BLOG – DANION VASILE

În ultima vreme au apărut pe internet diferite acuzaţii la adresa mea, cum că m-aş fi rupt de Biserica Ortodoxă Română şi aş fi trecut la Biserica de stil vechi. Lucrurile au luat însă o turnură specială: am ajuns să fiu nr. 1 în clasamentul „ereticul anului” – cu 25% din voturi, la un sondaj realizat de un blog cvasi-anonim care vrea cu orice chip să facă rating. Printre cei propuşi erau părintele Iustin Pârvu şi alte nume de referinţă pentru ortodoxia românească, dar şi un nume mai puţin cunoscut precum: „EMILIAN DE LA RUNC – gherasimistul de la Runc – (pentru necunoscători: gherasimiştii sunt o sectă care îi dau gurului lor – acum decedat – cinstea ce i se cuvine persoanei Mântuitorului. Ex: «Sfinte» Gherasime «Mântuitorul» nostru, mântuieşte-ne pe noi…Nu-i aşa că aţi rămas şocaţi?)” Caracterizarea aceasta are toate şansele să fie total inexactă, câtă vreme părintele Iustin este numit „GURU JUSTIN – iubitorul de sectanţi”.

Sfinţii Părinţi ne învaţă să primim orice defăimări, dar atunci când suntem numiţi eretici să nu primim această ocară.

Eu mărturisesc, cu toată convingerea, învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe, primesc toate canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Locale. Dacă sunt acuzat că sunt eretic, să mi se aducă o singură dovadă, din cărţile, conferinţele sau emisiunile la care am fost invitat. Nu sunt şi nici nu pretind că sunt infailibil. Dar, dacă există ceva în învăţătura Sfinţilor Părinţi care contrazice vreuna din ideile mele, mă lepăd de ideea mea şi primesc ceea ce au învăţat Sfinţii Părinţi. Câtă vreme nu se aduce nicio dovadă a pretinsei erezii în care mă aflu, e cazul ca acuzatorii să se justifice.

În topul în care părintele Iustin e nominalizat ca iubitorul de sectanţi eu am fost nominalizat ca iubitorul de stilişti, cu precizarea: „a obţinut această nominalizare în urma numeroaselor articole stiliste de pe blogul său”. Aşa cum se poate vedea din blog-ul meu, nu am scris niciun material legat de problema schimbării calendarului. Tot ce am făcut a fost să preiau anumite materiale, cum ar fi Enciclica patriarhiei ecumenice din 1920 sau deciziile Sinodului din 1948 sau diferite alte articole, pe care le-am crezut edificatoare pentru această problemă.

Faptul că în România se susţine faptul că schimbarea calendarului – respinsă de majoritatea Bisericilor Ortodoxe la momentul respectiv – s-a datorat unei calculări greşite a datei prăznuirii Sfintelor Paşti e dovedită ca falsă de către Enciclica patriarhiei ecumenice din 1920. Nu înseamnă că eşti stilist dacă publici documente bisericeşti sau materiale ale părinţilor din secolul XX.

În Biserica Ortodoxă există un principiu foarte clar – apartenenţa la Biserică, la o grupare schismatică sau la o grupare eretică se vădeşte prin primirea Sfintei Împărtăşanii. Dacă primeşti împărtăşania de la catolici înseamnă că eşti catolic, chiar dacă spui că eşti ortodox. Eu m-am împărtăşit şi mă împărtăşesc în Biserica Ortodoxă Română şi în Bisericile surori cu care ea se află în comuniune. Eu sunt mădular al Bisericii lui Hristos şi fac parte din Biserica Ortodoxă Română.

Faptul că eu consider schimbarea calendarului o greşeală nu mă scoate din BOR. Mari părinţi români contemporani – părintele Elefterie de la Dervent, părintele Iachint de la Putna sau părintele Ioanichie Bălan considerau o greşeală schimbarea calendarului. Părintele Iustin Pârvu a spus că ar fi primul care ar trece pe stil vechi, dacă Biserica ar accepta să revină pe stil vechi. Dar acest punct de vedere nu i-a scos pe părinţi în afara Bisericii…

Trebuie totuşi să precizez două puncte sensibile ale problemei schimbării calendarului: există un curent – cum este cel al părintelui Epifanie Teodoropoulos, care susţine că Bisericile locale care nu sunt în comuniune cu patriarhia de Constantinopol sunt schismatice. Adică Sinodul ROCOR, sinodul rus din exil, din care a făcut parte Sfântul Ioan Maximovici, a fost un sinod schismatic. Ceea ce implică faptul că Sfântul Ioan Maximovici nu e sfânt… O altă dovadă adusă în sprijinul acuzaţiei că sinodul ROCOR a fost schismatic este faptul că s-a aflat în comuniune cu diferite grupări din Grecia, grupări care ţin de stilul vechi.

Cât priveşte mulţimea de grupări de stil vechi din Grecia, ar trebui să fie evident că, dacă nu s-ar fi schimbat calendarul, aceste grupări ar fi fost în Biserica oficială a Greciei. Nu e vina lor că unele Biserici locale au schimbat calendarul şi ei au încercat să păstreze neschimbată credinţa Sfinţilor Părinţi. De-a lungul secolelor, au fost mai multe Sfinte Sinoade care au anatemizat orice încercare de schimbare a calendarului bisericesc (chiar Sfântul Ioan Iacob a tradus în limba română textul unei astfel de anateme…)

Vrem sau nu, sinoadele respective (cel mai cunoscut fiind cel din 1583) au pronunţat anatemele respective. E foarte delicat deci ca un creştin de stil nou din România să îl acuze pe un creştin din ROCOR că este schismatic deoarece ierarhii lui au condamnat schimbarea calendarului.

O a doua problemă este cea a minunilor prin care Dumnezeu a arătat că schimbarea calendarului a fost o greşeală – cea mai clară minune fiind arătarea Sfintei Cruci din Atena în 1925 (detalii pe http://www.danionvasile.ro/blog/2009/05/18/aratarea-minunata-a-semnului-sfintei-cruci-langa-atena-in-anul-1925/). Sunt de părere că cei care trec cu vederea această minune se aseamănă necredincioşilor care nu cred că Sfântul împărat Constantin cel Mare a văzut pe cer semnul aducător de biruinţă al Sfintei Cruci…

Eu cred că harul nu a părăsit Biserica Ortodoxă Română. Sunt atâtea minuni care arată că harul lucrează şi în BOR. Faptul că unii se folosesc de învăţăturile Sfinţilor Părinţi ca fariseii, negând faptul că există Sfinte Taine în BOR, e problema lor. Cred că Dumnezeu lucrează în Biserica Ortodoxă Română. Nu ştiu dacă lucrează în Biserica soră din Finlanda, care stă sub anatema primului Sinod ecumenic deoarece prăznuieşte Sfintele Paşti cu ereticii şi nu cu restul ortodocşilor (fapt pentru care a fost condamnată de Sinodul Bisericii Sârbe). Nu ştiu dacă lucrează în Biserica din Antiohia, foarte deschisă faţă de monofiziţi. Nu sunt eu în măsură să judec astfel de lucruri, de aceea nici nu mă pronunţ.

