Extras din revista Atitudini nr. 16/2011 - www.atitudini.com
Cataclismele – prilej de întoarcere la credinţa adevărată
Predică[1] la Duminica Ortodoxiei
[1] predică susţinută la mănăstirea Petru Vodă, în Duminica Ortodoxiei, 13 martie, 2011.
de Danion Vasile
(fragmente)
Bucuraţi-vă! Bucuraţi-vă, pentru că astăzi este ziua noastră! Astăzi este ziua creştinilor, este ziua celor care Îl iubesc pe Hristos, a celor care trăiesc pentru Hristos şi a celor care I-au dăruit viaţa lor lui Hristos! Biruinţa Ortodoxiei, prăznuită astăzi, nu este biruinţa unei filozofii, nu este biruinţa unei dogme! Este biruinţa vieţii în Hristos, pentru că prin biruinţa icoanelor s-a arătat triumful dreptei credinţe în faţa ereziilor şi s-a arătat biruinţa creştinilor împotriva prigonitorilor iconoclaşti.
Anatemele şi cum se vindecă erezia
Ştiţi că, după cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, în loc să se primească în toată Biserica învăţătura despre cinstirea sfintelor icoane, unii ierarhi au prigonit în continuare icoanele şi cei care le cinsteau au fost supuşi la chinuri de tot felul, astfel încât la Constantinopol au avut loc şi două sinoade ale duşmanilor icoanelor. Şi abia în anul 843, putem spune că biruinţa a fost definitivă.
Sf. Ignatie Briancianinov spune într-o predică la Duminica Ortodoxiei: „Biserica vesteşte pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca descoperire şi se nevoiesc pentru ea. Îi fericim şi îi lăudăm, pentru că în Sinodikonul Ortodoxiei, în slujba care se citeşte în celelalte Biserici Ortodoxe surori – din păcate nu şi în Biserica noastră – sunt lăudaţi sfinţii apărători ai dreptei credinţe: Veşnică pomenire, veşnică pomenire, veşnică pomenire!, iar ereticii sunt condamnaţi. Se repetă de fiecare dată: Anatema să fie, anatema să fie, anatema să fie! – atunci când în slujbă se menţionează numele lor. Şi, continuă Sf. Ignatie Briancianinov, pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă n-au voit să urmeze Sf. Scripturi şi Predaniei Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei”.
Şi Sf. Ignatie Briancianinov dă câteva exemple de condamnări: „Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema!” Este foarte interesant că este menţionat aici şi tăgăduirea sfârşitului veacului. Sunt unii creştini cu numele, care spun că lumea aceasta nu va avea sfârşit. De ce să ne îngrijim noi de semnele vremurilor, de sfârşitul lumii? Nu! Noi să vrem să fie Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Şi ne arată Sf. Ignatie că o astfel de judecată este greşită. Dar tot Sf. Ignatie Briancianinov spune şi un cuvânt încurajator: „Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor ca păcat al minţii prin darea ei nefăţarnică din toată inima, anatemei”. (…) Urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei, spune Sf. Ignatie şi aşa este. Astfel încât cei care au fost amăgiţi de rătăciri într-un fel sau altul, este de ajuns să se lepede cu curaj. Cei care au fost amăgiţi de rătăcirea catolică sau protestantă sau de alte rătăciri, e de ajuns să spună: anatema să fie papistăşismul, anatema să fie ecumenismul! Şi Biserica îi primeşte la Împărtăşanie.
Apostazia aduce pedeapsa lui Dumnezeu asupra poporului
Să legăm răspândirea apostaziei şi răspândirea păcatelor de chemarea pedepsei lui Dumnezeu. Ştiţi foarte bine, Constantinopolul a căzut pentru că s-au făcut liturghii la care era pomenit numele papei. Şi sultanul, atacând Constantinopolul, văzând rezistenţa bizantinilor, a vrut să renunţe la cucerirea acestui oraş pentru că a văzut deasupra lui o lumină. Şi chiar când se gândea să lase Constantinopolul în pace, sultanul a văzut lumina ridicându-se şi a zis: „Dumnezeu i-a părăsit pe bizantini”. Au atacat şi în cele din urmă au şi cucerit. Dacă ar fi ştiut bizantinii să se pocăiască pentru rătăcirea lor, Dumnezeu le-ar fi primit pocăinţa şi i-ar fi iertat şi nu mai cădea Constantinopolul. Dar n-au ştiut să se pocăiască.
