E o suferinţă teribilă! N-aţi văzut cei patruzeci de mucenici? Unul care a ieşit (din ceata lor – n.n.), s-a topit. Iar altul, care a văzut cununile – dar se pune întrebarea dacă a văzut cununile! – s-a dus el în iezerul ăla. Câţi nu văd cununile! Cine îndrăzneşte să spună, la judecata cea din urmă, că n-a ştiut? N-ai ştiut? Ce n-ai ştiut? N-ai ştiut de ce bat clopotele? N-ai ştiut care e adevărul? De ce n-ai întrebat? Ce voiai să mai fi spus Hristos? N-a spus tot? Eu sunt Cel Ce sunt. Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Şi Nu ştii că Tatăl e întru Mine şi Eu întru Tatăl? Ce mai venim cu argumente, cu Evanghelia lui Iuda, cu nu ştiu ce… nu vedeţi ce luptă se dă în respectivul moment istoric, pentru uciderea (adevărului –n.n.)… Pentru că diavolul, în lupta lui finală, dorinţa lui aprigă este să nu recunoaştem că suntem făcuţi după asemănare cu Dumnezeu. Nu‑i convine dracului că noi suntem asemănarea lui Dumnezeu. Şi suntem: chip şi asemănare. Fiinţa umană este dincolo de închipuiri. Zice Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile (cel Mare – n.n.) că Dumnezeu are încă multe taine ascunse despre fiinţa umană, necunoscute nici de îngeri, de nimeni. Pentru că (omul – n.n.) e făcut chip şi asemănare. Nu l-a făcut dintr-un cuvânt, cum a făcut scaune, domnii, începătorii, arhangheli, îngeri, nu! L-a cioplit, l-a făcut după chip şi asemănare. De ce nu dăm mai multă atenţie acestui cuvânt scripturistic? Creaţia lui Dumnezeu… chip şi asemănare. Şi atunci nu-i convine satanei să fim noi chip şi asemănare, să avem asemănare cu Dumnezeu, pentru că el şi-a pierdut toate aceste drepturi. El n-a fost creat după chip şi asemănare. A fost creat ca o creaţie ascultătoare, şi gata!
D. V.: Bun, călugărul să mărturisească!
Pr. A.: Orice creştin (să mărturisească – n.n.)…
D. V.: Dar dacă există preoţi care sunt ameninţaţi că dacă apără credinţa ortodoxă în faţa ereziilor contemporane, vor caterisiţi. Ce să facă preotul care e ameninţat cu caterisirea? „Dacă nu taci şi dacă mai vorbeşti despre catolici sau despre ecumenism, vei fi caterisit!” Ce să facă?
Pr. A.: Nu vă supăraţi: cine, ce să facă?
D. V.: Preotul care e ameninţat cu caterisirea: „Dacă nu taci, vei fi caterisit”. Ce atitudine să aibă?
Pr. A.: V-am spus: să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Că viaţa înseamnă moarte continuă, apărând adevărul. Nu apărăm un cozonac frumos de Paşte. Apărăm adevărul, care reprezintă Biserica şi veşnicia, Creatorul! Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Apărăm adevărul. Pentru un cuvânt, dacă l-ai spus, ori anatemizat, ori… ce, ne jucăm? Să fim gata de jertfă! Care ostaş se duce pe front şi nu se gândeşte: „Măi, poate mă loveşte vreun glonţ!” Uite, eu am fost înţepat cu baioneta la un centimetru de burtă. Dar a scăpat ăla puşca din mână, eu am scos baioneta care era înfiptă în mine, cu puşcă cu tot, şi ăla a căzut în şanţ. Puteam să-l omor. I-am spus: „Prostule, ce făceai?” Îl condamna că l-am dezarmat. Vă întreb: cine a biruit, ăla că a băgat baioneta în mine, sau eu, că am suportat? Mi-a fost un frate împuşcat. Şi am ajuns pe urmă eu în situaţia de puteam să-l omor pe acela (pe ucigaş – n.n.) în piaţă, în faţa tuturor, că fratele nu era orice persoană, era însemnat, dar am zis aşa: dacă-l omor, sunt dator la fratele meu şi la Dumnezeu. Dacă nu-l omor, ei sunt datori la mine. Mai bine să fie ei datori la mine. Şi nu l-am omorât. I-am trimis vorbă să stea liniştit, că nu i se face nimic – îi pun şi pază, dacă vrea. A murit el la doi ani, de tortură… Dar vă întreb: cine a biruit, ei sau fratele meu, care e mort? Şi după aia şi noi, ca să urmăm ce lege se cuvine.
D. V.: Părintele Iulian de la Prodromu, duhovnicul schitului Prodromu, zicea aşa, că în vremurile de astăzi, e nevoie ca mirenii să aibă curajul să mărturisească Ortodoxia, chiar dacă vor fi ameninţaţi cu afurisirea; preoţii să aibă curajul de a mărturisi Ortodoxia, chiar dacă vor fi caterisiţi. Că dacă va fi caterisit azi un preot, mâine un preot, până la urmă, un episcop o să aibă şi el curajul de a spune adevărul despre ecumenism.
Pr. A.: Ei, nu mergem pe şirul… să facem un lanţ prea mare, cu zale multe, ştiţi? Domne’, aperi adevărul. Nnu ştiu ce va fi, dar adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile ştiu, toată Împărăţia de sus ştie că tu ai apărat adevărul, şi nu te lasă. Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi. Păstrează-ţi mai departe poziţia, că nu mai contează viaţa. Nu vezi cum se pune problema? „Domne’, ori te omor, ori te dau afară…” Dă-mă afară! Că tu ai ieşit ca un prost din ordinea cerească, nu eu! Ce mai contează viaţa? Pe vremea sfântului Constantin cel Mare erau atâţia mucenici. La anul 300 erau atâţia mucenici. Şi întreb: cine a biruit? A biruit Arie, care a bârfit adevărul? Cine a biruit? Turcii sau Ştefan cel Mare, cine a biruit?
D. V.: Da, dar ca să aperi adevărul, trebuie să-l cunoşti. Însă, în ziua de azi în care se merge chiar şi spre o cenzurare a cărţilor bisericeşti.
Pr. A.: Dragă, îl cunoaşte! Cine nu e ortodox? Pot să spun: eu sunt catolic? Uite, eram la Paşcani… şi am auzit niţică gălăgie în spatele gării. Şi m-am dus acolo. Era un grup foarte mare de oameni, cu un predicator oarecare. Eu, cu chipul meu, când m-am apropiat, nu i-a convenit ăluia. Dar eu i-am spus: „Cine sunteţi, domnule? Ce e aici?” Şi am făcut cruce, ştiţi? „Lume bună, zic, puneţi-l să-şi facă cruce -mi-am dat seama ce e! (sectant, adică – n.n.) – să-şi facă cruce dacă predică”. Că nu ştie multe românul, dar ştie să facă cruce. Ăsta a fost şi motivul la catolici, când au intrat la 1700: n-au putut să-şi facă crucea altfel. Şi atunci au zis: „faceţi crucea cum fac grecii, şi ţineţi administrativ de noi”. Iar ăla, când a auzit, a fugit, şi-a dat seama. Dar eu i-am spus: „Dumneata ia, caută în Testament, în locul cutare, unde spune de cruce, că e nebunie pentru alţii, iar pentru noi este salvare”. Dar el zice: „Caută în Evanghelia matale!” – că el ştia că noi (ortodocşii – n.n.) nu le avem (la noi – n.n.). Eu aveam Noul Testament printr-o întâmplare. Când a văzut că scot Noul Testament, a fugit, şi-a dat seama că sunt „de meserie”! Adică, un fel de „uite, nu e”! Aşa.