Pentru poziţia mea faţă de schimbarea calendarului nu pot fi acuzat că sunt eretic şi nici nu pot fi acuzat că sunt stilist (cu atât mai mult cu cât termenul e nepotrivit – greşeala fiind a celor care au schimbat calendarul, cu toată opoziţia Sinoadelor Bisericilor surori – Ierusalim, Alexandria, Antiohia, care au refuzat să ia parte la pseudo-sinodul din 1923).

În ce priveşte unele detalii – cum văd poziţia părintelui Dionisie de la Colciu, a părintelui Ieronim din Eghina sau sinodul ROCOR –, nu am un punct de vedere definitiv. Şi, câtă vreme nu m-am lămurit îndeajuns, nici nu mă grăbesc a face publică o poziţie.

Cât priveşte căderea Bisericii oficiale din har, aşa cum apare în mai multe profeţii – cea mai clară fiind poate cea a Sfântului Kukşa din Odessa, ea va avea loc abia la cel de-al optulea Sinod Ecumenic. Conform profeţiilor, atunci va avea loc o îndepărtare de învăţătura Sfinţilor Părinţi şi primirea ereziei, pentru a netezi calea venirii Antihristului. La înscăunarea Antihristului vor lua parte şi mulţi ierarhi şi preoţi, susţinători ai noii religii apostate.

Dacă acest sinod va avea loc în viitorul apropiat, ne vom convinge singuri dacă profeţiile au fost sau nu adevărate. Şi, dacă într-adevăr învăţătura Sfinţilor Părinţi va fi lepădată de sinodali, se vor găsi totuşi ierarhi care să stea împotriva curentului aşa cum Sfântul Marcu al Efesului a stat împotriva ierarhilor apostaţi la Sinodul de la Ferarra-Florenţa. Şi clericii şi creştinii iubitori de Hristos îi vor urma.

Acestea fiind spuse, îi rog pe fraţii mei în Hristos să mă pomenească în rugăciune, pentru a putea face faţă ispitelor venite de la diavol şi de la slujitorii lui. Iar în ceea ce îi priveşte pe cei care i-au minţit pe alţii, spunând că eu m-am rupt de Biserica Ortodoxă Română şi am trecut la stilul vechi, aştept să văd ce alte minciuni vor scorni. Că năravul din fire la unii nu prea are lecuire…

Mă numesc Mihai-Cristian. M-am născut într-o familie mixtă dacă aş putea zice aşa, mama ortodoxă nepracticantă şi tatăl romano-catolic. Am fost botezat la romano-catolici, la fel şi fratele meu mai mic cu un an, iar până la vreo 13-14 ani am frecventat biserica în zilele de duminică, mai mult la insistenţele bunicilor dinspre tată, întotdeauna stând ca pe ace şi abia aşteptând sa auzim cuvintele: „liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace”. Anii au trecut, cu tatăl divorţat de mama ţineam legătura destul de puţin, anturajul, prietenii şi libertatea sosită odată cu revoluţia m-au făcut să trăiesc într-o totală depărtare de Dumnezeu, fără a mai ţine cont de nimic din cele învăţate în pruncie, adâncindu-mă în tot felul de obiceiuri urâte şi patimi. Fan declarat science-fiction, devoram cărţi şi filme aşa încât ajunsesem să cred că Iisus Hristos a fost o entitate extraterestră cu puteri paranormale. De asemenea ascultam şi muzică heavy-metal, dar fără să fiu un „metalist adevărat”…. Crescând, am devenit un om violent, cu un limbaj suburban, mândru şi orgolios, neiertător cu cei din jur, mincinos, cu o dorinţă nestăpânită de a conduce pe alţii, laş şi superficial.

Cu toate „calităţile” astea, am cunoscut o fată foarte frumoasă şi inteligentă, cu şapte ani mai mică decât mine, eu având 26, de care m-am îndrăgostit şi cu care m-am însurat după trei ani. Fiind creştină ortodoxă practicantă, tot încerca să mă facă să merg măcar duminica dimineaţa, cum zicea ea „aşa ca într-o plimbare” la biserică, dar se lovea de refuzul meu permanent sau de cele mai multe ori nici pe ea nu o lăsam să meargă! Slujbele ortodoxe mi se păreau lungi, pline de lălăieli şi învechite, în schimb dacă se întâmpla să merg la o liturghie catolică mă făleam nevoie mare cu muzica antrenantă şi înălţătoare a orgii şi a corului, cu slujba scurtă şi la obiect ziceam eu, sau cu simplitatea decorului ce ne înconjura. În viaţa de toate zilele consideram că toate mi se cuvin, că tot ce am realizat, serviciu, apartament, maşină, le-am făcut prin forţe proprii sau cel mult ajutat într-o mică măsură de mama sau de mama soacră.

Soţia a rămas însărcinată, dar a pierdut sarcina la trei luni, nici acum nu ştim din ce motive, dar nu am disperat, ci am încercat din nou până când am avut un copil. Trebuie să vă mărturisesc faptul că pe toată perioada sarcinii nici măcar o singură dată nu m-am rugat la Dumnezeu pentru un prunc sănătos, ci am continuat să fiu acelaşi om, ba încă căutam să-mi înşel nevasta, petreceam nopţile în faţa calculatorului şi eram stăpânit de o patimă scârboasă de care mi-e şi ruşine să pomenesc. Copilul s-a născut iarna, un băieţel frumos şi luminos dar cu un defect la ochiul stâng: mai mic ca diametru şi fără vedere. Din momentul acela lumea mea s-a prăbuşit. Mândria mea era grav lovită, consideram că e o ruşine să nu poţi face un copil normal, trăiam ca într-un coşmar, veneam acasă de la serviciu şi mă închideam în cameră ferindu-mă de prieteni, fără să mănânc dar în schimb ameţindu-mă de băutură, slăbind în timp record, fără să ştiu de nimeni, bântuit de tot felul de gânduri din care nu lipsea posibilitatea sinuciderii. Doctorii turnau gaz pe foc, spunându‑ne despre copil că e posibil să fie mai grav de atât. Ajunsesem într-un aşa hal de deznădejde încât voiam să‑mi părăsesc casa, soţia şi copilul. Soţia a suferit enorm şi ea, dar a fost extraordinar de puternică, m-a suportat, a avut grijă de copil ca nimeni alta, a fost sprijinul meu, mai ales că imediat după naşterea copilului, tatăl ei, la care ţinea enorm, a murit subit, neavând timp să-şi vadă nepotul în vârstă deja de două săptămâni, fiind plecat din localitate.

