Un demonizat in fata sfintelor moaste de la Aiud

Pe 21 martie 2010 pe un blog a apărut un material şocant – saccsiv.wordpress.com/2010/03/24/timisoara-moastele-sfintilor-inchisorilor-si-demonizatul/

„Doamne ajută,

Acum, seara, a avut loc conferinţa pe tema «Tinerii şi Ortodoxia» a teologului Danion Vasile (şi a părintelui Hrisostom Manolescu – n.n.) în Timişoara.

Conferinţa aceasta ai anunţat-o într-un articol săptămâna aceasta – citesc blog-ul tău de prin iunie anul trecut, aproape în fiecare zi. Consider că trebuie să se mărturisească Ortodoxia acum, în aceste vremuri, şi că orice mijloc trebuie folosit pentru a trezi pe cât mai mulţi dintre fraţii noştri. Motivul pentru care îţi scriu este că în această seară Sfinţii Închisorilor şi-au descoperit puterea lor încă o dată. Timişoara avea nevoie de o minune sau eu aveam nevoie de o confirmare?! Eram undeva în spatele sălii şi ascultam discursul lui Danion Vasile. În spatele meu era un domn destul de bine făcut care stătea liniştit. După ce conferinţa s-a încheiat a urmat să mergem cei doritori să ne închinăm la Sfintele Moaşte. Acest domn s-a apropiat de moaşte, iar la un moment dat am început să auzim nişte sunete, gemete. Acesta era dus pe sus de către doi bărbaţi care îl ţineau de braţe. Gemea şi scotea sunete ca în filmele de groază. Toţi din sală am rămas încremeniţi. Părintele Hrisostom a apropiat Sfintele Moaşte de acest domn după care domnul a început să se liniştească. Apoi a fost stropit cu apă sfinţită şi uns cu mir, iar un preot a citit pe capul lui o rugăciune. Am prieteni şi colegi, cunoscuţi care au fost de faţă şi care pot confirma. Mai mult, (poate confirma şi – n.n.) Danion Vasile, care ne-a spus să ne aşezăm să ne rugăm pentru el. Era şi o cameră de luat vederi care pre­su­pun că a înregistrat momentul. Nu îl cunosc pe domnul care suferă, dar mi-e teamă ca nu cumva dacă vei posta despre aceasta să îl afecteze mai mult decât suferă deja. Nu este o informaţie pe care am inventat-o şi sper că poţi tu să obţii mai multe declaraţii, poate chiar de la Danion Vasile şi de la Părintele Hrisostom. Cred că ei ştiu mai bine, dar asta consider că trebuie menţionată ca fiind o nouă confirmare (a minunilor noilor mucenici – n.n.).

Dumnezeu să ne ajute!”

Iată acum şi mărturia directă a lui Sergiu, urmată de comment-urile mai vechi de pe blog-ul Saccsiv:

Pe Valeriu Gafencu şi pe Gheorghe Jimboiu îl pomenim în fiecare zi. Ne-a plăcut foarte mult cartea şi la Sfântul Mucenic Valeriu Gafencu am găsit foarte multe lucruri deosebite. Când îi pomenesc, simt aşa ca o alinare, asta simt. Şi simt ajutorul lor zi de zi. Îi pomenesc de mai puţin de un an, de când am citit cartea Sfântul închisorilor. Am luat cartea anul trecut, în primăvară, de Paşti, am luat-o de la biserică de‑acolo de la Sinaia, şi am citit-o. Bine, am citit-o pe sărite, n-am citit-o toată, dar am citit şi eu destul de mult, jumătate am citit sigur din ea, mai pe sărite, dar soţia a citit-o toată. Şi m-a impresionat foarte mult. La aşa o vir­tute cine ajunge?! Adică să îţi dai şi medicamentele şi pâi­nea pentru alţii. Şi la puşcărie acolo îţi dă puţină şi chiar şi din aia dădea el altora… Altădată era şi bolnav şi mai dădea şi la ăilalţi. Eu nu pot să-mi imaginez… Sunt departe de aşa ceva. Cu toate că sunt şi eu credincios. Eu care nu pot să stau o zi nemâncat. Dacă rânduieşte Dumnezeu şi mă întăreşte Dumnezeu pot să stau, dar dacă e să mă lupte (diavolul – n.n.) nu pot să mai stau, imediat fug şi mănânc că mi-e rău.

