Pr. Ioannis S. Romanidis: Despre acordul de la Balamand

(N.n. – În România au exista puţini teologi care au avut curajul de a combate acordul de la Balamand dintre câteva Biserici Ortodoxe – printre care şi Biserica Ortodoxă Română. Studiul părintelui Romanidis este un necesar semnal de alarmă. Chiar dacă a fost tipărit încă din 1993 – nu mult după semnarea acordului – nu şi-a pierdut actualitatea…)

ACORDUL ORTODOCSI – VATICAN, Balamand, Liban, iunie 1993

Publicat in THEOLOGIA – Periodicul Bisericii Greciei, VOL VI 1993, Nr. 4, paginile 570-580
I. Introducere
1) Reprezentanti a noua Biserici Ortodoxe au semnat un acord cu reprezentanti ai Vaticanului, cuprins intr-un document intitulat “Uniatismul, calea de unire a trecutului, si cautarea actuala pentru comuniune deplina”, produs de membrii Dialogului Ortodocsi-Vatican, la a VII-a sedinta plenara din 17-24 iunie 1993 de la Balamand, Liban.

2) Sase Biserici Ortodoxe nu si-au trimis reprezentantii. Unele au boicotat aceasta intrunire, in semn de protest fata de responsabilitatile anti-ortodoxe si anti-musulmane ale Vaticanului in razboiul din Bosnia, si alte actiuni anti-ortodoxe, din parti ale Europei Rasaritene si ale Orientului Mijlociu. Unele Biserici Ortodoxe au ajuns sa realizeze ca “modelul” sau “tactica” veche de secole a Vaticanului, cea a “razboiului si dialogului in acelasi timp”, s-a transformat in anii 1960 in “atacuri ale Dragostei si dialogului in acelasi timp, in public” si “activitati ascunse, in privat”.

3) Exemplul clasic al acestei tactici folosite inainte este dialogul dintre Franko-Latini si Romanii Ortodocsi, de la Bari, Italia, in 1098. Franko-latinii tocmai ispravisera inlaturarea din Papalitate a romanilor ortodocsi, intre 1009/12-1046. Aceasta actiune a fost urmata de cucerirea Angliei in 1066, de catre Wilhelm Cuceritorul, si numirea de catre acesta a lombardului Lanfranc ca intaiul Arhiepiscop Franko-latin al Canterbury-ului, cu binecuvantarea papei Alexandru al II-lea, lombardul, in 1070. Lanfranc si episcopii sai franko-latini si-au dobandit succesiunea apostolica inlaturandu-i in grup pe toti predecesorii lor celti si saxoni [1]. I-au osandit pe acestia ca fiind eretici si schismatici si i-au condamnat la inchisoare pe viata, unde au fost torturati si infometati pana la moarte [2]. Succesorul lui Lanfranc a fost, in 1093, lombardul Anselm de Canterbury, principalul exponent al pozitiilor franko-latine la intalnirea mentionata mai sus, de la Bari, din 1098.

4) Nemai putand folosi aceasta putere militara medievala, pe care a mai intrebuintat-o in mod deschis pana la Revolutia Franceza, Vaticanul a invatat, la mijlocul acestui secol, sa atace in public prin mijloacele „dragostei si dialogului” si a „activitatilor ascunse, in realitate”. Astfel, sinceritatea “dragostei” si “dialogului” publice ale Vaticanului, ce i-au fost impuse de raspandirea moderna a democratiei, are nevoie de mult mai multa consistenta pentru a fi convingatoare. Pana si musulmanii bosniaci au invatat aceasta, in urma experientei tragice avuta dupa intalnirea de rugaciune cu insusi Papa.

II. Asa-zisa Schisma [3]

5) In spatele acestui acord se afla experti Latini [romano-catolici, n.t.] familiari cu cercetarile contemporane asupra naturii militare, politice si sociale a schismei cu romanii rasariteni, pe care frankii si aliatii lor au provocat-o deliberat. Doctrina a jucat rolul principalei arme franko-latine impotriva romanilor rasariteni, pricinuind revolte in randul romanilor apuseni impotriva opresiunii teutone [4]. Desigur ca Latinii de la Balamand nu au simtit nevoia sa abordeze acest tip de cercetare.