Cotitura a apărut în momentul când, într-o duminică, în care am fost la ţară cu toată familia, întorcându-mă în oraş, m-am îndreptat spre catedrala catolică. Am găsit biserica goală, liturghia se sfârşise, mai era o măicuţă care se pregătea să închidă uşile. Am luat loc pe o bancă şi am izbucnit în plâns, un plâns ca niciodată înainte, eu care credeam că lacrimile sunt o dovadă de slăbiciune. Am plâns mult şi am zis: „Doamne, facă-se voia Ta! Cum voieşti Tu de acum aşa voi face.” Nu ştiu nici acum de ce am zis acele cuvinte. Poate că obosisem să mai lupt cu mine însumi, poate eram conştient că toate cele făcute prin voia mea le făcusem greşit. Din ziua aceea am început să frecventez duminica slujbele ţinute în catedrala catolică, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Dar nu eram pe deplin mulţumit, nu mă simţeam împlinit, ceva lipsea. Mă spovedeam, dar de ruşine ascundeam multe păcate făcute, eram ca întotdeauna, superficial şi laş, iar Sfânta Împărtăşanie o simţeam ca pe ceva obişnuit, o rutină şi încheiere a liturghiei. Nu mai zic că, păcălit de tot felul de articole de pe internet şi disperat de a găsi o rezolvare facilă a problemelor mele ajunsesem să cred că o sectă numită Noul Ierusalim de pe lângă Târgovişte m-ar putea ajuta săvârşind o minune pentru mine. Credeam cu disperare într-o minune, aşa că, într-o sâmbătă dimineaţa m-am suit în maşină lăsând acasă o soţie tot mai singură în faţa necazurilor şi convinsă că umblu după cai verzi. O femeie din zonă, luată la autostop, auzind unde merg, a rămas foarte mirată zicând că nu voi fi primit acolo, la Noul Ierusalim, că sunt nişte ciudaţi care păcălesc oamenii şi mai degrabă să merg la Mănăstirea Viforâta, unde este icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi să caut ajutor acolo. S-a întâmplat exact cum a spus, am bătut la o poarta închisă, fiind privit de trecători ca un ciudat, am renunţat şi m-am îndreptat către mănăstire unde am aprins lumânări şi am lăsat un acatist, fiind învăţat cum să procedez de maicile aflate în biserică.

Dar nu m-am lecuit de căutat minuni şi convins de colegele mele de serviciu mi-am îndreptat speranţa către un domn vindecător numit în alint „Mitruţ”. Ele frecventau conferinţele şi şedinţele ţinute de el, vorbeau numai de transe, entităţi, lumini purpurii şi tot felul de „Eliberări de păcate” şi „Încărcări prin Noua energie”… Nu prea eram eu de acord cu asta, dar am zis că merită să încerc şi într-o duminică dimineaţa am plecat spre Suceava, unde, sus, la cetatea de scaun se adunau din toată ţara practicanţi sau pretendenţi, iarăşi lăsând în urmă aceeaşi nevastă supărată şi singură cu copilul. Când am ajuns, am găsit cam 30 de oameni liniştiţi, care stăteau în cerc şi cântau. Am înţeles că îl comemorau pe Sfântul Ştefan Cel Mare. Din când în când veneau la microfon şi citeau mesaje scrise în grabă pe foi, primite de la entităţi superioare despre noua energie care va veni să mântuiască lumea şi despre planurile aflate în plină desfăşurare a entităţilor cu nume ciudate de a schimba lumea cu ajutorul lor şi a iubirii universale… ceva în genul ăsta. Eu m-am bucurat de liniştea locului, de cântecele la chitară auzite, întrerupte la un moment dat de „Mitruţ”, care, cu voce bubuitoare şi voievodală, a luat cuvântul numindu-ne fiii lui… Am priceput apoi că nu vorbea el, ci prin el ni se adresa Ştefan Cel Mare care avea un mesaj pentru noi, în linii mari acelaşi ca şi de la celelalte „entităţi superioare”. Eram pătruns de cele văzute şi auzite, chiar credeam că a vorbit Ştefan Cel Mare, mi se părea absolut firesc şi normal. După amiază urma să apar în faţa lui şi să-mi facă Eliberările, să mă ajute cu problema mea, aşa că sfătuit de colege am scris repede pe foaie necazurile mele, faptele mele de care îmi părea rău cel mai mult şi cum aş vrea să fiu ajutat. Până la ora când trebuia să apar în faţa lui am coborât în oraşul Suceava şi am intrat în biserica unde se află moaştele Sfântului Ioan cel Nou, împreună cu cele trei colege ale mele. M-am apropiat de racla Sfântului, am îngenuncheat şi am sărutat-o, iar în acel moment nu pot descrie starea de binefacere, de linişte şi totodată de tristeţe care m-a năpădit. Efectiv lacrimile îmi curgeau pe faţă şiroaie, cu greu m-am desprins şi m-am ridicat, am îmbrăţişat colega de serviciu aflată lângă mine, dornic să mă sprijin şi totodată să-i transmit starea inexplicabilă de bine în care mă aflam, ea era foarte mirată dar şi bucuroasă, parcă bănuia prin ce stare trec – eu care habar nu aveam să mă rog. După amiaza am apărut în faţa d-lui „Mitruţ” care m-a pus să citesc ce am scris pe foaie, mi-a pus mâna pe creştetul capului repetând tot timpul ceva cu iubire, iertare şi altceva la care nu am fost atent pentru că fără să fiu atent la el, mă rugam în gând lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă şi ajută-mă!”. Habar n-aveam ce-mi venise. Am rămas dezamăgit când am aflat că trebuia să dau 100 de lei pentru Eliberare, nu aveam bani aşa mulţi la mine, nici nu ştiam că trebuie să plăteşti să fii ajutat, dar m-a împrumutat colega mea, specificându-mi că nu e obligatoriu să plătesc dar că e bine s-o fac totuşi. M-am întors acasă, convins că nu era bine ce făceam şi continuând să trăiesc ca un mort viu.