După ce am citit despre ei, atunci am zis hai să-i pomenim şi am făcut listă cu ei doi şi cu toţi cei care au pătimit în închisoare cu ei. Şi atunci am luat acatistul Sfântului Valeriu. Am văzut la televizor că nu vor să-i canonizeze şi cred că poporul ar trebui să ceară să îi canonizeze. Nu înţeleg asta: de ce Patriarhia şi Sfântul Sinod nu îi canonizează?

Noi am vrut să mergem la Aiud, dar apoi am avut piedici. Nu‑i aşa simplu pentru noi, pentru mine mai ales să ajung. Dar uite că s-a milostivit Dumnezeu să ajungă ei la mine. Tot timpul a fost ceva: ba că n-am avut bani, ba că n-am avut timp, ba că nu ştiu ce am avut de lucru.

Noi am văzut clar sfinţenia lor, în ce sens? Cum s‑au jertfit şi ce scop a avut jertfa lor… Am citit şi despre părintele Bejan… El o fost la Oranki. Am fost şi eu la Oranki acolo. Cu doi kilometri înainte m-o trântit (diavolul – n.n.) în autocar. Este o mărturie filmată la părintele Ghenadie de la Sihăstria; cum au făcut ei pomenirea, că eu n-am fost vrednic să stau acolo, m-am dus în autocar că eram rupt de oboseală. Când ne-am apropiat de Oranki ăştia s-au rătăcit cu autocarul, şoferii, n‑au mai ştiut drumul, au luat-o înainte. S-au întors înapoi un kilometru şi când au făcut dreapta eu am fost varză în autocar, am căzut jos. Au zis că sunt detectorul de sfinte moaşte. În momentul ăla, pac, o agitaţie, am sărit de pe scaun, am început să mă plimb prin autocar, la mijlocul autocarului (diavolul – n.n.) mi-a întors mâinile la spate – că înainte îmi întorcea şi mâinile. Mi-a întors mâinile la spate, mi le-o învineţit aşa, mâna era vânătă toată, mi-o întors mâinile şi atuncea m-or dat jos pe braţe, aşa, din autocar şi mi‑o fă­cut dezlegări un părinte, acolo, mi-am revenit şi pe urmă am putut să intru înăuntru. Altfel n-aş fi putut să intru înăuntru la Oranki. Şi atunci am citit despre părintele Bejan. Şi chiar din cartea lui am aflat (ce s-a întâmplat acolo – n.n.) că eu n-am ştiut. Am sunat la Moldova: măi, zic, unde e părintele Bejan? „Păi, zice, dar nu ştii, măi, că ai ajuns?” Că am vorbit cu o rudă cu trei ani mai mare şi ştia. Zice: „Păi nu la el ne spovedeam noi când eram copii şi eram în parohia lui?” (…)

Despre conferinţa de astăzi am auzit duminică la biserică. Pictorul care pictează biserici a zis că vine Danion Vasile la Timişoara. Am avut treabă azi acasă, mi‑am făcut treaba. Şi m-o sunat băiatul la şase şi un sfert: „Hai să ne îmbrăcăm şi să mergem”. Ne-am îmbră­cat noi trei şi am plecat. Am ajuns acolo, am parcat maşi­na, am ajuns înăuntru, am văzut o stare de-asta, toată lu­mea în linişte, vă asculta… Când au amintit sfinţii mucenici de la Aiud, din toată ţara, de la Piteşti aţi amintit parcă, de la Târgu Jiu, în mo­mentul ăla am început să simt o stare de agitaţie.