6) Ignorand cele de mai sus, ortodocsii de la Balamand le-au facut pe plac Latinilor, alaturandu-li-se in folosirea contextului propagandei medievale Franko-latine despre schisma, cu un continut mai mult sau mai putin ortodox, o combinatie ce a dominat o lunga perioada scolile ortodoxe.

7) Acest acord evita, astfel, implicatiile faptului ca incepand din secolul al 7-lea, Franko-latinii si-au dobandit, de obicei, succesiunea apostolica prin exterminarea predecesorilor lor romani-apuseni, celti si saxoni, reducand romanii din apus la statutul de serbi si tarani ai feudalismului Frank. Acest lucru s-a petrecut nu numai in Galia, ci si in Italia de nord, Germania, Anglia, Italia de sud, Spania si Portugalia.

8.   Nasterea civilizatiei Frankilor este descrisa intr-o scrisoare a Sfantului Bonifaciu catre Papa Zaharia (Natione Graecus [5]) din 741. Frankii i-au indepartat din Biserica Franciei pe toti episcopii Romani, pana in anul 661, si s-au facut pe ei insisi episcopi si administratori clericali ai acesteia. Au impartit proprietatea Bisericii in fiefuri, ce au fost acordate ca beneficii corespunzatoare rangului in piramida vasalitatii medievale. Acesti episcopi Franki nu au avut Arhiepiscop si nu s-au intrunit in sinod, vreme de 80 de ani. Ei sunt, cu cuvintele Sf. Bonifaciu, “mireni lacomi, clerici adulterini si betivi, care lupta intr-o oaste inarmata pana in dinti si care, cu propriile maini, ii ucid atat pe crestini, cat si pe pagani.” [6]

9) Deja, in 794 si 809, Frankii ii condamnasera pe romanii rasariteni ca fiind “eretici” si “elini”, la sinoadele de la Frankfurt si Aachen, cu alte cuvinte, cu aproape 260 de ani inaintea asa-zisei schisme din 1054. Frankii au inceput sa-i numeasca pe romanii rasariteni “elini”(greci) si “eretici”, ca astfel romanii apuseni subjugati sa isi uite treptat fratii – Romanii din Rasarit.

10) Apoi, Frankii i-au impartit si pe Parintii Romani vorbitori de greaca si vorbitori de latina, in asa-numitii Parinti Latini si Greci, si apoi s-au alipit de cei asa-zisi Latini. Astfel, au creat iluzia ca traditia lor franko-latina este parte a unei traditii neschimbate si neintrerupte, aceeasi cu cea a Parintilor Romani vorbitori de latina. Deoarece romanii apuseni inrobiti devenisera serbi si tarani ai feudalismului Franko-latin, au incetat sa mai dea capi si Parinti ai Bisericii, ci doar la cativa sfinti stiuti.

11) In timpul anilor 1009-1046, franko-latinii au incheiat eliminarea Romanilor Ortodocsi din Biserica Vechii Rome si, in cele din urma, s-au asezat in locul lor, inventand astfel papalitatea de astazi.

12) Frankii secolului al 8-lea si-au inceput erezia anti-Romana cu disputa icoanelor si apoi a lui „Filioque”, pe vremea cand erau niste barbari iliterati. Papii Romei de mai apoi au protestat. Dar inca nu i-au osandit pe franki. Si-au inchipuit ca, in cele din urma, ii vor convinge, asa cum face cineva cu un copil incapatanat. Romanii Vechii si Noii Rome nu au banuit insa ca Frankii provocau in mod deliberat schisma dintre ei si romanii liberi, ca parte a permanentei lor strategii defensive impotriva Imperiului Roman de Rasarit si a propriilor planuri de cucerire a lumii.

13) Papii Romei nu au avut nici o alta alegere decat sa tolereze tirania Frankilor, in interesul usurarii poverii fratilor lor romani apuseni inrobiti si in cel al asigurarii libertatii lor, precum si celei a cetatenilor romani ai Statelor Papale.