Într-o zi mohorâtă şi ploioasă de joi am mers la profesorul universitar doctor recomandat, în care ne pusesem mari speranţe în ceea ce priveşte copilul, dar nu a făcut decât să ne spună că nu are ce să-i facă, ba încă ne-a trimis să facem investigaţii suplimentare amănunţite, pentru că bănuia că problema era mult, mult mai gravă. Nu ştiu cum am ajuns acasă, am condus maşina în transă, iar odată ajuns acasă am început să plâng, într-o stare vecină cu nebunia. Stăteam amândoi jos în genunchi pe covor, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, faţă în faţă, copilul dormea în camera alăturată, iar eu îi spuneam soţiei că plec şi nu mă mai întorc, şi că o să le trimit bani, că o să le port de grijă că eu nu mai pot îndura mai mult. Din toate aceste vorbe fără rost am fost oprit de palma nevestii care nu mai ştia săraca cum să reacţioneze. Am lăsat-o în casă şi am început să bântui străzile fără ţintă prin Iaşi. Paşii m-au purtat în cartierul vecin la biserica pe care o admiram demult pentru frumuseţea ei arhitectonică şi care adăposteşte moaştele Sfântului Nectarie. Am intrat şi am fost fermecat de liniştea şi pacea din interior. M-am apropiat de moaştele Sfântului, nu ştiam despre el nimic şi m-am închinat cum ştiam, am luat loc pe un scaun acolo şi am lăsat liniştea locului să-mi pătrundă în suflet. Era acolo un părinte bătrân care citea aşezat pe scaun, m-am apropiat de el şi timid am intrat în vorbă cu el întrebând despre viaţa Sfântului Nectarie, despre faptul că dacă sunt catolic mă pot ruga lui. Şi povestindu-i în linii mari necazul meu, plin de bunătate, m-a liniştit, mi-a zis să citesc o cărţulie cu viaţa sfântului şi că totul o să fie bine. Am fost impresionat de faptul că printre altele, fără să scoată în evidenţă faptul, mi-a zis despre el însuşi că, citez: „am fost bolnav de cancer”. Adică cum putea un om să vorbească despre cancer ca despre o gripă? Auzi, „am fost bolnav de cancer”… Adică finalitatea cancerului nu e moartea? Pe moment nu am dat atenţie, dar gândurile astea m-au frământat după aceea mult timp… La câteva zile, la serviciu o colegă mi-a dat o cărţulie mică, roşie. Era Acatistul Sfântului Nectarie. Nu i-l cerusem, dar ştiind necazul meu a zis că mă va ajuta foarte mult, mai ales dacă îl voi citi în fiecare zi timp de patruzeci de zile. Am început să-l citesc, la început ca pe ceva mecanic, obligatoriu, ca pe un medicament pe care trebuie să îl iei zilnic, fie că-ţi place sau nu, trebuie să te supui regimului. Treptat, am început să fiu intrigat de cele citite, voiam să cunosc mai multe despre viaţa Sfântului şi în acelaşi timp descoperisem că Acatistul citit în liniştea bisericii devenea o rugăciune şi chiar o comunicare cu Sfântul Nectarie, iar de la pangarul bisericii am făcut rost de cartea cu viaţa şi minunile lui, citeam şi nu mai puteam de bucurie pentru că descoperisem că minunile nu s-au întâmplat numai în veacurile trecute, ci chiar şi în secolul nostru mai sunt sfinţi, era chiar bizar să văd fotografia Sfântului Nectarie în carte, om ca toţi oamenii, eu care eram obişnuit să văd sfinţi pictaţi numai în icoane. Veneam în timpul zilei în biserică, când erau foarte puţini oameni şi luam câte o carte din raft. Mă ascundeam după câte o coloană şi citeam până uitam de mine. Aşa am descoperit comoara care se ascundea în cărţile pangarului, comoara Ortodoxiei, scrieri care îmi mergeau la suflet, care mă învăţau, care mă făceau să mă privesc introspectiv, să mă analizez. Cărţile respective îmi deşteptau tot felul de trăiri de la lacrimi până la râs, efectiv vibram la cele citite. Este dificil de descris în cuvinte emoţiile trăite. Am început să-mi doresc tare mult să mă spovedesc, dar nu aşa superficial şi mincinos, ci să-mi mărturisesc toate păcatele din copilărie şi până atunci, să spun tot şi să încerc să mă schimb. Tot apăreau amânări şi tot felul de lucruri de făcut, dar chestia cu spoveditul nu-mi ieşea din cap, în fiecare zi mă gândeam numai la asta, zi de zi îmi răsuna în cap: „Spovedeşte-te! Spovedeşte-te!” Până când, într-o zi, am listat la serviciu la imprimantă un îndreptar de spovedanie găsit pe un site ortodox şi am mers în apropierea locului unde muncesc, în curtea unei biserici, am luat loc pe o bancă, m-am rugat şi am început să scriu, să scriu, umplând foi întregi de hârtie… Tot aceeaşi colegă de serviciu m-a îndrumat către Sfânta Mănăstire Sihăstria, la părintele Ciprian, la care am ajuns prin mare mila Domnului într-o zi de sâmbătă, 19 iulie. Am avut temeri mari şi emoţii cât am aşteptat să intru, dar când am intrat şi l-am cunoscut parcă tot zbuciumul sufletesc şi emoţiile au pierit ca prin farmec. I-am povestit în linii mari cine sunt şi ce necazuri am, m-a ascultat plin de bunătate, apoi m-a spovedit, eu fiind plin de ruşine pentru cele citite…La sfârşit, mi-a zis printre altele că trebuie să mă botez, mi-a dat canon pentru vindecarea mea sufletească şi a zis să-l sun ori de câte ori am nevoie de sfat şi binecuvântare, iar în ceea ce priveşte botezul doar să am răbdare. Am ieşit de la el parcă zburând, uşurat şi cu mare bucurie în suflet, mama soacră şi soţia m-au întâmpinat bucuroase în curtea mănăstirii, m-au sărutat şi felicitat, fericite nevoie mare pentru mine… Ce zi binecuvântată a fost!!! De atunci îl tot sunam pe părinte şi nu uitam să-l întreb când mă botează, dar mă amâna tot timpul! El mă amâna şi eu aşteptam câteva zile, şi apoi iar îl sunam auzind: „răbdare, răbdare!” Dar în sfârşit am primit vestea cea buna: să mă pregătesc, să învăţ Crezul, să am toate cele de trebuinţă pentru că vineri 22 august mă aşteaptă la mănăstire, unde am fost botezat după tot tipicul Ortodox. Apoi, la biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Mitropolie, în Iaşi, am primit scump Sângele şi Trupul Domnului nostru Iisus Hristos!!! Nu voi înceta să-I mulţumesc Domnului pentru mila Sa şi pentru iubirea Sa de oameni pentru că eu păcătosul m-am învrednicit de o taină aşa mare! M-am născut din nou pe 22 august, voi ţine minte acest lucru toată viaţa mea netrebnică.