Până atunci n-am avut nicio treabă. M-am simţit ca la o conferinţă, bine, se vorbeşte de biserică, dar n‑am simţit nimic. Ba nu, s-o luăm de la început că am simţit dureri de inimă din maşină. Au început de când am venit, că nu m-a durut până atunci. Acuma a-nceput să mă doară la inimă, în partea asta, am simţit junghiul din nou la inimă. Zic, măi… dar nu m-am gândit la sfintele moaşte, nu m-am gândit nici pe departe că sunt acolo. N-am ştiut. Numai am simţit durerea. Şi când am coborât din maşină am tras aer, am simţit un jun­ghi aicea. Şi iar a apărut durerea. la inimă. Am intrat înăuntru, n-a fost mai accentuată că îţi dai seama că eram atent la ce se spune. Şi când s-a început să se spună mai mult atunci a-nceput agitaţia. S-o umflat aşa în mine tensiunea, s-o umflat aşa în pene tensiunea, frica, m‑au luat emoţiile şi dup-aia palpitaţiile la inimă. Şi ceva aşa, să-mi fie rău, să mă aplec acolo pe scaun. Cum aui încetat să vorbească despre sfinţii mucenici ai puşcăriilor deja am început să mă liniştesc. Dup-aia iar au început să vorbească, iar a început să mă agite. Şi a-nceput părintele, când a-nceput părintele iară… Şi atunci parcă mai tare m-a chinuit când a vorbit părintele. În mo­mentul ăla am vrut să mă pun pe podea acolo jos.

Am avut o tendinţă de m-am uitat aşa, să mă pun aşa, culcat, că mi-era rău deja, nu mă lăsa. Am vrut să îi spun nevesti-mi: „Măi, eu mă duc până afară.” Efectiv nu‑mi era gândul atât de îndreptat acolo, că de obicei nu dau înapoi. Am aşa o chestie că niciodată n-am avut gândul să dau înapoi. Şi la biserică dacă merg şi la sfinte moaşte nu am aşa, ca să zic aşa, ca o tragere înapoi. Nu, n‑am simţit să dau înapoi. Dar am avut un gând. Gândul o fost. N-a fost aşa, nu ştiu cum să explic, n-o fost să mă tragă trupeşte afară, dar cu gândul m-o dus. M-o dus cumva să ies afară, dar zic, măi, nu ies afară acuma. Dar aşteptam să mă închin la sfintele moaşte. Că prima dată mi s-o părut că e o lanternă pe masă. Şi zic, se vorbeşte de sfinte moaşte dar, zic, unde or fi, or fi pe jos pe undeva, zic, că ar trebui să le ţină pe masă dacă-s sfintele moaşte.

Dup-aia, când le-aţi luat în mână, atunci am văzut. Am crezut că e o cutie mai mare, aşa m-am gândit prima dată. Că de-aia m-am uitat după ele şi asta mi s-o părut că e o lanternă. M-am uitat şi, atunci când au vorbit, agitaţie şi mai mare, şi mai mare. Nu ştiam ce să… Măi, zic, stau aicea. Dup-aia nu ştiu ce o mai fost că au spus ceva şi atuncea mi-o venit rău mai tare. Zic, măi, mă pun jos gata.

Mă gândeam să nu mă fac de râs faţă de ăştia, că se uită toţi la mine, zic că o venit ăsta mare şi prost. Tot felul de gânduri îmi treceau în cap. Cu toate că eu ştiam ce am. Deci nu e vorba de teatru, nu e vorba de nimica. Nu e prima dată când mi se întâmplă aşa ceva.

Aţi lovit aşa în mine, ca o săgeată aşa, ca o explozie când aţi spus să ne închinăm la sfintele moaşte. Niciodată la sfinte moaşte eu n-am putut să stau la coadă. Şi când o fost puhoiul de oameni mai mare atunci eu o trebuit să fiu în faţă.