14) Insa papa Ioan al VII-lea al Romei a luat parte la al Optulea Sinod Ecumenic, din 879, in Noua Roma [Constantinopol, n.t.], unde au fost osandite ereziile Frankiste asupra icoanelor si cea a lui „Filioque”, fara a-i numi, totusi, pe eretici, de teama represaliilor.[7]

15) O data cu aparitia Decretaliilor Pseudo-Isidoriene in 850, Papii Romei au inceput sa se simta indeajuns de puternici pentru a cere cu agresivitate conducerii Frankiste sa accepte standarde de comportament civilizate. Dar aceste eforturi s-au intors pana la urma impotriva lor. Franko-latinii au reactionat in forta la popularitatea acestor decretalii, alungandu-i pe Romani de la conducerea politica si bisericeasca a Romei si a statelor papale. Franko-latinii si-au inceput atacul final impotriva libertatii si romanitatii papalitatii intre 973-1003 si au incheiat inrobirea papalitatii romane si a libertatii statelor papale, intre 1009 si 1046 [8]. Dupa aceasta data, totii Papii sunt membri ai nobilimii Franko-latine, ce foloseau denumirile de Papa al Romei si Papalitate Romana pentru a-i face sa creada in continuare pe romanii apuseni ca au un Papa Roman.
16) Din toate cele de mai sus, ar trebui sa fie clar faptul ca stabilirea datei schismei in 1054, intre distinctiile contrafacute ale “Rasaritului Grec” si ale “Apusului Latin”, nu este corecta. Schisma a avut loc intre Franko-latini, pe de-o parte, si Romanii apuseni si rasariteni, pe de alta. In 1054 s-a petrecut doar una dintre manifestarile tarzii ale unei schisme ce exista deja, din 794, vremea in care Frankii au decis sa o provoace intre ei si asa-zisii “Greci”, din motive politice. Biserica Vechii Rome a luptat eroic sa ramana unita cu Noua Roma [Constantinopolul, n.t.], pana in anul 1009.

17) Din anul 809 incoace, Frankii nu s-au abatut niciodata de la pozitia ca Romanii Rasariteni, adica asa-zisii “Greci”, sunt eretici. Pana in anul 1009, Biserica Vechii Rome a rezistat cu indarjire acestei politici Frankiste premeditate, care pana la urma a fost impusa cu forta.

18) Faptul ca aceasta traditie a continuat pana in mijlocul secolului al 20-lea era foarte evident in timpul tineretii scriitorului acestor randuri. In cartile Latine de apologetica, ortodocsii erau descrisi cu vehementa ca fiind eretici si fara sfinti. Desigur, acest lucru din pricina disputei „Filioque”, care a izbucnit puternic inaintea celui de-al optulea Sinod Ecumenic, din 879. De aici, si supozitia ca ortodocsii nu au avut Parinti ai Bisericii dupa Sf. Ioan Damaschin (cca. 675-749) si Sf. Teodor Studitul (759-826). [9]

19) Dar Franko-latinii si Papalitatea lor si-au continuat cuceririle insotite de exterminarea si/sau inlaturarea episcopilor si a egumenilor Ortodocsi, si de reducerea credinciosilor la statutul de serbi si tarani, prin lipsirea lor deplina de orice proprietate. Cuceritorii musulmani, nici cei arabi, nici cei turci, nu au facut niciodata asa ceva.

20) Dar chiar si la inceputul acestui secol al 20-lea, Vaticanul mai facea aceste lucruri. Astfel, in 1923, Italia a primit in posesie Insulele Dodecaneze („Cele Douasprezece”), de la Turcia. Episcopii ortodocsi fura inlocuiti de episcopi toscani-franki si lombarzi, care, din 1870, se infatisau ca fiind italieni. Vaticanul a nadajduit ca credinciosii Ortodocsi vor accepta clerul hirotonit de acesti episcopi ai Vaticanului, caci altfel ar fi ramas fara preoti. Situatia s-a schimbat atunci cand Grecia a luat in posesie aceste insule. Episcopii Ortodocsi exilati s-au intors, sub omoforul Patriarhiei Ortodoxe a Constantinopolelui.

21) Dar apoi Vaticanul si-a schimbat chipul si a produs recunoasterea unilaterala a tainelor Ortodoxe, la conciliul Vatican II. Intrebarea ramane: Este aceasta trecere de la razboi la dragoste una reala? Sau este tot dragostea lupului, acum imbracat in haine de oaie, gata sa-si inhate “prada” traditionala? Invazia tarilor ortodoxe de catre Vatican, cu atatia clerici umbland dupa “prada”, pare sa vorbeasca de la sine.