În linii mari, cam aceste lucruri am avut de povestit, altceva ce să mai zic, doar că acum lupt: cad, mă ridic, iar cad, iar mă ridic, dar nădăjduiesc în Domnul, Îi simt ajutorul şi nu încetez să mă minunez de dragostea Lui pentru noi, însa chiar am „gustat şi am văzut cât de bun este Domnul….”

PS:

Dacă mă întrebaţi despre băieţelul meu, vă pot spune că este bine şi că multe s-au rezolvat în anul scurs. La noi la serviciu a fost angajată cam odată cu naşterea copilului meu o doamnă de origine germană care are o soră în Germania, chiar în oraşul Wiesbaden unde întâmplător este o clinică oftalmologică foarte mare şi prestigioasă, şi unde ea s-a oferit, auzind de problema micuţului, să ne facă rost de programare. În decembrie anul trecut a mers ea cu soţia şi cu micuţul la consult în Wiesbaden, unde le-au zis că fiul nostru se dezvoltă normal, nu are alte afecţiuni, cu ochişorul stâng cel puţin deocamdată nu va vedea, dar că trebuie pusă o proteză oculară pentru dezvoltarea armonioasă a feţei aşa că am fost îndrumaţi în Stuttgart la un alt institut. Am avut mare noroc cu colega mea care vorbeşte nemţeşte, ea a mers în Germania cu soţia mea şi cu copilul, ea ne-a ajutat foarte mult, Domnul să o miluiască! În primăvara anului curent, 2009, înainte de Sfintele Paşti am mers în Stuttgart la Institutul Jorg-Muller-Welt, unde fiului meu i s-a implantat proteza oculară, copilul obişnuindu-se repede cu ea. Privindu-l nici nu-ţi dai seama că are ceva la ochişor! Vreau să spun că deplasarea, împreună cu anestezia şi proteza au fost destul de costisitoare, dar ne-am împrumutat şi am făcut rost de bani… În paralel am făcut şi dosar de finanţare a tratamentului în străinătate prin Ministerul Sănătăţii ajutaţi de naşul meu de botez, de altfel o persoană cu relaţii în domeniul medical. Dar cei de la direcţia sanitară ne-au avertizat că timpul este foarte scurt până la vizita de la Stuttgart şi că e posibil să nu se aprobe finanţarea la timp… Aşa a şi fost, noroc că am avut bani împrumutaţi! La întoarcerea din străinătate, după o perioadă de timp, deşi ne luasem gândul de la banii statului, am fost sunaţi de la direcţia sanitară şi ni s-a comunicat că vom primi totuşi banii de la minister, chiar dacă retroactiv! Mare minune şi mult ajutor de la Dumnezeu am primit cu banii ăştia, căci aveam mari datorii! De altfel, ajutor de la Sfântul Nectarie, de la Maica Domnului şi de la Dumnezeu am primit de nenumărate ori pe tot parcursul călătoriilor atât în străinătate cât şi în viaţa de acasă cu toate că nu meritam… Acum, când scriu aceste rânduri, aşteptăm al doilea copil, tot băieţel, şi, mă rog Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul şi Maicii Domnului să fie sănătos!

Doamne ajută!

În broşura în limba greacă care conţine textul Mărturisirii de credinţă împotriva ecumenismului, tipărită în iulie 2009, apar şi listele semnatarilor. După semnăturile unor ierarhi tradiţionalişti, ale unor stareţi athoniţi, ale unor preoţi, monahi şi teologi, la paginile 85-87 apar şi numele câtorva clerici şi mireni din România. Ar fi fost de dorit să fi semnat această mărturisire şi câţiva ierarhi români, aşa cum au făcut-o cei greci. Să o fi semnat şi câţiva stareţi sau duhovnici mai cunoscuţi. Nu au făcut-o. Poate că o vor face de acum înainte…

Iată lista tipărită a semnatarilor români:

Ieromonahul Ioan Buliga, Mănăstirea Jacul românesc

Ieromonahul Leontie, Slobozia, România

Pr. Constantin Diboş

Pr. paroh Mihai Solomon, Parohia Sf. Ilie

Pr. Toderiţă Rusu, Înălţarea Domnului, Bucureşti

Monahia Eufimia, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, Slobozia, România

Andrei Ştefan

Aurelian Daniel Milea

Bidilica-Vasilache Ioana

Camaruta Mihaela

Chiru Elena

Ciobanu Romică

Ciochină Paula

Criste Dan

Cutov Mihaela

Diaconescu Monica

Dinu George Silviu

Doandeş Constantin

Dorobanţu Marius

Găzdaru Marian Gabriel

Georgescu Dorina

Goşu Valentin

Iorga Ionel

Istrate Maria Magdalena

Jugănaru Florin

Maftei Marta

Mihalache Cristian

Mircioiu Mădălina

Nicuşor Comşa

Oltean Medana

Paliuc Paula

Petre Georgiana Alina

Petre Iuliana

Pica-Nicolae Ovidiu

Podariu Silviu

Popa Constantin

Radu Matei

Şoimu-Drăgoi Carmen Daria

Ştefan Daniel

Stere Irina Magdalena

Taclit Daniela

Tardea Raluca Diana

Tenchiu Iuliana

Toader Lucreţia

Văduva Silviu

Vişan Cristian

Dumnezeu să le dea acestor semnatari râvna de a apăra jertfelnic dreapta credinţă…

(Eu am prezentat pe larg această mărturisire de credinţă într-o emisiune TV, Flori de pateric. Nu m-am grăbit a trimite semnătura mea, neconsiderându-mă vrednic să semnez un document atât de important, căci nu sunt teolog decât cu diploma – nu şi cu viaţa. Dar, văzând cum atâţia mireni din Grecia şi din întreaga lume au semnat, am înţeles că e mai bine să mă alătur şi eu acestei mărturisiri.)

Precizare: Într-un comentariu la acest articol, părintele Ciprian Staicu din Veria mi-a atras atenţia asupra faptului că am omis să îi menţionez numele, deşi apare pe listă . Dar numele părintelui respectiv nu este tipărit în broşura din iulie 2009. Apare doar în lista care se găseşte pe internet la adresa: http://thriskeftika.blogspot.com/2009/08/5200.html

Dacă au existat şi alte persoane, clerici, monahi sau mireni care au semnat Mărturisirea, dar nu numele lor nu au fost trecute în broşura respectivă, numele lor nu figurează pe lista reprodusă pe blog-ul meu.