Dumnezeu nu vrea să pedepsească. Noi nu avem concepţia occidentală, concepţia apuseană că Dumnezeu e pedepsitorul care cu sabia în mână, taie, spânzură, distruge. Nu! Dumnezeu e bun şi iubitor de oameni şi vrea mântuirea fiecăruia dintre noi până în ultima clipă a vieţii noastre, mântuirea noastră, a oraşului în care trăim, a ţării noastre. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să vină la adevăr. Dar dacă noi rămânem în rătăcire cum au rămas bizantinii, atunci vine şi sabia lui Dumnezeu asupra noastră. (…)
În ţara noastră, după unele statistici, au fost până acum 23 de milioane de avorturi. Deci nu 100.000, nu 500.000! Milioane! Mor milioane de prunci şi pe nimeni nu interesează. Ne interesează că mor câinii vagabonzi, că n-au destulă hrană şi lucruri de genul acesta. Ne interesează că mor balenele albe sau cine ştie ce specii de fluturi sau crocodili, în loc să ne intereseze că în ţara noastră, jumătate din români au murit. Da, pruncii avortaţi erau români! Jumătate din români au murit. La televizor e o inundaţie, se distrug zece case, vin toate televiziunile – mare tămbălău! Dacă a murit un om sau cinci – şi mai şi! Dar, când mor sute de mii de români, pe nimeni nu interesează. Ne scăldăm în sânge, asta este realitatea. Ne bucurăm că-i biruinţa Ortodoxiei, dar ne întrebăm: „Noi apărăm Ortodoxia cu preţul vieţii? Dăm noi o mărturie jertfelnică? Sau ne place să stăm cuminţi, să ne aplaude societatea că uite, ce buni sunt creştinii aceştia?”(…)
De ce vin cutremure şi cataclisme?
Aţi auzit de groaznicul cataclism din Japonia. Şi o să fie din ce în ce mai multe veşti despre grozăviile care s-au întâmplat acolo. Aşa cum la Cernobîl, s-a spus iniţial că radiaţiile nu sunt chiar atât de puternice, pericolul nu e atât de grav, dar după ani de zile au început să moară din ce în ce mai mulţi oameni de cancer şi după multă perioadă de timp s-au aflat efectele reale ale Cernobîlului, tot aşa efectele reale ale exploziei de la reactorul nuclear din Japonia se vor afla după săptămâni sau luni de zile.
Vă spun o întâmplare foarte simplă: eram copil, elev în tabăra Năvodari. Şi la un moment dat a început să se simtă un miros foarte dur în aer. S-a simţit că e ceva în neregulă. Profesorii ne-au chemat: „Intraţi toţi în clădiri!” Şi, la un moment dat, a venit un miliţian, au venit mai mulţi de fapt, cu mască pe faţă: „Staţi liniştiţi, nu s-a întâmplat nimic! Totul este sub control, totul este în ordine!” Dar, ei de ce aveau mască? Aşa ni se spune şi astăzi: „Staţi liniştiţi! Nu-i pericol de uraniu în aer. Totul este sub control”. Chiar spunea un ministru al Japoniei că: „Vom încerca după acest cataclism, nimeni să nu aibă probleme de sănătate”. Păi, este sănătatea oamenilor în mâinile unui ministru? Sau, în mâinile lui Dumnezeu? Aţi văzut poate ce s-a întâmplat: vapoare distruse, clădiri distruse, mii de morţi. Dar de fapt, suferă zeci, sute de mii, milioane după acest cutremur şi după efectele lui.
De ce am făcut referire în această predică la cutremur? Pentru că noi, fiii Bisericii, suntem singurii care ştim să ne raportăm cum trebuie la cutremure. Cum aşa? Ne raportăm după cum ne învaţă Tradiţia. Păi, spune ceva Tradiţia despre cutremure? Da, spune. Unde? În Mineie. Şi am să vă dau două exemple de relatări despre cutremure din Mineie.
În Sinaxarul din 6 decembrie, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sf. Ierarh Nicolae, mare făcătorul de minuni din Mira Lichiei, dar face referire şi la: „Tot în această zi pomenirea înfricoşătoarei ameninţări a cutremurului, ce a fost adus peste noi cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.
În 26 ianuarie, sinaxarul este şi mai explicit: „Tot în această zi, pomenirea cutremurului celui mare. Acest cutremur s-a întâmplat la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Mic, fiul lui Arcadie şi al Eudoxiei, într-o zi de duminică, la două ceasuri din zi. Şi-au căzut zidurile cetăţii şi multe case s-au surpat. Cutremurul a ţinut patru luni”. N-a ţinut jumătate de oră, o zi sau o săptămână. Cutremurul a ţinut trei luni! Până aici, relatarea parcă ar fi scoasă dintr-un ziar sau de la o ştire de televiziune.