22) Ceea ce este dispus sa faca doctrinar Vaticanul va depinde de ceea ce va face cu toate Conciliile sale Ecumenice. Cel putin in privinta primatului si a infailibilitatii papale, Vatican II continua sa sustina ca acestea sunt o problema de revelatie divina si nu de lege canonica.

III. Eclesiologie
23) Nici din secolul al 7-lea pana in anul 1054, si nici dupa, episcopii si papii Franko-latini nu au avut nici cea mai mica cunostinta, sau vreun interes, in ceea ce priveste tamaduirea personalitatii omului prin curatirea si luminarea inimii si proslavire (indumnezeire – theosis). Ei au inca o intelegere magica a succesiunii apostolice, pe care au acceptat-o si multi ortodocsi, din vremea asa-ziselor reforme ale lui Petru cel Mare.

24) Acordul de la Balamand este intemeiat si pe o interpretare a rugaciunii Domnului nostru din Ioan 17, care nu face parte din traditia patristica. Hristos se roaga aici ca ucenicii Sai si ucenicii acestora sa poata deveni, in aceasta viata, una in vederea slavei Sale (pe care El o are prin fire de la Tatal) atunci cand vor ajunge madulare ale Trupului Sau, Biserica, care va fi intemeiata la Rusalii si ai carei membri sunt meniti a fi luminati si proslaviti (indumnezeiti) in aceasta viata. Proorocii Vechiului Testament l-au vazut in propria lor proslavire pe Domnul Slavei inainte de a se intrupa. Asemenea, ucenicii au vazut slava necreata a lui Hristos, pe care El o are prin fire de la Tatal Sau, pana la, si dupa Rusalii, dar nu ca madulare ale Trupului Sau. Proslavirea (theosis) de la Rusalii a facut parte din transformarea Bisericii Vechiului si Noului Testament in Trupul lui Hristos. Astfel, aceasta forma finala de proslavire (indumnezeire) constituie nucleul istoriei Trupului lui Hristos, care este adevaratul nucleu al istoriei Bisericii. Rugaciunea lui Hristos din Ioan 17 este, deci, pentru implinirea proorociilor, a invataturilor si a fagaduintelor Vechiului si Noului Sau Testament, indeosebi a acelora din Evanghelia dupa Ioan si, mai ales, in 16:13. Aceasta proslavire finala este ceea ce se repeta in viata fiecaruia dintre sfinti, in istorie, si care la care nici nu se mai poate adauga ceva, nici nu se poate imbunatati, mai ales de vreme ce aceasta experienta transcende cuvintele si conceptele, chiar si pe cele ale Bibliei. Astfel inteleg Parintii aceasta rugaciune.

25) Rugaciunea aceasta nu este pentru unirea membrilor Bisericii lui Hristos cu acei ce nu se gasesc in starea de curatire (despatimire), luminare si proslavire (theosis). Desigur, rugaciunea implica intrarea ne-membrilor trupului lui Hristos in aceasta stare de tamaduire, dar cu siguranta nu este o rugaciune pentru unirea bisericilor. Ca Ioan 17 ar putea fi aplicat unor Biserici ce nu au nici cea mai mica intelegere a proslavirii (indumnezeirii – theosis) si a modului cum pot ajunge la aceasta tamaduire in viata prezenta, este un lucru foarte interesant, ca sa nu spunem mai mult.