Zilele trecute, venind din Sfântul Munte Athos, am trecut prin Tesalonic pentru a sta de vorbă cu părintele Zissis, unul dintre cei mai importanţi teologi contemporani. El este unul dintre iniţiatorii şi co-autorii „Mărturisirii de credinţă împotriva ecumenismului”, care a fost tradusă şi în limba română. Părintele Zissis mi-a vorbit despre faptul că patriarhul ecumenic a fost surprins de ecoul acestei mărturisiri îşi va manifesta dezacordul cât mai curând. Primind pe e-mail traducerea textului de mai jos, am considerat că este potrivit să îl postez, întrucât problema este de mare actualitate…

REACŢIE PATRIARHALĂ

LA „MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI”

Patriarhul Bartolomeu o consideră inadmisibilă.

În curând Patriarhia Ecumenică va da un răspuns.

În curând se va emite un răspuns din partea Patriarhiei Ecumenice. Se pare că intrăm într-o perioadă de conflict polemic cu Patriarhia Ecumenică. Întâistătătorul Ortodoxiei a fost foarte deranjat de „Mărturisirea de credinţă”, pe care o semnează mitropoliţi, ieromonahi, prea cinstitul cler, teologi şi mulţi laici. A uitat că din Franţa a proclamat cu două luni în urmă că nu vom ajunge la un potir comun cu eterodocşii, pentru că nu avem mărturisire de credinţă comună. Textul Mărturisirii de Credinţă era deja redactat şi făcea înconjurul Greciei şi al planetei când patriarhul ecumenic descindea la declaraţiile menţionate. După trecerea a două luni a schimbat poziţia. Pentru că, evident, îşi dă seama de opoziţia dinamică a poporului credincios care se împotriveşte deschiderilor sale ecumeniste şi filocatolice, precum s-a împotrivit şi în timpul fericitului arhiepiscop al Atenei Hristodulos. Patriarhul ecumenic nu doar reacţionează la „Mărturisirea de credinţă”, ci ameninţă pe toţi câţi se opun deschiderilor sale ecumeniste şi filocatolice. Patriarhul, care s-a rugat împreună cu papa şi chiar a co-liturghisit în Fanar, formulează o ameninţare împotriva tuturor celor care semnează „Mărturisirea de Credinţă”. Evident, pregăteşte „afurisiri” şi pedepse, după cum obişnuieşte cu cei drepţi şi cu lucrătorii Evangheliei (de pildă, cu Nikolaos Sotiropoulos), dar tace referitor la risipirea banului public de către mitropoliţii Tronului. Are dreptul să formuleze ameninţări. Nu are dreptul să se înşele, susţinând că doar dialoghează cu eterodocşii, când în mod conştient îi trădează pe Părinţii credinţei şi Sfintele Canoane care interzic rugăciunile cu eterodocşii. A călcat în picioare sfintele canoane în Fanar în timpul vizitei papei. Ne prezintă pe noi toţi, care semnăm „Mărturisirea de Credinţă” şi nu suntem de acord cu panta sa, ca irealişti, care suntem departe de secolul XXI. Şi se întreabă: „Să rămânem izolaţi în carapacea noastră, fiecare cu autarhie şi înfumurare, fără a comunica, fără a dialoga, fără a da mărturia Credinţei noastre Ortodoxe?”. Nimeni nu doreşte sau a susţinut toate câte susţine patriarhul ecumenic. Vrem dialog în anumite limite şi condiţii. Nu dorim dialogul de dragul dialogului, precum face patriarhul ecumenic, care fără să fi reuşit măcar o singură cedare din partea catolicilor şi a ecumeniştilor, se roagă împreună cu ei, falsificând Adevărul Ortodoxiei şi nivelându-l cu rătăcirea. Cunoaşte păcatul pe care-l săvârşeşte, dar continuă, pentru că asta îi impun acele centre, care trasează geopolitica bisericilor. Joacă cu evlavie jocul lor. Dar nu-şi dă seama că neprietena şi nemulţumita Americă îl părăseşte (doar cu cuvintele îl susţine), Moscova cu alte puteri ecleziale – sateliţi îi dau cu piciorul şi îi contestă ecumenicitatea sa şi a Patriarhiei Ecumenice (şi această evoluţie înseamnă înfrângerea sa personală), conducerea Greciei l-a părăsit şi o mare parte a Ortodoxiei, incluzând aici şi Sfântul Munte, pune sub semnul întrebării linia sa ecumenistă şi filocatolică? Şi-a dat seama că Patriarhia Ecumenică a intrat pe cea mai defavorabilă poziţie în zilele patriarhatului său? Şi-a dat seama că nu a promovat nici o cerere a Bisericii-Mame către Statul Turc şi către Comunitatea Internaţională?