D. V.: Dar din Molitvelnic s-a scos slujba de primire a catolicilor în Biserica Ortodoxă. Ce să facem cu această lipsă reală?
Pr. A.: Dom’ne, să te pui la punct tu, întâi. Asta să faci. Şi mai departe, spui care-i adevărul. Cum mă întrebi mata pe mine, întrebi mata şi pe alţii, sau te întreabă pe mata alţii, şi tot aşa. Apără adevărul! Ce poţi să faci acum? „Lume bună, eu sunt ortodox, şi asta e foarte mare lucru”…
Soluţia este moarte continuă, moarte continuă. Când Mântuitorul s-a apropiat de Nazaret, a zis că „Mergem pe ţărmul celălalt”, şi S-a culcat în corabie, ştiţi. În timpul ăsta, valuri acopereau corabia, şi ceilalţi: „Doamne, Doamne, scoală, că pierim!” „Vă şi vedeaţi în fundul mării, cu Mine cu tot! N-am spus Eu că e bine s-o luăm pe aici, n-am spus?”… Dar vreţi fără valuri, vreţi fără apă? Vreţi fără niţel rece pe spinarea ta caldă? Nu se poate fără jertfă. Toată frumuseţea Învierii. Grozavă! Că nu-i vorba că… dar toată creaţia a trăit momentul Învierii. N‑ar fi fost aşa de frumoasă Învierea, dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi… Amin!
I. L.: O întrebare, Sfinţia voastră, în legătură cu cartea Singur Ortodoxia. Au spus unii că v-au fost luate interviurile forţat.. Un mic cuvânt despre acest lucru.
Pr. A.: Dragă, în momentul în care am semnat, înseamnă că am ştiut ce am spus. Că au spus că n-ar început şi sfârşit – dar are conţinut. Ia uite! Să judecăm de formă lucrurile, nu fondul lucrurilor?… Şi cine zice lucrul ăsta? Cine e împotrivă şi cine vrea să-şi piardă scaunul. Ştii? Nu e… Aşa e pe toate părţile. Şi lasă-te în voia lui Dumnezeu. Pentru că, vă repet: bucuria că aperi adevărul n-o cunoaşteţi, cât de grozav e de odihnitoare şi cât e de… Şi ai un nume, o identitate, nu mergi pe inerţie. Cum am fost ieri, mergem şi astăzi. Aoleu, să nu mă loveşti… Ştiţi cum e? Se poate întâmpla să nu păţeşti lucru mare. Dar pe un iepure îl gonea ogarul, îl urmărea vânătorul, şi s-a băgat în mărăcini şi stătea liniştit acolo, ferit. Dar o furnică nu-l lăsa deloc. El nu putea să se mişte, dar ea îl tot pişca: „pişcă-mă, nemernico, că numai tu lipseai acum…” În felul acesta, ştii, câte o furnică din asta te deranjează. Asiguraţi-vă viaţa voi întâi! Lasă furnica, te zgândăreşte acolo, dar nu mori! Iar dacă mori, e fericirea ta, ai trecut de la moarte la viaţă ca un mărturisitor, nu ca un puturos sau ca un laş. Pentru că, vă spun: aţi văzut ce a păţit ăla care a renunţat la cei 40 de mucenici? S-a topit! „Căldură ai vrut, căldură îţi dau!” Nu ne jucăm cu asta. Pentru adevăr, în esenţă, trebuie să ştii să mori. Nu contează deloc că .Mai ştii momentul istoric când Dumnezeu îţi dă ţie, într-o formă vizibilă, câştig de cauză? Dar e foarte mult la Împărăţia Cerurilor (să duci lupta – până la biruinţă – n.n.), te lasă pe tine, dar te ajută nevăzut. Puterile astea ascunse de noi nu se cunosc de oameni, nici de noi înşine, dar vă repet, iar vă repet: bucuria aceasta e atât de însemnată, de odihnitoare, de cerească, de veşnică… Dragii mei, e puţin lucru? Mori pentru adevăr. Nu e un adevăr susţinut de doi, îl susţine Biserica întreagă, Ortodoxia, chiar numele ei. De ce s-a dat aşa? Ortodoxia? Dreapta credinţă! Dar îi roade ceva (pe heterodocşi – n.n.)… gânduri de cucerire. Dacă a venit papa la noi, în România, n-a venit să vadă că bisericile sunt pline, şi că e credinţă şi e credinţă, şi că e un popor trăitor. A făcut demonstrativ o Liturghie, să vadă. Lasă, că au greşit pe toate feţele lucrurilor… pentru că e obişnuit, românul nostru e un fel de sancta simplicitas, ştiţi? Sunt oameni simpli, dar ia uite cum se-nchină. Ia uite, aia n-o face” „Ia uite, aia n-o face!” „La cununie; vă declar soţ şi soţie.” Şi-atâta tot!
D. V.: Legat de rugăciune… Sunt unii care zic: „hai să practicăm rugăciunea lui Iisus, şi aşa, prin rugăciunea lui Iisus ne vom înfrăţi: ortodocşii cu catolicii cu protestanţii, că ne uneşte mistica, ne uneşte trăirea lui Dumnezeu”. Poate să-i unească rugăciunea lui Iisus pe ortodocşi şi pe catolici?
Pr. A.: „Nu te supăra…”, nu poţi să stai, să te rogi, ei se roagă în limba lor… Ei se roagă demonstrativ… Ne rugăm să ne ajute Dumnezeu să răscolim cerul? Să-L punem în situaţia, cum se zice: „Doamne, scoală-te şi nu mă lăsa! Nu dormi, Doamne!”