26) Acordul acesta profita de acei ortodocsi naivi care insista ca sunt o Biserica “Sora” a unei Bisericii “Sore” a Vaticanului, ca si cum indumnezeirea (theosis) ar putea avea o alta sora decat pe sine. Ortodocsii de la Balamand au cazut in propria lor capcana, din moment ce aceasta implica validitatea tainelor Latine. Este, intr-adevar, un fenomen ciudat, tinand cont de faptul ca latinii nu au crezut niciodata ca proslavirea (indumnezeirea) in aceasta viata este temelia succesiunii apostolice si a tainelor (sacramentelor) ce apartin si se gasesc in Trupul lui Hristos. Pana astazi, Latinii si protestantii traduc 1 Corinteni 12:26 cu “cinstit” in loc de “proslavit”.
27) Dar si conciliul Vatican II si-a intins capcana, cea a recunoasterii unilaterale a tainelor ortodoxe, in care ortodocsii de la Balamand au cazut, conform planului.
28) Mult mai importanta decat validitatea tainelor este intrebarea cine ia parte la ele. Proslavirea (indumnezeirea) este dorinta lui Dumnezeu pentru toti, atat in viata aceasta, cat si in cea viitoare. Dar slava lui Dumnezeu intru Hristos este viata vesnica pentru cei ce sunt tamaduiti si pregatiti cum se cuvine. Insa aceeasi slava necreata a lui Hristos este foc vesnic pentru cei ce refuza sa fie tamaduiti. Grupul dintai este proslavit (indumnezeit), iar celalalt devine vesnic fericit in egoismul sau ca “dumnezeu actus purus“, in care crede. Cu alte cuvinte, toti vor fi mantuiti. Unii vor fi mantuiti prin participarea lor la proslavire (indumnezeire) si la Adevarul deplin. Ceilalti vor fi mantuiti prin cunostiinta adevarului deplin, care va fi pentru ei vederea slavei necreate a lui Hristos, ca foc vesnic si intunecime inconjuratoare. Aceasta este starea de fericire “actus purus“, dupa care au nazuit intreaga lor viata. Cu alte cuvinte tainele pot fi valide si neparticipante, in acelasi timp. La fel de importanta ca validitatea tainelor este curatirea si luminarea inimii, si proslavirea (indumnezeirea) din timpul acestei vieti, care reprezinta realitatea esentiala a tainelor si a participarii la ele. Lucru adevarat, in mod egal, atat pentru ne-ortodocsi, cat si pentru ortodocsi.

29) S-ar parea ca ortodocsii ar putea, in mod legitim si smerit, sa doreasca si sa nadajduiasca, din dragoste, ca tainele Latine si protestante sa fie cu adevarat valide si lucratoare, insa lasa aceasta problema in mainile Domnului. Dar a le declara valide, 1) cand Latinii nu accepta indumnezeirea (theosis) din aceasta viata, ca nucleu central al traditiei si al succesiunii apostolice si 2) cand ei cred, in loc de aceasta, ca scopul final al individului este fericirea, este, intr-adevar, ceva ciudat. O persoana nu are nevoie de taine valide pentru a ajunge pururea fericit.
30) Invataturile oficiale franko-latine asupra tainelor au fost, din punct de vedere istoric, nu numai ne-ortodoxe, ci si anti-ortodoxe. In aceasta privinta, majoritatea protestantilor sunt de acord in principiu cu ortodocsii, si anume ca harul mantuitor impartasit este necreat. Erezia Latina ce sustine ca harul impartasit este creat nu a fost inca respinsa de Vatican.

IV. “Ratiunea de-a fi” a Uniatismului inceteaza sa existe
31) Reprezentantii Vaticanului au propus aceasta pozitie generica si ortodocsii de la Balamand au acceptat-o. Oricum, se presupune ca ortodocsii de la Balamand erau niste experti, care stiau ca propunerea aceasta a fost facuta in contextul ambelor dogme Latine referitoare la papa, si oficial, de asemenea, in contextul tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului. Dar pozitia ortodoxa in aceasta disputa nu reiese din acest acord. Astfel, se creeaza impresia ca ortodocsii, cel putin implicit, au acceptat dogma latina despre papa, ca si pe cele ale tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului.
32) In vremea conciliului Vatican II, ziarul New York Times a anuntat pe prima sa pagina faptul ca schisma dintre ortodocsi si Vatican a luat, teoretic, sfarsit. Aceasta afirmatie se datoreaza faptului ca Latinii au inteles ridicarea anatemelor din 1054 ca fiind o ridicare a excomunicarii. Constantinopolul a ridicat, dupa cum se pare, numai anatemele. Pentru Latini, acest lucru a fost in concordanta cu Vatican II, in ceea ce priveste validitatea tainelor ortodoxe, fapt care face posibil ca Latinii sa se impartaseasca in bisericile ortodoxe si, conform Latinilor, si reciproc. Ortodocsii au avut dificultati in a refuza impartasania latinilor, iar Vaticanul a suspendat temporar practica.
33) Acordul de la Balamand a fost acceptat de reprezentantii a noua din cele 14 Biserici Ortodoxe, dar inca nu si de catre Sinoadele acestora sau de catre un Sinod Pan-Ortodox. In aceasta perioada, Vaticanul ar putea incuraja din nou Latinii si Uniatii sa se impartaseasca in Bisericile Ortodoxe, incurajand in acelasi timp ortodocsii sa faca la fel. Insusi faptul ca ortodocsii prezenti la Balamand au extins recunoasterea la toate tainele Latine, inseamna ca s-ar putea crea cu usurinta impresia ca singurul motiv pentru refuzul inter-comuniunii si al con-celebrarii [cu romano-catolicii] este intoleranta.
34) Mai este posibil ca, la un moment dat, papa sa nu mai numeasca un succesor pentru cel putin unul dintre arhiepiscopii sau chiar patriarhii sai uniati curenti, si sa aseze credinciosii sai Uniati locali sub conducerea spirituala a arhiepiscopului sau patriarhului ortodox local, drept incercare.

