Drumul spre Acasa – dupa desfrau, droguri, yoga si alte rataciri

De curând a apărut la Editura Egumeniţa din Galaţi volumul Drumul spre Acasă… – DUPĂ DROGURI, DESFRÂU, YOGA ŞI ALTE RĂTĂCIRI.

Cartea conţine mărturii ale celor convertiţi la Ortodoxie de la diferite grupări eretice sau ale celor care au părăsit păcatul punând început bun vieţii creştine. În curând vor fi postate pe acest blog toate capitolele cărţii (unele capitole au fost postate încă dinainte de apariţia cărţii). Ataşez deocamdată prefaţă şi încă două mărturii, cea a unui tânăr care se droga şi a unui catolic devenit preot ortodox…

Nefiind un volum de autor, ci un volum cu mulţi autori, nu am considerat că este potrivit să îmi trec numele pe coperta cărţii…

Iată acum introducerea:

Cartea de faţă are un titlu simplu: Drumul spre Acasă… Am ales acest titlu pentru că, după ce am trecut prin mari rătăciri, după prima spovedanie m-am simţit Acasă. Am simţit că Dumnezeu este cu mine, şi eu cu El…

Pentru mine există trei locuri în care mă simt acasă: casa în care locuiesc, împreună cu familia mea. Braţele soţiei mele, fapt pentru care nu m-am săturat să Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit-o. Şi biserica, mai ales biserica…

Da, în biserică mă simt acasă, fie că e vorba de biserica la care merg de obicei, fie că e vorba de o biserica unei mănăstiri, sau o biserică la care asist doar pentru o slujbă.

De fapt, Acasă mă simt lângă Dumnezeu… Nu îi înţeleg pe cei care spun că simt prezenţa lui Dumnezeu doar în biserică. Da, biserica e Casa Domnului, dar inimile noastre trebuie să fie lângă Dumnezeu tot timpul. Nu voi fi ipocrit şi nu voi spune că inima mea e tot timpul lângă Dumnezeu. Am greşelile şi căderile mele… Dar, oricât mi-ar fi de greu, ştiu că lângă Dumnezeu sunt Acasă…

Trăim vremuri de mare confuzie. Oamenii se simt străini, neînţeleşi, părăsiţi, neiubiţi… Nu ştim să Îl căutăm pe Dumnezeu, aceasta e problema… Hristos ne iubeşte, El vrea mântuirea noastră. Biserica este Trupul Lui. În Biserică învăţăm să trăim, să iubim, să ne bucurăm de frumuseţea lumii…

Cartea aceasta se adresează celor care stau departe de Dumnezeu şi de Biserică. Se mai adresează celor care, aflându-se în diferite păcate, găsesc tot felul de motive pentru a nu-şi schimba vieţile. Se mai adresează celor care, din cauza anumitor căderi, simt că nu mai au puterea să se apropie de Biserică – deşi au stat luni sau ani de zile aproape de ea…

Volumul conţine câteva interviuri cu oameni care s-au apropiat de Adevărul Ortodoxiei[1]. Un tânăr care se droga, un altul care practica yoga, altul care a trecut pe la diferite grupări sectante. Apare şi mărturia unui preot ortodox, convertit de la catolicism, Gregory Horton, pe care Dumnezeu l-a ferit printr-o minune să ajungă la greco-catolici…

Am inclus aici şi câteva scrisori sau mesaje de la cititori, primite pe e-mail sau postate pe blog-ul meu. M-am bucurat foarte mult să văd – atunci când au fost postate pe blog – ecourile acestor mărturii sincere de luptă cu păcatul – fie că e vorba de desfrâu, de droguri sau de alte căderi.

Volumul se încheie cu textul unei conferinţe pe care am ţinut-o la Alba Iulia – „Despre convertire şi convertiţi”. De obicei, prin convertire se înţelege trecerea de la o credinţă rătăcită (fie că e vorba de yoga, catolicism, radiestezie, spiritism etc) la credinţa ortodoxă. Se vorbeşte însă foarte puţin despre convertirea ateilor sau a agnosticilor care au primit botezul în copilărie, dar au trăit departe de Biserică. E nevoie de o reîncreştinare a celor care sunt creştini cu numele, necredincioşi cu faptele.

Cred că fiecare întâlnire cu Dumnezeu descrisă în această carte poate fi un prilej pentru a pune început bun mântuirii. Mărturiile care urmează conţin efectiv pagini de spovedanie… Spovedanii ale oamenilor care simt că, după întâlnirea cu Dumnezeu, au ajuns acasă.