D. V.: Ca-n Psaltire!
Pr. A.: Cât trăiţi, nu se potriveşte. Dar mai e un lucru, domne’! De ce nu ne deşteptăm şi noi? Ei demonstrativ vor să facem lucrul ăsta. Au un scop. Avem o mărturie: la 1700. Uite, dom’ne, de ce a făcut-o. Pentru că sunt o singură biserică, zic ei. A greşit enorm papa ăsta, şi a dat în cap tocmai ecumenismului. „A, sunteţi o singură biserică? Dar noi ce suntem? De ce mă numeşti soră? Şi până acuma, ce suntem? Şi la 1054, când ai trecut prin toate sinoadele ecumenice, până la 787. Chiar la Sinodul VI, în problema monotelită, a fost ca mucenic papa Martin. Deci am trăit aceste lucruri până la 1054. Cine v-a format? Sinoadele ecumenice, nu putem trece peste ele cu nici un chip. Când s-a hotărât la Sinodul II ecumenic, Simbolul credinţei… şi munca şi strădania Sfântului Grigorie (de Nazianz – n.n.) … şi s-a discutat şi la Sinodul III, cu „Theotokos”, şi la Sinodul IV, s-a discutat că Sfântul Duh purcede de la Tatăl… Şi nu e în nici un chip altceva decât o singură putere în trei feţe. O singură putere, nu Tatăl cel mai tare, Fiul mai tare şi Duhul mai mic. Nu există! Când ai zis Sfântul Duh, ai cuprins toată Sfânta Treime. Că dacă ţi-a scos (cineva – n.n.) un ochi, suferă şi celălalt, suferă tot. Aşa că nu permitem, chiar la sfârşitul veacurilor, la malul lucrurilor, cum am zice, să ne pierdem Ortodoxia, să ne pierdem credinţa. Ruşine mare-mare laşitatea asta, să o faci (pierderea credinţei – n.n.) de frică! Dragii mei, ce „frumoasă e moartea cuvioşilor Lui!” De la Psalmi… Ei, dacă puteţi să nu muriţi, nu ziceţi nimic. Dar (tăcând – n.n.), moartea neadevărului (intră – n.n.) în tine… Ai apărat adevărul… N-ai apărat dragă vreun porc mistreţ, n-ai apărat vreo căprioară că era în bătaia vânătorilor. Ai apărat cerurile cerurilor. Pe Stăpânul cerurilor cerurilor. Nu ştiaţi tot ce am vorbiţi? Ştiam… dar eu mi-am dat drumul (la cuvânt – n.n.) că ştiam că sunteţi ortodocşi. Nu se poate fără jertfă, să ştiţi. Cine fuge de cruce, fuge de Dumnezeu. Nu se poate fără cruce, dragii mei. Dar e corect vorbit: moartea înseamnă viaţă. Moartea continuă înseamnă viaţă. Cruce. Şi mai înseamnă cruce să duci ce nu-ţi convine. Dar te stăpâneşte credinţa, învăţătura credinţei. Credeţi dumneavoastră că te întreabă moartea câte diplome ai? Te întreabă cui ai slujit, sfinte sau prostule. Eu, peste câţiva ani împlinesc o sută. Ce-ar fi să mă vând ca un prost, acuma, de frica unei săbii? Nu, domne’! Nu! Doamne, primeşte-mă şi pe mine în împărăţia Ta! Doamne, am murit pentru Tine, dacă suntem credincioşi… Vă daţi seama? Ce zice Hristos? Că am apărat adevărul! O fărâmă de adevăr, măcar! Că dracul asta şi vrea. Zice: „dă-mi un deget”. Hoţ! Că dacă stăpâneşte un deget, stăpâneşte tot! Ce caută în casa ta putoarea asta? Dacă bagi acolo o fărâmă de hoit, îţi impute toată casa. Şi asta vrea dracul. Şi pe urmă se serveşte de fire. Că dacă firea ta nu … Păi, nu ne-a făcut Dumnezeu, ne-a făcut liberi? Ne-a dat înger păzitor. Nu i-am spus noi înger păzitor. Dumnezeu i-a spus înger păzitor. Păzitor: nu doarme în post. E păzitor! Şi spune cum să nu mori, dacă Nu-i chiar glumă, dragii mei! Vă rog să ţineţi adevărul. Dacă am reuşit să vă întind aripile, sunt bucuros. Iar bucuria e mai mare, când ştii că e şi altul bucuros ca tine.
Un interviu extraordinar. Bunul Dumnezeu sa il aiba in paza sa pe parintele Arsenie si pentru rugaciunile sale sa ne dea puterea sa fim pana la sfarsitul zilelor noastre MARTURISITORI!
Pingback: Război întru Cuvânt » Incep marile tulburari in Biserica?
V-am urmarit si in acest interviu cu Parintele Arsenie …interviu centrat pe apararea adevarului in principal , dar apar si alte idei , cum ar fi ecumenismul…cu tot sufletul ma identific cu ceea ce a zis Parintele…o alta idee ar fi raul pe care continua sa-l faca masoneria , in subsolurile lumii …si o alta , care ma sperie putin: cum adica, preotii si mirenii si oamenii simpli ,
care NU VOR ECUMENISM – sunt marginalizati ,
scrierile lor cenzurate , etc. ??? va marturisesc , domnule profesor [domnule Teolog-
in sensul cel mai curat , cel mai aproape de
ceruri -"Cerurile cerururilor marturisesc cat de mare este Dumnezeu"] ca – atunci cand a venit in tara Papa Ioan Paul al 2-lea – am urmarit desfasurarea slujbelor la tv. si ca este singurul papa pe care l-am simpatizat sincer , de la 1054 incoace , dar fara ecumenism …observ ca si dumneavoastra sunteti
foarte aproape de Parintele Arsenie Papacioc, de ceea ce zice Sfintia-sa …de sub cuvinte se
simte acest adevar …ma alatur celor care se roaga pentru dumneavoastra , ca aveti mare curaj…se simte la interviuri dincolo de cuvinte cu ce sunteti de acord sau nu …aaa , nici mie , ca om simplu – mama a doua fiice -
nu-mi place deloc problema infiintarii centrelor de ecumenism …dar Bun este Dumnezeu si nu ne lasa !!!
Agnes
am descoperit adincimile religiei mele pe la varsta de 22 de ani.Sint impotriva iertarii cand celalalt nu arata duhul smereniei,cand propune impacarea ca un negot.Nu voiesc ecumenism in forma pe care o propune occidentul.Ceea ce ma doare cel mai tare este :sa vad pe siteul MISA, celor ce fac yoga,cuvint impotriva masoneriei si a ecumenismului venit din occident(cei ce erau oile negre)si din partea PATRIARHIEI NU!OARE PATRIARHIA IERUSALIMULUI PRIN RETRAGERE DIN ACEA FORMA DE IMPACARE INTERNATIONALA NU A DAT DE GINDIT PRELATILOR “NOSTRI”
un interviu de exceptie cu parintele Arsenie .Dumnezeu sa-l tina multi ani in viata ca sa ne indrume si sa ne invete.
Doamne Ajuta.
Parintele Arsenie un mare traitor si aparator al Ortodoxiei! Bunul Dumnezeu sa-l apere si sa-l tina printre noi pentru a ne intari cu viata sa si cu puterea cuvintului. Sa-i urmam exemplul si sa marturisim Adevarul!
Doamne ajuta
Multe si minunate sunt toate invataturile lasate de Parintele Arsenie si poate s-ar cuveni sa gasim o cale de a face trimitere catre aceste randuri tuturor prietenilor nostri care marturisesc aceleasi trairi si ganduri.
Imi amintesc ca parca tot domnia sa spunea cu alta ocazie (sau poate ma insel) ca virtutea omului este coplesita de virgule… Facem cutare si cutare lucru bun, dar… acest dar de cele mai multe ori ne impiedica sa trecem peste acel pacat aparent minor, dar care poate ca are puterea sa rastoarne un mit!
Ma marturisesc un ortodox destul de zbuciumat si de multe ori nu mai inteleg nimic. M-am nascut ortodox si n-am sa ma dezic niciodata de aceasta credinta dar inca mai am multe nelamuriri, legate de creatia divina… Suntem cu adevarat creati dupa chipul Lui Dumnezeu? Eu cred ca Dumnezeu nu are un chip anume pentru ca El este peste tot si in toate. Uneori suntem tentati sa credem ca e un batranel carunt… “Batran” inseamna sa acceptam ca are o varsta, iar noi stim ca este vesnic si a fost dintotdeauna lumina alba a intelepciunii, iubirea si armonia. Tot ce nu-i armonie si iubire este in afara de Dumnezeu si atunci poate foarte usor sa fie trufie, marire de sine…
Nu-i inteleg pe catolici si desi au parte de informatie, nu sunt dispusi sa-si asume responsabilitatea greselilor trecute. Dar nedumerirea mea este aceea ca NOI nu avem nici un merit in fata lui Dumnezeu ca ne-am nascut ortodocsi si nu catolici, musulmani, buddisti etc… Cine sunt oamenii aceia? Sunt ei toti niste rataciti meniti sa ajunga in focul iadului chiar daca L-au marturisit si slujit pe Dumnezeu cu toata fiinta lor? Nu stiu, probabil nu sunt in asentimentul multora, dar eu am crezut si mai cred ca doar iubind si nejudecand pe ceilalti, ajungi sa-l cunosti pe Dumnezeu. Si aici nu vorbrsc neaparat de catolici, ci de cei care existau inainte de venirea Mantuitorului si carora chiar sa vreau nu le pot gasi vreo vina, pentru ca au fost si au ramas de neclintit in credinta lor. Intre un calugar buddist si unul ortodox exista extrem de multe asemanari si nu pot sa cred ca aceia ajung in iad, doar fiindca nu sunt ortodocsi. Suntem norocosi ca ne-am nascut pe ecest pamant sfant si ca nu trebuie sa facem mare lucru sa ne salvam, dar cred ca in primul rand noi suntem cei expusi pericolului de a cadea in marirea de sine!… Haideti sa fim fara ura si fara partinire, sa veghem asupra traditiilor noastre crestine si sa-i lasam pe cei ce au adevarurile lor, sa si le cerceteze si sa decida singuri ce e bun si ce-i rau in dogma lor. Aratatul cu degetul nu cred ca e pe placul lui Dumnezeu!