35) Incepand din 1975 (cel putin), WCC (Consiliul Mondial al Bisericilor) a cultivat cu grija si cu un mare succes o imaginea ortodocsilor ce ii infatiseaza ca lipsindu-le dragostea crestina, din pricina refuzului comuniunii cu ceilalti. Un refuz probabil al ortodocsilor, de a accepta Uniatii sub unul dintre arhiepiscopii sau patriarhii lor, poate deveni parte a unei practici asemanatoare de a-i descrie pe ortodocsi ca fiind niste adevarati bigoti, mai ales din moment ce, in acest caz, ei ar refuza comuniunea si con-celebrarea cu un cler ale carui taine le recunoaste pe deplin.

36) Acum ca acordul de la Balamand a devenit candidat la o continuare a [conciliului] Vatican II si in urma caruia Uniatismul nu va mai avea nici un motiv pentru a exista, ortodocsii vor fi confruntati cu consecintele refuzului lor neincetat de a avea comuniune cu Latinii si Uniatii.

37) Faptul cel mai interesant este ca, potrivit acordului de la Balamand, tainele sunt valide, indiferent daca sunt acceptate 7 sau 22 de Sinoade Ecumenice, cu invataturile si practicile lor. Va fi creata cu siguranta impresia ca singurul motivul pentru care ortodocsii continua sa refuze inter-comuniunea si con-celebrarea cu Vaticanul este lipsa de dragoste.

V. Intrebarea

38) Se pare ca ortodocsii de la Balamand incearca sa introduca o inovatie referitoare la tainele Biblice. Pana acum, Bisericile Ortodoxe au acceptat de obicei in randul lor indivizi sau biserici prin mijloacele strictetii (AKRIBEIA) sau pogoramantului (OIKONOMIA).

(a) Prin Acrivie, o persoana este primita prin botez, mirungere si marturisirea credintei Ortodoxe, insotita de respingerea greselilor de dinainte.

(b) Prin Iconomie, o persoana este primita prin mirungere, marturisirea credintei Ortodoxe si respingerea greselilor de dinainte.

39) Nici una din aceste doua modalitati de a intra in Biserica nu este, in sine, o judecata a validitatii sau a ne-validitatii sacramentelor Bisericii de origine, de vreme ce nu exista taine in afara Trupului lui Hristos. O persoana este fie un madular al Trupului lui Hristos, prin botezul lui in Duhul, adica luminarea si/sau proslavirea (indumnezeirea) in Hristos, fie este inca stadiul de curatire, prin botezul lui cu apa spre iertarea pacatelor si in curs de a deveni un madular al Trupului lui Hristos si templu al Duhului Sfant. Cineva poate fi un credincios intru Hristos, fara a apartine nici uneia din aceste doua categorii. Acest lucru este adevarat si pentru ortodocsii nominali. Este la latitudinea fiecarui sinod de episcopi ortodocsi sa hotarasca starea fiecaruia dintre grupurile celor ce cauta partasie in Trupul lui Hristos.

40) Referitor la tamaduirea prin curatire, luminare si indumnezeire, nu exista nici o diferenta intre Latini si majoritatea protestantilor, din moment ce, sau daca ei nu sunt angajati in aceasta tamaduire, care nu are nimic de a face cu misticismul. Lucru adevarat si pentru ortodocsii nominali. Motivul pentru cresterea numarului celor din urma (mai ales din vremea lui Petru cel Mare) este ca profesorii facultatilor ortodoxe nu mai cunosteau, si multi inca nu cunosc, aceasta traditie Biblica/Patristica a tamaduirii si, prin urmare, tind sa copieze din lucrari ne-patristice sau ne-ortodoxe, pentru a-si scrie manualele. Rezultatul a fost aparitia unei grup numeros de clerici care nu mai vad nici o diferenta majora intre intelegerea Latina si cea Ortodoxa a Tainelor in cadrul Trupului lui Hristos.