O fată, pe nume Valeria, scria un comentariu pe blog-ul meu: „Nu am nimic spectaculos de mărturisit, decât că am fost botezată în credinţa ortodoxă, am fost dusă de părinţi de mică la biserică, îmi plăceau mai ales predicile. În postul Sfintei Marii, preotul din satul bunicilor mei citea în fiecare seară Paraclisul Maicii Domnului, după care făcea o oră de religie special pentru copii. Acolo am învăţat despre poveştile Vechiului Testament.

Mai târziu, am continuat să merg la biserică mai mult când eram la ţară. După ce a murit bunica, am mers din ce în ce mai rar. Am început să descopăr teoriile evoluţioniste, pe urmă nihilismul şi alte filosofii smintitoare. Eram deja mare şi îmi era ruşine de virginitatea mea. După ce am intrat la facultate, părinţii mei s-au mutat la ţară şi eu am rămas singură. Am căutat un prilej să-mi pierd virginitatea şi am reuşit şi m-am simţit foarte goală pe dinăuntru.

Pe urmă, am cunoscut un băiat pe care credeam că îl iubesc şi cu care am trăit o perioadă, dar lucrurile s-au terminat foarte repede şi fără un motiv anume. Pe urmă a venit ceea ce eu am numit iubirea cea mare – un tip care tocmai ieşise dintr-o relaţie şi căruia i se întorsese prietena. Am început o relaţie cu el. El pendula între noi două şi până la urmă am rămas însărcinată şi am făcut avort. S-a ocupat el de costuri. Din acel moment, eu nu am mai fost întreagă. Am început să cochetez cu gânduri de sinucidere. M-am dus să mă spovedesc şi părintele m-a oprit de la împărtăşanie şi am început să fiu furioasă pe Dumnezeu. Am hotărât că nu există. Am tot avut relaţii cu acel bărbat şi când ne despărţeam, îmi găseam alţii.

La un moment dat, am decis să fiu singură. Lucrurile au devenit din ce în ce mai rele la locul de muncă. Şi am hotărât să mă sinucid. Aveam totul pregătit şi mă gândeam că, dacă există Dumnezeu, îmi va da un semn. Eram la o piesă de teatru, după care urma să merg acasă, să-mi urmez planul. Pe când nici nu mă gândeam la o salvare – mă gândeam cu groază la ce urma să fac – m-a sunat o prietenă, care fusese dată afară din casă, să mă întrebe dacă nu poate locui la mine. Atunci mi-am dat seama că mi-o trimisese Dumnezeu.

La locul de muncă s-a rezolvat situaţia. După câteva săptămâni, am mers şi m-am spovedit. M‑am simţit foarte uşurată, liberă. Nu mi-am împlinit canonul decât doi ani mai târziu. În cei doi ani, am căzut din nou în desfrânare. Între timp, am început să merg la biserică destul de rar… mai mult când mergeam la ai mei, la ţară.

Mama s-a rugat neîncetat pentru mine. O prietenă de-a mea, care era fascinată de paranormal, îmi tot povestea întâmplări cu sfinţi. Am început să mergem împreună la biserică. După ce mi-am împlinit canonul, m-am simţit de parcă primeam o cinste foarte mare, care nu mi se cuvenea. Dar era atât de bine, pentru că simţeam că, în sfârşit, mă întorc acasă. Revenisem la ai mei şi cel mai important era că revenisem la Dumnezeu. Pe urmă am început să merg la biserică în fiecare duminică şi să mă spovedesc mai des. Acum mă simt acasă. Prietenul meu s-a întors la mine, dar nu a rezistat mult, pentru că nu crede că soluţia problemelor lui e Dumnezeu.

Ce este important e că de câte ori sunt supărată, Dumnezeu îmi arată că e cu mine şi mă iubeşte. Asta e cea mai importantă iubire. Nu pot exprima prin cuvinte bogăţia de sentimente pe care mi le aduce în fiecare zi, deşi nu merit, că nici măcar nu mă rog cum trebuie. Lângă Dumnezeu totul are sens şi e singurul loc unde putem fi cu adevărat liberi. Şi eu simt că sunt la reanimare…”

Motivul pentru care Valeria şi ceilalţi co-autori ai acestei cărţi şi-au deschis sufletele în faţa voastră este foarte simplu: L-au întâlnit pe Hristos şi s-au bucurat de această întâlnire care le-a schimbat vieţile. E rândul vostru să primiţi sau să respingeţi invitaţia lor de a merge pe acelaşi drum: spre Acasă…

Danion Vasile