Pana una alta, Dumnezeu sa ne ierte daca gresim si sa ne dea intelepciunea si rabdarea sa trecem peste toate capcanele ce ne sunt intinse la orice moment si la orice nivel, chiar si Cuviosului Parinte pe alocuri!
Poate ca ai dreptate si trebuie sa ne vedem de credinta noastra si sa nu judecam …. DAR, daca parintii care sunt indreptatiti sa vorbeasca nu ar vorbi cati dintre cei care s-au intors la credinta datorita lor si-ar fi parasit caile ratacite, cine sa ii lumineze?! Multi care practica yoga sunt inca in cautare si daca nu gasesc scris sau rostit undeva Adevarul despre calea pe care se afla nu gasesc niciodata Adevarul dupa care ravnesc, si nu se trezesc la Ortodoxie.Unele suflete se mantuiesc marturisind(chiar daca aceasta ii face uneori sa judece pe altii), altele se mantuiesc prin rugaciune si tacere,nu putem tacea cu totii pentru ca mantuirea nu este aceeasi pentru toti.Din iubire ies parintii la marturisire, altfel ar sta in singuratatea chiliei si s-ar ruga, caci astfel e mai usor sa nu isi piarda linistea.
Multi au ajuns mucenici spunandu-le paganilor: nu jertfesc idolilor vostri pentru ca sunteti pagani si straini de Dumnezeul adevarat.
Cati sfinti s-au prefacut ca sunt nebuni si au strigat lucruri neplacute pentru altii si adevaruri care ii jigneau sau au fost prin bordeluri?! Si nu putem spune ca nu aveau dragoste!Daca ii iubesti pe oamneni si ti-a dat Dumnezeu darul de a ii intoarce la credinta, te doare sufletul sa ii vezi in ratacirea lor.
Cunosc un om care mergand intr-un pelerinaj cu altii a reusit sa intoarca la credinta dintr-o singura discutie pe un altul care credea in reincarnare,in castigarea linistii prin vointa proprie, si in uneori se droga si avea viata sociala intensa. Daca acesta tacea si se ruga, poate celalalt ar mai fi facut de multe ori aceleasi pacate, sau poate ar fi murit nemantuit.Acum e un model de crestin ortodox.
Pingback: DIN TESTAMENTUL PARINTELUI ARSENIE PAPACIOC: MOARTEA NU INSEAMNA MOARTE… « † Crestinism
Pingback: Război întru Cuvânt » PARINTELE ARSENIE PAPACIOC – 95 DE ANI. O viata de jertfa sub ocrotirea Maicii lui Dumnezeu
Foarte frumos zice undeva “daca ei nu vor marturisi adevarul , pietrele vor striga in locul lor”. Daca noi nu ne indeplinim datoria sa il marturisim pe Dumnezeu asa cum e nu asa cum vor ei (adica un Dumnezeu ciunt, estetizat, modificat sa fie comestibil de masa lumii pacatoase) atunci oricate rugaciuni, spovedanii si milostenii am face nu ne asteapta altceva decat adancul iadului. Asa zice si Hristos: “Cel ce se va rusina de Mine, si Eu ma voi rusina de El”. Adevarul e cel care trebuie aparat orice ar fi. Poate ca diferentele de baza intre catolici si ortodocsi ar putea fi considerate minore pentru cineva fara studii teologice, dar exista si diferente mai profunde care nu pot fi negate de nimeni si care sunt pur si simplu ingrozitoare:
-din slujbele catolicilor a ramas ca singura parte inteligibila predica si citirea sfintei evanghelii , restul e un fel de instrunctaj militar (acum ne ridicam in picioare, acum stam jos, acum ne asezam in genunchi).
- nu mai exista nici o placere in a participa la o slujba sub forma catolica. in plus prin iconoclasmul lor fac ca gandul credinciosului sa se duca oriunde numai la rugaciune nu
- apoi bancile lor mi se par o prostie. De parca te duci la biserica sa dormi, nu sa aduci ca jertfa pentru pacatele tale lacrimi si rugaciuni. Nu se intalnesc banci nici la evrei nici la musulmani pentru ca ei , desi nu au credinta cea adevarata inteleg ce inseamna sa te rogi.
- apoi participarea clerului (inclusiv a papei) la ritualuri pagane, din moment ce acest lucru e interzis si mirenilor, cu atat mai mult unei fete bisericesti.
Aceste erezii si multe altele arata de ce nu putem numi biserica catolica o biserica sora.
In memoriam – Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc (1914 – 2011) de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa, acum la naşterea sa cea cerească şi veşnică…
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august anul 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi duhovnici români. Din anul 1976, este duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa. Părintele Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Parvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii. A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mişcarea Legionară. S-a călugarit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că facea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud. Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea. Stareţul mănăstirii, părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“. Nu a renunţat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moşie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana. Acesta l-a ascuns la Schitul Ciclovina, judeţul Gorj. Mitropolitul de atunci al Olteniei, IPS Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria. Acolo a fost călugărit, la slujbă participând părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 22.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul şi Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). După ce a primit preoţia, Părintele Arsenie Papacioc a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamţ. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat şi dus la Suceava, ținut în anchetă nouăzeci de zile, bătut și chinuit pentru acuzaţii fără nici un suport real. După ani de detenție, de interminabile anchete și deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forţată, la temuta închisoare de la Aiud, Părintele Arsenie Papacioc a fost eliberat și i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici, a ajuns, în anul 1976, la Mănăstirea „Sfânta Maria” – Techirghiol, unde a putut fi întâlnit, pentru sfat duhovnicesc şi cuvânt de folos, până astăzi – 19 iulie anul 2011…
În urmă cu trei ani, în luna august anul 2008, am fost la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice. Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!…
De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti de pretutindeni, care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, care şi în această zonă a fost de-a lungul istoriei destul de aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un trimf al nostru constantând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!…
Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc – originar din părţile Ialomiţei, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie, Îndumnezeire şi Mântuire, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire…
Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani, numai anul acesta fiind deja trei (primii doi fiind Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania şi Părintele Petroniu Tănase), şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Arsenie Papacioc – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!… Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!…
Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arsenie Papacioc a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!…
Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…
Şi cum spuneam, la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc, abordând şi dezbătând tema esenţială a Euharistiei, Îndumnezeirii şi Mântuirii noastre, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire şi, iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa-i sa dragoste şi experienţă, şi pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc:
Ne împãrtãsim ca sã fim mereu cu Hristos, pentru cã nu existã numai o împãrtãsire cu Sfintele Taine, ci si o împãrtãsire duhovniceascã, adicã aceastã continuã prezentã a inimii noastre la Dumnezeu…
Interviu cu P.Cuv. Păr. Arhim. Arsenie Papacioc de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol, judeţul Constanţa…
Steliaan Gomboş: – Preacuvioase Părinte Arsenie, în primul rând îngăduiţi-mi să vă mulţumesc mult pentru dragostea de a-mi acorda acest interviu, şi apoi să vă întreb pentru început: ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?
Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc: – Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. Este o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, de opoziţie faţă de păcat şi patimă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.
- Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?
- Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într-o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s-a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul – părintele Stăniloae a rămas impresionat. Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L-am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi-a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m-au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.
– În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată de către toţi Părinţii ca fiind cerul coborât pe pământ?
- Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. Este cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L-a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care-L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu este o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul. Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu-i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s-a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne este şi frică să amintim, n-ar fi fost aşa de valoroasă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Să ştiţi că smerenia este singura cale şi modalitate de salvare.
- Ce este Sfânta Împãrtãsanie, Preacuvioase Pãrinte Arsenie, şi care este rostul ei în mântuirea credinciosului?
- Aceasta este întrebarea cea mai de vârf, cea mai importantă. Toţi credincioşii ştiu cã este Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos îşi menţine acest cuvânt divin: “Eu voi fi cu voi pânã la sfârşitul veacurilor”. El spune, de asemenea: “Cine nu va mânca Trupul şi nu va bea Sângele Meu nu va avea viaţã în el şi nici parte de Mine”. Se înţelege cã prin aceastã primire a Trupului şi Sângelui Mântuitorului te duci pânã la El, ca dumnezeu dupã har. Şi când te duci la El, eşti mare ca El. Şi, de asemenea, atunci când te împãrtãşeşti, El vine la tine, este mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinţi. Deci o identitate de fiu, divinã. Nu este nici o teamã cã vorbim asa. El este, nu e altul care s-a fãgãduit, şi-şi ţine fãgãduinţa. Pentru cã Dumnezeu poate sã facã orice, dar un lucru nu poate: sã-şi calce cuvântul. Şi iatã cã-şi ţine cuvântul, ca sã fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularitãţi, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu sã fie descoperiţi, ştim cã nu au putinţa pe care o are omul, de a se ridica pânã la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupã har. Sunt într-o fericitã ascultare şi împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n-au aceastã putinţã. Au şi ei un proces de despãtimire, dar nu în sens de despãtimire de la pãtimire, ci ei descoperã noi taine prin porunca care li se dã. Aceasta este un fel mai superior decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem despãtimire pentru ca sã se înţeleagã cã noi ne despãtimim pentru cã am fost împãtimiţi. Vedeţi, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începãtorii, arhangheli, îngeri – sunt fãcute prin cuvânt. Însã fiinţa omeneascã nu, Dumnezeu a fãcut-o cu mâna lui, şi încã cum: chip şi asemãnare. Este usor sã spui chip şi asemãnare, pentru cã astfel ştim din învãţãtura Bisericii. Dar când te opreşti asupra acestor însuşiri, calitãţi, daruri, te vezi chip şi asemãnare. Şi atunci iatã cã noi avem o identitate divinã, şi prin restaurarea pe care a adus-o Iisus Hristos preţuim cât pretuieşte El. Ar trebui ca omul, într-o formã retrospectivã, sã se regãseascã pe sine şi sã rãspundã la întrebarea care s-a pus: Unde erai atunci când nu erai în tine? Nu este permis sã se piardã un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a fãcut numai pentru El, deci ne va pretinde sã fim cu adevãrat prezenţi numai la El. Nu întrerupem treburile sociale şi ascultãrile pe care le avem, pentru cã chiar El ne porunceşte. El ne-a dat darurile sã le împlinim, sã le sãvârsim. Dar cu gândul continuu la Cel ce este.
Ei, iată şi un exemplu grăitor: S-au cãsãtorit doi tineri, Ioana şi Ionel. Dupã nuntã, Ioana a trecut la bucãtãrie – şi nu este o înjosire cã a trecut la bucãtãrie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca bãrbatul sã poatã fi liber sã rezolve probleme în afarã. Şi Ionel s-a dus la serviciu. Dar ea, nepriceputã, emoţionatã, a afumat mâncarea şi se vãita cã ce o sã zicã Ionel. Conştiinciozitatea asta care este mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul! Şi a venit Ionel. Şi ea, cu plânset şi vaiet, i-a spus: “Dragã Ionele, am afumat mâncarea”. “Lasã, dragã, nu mã intereseazã. Dar de ce nu te-ai gândit la mine toatã ziua? Asta mã intereseazã pe mine”. Ei, asta o sã ne întrebe Dumnezeu, Care ne-a dat inimã puternicã ca sã pricepem cerurile, veşniciile, sã contrazicem rãul, sã biruim dracii, care ne-a dat aceastã putere de a fi dumnezei dupã har, veselia cã slujim marelui Adevãr – cãci aceasta este adevãrata veselie şi libertate –: De ce nu v-aţi gândit la Mine deloc? Este, fãrã îndoială, în mod logic, cã aşa va fi suna această întrebare. Şi mă tem că vom rãspunde foarte greu. Noi, ortodocşii, nu apãsãm pe pedala cunoaşterii atât de mult, cât neapãrat pe trãire, pe aceastã formare interioarã a noastrã, de smerenie, pentru ca sã fim scrişi şi noi sus, în cartea cea mare. Şi omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevãrat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie raţionalã, ci o smerenie smeritã, trãitã.
Mã întreba cineva, la o altã înregistrare: “Pãrinte, cum sã scãpãm de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fãrã diavol?”, i-am rãspuns eu. Pentru cã e lãsat de Dumnezeu sã ne mai ispiteascã. Putea sã-L omoare Mântuitorul! N-a venit sã glumeascã, sã facã teatru şi demonstraţii. De ce, dacã i-a luat coarnele şi forţele şi pretenţiile, l-a mai lãsat – cum zic Sfinţii Pãrinţi – numai cu vârful cozii? L-a lãsat pentru cã este necesar sã ne şlefuim cu orice chip în atacurile lui, sã ne definim pe noi, sã cunoaştem mai bine marile adevãruri. El este un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greşealã a oamenilor, cã se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iatã, suntem mlãdiţe în tulpinã. De unde vine toatã seva, toatã puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nici o viţã. El nu este mlãdiţã. Totul este de la Dumnezeu: “Fãrã de Mine nu puteţi face nimic”. Lucrul acesta s-a ignorat şi neglijat în trãirea creştinilor. Dacã creştinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trãi o stare de prezenţã care-i mai plãcutã decât nevoinţa. Sinodul din anul 419 de la Cartagina a dat canonul 124 în care se zice, în legãturã cu aceste spuse ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Dacã crezi cã poţi sã fii ceva, anatema sã fii. Mi-a plãcut foarte mult pentru cã este un adevãr, dar şi pentru cã Biserica se ocupă sã ne trezeascã la faptul cã tot ce a spus Iisus Hristos este adevãrat şi vrednic de urmat. Nu-i nimic utopic, imaginar, nu-i nimic imposibil. El a spus cã va fi mai greu. O fi! Dar îţi rezolvi problemele cu forţele proprii? Asta-i greşeala. Trebuie sã ţi le rezolvi cerând permanent ajutorul lui Dumnezeu, pentru cã, dacã nu-i cu putinţã la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putinţã. Asta mi-a plãcut la acest sinod, cã s-a gândit sã ne trezeascã la faptul cã suntem nişte mlãdiţe care nu putem rodi fãrã viţã. Cu nici un chip! Chiar cu nici un chip! Dacã o mlãdiţã stã fãrã viţã, se usucã într-un timp extrem de scurt. Şi atunci Domnul nostru Iisus Hristos S-a oferit sã-I mâncãm Trupul şi Sângele Lui ca sã fim mereu dumnezei.