Şi atuncea m-o luat soţia, dar, na, trebuia să fie şi un băr­bat acolo să mă pot sprijini pe el că ştiam, că ştiam că atunci când mă apropii mai mult atunci îmi paralizează picioarele.

Nu ştiu, adică sunt conştient de ceea ce se întâm-plă, aud totul în jurul meu, dar chinul ăla e ceva separat. Deci pot să fac diferenţa. Dacă vorbeşti cu mine sunt con­ştient numai că nu mă mai pot controla. În momentele alea nu mai pot să mă controlez, toate reflexele, în special pi­cioarele… ca să nu mă pot duce acolo îmi paralizează picioarele. Şi mi-au paralizat picioarele în momentul ăla. Primele simptome sunt aşa, ca o stare de vomă, ca şi cum aş arunca ceva, aşa, din stomac. Chiar nu ştiu ce e aia.

Îmi vine starea aia de vomă şi după aia… dar poate să mă sufoce să îmi ia şi aerul. Se întâmplă şi din astea, deci, când respir tot mai greu şi după aia încep urletele specifice. Că atunci îmi aruncam capul pe spate când mi-aţi dat Sfintele Moaşte, aţi văzut că mă tot împin­gea în spate.

Oamenii voiau să mă împingă în faţă, să mă duc în faţă, dar el mă împingea înapoi. Dar nu mă împingeam, că nu aveam punct de sprijin. Eu nu aveam punct de sprijin, că ei mă du­ceau. N-aveam punct de sprijin ca să zici că mă împin­geam eu în spate. Fiind în aer mă încovoia forţa aia nevă­zută, voia să-mi tragă capul să nu ating sfintele moaşte. Când părintele mi-a pus moaştele aşa, nu ştiu cum, pe gură, parcă îmi curgea ceva înăuntru, nu ştiu. Eu aşa am simţit atunci, că o-nceput lupta în stomac. A început să mă doară tare stomacul, da, foarte tare mă durea stomacul. Gâtul şi acuma mă doare.

Şi asta, cu paralizatul piciorului. Prima dată mi-a paralizat stângul şi dup-aia următorul. Prima dată stângul îl trag după mine, dacă e un traseu mai lung de parcurs, îl târăsc după mine aşa şi dup-aia şi ăstalalt. Deci, dacă nu sunt ajutat eu nu pot să ajung la sfintele moaşte. Şi nici acuma, dacă nu eram ajutat să ajung la sfinţii mucenici de la Aiud, eu nu puteam să ajung sub nicio formă.

***

Comentariul lui Saccsiv:

„L-am contactat telefonic pe fratele Danion şi mi-a confirmat (întâmplarea – n.n.). Este vorba despre o persoană demonizată, care s-a manifestat şi cu alte ocazii aidoma, în preajma unor Sfinte Moaşte. Am postat această scurtă informaţie despre evenimentul de la Timişoara, pentru că este o dovadă în plus a faptului că în acea raclă sunt cu adevărat SFINTE MOAŞTE. Ele strigă, pe limba lor minunată, dar mulţi dintre noi tăcem… Ele transmit un mesaj, dar mulţi dintre noi suntem surzi … Îi rog pe cei ce au fost de faţă la Timişoara şi care citesc aceste rânduri, să dea mărturie. Doamne ajută!”

Iată câteva din răspunsurile primite:

Un student din Timişoara a scris: În legătură cu domnul care e demonizat… l-am văzut şi eu în timp ce stăteam la rând să mă închin la Sfintele Moaşte. La început am auzit sunetele ciudate pe care le scotea, dar pur şi simplu nu mi-am dat seama de unde se aude şi ce se întâmplă, după aceea am realizat ce se întâmplă când a spus cineva să ne rugăm pentru el. Ne-am pus toţi în ge­nunchi şi ne‑am rugat şi, până la urmă, după ce a fost stro­pit cu aghiasmă şi i s-au făcut rugăciuni de către pă­rinte, s‑a liniştit. Am mai văzut vara trecută la Mănăstirea Petru-Vodă o femeie demonizată la Sfântul Maslu. Cred foarte mult în puterea rugăciunii şi a Sfintelor Moaşte. Se întâmplă minuni, dar mulţi nu au ochi să le vadă. Doamne ajută să deschidem ochii la timp şi să mărturisim adevărul ca să putem salva cât mai multe suflete.