Şi acum urmează perspectiva ortodoxă: „Iar împăratul – scrie în sinaxar – împăratul făcând litanie cu tot soborul, zicea cu lacrimi: „Izbăveşte-ne, Doamne, de urgia Ta cea dreaptă şi şterge păcatele noastre prin pocăinţă, căci ai clătinat pământul şi l-ai cutremurat pentru păcatele noastre, ca să Te preaslăvim pe Tine, Bunule şi de oameni iubitorule, Dumnezeul nostru”. Iar noi putem spune astăzi: „Izbăveşte-ne, Doamne, de urgia Ta cea dreaptă şi şterge păcatele noastre prin pocăinţă, fără să clatini pământul şi fără să-l cutremuri. Pentru că noi, Doamne, credem iubirii Tale de oameni şi aşa cum Te-ai îndurat de cetatea Ninive, aşa Te poţi îndura şi de pământul românesc. Aşa Te poţi îndura, Doamne, de lumea Ta”.
Al treilea mare cutremur din istoria lumii, să ştiţi că a avut loc în Bizanţ, în Imperiul Bizantin, în Antiohia, în ziua de 21 mai 525, când se pare că au fost 250.000 de victime. Unde găsim în Noul Testament o referire clară la cutremur? Găsim în Evanghelia după Matei, în capitolul 27. „Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. Şi, iată catapeteasma Templului s-a sfâşiat în două de sus până jos şi pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu ei păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era acesta!” La acel cutremur, morţii au ieşit din morminte. A fost oarecum uşor să se dea o mărturie, pentru că oamenii au înţeles din acea clătinare a pământului, din acel cutremur, că Dumnezeu a pedepsit poporul evreu pentru răstignirea lui Hristos şi au avut curajul să mărturisească: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”.
Trebuie să ne dăm seama că Dumnezeu a făcut lumea din dragoste. Dumnezeu a făcut cerurile, pământul, tot universul din dragoste pentru om. Nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Niciun fir de păr din capul nostru nu va cădea şi nu cade fără voia lui Dumnezeu. Şi cu atât mai puţin un cutremur! Nu ştim de ce îngăduie Dumnezeu un cutremur sau un cataclism, un uragan, un tsunami. Nu ştim nici dacă acest cutremur din Japonia s-a datorat într-a anumită măsură şi intervenţiei umane. Aţi auzit poate că există un proiect numit „Haarp”, prin care se pot controla într-o anumită măsură mişcările tectonice. După cutremurul din Japonia, pământul s-a mişcat cu 2,4 m. S-a deplasat uşor axa pământului. Astfel de schimbări fizice atrag după ele alte şi alte şi alte schimbări. Sunt unii care până acum, auzind glasul Bisericii: „Pocăiţi-vă”, nu s-au gândit la moarte. … Pentru că până ieri, alaltăieri nu se temeau de moarte. Şi acum un cutremur îi face să se gândească la propriul sfârşit, ca pe ateii care la cutremure se închină spunând: „Doamne, ajută-mă!” De ce? Dacă există Dumnezeu, să-i ajute şi pe ei.
Ei, bine, cutremurul acesta să ştiţi că este un prilej de întoarcere la credinţa cea adevărată. Pentru unii va însemna o explozie a isteriei, o explozie a schismelor, a dezbinărilor, a ereziilor. Dar, în acelaşi timp ni se dă o şansă. Ni se dă posibilitatea de a întinde o mână celor de lângă noi. Vă e frică de moarte? Haideţi cu noi la Biserică! Haideţi să câştigaţi viaţa cea adevărată! Viaţa care nu se termină în clipa morţii fizice. Noi trebuie să avem deschiderea aceasta de a întinde o mână celorlalţi aşa cum aţi auzit în Evanghelia de astăzi, după Sf. Ap. şi Ev. Ioan. Că după ce Andrei a venit la Iisus, acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său şi i-a zis: „Am găsit pe Mesia care se tâlcuieşte Hristos. Şi l-a adus la Iisus”. (…)
Uraganul Katrina
Oamenii vor să păcătuiască fără să-şi dea seama că atrag osânda lui Dumnezeu. Aţi auzit de uraganul „Katrina” care a distrus oraşul New Orleans. De ce? Pentru că acolo se adunau zeci de mii de homosexuali. Era festivalul anual „Decadenţa sudică”, la care veneau zeci de mii de homosexuali din toată lumea şi păcătuiau în public. Guvernatorul Louisianei a vrut acest festival al desfrâului, ca oraşul să strângă bani. Şi a strâns bani şi a strâns bani. În anul 1997, de exemplu, la 50.000 de membri a fost impact economic de 25 de milioane de dolari din desfrâu. În anul 2000, la 91.000 de participanţi, de iubitori ai desfrâului, impactul economic a fost de 72 de milioane de dolari. Iar în 2004 au fost 125.000 de participanţi şi câştigul de 100 de milioane de dolari. Dar a venit pedeapsa lui Dumnezeu, uraganul Katrina şi pagubele au fost de miliarde.