Sã nu faci greşeala de a te compara cu marii trãitori. Cã nu prin nevoinţa şi trãirea lor s-au îndumnezeit numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezenţa lor. Şi tu, dacã ai aceastã prezenţã, ai strãbãtut sorocul pentru împãrtãşit şi nu eşti altfel decât marii trãitori. Dar acum se pune o problemã cu aspect tehnic. Când ne împãrtãşim? Nu timpul decide. Asta-i o greşealã. Hotăreşte intensitatea credinţei tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gurã de Aur: Ani vrei sã-i dai? Vindecã-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Şi dacã îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Iisus Hristos, prin împãrtãşire. Nu ne împãrtãşim pentru cã au venit Paştile ori Crãciunul. Ne împãrtãşim ca sã fim mereu cu Iisus Hristos, pentru cã nu existã numai o împãrtãşire cu Sfintele Taine, ci şi o împãrtãşire duhovniceascã, adicã aceastã continuã prezenţã a inimii noastre la Dumnezeu.
S-a discutat foarte mult în lumea trãitorilor, a oamenilor de credinţã şi a duhovnicilor, când sã te împãrtãşeşti. Unii spun cã la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregãtirea ta interioarã, pentru cã la un eveniment atât de mare, ca sã-L iei pe Dumnezeu, cu adevãrat îţi trebuie o pregãtire. Numãrul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnã numaidecât acest patruzeci? Dragã, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sã te pregãteşti pentru marele eveniment ce are în vedere veşnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Patruzeci de zile dureazã postul Crãciunului şi postul Paştelui. Este un timp suficient ca sã te pregãteşti pentru marele eveniment ce urmeazã, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi dupã zãmislirea pruncului se formeazã inima. A patruzecea zi dupã moarte putrezeşte inima. Noi am rãmas la patruzeci de zile într-o formã tradiţionalã, care nu este atât de recomandatã. Te împãrtãşeşti continuu cu Iisus Hristos, duhovniceşte, iar când te pregãteşti şi printr-o postire, abstinenţă şi înfrânare… Nu numaidecât postirea este o condiţie. Nu o faci pentru cã ţi s-a spus s-o faci, ci ca sã te smereascã trupeşte, sã renunţi la o serie întreagã de porniri spre rãu: lãcomii, curvii, judecãţi. Posteşti cu procese, cu certuri, cu procurori şi cu avocaţi? Asta nu. Şi atunci, împãrtãşirea este în funcţie de curãţirea şi curăţia inimii tale. Inima este adâncul cel mai adânc din noi. Aş putea sã spun cã e o fiinţã în plus în fiinta noastrã. De ce spune Dumnezeu: Am fãcut inima ta ca sã locuim în ea? El nu locuieşte oriunde? Dumnezeu, Care Se simte atât de lãudat în slãvile cerurilor, are plãcerea sã locuiascã într-o inimã de om. Este locul pe care l-a fãcut special ca sã fie gãzduit El. Mintea este subordonatã inimii. Fiinţa noastrã de rãspundere şi de adevãratã bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curãtirea inimii ar fi deci un motiv ce trebuie respectat în vederea sfintei împãrtãşiri cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A te împãrtãşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos înseamnã, repet, sã fii una cu El, sã fii cu adevãrat un împlinitor al cuvintelor Lui şi sã recunoşti cu adevãrat cã pierdut ai fost şi te-ai aflat, datorită Lui! Pentru cã, da, e nevoie sã te pierzi. Dar nu în sensul de a pãrãsi învãţãtura adevãratã, ci de a renunţa la o identitate moleşitã ori strict omeneascã şi de a te regãsi într-o personalitate îngereascã. Sfânta Împãrtãşanie este cu adevãrat dorirea cea mai grozavã din partea cerului, ca Dumnezeu sã-şi menţinã mai departe ceea ce a spus: “Eu voi fi cu voi mereu…” şi “Cine nu va mânca Trupul şi Sângele Meu, acela nu va avea viaţã veşnicã…”.
- Unii pãrinti duhovnici recomandã deasa împãrtãşire, alţii recomandã împãrtãşirea mai rarã, ambele pãrţi invocând argumente scripturistice şi patristice. Cum vã explicaţi existenţa acestor douã curente divergente în sânul Bisericii, privind tocmai taina unitãţii ei? Care consideraţi cã este poziţia cea mai potrivitã trãirii Evangheliei în zilele noastre?
- Dragă, problema vieţii de trãire creştinã şi de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie sã ne mãrginim ori sã ne priponim în istorie. Nu, este vorba de permanenţã. Nu recomand o stare de nevoinţã ca mijloc neapãrat de mântuire, ci recomand o stare de prezenţã continuã, ce nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Sã ne orientãm dupã un lucru. Dacã trãieşti o sutã de ani, inima bate o sutã de ani neîncetat, zi şi noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecât pentru ca sã întreţinã o fiinţã fizicã, ci pentru ca noi, cu orice chip, sã simţim cã trebuie sã fim prezenţi, cu mintea şi cu totul, la Dumnezeu. În permanenţã! Aşa cum am spus, împãrtãşirea nu trebuie consideratã dupã idei fixe, numaidecât deasã sau rarã. Rarã, pentru cã e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Sãu. Şi îţi trebui o pregãtire. Dacã n-ai hainã de nuntã… Pãi, Sfânta Scriptură spune cã te leagã şi te dã afarã. Aşadar, trebuie sã fii pregãtit. Şi dacã te împãrtãşeşti foarte des, începi, ca fiinţã omeneascã nerodatã, neşlefuitã, s-o iei ca un obicei, nu cu teamã şi cu fricã de Dumnezeu, ci cu nădejde, cucernicie şi evlavie. Dacã ai aceastã teamã de Dumnezeu cu adevãrat şi te gândeşti la importanţa acestui fapt, atunci eşti bun de împãrtãşit mai des. Dar dacã o iei din obşsnuinţã sau zilnic, cum am auzit cã se face în unele pãrţi, este o greşealã extrem de mare. Pentru cã nu postirea în sine hotăreşte, însă ea este necesarã, ca sã te mai strujeascã niţel trupeşte. Trupul acesta trebuie sã existe şi sã împlineascã o serie de lucruri ale firii. Dar sã fim împotriva exagerãrii lucrurilor. Şi atunci este necesarã postirea, dar nu ea este comandatã calitativ. Iarãşi este o primejdie mare, tocmai pentru cã-i foarte mare lucru, mai mare decât a te împãrtãşi nu este nimic în viaţa noastră cu Dumnezeu… Aici intervine şi împãrtãşirea duhovniceascã, cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Dar nu înlocuieşte împãrtãşirea aceasta pipãitã, simţitã. Vedeţi, de la început au fost tot felul de îndoieli. Dumnezeu a creat douã lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desãvârşite decât le-a creat El: A creat o femeie distinsã care a nãscut un Dumnezeu şi a creat preoţia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus şi-L naşte din nou pe Sfânta Masã.