Maria: Sunt din Timişoara şi confirm şi eu puterea Sfintelor Moaşte ale Sfinţilor închisorilor. Bietul om de­mo­nizat are de mult timp probleme şi merge şi el săracul la ocazii mai speciale, poate scapă de belea (adică de dia­voli), dar precizez că aşa de urât cum a făcut aseară, că a­proa­pe a leşinat, nu face decât când sunt mari sărbători, adică praznicul Sfântului Iosif de la Partoş. Atunci, ca şi aseară, nu s‑a putut apropia să sărute Sfintele Moaşte sub nicio formă. Doamne Ajută!

Andrei: Doamne ajută! Şi eu am fost ieri seară la conferinţă şi confirm cele spuse mai sus. Pe domnul respectiv l-am mai văzut şi în alte ocazii la Sfintele Slujbe, la Sfântul Maslu şi la Sfânta Liturghie… dar acum s-a manifestat mult mai puternic. Părintele Hrisostom era pe scenă şi ţinea Sfintele moaşte pentru închinare, însă domnul nu a putut nici măcar să urce pe scenă.

Bunul Dumnezeu să-l ajute să scape de această suferinţă.

Gabriel: Confirm cele întâmplate. Cred că zgomotul făcut poate fi asemănat cu cel al unei vite duse la tăiere (mă iertaţi de comparaţie) şi eventual atunci când îşi dă ultima suflare. Înfricoşător. Am văzut după minute bune o fată venind la Danion şi mărturisind că îi este încă frică. Nu mai asistase niciodată la un astfel de eveniment. Chiar şi eu puteam citi pe faţa ei frica reală, mărturisită de cuvinte. Toţi ne-am aşezat în genunchi la îndemnul lui Danion şi ne‑am rugat pentru persoana respectivă.

Sorin: Confirm cele petrecute la conferinţa de la Timişoara. În plus aş vrea să adaug că, în urma sărutării sfintelor moaşte, am avut o trăire similară cu cea de după participarea la Sfintele Taine, stare sufletească ce s-a menţinut în acea seară şi în ziua următoare.

Cristian: Cuvântul a fost unul bun, cu mult folos, pentru mine şi pentru prietenii pe care i-am dus cu mine. La sfârşit, părintele Hrisostom a povestit despre cele două minuni de la Iaşi care s-au petrecut în acelaşi loc la o dis­tanţă în timp de exact un an, moaştele fiind ţinute în mâini de aceeaşi persoană, accentuând chiar el faptul că s‑ar putea ca unii să fie neîncrezători tocmai datorită aces­tor potriviri de neînţeles în primă fază. Chiar şi mie mi s‑a stre­curat în inimă un firicel de îndoială, dar mi‑am alun­gat-o cu gândul că nu ştiu prea multe despre moaşte şi mirul lor.

Am fost să sărut moaştele şi să mă închin printre primii, astfel că atunci când am auzit nişte sunete, care păreau că sunt o tuse seacă, eram deja coborât de pe sce­nă. Sunetele s-au înteţit şi mi-am dat seama imediat că acestea nu sunt sunete de tuse pentru că am mai asistat şi altă dată la nişte rugăciuni care i se citeau unui bărbat de­mo­nizat şi am rămas marcat de ele fiind ca nişte mugete pe care le scoate un animal care simte un pericol. În rest s‑a întâmplat aşa cum s-a scris în postările anterioare.