Patriarhul ecumenic susţine că cei care semnează „Mărturisirea de Credinţă” îi aşează pe ecumeniştii Bisericii Ortodoxe şi pe filocatolici în afara Bisericii judecând Sinoadele şi pe Întâistătători. „În curând vor primi răspunsul corespunzător de la Patriarhia Ecumenică, pentru că astfel de lucruri sunt inadmisibile”. Este, deci, inadmisibil controlul păstorilor Bisericii, care nu dispune de un papă? Este inadmisibil controlul din partea profesorilor de teologie de la Universităţile din Grecia? Este inadmisibil controlul şi propunerea restabilirii rânduielii canonice, a aplicabilităţii Sfintelor Canoane de către mitropoliţi, egumeni ai sfintelor mănăstiri, ieromonahi, clerici, teologi din învăţământul mediu şi de către persoane, care „îşi dau viaţa” pentru Ortodoxie? Patriarhul ecumenic spune că acţionează în urma unui Sinod Panortodox şi că Bisericile în Sinod au hotărât în favoarea acestor dialoguri. Însă, se întâmplă aceasta în Biserica Greciei? Pentru că Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei, când şi-a dat seama de marea opoziţie a poporului credincios, a interzis fericitului[1] arhiepiscop Hristodulos să se ducă la Vatican. Fericitul, cu puţin înainte de trecerea sa în patria cea cerească, a trecut peste hotărârea Ierarhiei şi cu un grup de ecumenişti incurabili – filocatolici (toţi au primit cercetarea[2] lui Dumnezeu după această bravură a lor, dar nu şi-au schimbat poziţia), s-a dus la Vatican. Atunci a fost o mare împotrivire în sânul Bisericii. S-au opus mitropoliţii de Eghialia şi Kalavrita, de Kavala şi Thasos, de Gumenissa şi alţii. ÎPS Ambrozie al Eghialiei, adresându-se către fericitul, i-a spus că va răspunde în faţa Istoriei. Era acelaşi mitropolit, care primindu-l pe papă la Atena, subliniase că: „Vă primim chiar cu preţul schismei!”. ÎPS Procopie de Thasos îl osândise pe fericitul Hristodulos pentru acţiunea sa şi semnalase că nu este posibil să întreţină un dialog ignorând Sfântul Sinod al Ierarhiei şi fără cadrul comunional, teologic şi aşa mai departe. Mai sever decât toţi, mitropolitul de Gumenissa. Au urmat şi declaraţiile altor episcopi la presiunea pleromei ortodoxe a Bisericii. În afara acestora însă avem poziţiile mitropolitului Serafim de Pireu, care i-a catalogat în scris pe catolici cum că întrunesc o erezie a ereziilor, a cerut ca Biserica Greciei să se ocupe cu demonica Uniaţie, pe care a născut-o papismul. Mitropolitul de Etoloakarnania în enciclicile sale pastorale pe care le emite cu prilejul marilor sărbători ale Ortodoxiei, îi denumeşte pe catolici eretici şi cheamă poporul credincios la priveghere şi la rugăciune, ca să nu cadă în cursa acelora care nu sunt biserică. Mitropolitul Andrei de Drinoupoleos şi Pogonianis, anul trecut, la sărbătoarea Sfântului Cosma Etolianul, a cerut credincioşilor să se roage pentru credinţa ortodoxă şi pentru Biserica Ortodoxă, deoarece sunt în pericol din cauza paşilor ecumenişti şi filocatolici ai Patriarhiei Ecumenice. A accentuat şi faptul că nu va mai vorbi, deoarece şi-a luat acest angajament în faţa Bisericii Greciei. În afara acestora, Sfântul Munte s-a dezis printr-un comunicat oficial de dispreţul Sfintelor Canoane de către patriarhul ecumenic în timpul vizitei papei în Fanar, chemându-l să înceteze scandalizarea poporului credincios. De asemenea, în timpul vizitei patriarhului ecumenic în Sfântul Munte, au existat reacţii la aceşti paşi ai apostaziei de la Sfintele Canoane ale Ortodoxiei. Amintim că egumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu, Arhim. Iosif a denunţat „clar şi răspicat” patriarhului ecumenic această apostazie a sa.

Egumenul Mănăstirii Marea Meteoră alcătuieşte scutul Ortodoxiei şi analizează în publicaţiile sale paşii Ortodoxiei spre erezia ecumenismului şi spre erezia papismului. Frăţiile ortodoxe prin publicaţiile lor înalţă stindarde (banere) de împotrivire la acest demers ecumenist al Fanarului şi al Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe. Mitropolitul Pavel de Kirineia, teologi din Cipru expun împotrivirile lor şi se opun nivelării Bisericii Ortodoxe cu fraţii noştri aflaţi în rătăcire. Sfânta Mănăstire a Mângâietorului (Paraklitou) din Oropos a editat o broşură în multe pagini în care analizează panerezia ecumenismului şi erezia papismului. Avem şi alte exemple. Ne limităm la cele menţionate. Cum formulează ameninţări patriarhul ecumenic împotriva creştinilor ortodocşi care contestă direct linia sa, prin care falsifică cugetul ortodox şi credinţa ortodoxă? Patriarhul ecumenic este – ar trebui să fie – păstor al păstorilor şi părinte al părinţilor. Este posibil să-şi ameninţe copiii, deoarece îi arată deviaţiile sale teologice, dogmatice şi ecleziale şi îi cer să rămână Părinte adevărat al Bisericii? Unde vrea să ajungă cu aceste ameninţări ale sale? Unelteşte în felul acesta vreo schismă în Grecia? Unelteşte în acest fel şi pe jurnaliştii – mici papagali din Atena, pe care-i ştim de către care centre sunt dirijaţi şi de către care centre sunt plătiţi ca să se pună împotriva Mărturisirii de Credinţă, să terorizeze credinciosul popor, ca să înceteze a se mai opune la acţiunile sale filocatolice? Face aceasta pentru a preîntâmpina reacţiile la toate câte unelteşte împotriva Ortodoxiei în Cipru în luna octombrie ce vine. Noroiul, ameninţările şi afurisirile nu ţin. Această tactică a urmat-o şi fericitul arhiepiscop Hristodulos. Nu a strivit cugetul ortodox. Pe el l-a cercetat Dumnezeu cu puţine luni după „lovitura de stat” în pofida Ierarhiei şi vizita sa la Vatican. Şi după câteva luni s-a dus la Începătorul vieţii, Hristos. Iar mitropoliţii, care l-au urmat, unul a făcut chimioterapie, altul „a fost strivit”, altul a suferit atacuri de cord şi aşa mai departe. Ameninţările şi afurisirile sunt titlu de onoare pentru fiecare ortodox, care păstrează Sfintele Canoane ale Credinţei, sunt lucrători ai Evangheliei, lucrează în spaţiul Bisericii Ortodoxe, păstrează nefalsificată Credinţa Ortodoxă şi curate Flamurile Credinţei noastre.

Aşteptăm comunicatele polemice ale patriarhului ecumenic, care uită că Ortodoxia şi Grecia merg împreună. Războiul, pe care ameninţă a-l deschide, ca să justifice apostazia sa de la Sfintele Canoane ale Credinţei Ortodoxe, va avea impact din care va ieşi păgubit. Pentru că uită că este patriarhul Neamului şi de aceea e dator să păstreze nefalsificată Credinţa care a păstrat Neamul în picioare. Misiunea sa este să păstreze nefalsificate toate câte a primit.

RĂSPUNS:

Expunem textul completpe care l-a trimis pe 31 august Agenţiei Bisericeşti „Amen”, apropiatul ei colaborator, d-l Nikolaos Manghinas. Acesta are următorul conţinut:

REACŢIE PATRIARHALĂ LA „MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ” A HIPER-ORTODOCŞILOR

Ca „lucruri inadmisibile” a caracterizat Patriarhul Ecumenic Bartolomeu „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”, semnalând că în curând „fraţii noştri care sunt însufleţiţi de o râvnă exagerată” , vor primi răspunsul cuvenit din partea Patriarhiei Ecumenice.

În predica sa de duminică, după Dumnezeiasca Liturghie, în Biserica „Sf. Ioan Înaintemergătorul” din Xirokrini, Vosporos, unde a slujit, Patriarhul Ecumenic a semnalat:

„Suntem recunoscători Dumnezeului părinţilor noştri pentru că ne-a învrednicit să ne naştem în această Biserică, să ne botezăm în cristelniţa Bisericii Ortodoxe şi să păstrăm această credinţă mântuitoare a Bisericii Ortodoxe nefalsificată şi nedivizată. De multe ori, după cum cunoaşteţi, există aşa-numiţii „hiper-ortodocşi”(mai ortodocşi), care condamnă Patriarhia noastră şi alte Biserici Ortodoxe, pentru că întreţin dialoguri cu fraţii noştri neortodocşi, pentru că avem diferite contacte cu ei şi schimburi de vizite.