La Heruvic, preotul citeşte o rugãciune: “…Tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi…”. Se pune o problemã, aşa cum o datã mi-au şi pus-o nişte studenţi: “Dar eu ce sunt, pãrinte, dacã El este totul?”. Rãspunde Iisus Hristos: “Da, preote, dar fãrã tine nu pot sã fac lucrul acesta”. Aşadar Iisus Hristos împrumutã mişcarea şi glasul preotului. Deci nu-i de glumã. Sunt rugãciuni în care se cere sã intre şi îngerii cu noi. Altarul este plin de îngeri pentru cã este Iisus Hristos acolo. Preoţia trebuie primitã cu fricã mare, cu mare rãspundere. Când am fost hirotonit preot m-a impresionat un lucru. Spun aşa pentru cã erau multe care sã mã fi impresionat, dar mergeam şi pe principiul ascultãrii, când eu eram dus de mânã şi purtat aşa… Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfântul Agneţ în mânã, spunându-mi: “Ţi-L voi cere la judecatã aşa întreg. Stai în spatele Sfintei Mese, cu faţa la apus, cu El în mânã, pânã soseşte momentul împãrtãşirii”. Ei, ce ziceţi? Când te gândeşti ce ţii în mânã, ce rãspundere ai, deci cine eşti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor… Cred cã am repetat lucrul acesta despre Sfânta Împãrtãşanie, dar niciodatã nu e spus destul. Trebuie cu orice chip sã ai o mare fricã de Dumnezeu, neapãrat iubire de Dumnezeu, şi sã fii conştient de identitatea ta creştinã…
- Preacuvioase Părinte Arsenie, în rugãciunile de dinainte de Sfânta Împãrtãşanie, ca şi în cele de dupã, se vorbeşte de iertarea pãcatelor. Dacã şi Sfânta Împãrtãşanie iartã pãcatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?
- Sfânta Împãrtãşanie nu iartã pãcatele. Sfânta Împãrtãşanie desãvârşeşte. Iertarea pãcatelor o primim în Taina Pocãinţei: “…te iert si te dezleg…”. Deci nu se poate fãrã mergerea înainte la dezlegarea pãcatelor, pentru cã Sfânta Împãrtãsanie poate sã fie foc, sã te ardã.
- Cu alte cuvinte, este întotdeauna necesarã Spovedania înainte de Sfânta Împãrtãşanie?
- Este, ca sã-ţi ierte pãcatele. Este nevoie sã te spovedeşti nu doar când te împãrtãşeşti, ci sã te culci mereu cu linişte, spovedit, cu cercetarea conştiinţei, care să fie una împăcată. Te duci la pansat de câte ori eşti rãnit. Sau, într-adevãr, sã o faci pentru cã sunt o serie întreagã de lucruri care ţi-au scãpat. Lumea este obişnuitã sã spunã nişte pãcate, dar sã ştiţi cã foarte puţini îşi pun problema unor pãcate, pe care noi le numim pãcatele lipsirii, adicã faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai fãcut. Vedeţi, şi asta înseamnã o curãţire. Şi eu recomand tuturor sã se spovedeascã bine, ceea ce înseamnã sã te gândeşti la spovedit cu mult timp înainte, adicã sã-ţi faci mereu acest control, iar la spovedit sã te duci pregãtit. Te-ajutã părintele duhovnic, cãci s-ar putea sã uiţi unele lucruri, dar în orice caz, nu te duce nepregãtit sau din obişnuinţã. Repet şi subliniez: Nu se poate sã mergi la împãrtãşit fãrã dezlegare. Acestea sunt şi rosturile vãmilor, care existã, dar nu în forma în care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. Este ultima reprizã, când omul este cu desãvârsire stors. Se vor avea în vedere pãcatele şi faptele bune pe care puteai sã le faci, dar nu le-ai fãcut. Va fi multã înţelegere. Însã trebuie sã ştie lumea cã şi diavolii vor fi extrem de activi în a specula. Însă ei nu vor depãşi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Însã fãrã discuţie, spun ce-au spus dracii odatã unui om: Mare îndrãznealã are curãţenia. Şi le-a scãpat din mânã.
- În afarã de spovedanie, cum se cuvine sã ne pregãtim pentru Sfânta Împãrtãşanie?
- Cu milostenie, în orice chip. Asta este una din marile pregãtiri pentru veşnicie: milostenia. Sã rupi din tine ceva. Vedeţi, milostenie este toatã Scriptura. Sfânta Evanghelie din Duminica Dreptei Judecãţi vorbeşte numai de milã: de ce nu M-aţi îmbrãcat, de ce nu M-aţi adãpat, de ce nu M-aţi cercetat… Va sã zicã, de ce n-ati fãcut milã, milostenie? Se spune cã s-a ridicat mila împotriva dreptãţii şi a biruit mila. Atunci când vei fi bãgat în un singur lucru îţi va veni în minte, ori de te cãieşti, ori de te bucuri, şi anume de ce nu laşi din tine nimic afarã. Prin urmare asta ar fi o pregãtire continuã, neîncetată. Fiindcă existenţa noastrã, a celor care purtãm numele de creştini, este pregãtirea continuã. Şi când dormim sã fim treji. Deci cât se poate permanent…
- Preacuvioase Pãrinte, ce înseamnã a te împãrtãşi cu nevrednicie, cum îţi poate fi Sfânta Împãrtãsanie spre osândã?
- Dragul meu, cu nevrednicie se împãrtãşeşte un om împãtimit, necurãţit, nespovedit, fãrã grijã, care merge din obicei ori nu s-a spovedit cu adevãrat şi sincer. Pentru cã o spovedanie bunã este ca tu sã fii pe poziţia de a nu mai face, de a nu mai repeta. Nu sã te spovedeşti doar de formă şi sã spui cã, oricum, şi-aşa fac. Asta e o fraudã. Nu trebuie sã te îngrijoreze marile pãcate, pentru cã toate se iartã, dar sã fii pe o poziţie, o hotărâre şi o decizie de mare cãinţã şi pocăinţă. Şi în ce priveşte canoanele pe care le dau duhovnicii, cred cã este o greşealã sã se dea canoane care opresc de la Împãrtãşanie ori sunt cu mari nevoinţe. Este o greşealã deoarece credincioşii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurãri familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori este o lipsã de mare trãire, şi atunci este mai bine sã dai un canon de simţire. Dar şi în aceste condiţii, dupã o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocãinţã adevãratã. Dar sã fim pe drum şi ne ajutã harul lui Dumnezeu. Altfel ne cautã harul şi nu ne gãseşte. Dacã nu-ţi poţi iubi vrãjmaşii, ţi-ai pus mãcar problema sã-i iubeşti sau ştii asta doar din literaturã? Asta-i viaţa: crucea, suferinţa cu orice chip. Frãţiile voastre ştiţi cã Crucea L-a împuternicit pe Iisus ca sã judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pãmântului, pentru cã are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mântuit lumea, învierile din morţi, mãsurate cu 180 de grade, n-au mântuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, adică jertfa totalã. Aşadar poziţia, convingerea şi atitudinea noastrã sã fie mereu aceasta: de jertfã, cu orice chip, mai ales cã pot fi iertate orice fel de pãcate. Nici o nenorocire nu înseamnã ceva. Nimic nu este pierdut atâta vreme cât credinţa este în picioare. Când capul se ridicã, atunci sufletul nu abdicã. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Cã se întâmplã, este accident, dar nu este dorinţa şi deliberarea ta, nu-i nepãsarea ta, nu este pocãintã falsã, făţarnică şi ipocrită. Când te pocãieşti cu adevãrat, te duci ca sã nu mai faci. Altfel eşti vinovat de participare, nu de accidentare. Deci ca sã poţi sã fii pregãtit trebuie sã fii un om de jertfã. Aceasta-i poziţia creştinã: jertfa!
- Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Împãrtãsanie este o Tainã care se repetã în viaţa credinciosului. Harul primei Împãrtãşanii nu are putere de actualizare veşnicã asemenea Sfântului Botez?
- Sfântul Botez ne-a încreştinat şi ne-a scãpat de pãcatul strãmoşesc. De pãcatele noastre nu scãpãm decât prin alt botez, care este Taina Pocãinţei. Sunt mai multe botezuri: botezul credinţei din Vechiul Testament, botezul cu apã al lui Ioan, botezul cu Duh şi apã al Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi botezul morţii, adicã botezul sângelui, al muceniciei şi martirajului. Cu Iisus Hristos trebuie sã ne hrãnim permanent, deoarece trãim permanent. Are o foarte mare valoare cã te-ai împãrtãşit cândva, dar de atunci “cândva” ai trãit mereu cu gândul la “cândva” din viitor. Întotdeauna avem nevoie de El. El ni se dãruieşte: “Iar Eu cu voi sunt”. Dacã a fost odatã cu Sfinţii Apostoli, ce nevoie mai era ca sã mai fie încă odatã cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu voi voi fi”, cãci lupta este continuã, în tine, pentru desãvârşirea ta.
Pentru cã vorbeam de iubirea de vrãjmaşi: să ştii că n-ai sã poţi imediat, dar începând sã-ţi pui sincer problema cã vom rãspunde la Judecată de ce nu i-am iubit – şi acest lucru este o poruncã, nu este un sfat – atunci, încercând sã-i iubeşti, te trezeşti la un moment dat cã nu-i mai urãşti. De aici pleacã totul. Şi dacã nu-i urãşti, eşti deja pe o treaptã. Şi cu harul lui Dumnezeu şi cu marile simţiri duhovniceşti din noi ne agãţãm de altã treaptã, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine dacã tu eşti pe drum. Vreau sã spun cã mai întâi trebuie sã fie dorinţă, voinţă, iniţiativă şi mişcare, cãci în acest fel harul vine. Dacă stai, stã şi harul. Este în funcţie de atitudinea şi mişcarea ta. Nu te mântuiesc faptele tale, oricât ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.
- Preacuvioase Părinte, Sfânta Împãrtãşanie îi uneşte pe credincioşi între ei, dar şi cu pãrintele liturghisitor. Cum se manifestã aceastã unire?
- Am vãzut şi vedeţi toti cã în pustie leii sunt cu leii, cãprioarele numai cu cãprioarele, fiecare cu semintia lui. Aşa-i şi aici. Existã o lege ce nu are nume, şi care este a lui Iisus Hristos, care ne uneşte pe toţi. Nu poţi vedea în privirea unui om cã-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinţa omeneascã, de percepere în timp, în spaţiu. În acealaşi fel şi în sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru cã este omul lui Dumnezeu, şi acela te atrage cu blândeţea lui. Îl are pe Iisus Hristos cu el. Din punct de vedere raţional n-avem cum sã rãspundem, decât cã se simte. Fiinţa omeneascã este mult mai frumos complicatã în ce priveşte relaţia cu marile adevãruri. Un mare adevãr este şi cu cei cu care trãieşti aicea şi îi simţi. Noi simţim când cineva nu este dupã Dumnezeu şi îl ocolim. Iacã, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele… De ce lucrul acesta? Fiindcă este seminţia lor. Omul are o înţelepciune mai mare decât aceste animale, care au o inteligenţã instinctualã, un comportament instinctual, şi nu au conştiinţã. Noi, care suntem dupã chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu, simţim cine este omul lui Dumnezeu şi cine nu.
- Sfinţite Părinte, viaţa duhovniceascã a preotului liturghisitor îşi pune amprenta asupra deschiderii credincioşilor de a primi Sfânta Împãrtãsanie?
- Sigur că da. Duhovnicul joacã un rol de cer pe pãmânt. La el trebuie mers ca sã primeşti tot ce ţi-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Şi acesta este foarte accesibil. Nu este înger; este cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu pãrinţi, cu copii, cu naşi, cu bune şi cu rele. Însă are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Dacã nu şi nu, sã-ţi fie ţie ca un pãgân şi vameş, zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aceea-i altceva. Sigur cã îşi pune amprenta. Eu vãd ca duhovnic. Vin foarte mulţi şi, dacã nu-i ajuţi puţin… Ei, ce-ai mai fãcut? Pãi n-am fãcut nimic, pãrinte. Pãi de ce-ai venit la mine? Pãi sã vedeţi… Şi atunci îmi dau seama şi trebuie sã încep cu întrebãri. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. Este o discuţie în faţa lui Dumnezeu. Mã împrietenesc cu el ca sã-l fac sã spunã tot. Cã sunt pãcate ascunse, grele de tot. Sigur cã-şi pune amprenta. Şi atuncea zice: Vedeţi părinte, de-aia am venit eu la dumneavoastrã… În altă ordine de idei, dragul meu, să ştii că este o satisfacţie, o bucurie şi o mulţumire sufletească dar este şi stare o obosealã, cãci nu e vorba de unu-doi, e vorba de mii de persoane.
- Preacuvioase Părinte, cuvântul “euharistie” înseamnã mulţumire. Cum se ajunge la aceastã stare de mulţumire?
- În discuţia noastrã s-a vorbit, cred, de mulţumirea aceasta, pentru cã spun: aceastã sfântã fiinţã omeneascã are putinţa de a discerne marele adevãr, marile lucruri, şi simte cã este în slujba lui Dumnezeu. Mai ales duhovnicul. Cum le spun şi eu: “Mãi, vom fi la Judecatã împreunã. Sã nu ascunzi ceva, sã nu faci ceva”. Nu se teme de Dumnezeu, se teme de tine cã i-ai spus acuma sã nu facã cutare lucru, cã vei fi de faţã la Judecatã. Sigur cã are o mare influenţã asupra lor şi o mare putere de a pricepe dacã este sincer sau nu, recunoscător ori ba, pentru marea şansă şi marele privilegiu, al înveşnicirii, în comuniunea cea sfântă, cu El!….
- Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte frumos, Preacuvioase Părinte Arhimandrit, pentru aceste zile binecuvântate aici şi pentru aceste convorbiri duhovniceşti, deosebite, dorindu-vă să aveţi parte, în continuare, de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!…
Iar acum, după trei ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc dialog sau moment, şi totodată, acum, la sorocul şi răgazul mutării sfinţiei sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!…
Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,
Drd. Stelian Gomboş – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului României.
DRAGOSTEA http://www.youtube.com/watch?v=JeSQ_n0yM2E
Pildă VIDEO: Despre fapta milei şi iubirea de aproapele !
http://www.youtube.com/watch?v=52sP2RvDzDA
http://adrian90blog.wordpress.com/2011/09/26/fericitul-epfianie-theodoropoulos-epistoledespre-caderea-si-ereziile-stilistilor/#more-75
Sa nu deznadajduiesti nicicind pentru greselile din zilele trecute.Ia-ti viata in orice zi de la inceput.Si socoteste ziua de azi ca pe cea din urma.Altminteri,dupa cuvintul parintesc,e timp pierdut.
parintele Serghie ( Tine candela inimii aprinse )