41) Intrebarea fundamentala care se pune este clara: Este dogma 1) o protectie impotriva ipotezelor falsilor tamaduitori si 2) o calauza catre tamaduirea oferita de curatire si luminarea inimii si indumnezeire (theosis), sau nu?

42) “Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit.” (1 Cor. 11:28-30). Cu alte cuvinte, cineva se cerceteaza pe sine pentru a vedea daca este un madular al Trupului lui Hristos aflat in starea de luminare, de ex. cel putin cu un fel de limbi. Altfel, el se impartaseste din paine si din pahar “cu nevrednicie” (1 Cor. 11:27). Intr-un astfel de situatie, acela este inca “neputincios” sau “bolnav” si chiar “mort” duhovniceste (1 Cor. 11:30), de ex. nu ia parte intru invierea persoanei launtrice si astfel inca nu se impartaseste la Euharistie spre viata in Hristos, ci mai degraba spre judecata. “Caci de ne-am fi judecat noi insine, nu am mai fi judecati. Dar, fiind judecati de Domnul, suntem pedepsiti, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea” (1 Cor. 11:31-32). In starile de luminare si indumnezeire, o persoana este invatata intru duhul ei de catre Insusi Hristos. Aceasta este tamaduirea pe care Pavel o descrie in detaliu in 1 Cor. 12-15:11. [10]
VI. Nu trebuie facuta confuzie intre formulari ale dogmei si taina lui Dumnezeu

43) Condamnarea ereziilor, prin formulari dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice si Locale, a fost facuta doar pentru a-l pastra pe credincios in interiorul acestei traditii, a tamaduirii in Hristos. Aceste formulari nu au nimic in comun cu analogia fidei si analogia entis augustiniana si franko-latina, adica cu speculatiile teologice si filosofice intemeiate pe o presupusa similaritate intre creat si necreat. Credinta intr-o asemenea similaritate a fost caracteristica de baza a ereziilor, devenind obisnuita si printre unii ortodocsi. Singurul scop al formularilor dogmatice este acela de a sluji la tamaduirea sufletului omenesc intru si prin Hristos Insusi.

VII. Tainele

44) Doctrinele franko-latine despre sacramente (taine) si harul creat sunt intemeiate pe Hristologia lui Augustin si pe cautarea acestuia dupa fericirea neo-platonica. El a respins, fara sa stie, identificarea lui Hristos cu Ingerul vechi testamentar al lui Dumnezeu, Cel Ce este, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov Care I-a aparut lui Moise in tufisul ce ardea, si Imparatul Slavei, Domnul Savaot, Pantocratorul, si Ingerul de Mare Sfat Care s-a aratat proorocilor Vechiului Testament, identitate definita la primul si cel de-al doilea Sinod Ecumenic. Augustin a fost indrumat gresit sa creada ca aceasta identificare a fost doar invatatura ereticilor arieni. El nu a stiut ca aceasta a fost si invatatura Parintilor de la cel dintai si cel de-al doilea Sinod Ecumenic. In timp ce arienii si eunomienii credeau ca acest Domn si Inger al Slavei a fost creat de Dumnezeu, Parintii Ortodocsi stiau, din propria lor proslavire intru Hristos si din Biblie, ca El este Fiul necreat al lui Dumnezeu si de o fiinta cu Tatal Sau. La aceasta necunoastere a identificarii lui Hristos cu Imparatul Slavei vechi-testamentar, Augustin a mai adaugat si cautarea sa personala dupa fericirea neo-platonica, care nu are nimic de a face cu proslavirea dumnezeiasca a apostolilor si proorocilor.