Ce înţelegem de aici? Să nu căutăm bani murdari! Să nu căutăm să legalizăm prostituţia! Să nu căutăm să legalizăm familiile homosexuale, adopţiile homosexuale, să facem alte nenorociri pe motiv că vom primi bani de la forurile europene sau alte foruri internaţionale. Aceşti bani murdari vor atrage asupra ţării noastre pedeapsa lui Dumnezeu.
Se vorbeşte mult astăzi la televizor despre Japonia. Se vorbeşte puţin despre miile, zecile de mii de catolici ucişi în Japonia pentru că ei credeau în Hristos. Chiar dacă ei nu aveau credinţă dreaptă, chiar dacă ei nu sunt sfinţi mucenici, deşi japonezii i-au răstignit pe unii dintre ei, i-au ucis în fel şi chip pentru că ei credeau în felul lor în Hristos. Ei bine, sângele acesta vărsat aduce o anumită pedeapsă.
Mucenicia ortodocşilor din China anului 1900
Şi, în încheierea cuvântului meu, am să fac această referire foarte importantă la mucenicia ortodocşilor care au pătimit pentru Hristos în China. De ce? Pentru că foarte, foarte puţini oameni cunosc astăzi date despre aşa numita revoltă a boxerilor din anul 1900 când au fost ucişi 222 de creştini ortodocşi chinezi. Există o mărturie foarte importantă, scrisă de protoiereul Serghie Cean care este fiul primului mucenic chinez, părintele Mitrofan.
Boxerii chinezi făceau jertfe, adunări idoleşti, iar creştinii spuneau chinezilor: „Nu vă duceţi să vă închinaţi diavolului ci veniţi la Biserica lui Hristos”. … A fost o isterie colectivă împotriva creştinilor. Dar cea mai cumplită zi, a fost ziua de 11 iunie. Încă în ajun, pe toate străzile au fost răspândite proclamaţii care chemau păgânii la masacrarea creştinilor, ameninţându-i cu moartea, pe cei care ar îndrăzni să-i ascundă. În noaptea de 11 spre 12 iunie, boxerii cu făclii aprinse, au invadat toate cartierele Beijingului, asaltând locuinţele creştinilor, îi înşfăcau pe nenorociţi şi îi torturau, impunându-le să se lepede de Hristos. Cuprinşi de chinuri, de frica de chinuri şi de moarte, mulţi s-au lepădat de Ortodoxie. Şi ca să-şi salveze viaţa, i-au ridicat în slăvi pe idoli. … Dar alţii au îndurat chinuri îngrozitoare, spintecându-li-se pântecele, fiind decapitaţi sau arşi în case de vii. Prigoana şi nimicirea creştinilor au continuat şi în zilele următoare. După ce li se distrugeau locuinţele, ei erau scoşi în afara oraşului, în afara porţilor oraşului unde erau supuşi interogatoriului şi apoi arşi pe rug. Nu acum 500 de ani, nu pe vremea inchiziţiei, ci în anul 1900. Potrivit relatărilor păgânilor, a înşişi păgânilor, martori oculari, unii dintre chinezii ortodocşi primeau moartea pătrunşi de un surprinzător spirit de sacrificare. …Auziţi mucenicia unui copil de 8 ani. Lui Ivan boxerii i-au tăiat umerii şi i-au retezat degetele la mâini şi la picioare. I-au tăiat nasul şi urechile. Mireasa fratelui său, Isaia, a reuşit să-l salveze de la moarte, ascunzându-l într-un loc sigur. Întrebat dacă îl durea el răspundea oamenilor că nu doare atunci când suferi pentru Hristos. Cine ne spune asta? Un copil chinez de 8 ani: „Nu doare când suferi pentru Hristos!”
Să nu ne fie frică de suferinţă! Să avem curajul de a pătimi pentru Hristos! Este foarte important faptul că deşi au murit în anul 1900, în anul 1901 deja s-a făcut dosarul de canonizare şi a fost înaintat Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, la 11 octombrie 1901. În 1902, mucenicii chinezi au fost canonizaţi, iar în 1903 s-a făcut prima mare prăznuire a lor, cu aducerea moaştelor lor cu mare bucurie. La câtă vreme după ce au murit? La sute de ani, la zeci de ani? Nu! Au fost canonizaţi la doi ani după moartea lor.
Şi tot aşa sfinţii închisorilor din România care au pătimit în comunism pot să fie canonizaţi astăzi, nu mâine, nu răspoimâine! Nu există niciun motiv pentru amânarea canonizării lor. Mitropolitul Bartolomeu Anania, înainte de a trece la Domnul i-a spus părintelui Mihai Valică un cuvânt foarte important despre noii mucenici şi anume: „Cred că timpul canonizării lor a sosit!”