45) Augustin este parintele invataturii ciudate a franko-latinilor, conform careia Dumnezeu aduce la existenta creaturi pentru a fi vazute si auzite de prooroci si de apostoli, si pe care El le trece inapoi in inexistenta, dupa fiecare revelatie anume[11]. Astfel, inainte-mentionatul Inger al lui Dumnezeu vechi testamentar si focul din tufisul ce ardea, stalpul de foc si norul, pasarea de la botezul lui Hristos, slava si legea lui Dumnezeu din ambele Testamente, si chiar limbile de foc de la Rusalii, se presupune ca au fost aduse toate la existenta si apoi scoase din existenta. Cu alte cuvinte, simbolurile lingvistice folosite de cei ce au scris Biblia pentru a indica proslavirile/revelatiile si lucrarea harului lui Dumnezeu sunt transformate in creaturi vremelnice, care intra si ies din existenta. Intr-adevar, pentru franko-latini aceasta se presupune a fi cea mai joasa forma de revelatie, care este inlocuita de revelatiile divine facute direct intelectului.

46) Aceasta a fost invatatura lui Varlaam din Calabria, care venise din Apus, devenind ortodox fara a cunoaste credinta Bisericii in aceste probleme. Dupa dispute cu monahii ortodocsi, aparand aceste pozitii franko-latine, invataturile sale au fost osandite la Sinodul Ecumenic al noualea [12], de la Constantinopol, din 1341 [Sinoadele palamite, n.t.]. Putin mai tarziu, a devenit cunoscut faptul ca invataturile sale erau de fapt originalitatile lui Augustin, urmate de catre intreaga Biserica Franko-latina. Este vadit faptul ca din aceasta pricina, si nu doar din cauza lui „Filioque”, a fost asezat Augustin la marginea autoritatii patristice. In contrast, Biserica serbeaza praznicul Sf. Grigorie Palama in a doua Duminica a Postului Mare, ca a doua Duminica a Ortodoxiei, pentru rolul covarsitor avut impotriva ereziilor franko-latine ale lui Varlaam si cu scopul de a-i ocroti pe credinciosi in drumul lor spre harul necreat, prin curatirea, luminarea si proslavirea lor intru Hristos. Astfel, ei devin dumnezei prin har, si il vad pe Dumnezeu in Logosul Lui intrupat si prin Sfantul Duh.

NOTE

[1] Pentru surse documentate cu detalii ale uciderii episcopilor si egumenilor celti si saxoni, si inlocuirea lor cu nobili din regatele Frankiste al Franciei, adica Galia, Germania si Italia, vezi Auguste Thierry, “Histoire de la Conquęte de l’Angleterre par les Normands,” Paris 1843, vol. 2. pp. 147 (1071-1072), 215-219 (1075-1076), 284, 313-314, 318 (1087-1094);vol. 3, pp. 35 (1110-1138), 214-215 (1203).
[2] Ibid., vol. 2, pp.55, 66 (1068), 111, 145, 184 (1070-1072),215 (1075-1076), 240-242 (1082), 313-316 (1088-1089); vol. 3, pp. 35, 44, 47 (1110-1140). Vezi si J. S. Romanides, “Church Synods and Civilization,” in Theologia, Atena, vol. 63, nr. 3, 1992, p. 427-428.
[3] In adaugire la lucrarea mentionata in nota [1], vezi J. S. Romanides, “Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, an interplay between theology and society,” Holy Cross Orthodox Press, Brookline, Massachusetts 1982.

[4] Ibid., pp. 11-14.

[5] Adica un locuitor al provinciei romane Magna Graecia, din Italia de sud

[6] Migne P L, 89, 744; Mansi 12, 313-314.

[7] J. S. Romanides, “Franks, Romans, Feudalism and Doctrine,” pp. 19-20.

[8] Ibid., pp. 20-38.

[9] Vezi, de exemplu, vol. 2, pp. 314-349, de F. Cayrč, A. A. Manual of Patrology and History of Theology, (English version), Tournai vol 1, 1935, vol 2, 1940. Incepand de la pag. 351 a vol. 2 si mai departe, ni se spune despre Urmasii Scolastici ai Parintilor si apoi de Marii Urmasi ai Parintilor iar, in sfarsit, incepand de la pagina 661, ni se spune despre “Decaderea Generala a Scolasticismului”

[10] Vezi studiul la care se refera nota [1]

[11] Vezi, de exemplu, lucrarea sa De Trinitate, Cartile II si III.

[12] Dupa Legea Romana.

(articol preluat de pe http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/balamand_romanides.htm)