Şi cum ar putea fi altfel în secolul XXI, să rămânem izolaţi în carapacea noastră, fiecare cu autarhie şi înfumurare, fără a comunica, fără a dialoga, fără a da mărturia Credinţei noastre Ortodoxe?

Recent, aceşti fraţi ai noştri care sunt însufleţiţi de o râvnă exagerată au pus în circulaţie în Grecia o „Mărturisire de Credinţă”, în care, nici mai mult, nici mai puţin, spun că cei care nu semnează această mărturisire, cei care au dialoguri şi contact cu eterodocşii, automat se aşează pe ei înşişi în afara Bisericii. Le mulţumim mult că ne-au aşezat în afara Bisericii (ne-au „desbisericit”). În curând vor primi răspunsul corespunzător din partea Patriarhiei Ecumenice, deoarece aceste lucruri sunt inadmisibile.

Când întreaga Biserică Ortodoxă, şi nu doar Patriarhia Ecumenică, ci prin Sinod Panortodox hotărăşte să întreţină dialoguri teologice şi să aibă contact cu eterodocşii pentru ca să aflăm unde ne întâlnim şi cum am putea să revenim la unitatea credinţei primului mileniu, când – zic – toţi ortodocşii, Bisericile Oficiale, în Sinod hotărăsc în favoarea acestor dialoguri, cum poate o persoană sau mai multe persoane să se dezică de aceste hotărâri ale Sinoadelor Bisericilor lor şi să condamne Sinoadele şi pe Întâistătători că s-au îndepărtat (au alunecat) din credinţa ortodoxă?”.

În Sfânta Biserică a Înaintermergătorului Ioan s-au aflat ierarhi ai Tronului Ecumenic, egumenul Mănăstirii athonite Vatopedi – Arhimandritul Efrem, ambasadorul Alexis Alexandris, Consulul Greciei în Constatinopol – Nicolaos Sapountzis, o mulţime de credincioşi din Grecia, din Cipru şi din multe ţări, chiar şi din îndepărtata Noua Zeelandă.

(Preluat din săptămânalul “Uniunii Panelenice Ortodoxe”, “Ορθόδοξος Τὐπος” din 11.09. 2009, pp. 1 şi 5 şi tradus de ieromonahul Fotie)

(Textul Mărturisirii de credinţă a fost postat pe mai multe site-uri şi blog-uri ortodoxe. Pentru cei care nu l-au citit, îl ataşez aici…)

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ

ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI[1]

SINAXA CLERICILOR ŞI MONAHILOR ORTODOCŞI DIN GRECIA

APRILIE 2009

FACTORII BISERICEŞTI PARTICIPANŢI ÎN IRESPONSABILITATEA ECUMENISTĂ ZDRUNCINĂ POPORUL ŞI CONDUC LA DIVIZARE ŞI SCHISMĂ

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.

Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:

Aprilie 2009

Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:

Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].

După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar  în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”[8].

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra  întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:

1.     Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de  Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”[10].

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.

2.     Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.

Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie.  A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei[11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un  cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.

În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.

Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”[12].

3.     Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a  adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură  (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.

4.     Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[13].

Pentru aceasta  este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul[14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.

5.     Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună;  altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul[15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”[16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire”[17].

6.     Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.

Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda  „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”[18].

S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă  dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi  revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi   adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună ar constitui Biserica.

Toate hotarele  (definiţiile)  pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu  mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”[20].

7.     Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.

8.     Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].

Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.

9.     Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:

a)     pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;

b)    seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi

c)     atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.

Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.

Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil.

Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi:

Metropolitan of Piraeus,  Seraphim

Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis,  Jeremiah

Metropolitan of  Kythera and Antikythera, Seraphim

Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain

Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology

Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology

Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the “Pan-Hellenic Orthodox Union”

Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus

Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos

Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas

Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion

Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais

Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora

Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike

Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa

Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa

Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria

Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia

Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia

Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria

Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais

Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Elder Gregory, Hieromonk, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain

Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Athanasius, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Nicodemus, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Nephon, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain

Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain

Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori

Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province

Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province

Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province

Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais

Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos

Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas

Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus

Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa

Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia

Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa

Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae

Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias

Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike

Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province

Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa

Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia

Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica

[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa:  http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1

[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.

[4] Fapte 4: 12.

[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”.

[6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).

[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20  (în limba greacă).

[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.

[10] Mansi, 13, 409-412.

[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: << Şi mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implică iadul întreg, nici măcar în rândurile preoţilor lor, ci dimpotrivă, ei îşi doresc cu neruşinare concubine şi tineri pentru adulter şi doresc să slujească în fiecare zi >>. Ibid,15 , pag. 216 : << De asemenea, ei nu au un mod de viaţă evanghelic; întrucât orice fel de lux şi adulter nu reprezintă pentru ei ceva reprobabil şi nici orice altceva ce este interzis pentru creştini>>. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.

[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.

[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.

[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt  uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numel Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un  singurDuh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. … The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună.  În trecut , aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)

[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.

[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.

[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.

[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.

[20] Efeseni 4:5.

[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224.

Interviul care urmează poate părea şocant. Viaţa unui tânăr non-conformist e plină de peripeţii de tot felul. Dar întâlnirea tânărului cu Dumnezeu poate da nădejde multor dintre cititorii apăsaţi de diferite patimi…

Cel intervievat a ţinut să rămână anonim (şi majoritatea numelor proprii nu sunt reale). Are binecuvântare de la duhovnicul său să scrie o carte despre experienţele prin care a trecut. Atunci, la apariţia cărţii respective, se va afla şi numele lui…

S-a vorbit mult şi s-a scris mult despre convertiţi, se vorbeşte însă foarte puţin despre cei care vor să se apropie de Hristos după o perioadă de cădere. Dacă prima convertire le-a umplut sufletele de nădejde şi de bucurie, căderea care a urmat îi determină pe unii să creadă că viaţa în Hristos nu-i poate împlini, că viaţa în Hristos este o simplă poveste.

Stau de vorbă acum cu un tânăr care duce încă o luptă grea pentru a se ridica dintr-o cădere grea – e vorba de dependenţa de droguri. Care a fost primul tău contact cu viaţa religioasă?

Întotdeauna am fost atras şi am căutat ceva care să-mi aline orice nelinişte, în care să-mi găsesc o linişte, în care să-mi găsesc o pace. Această pace eu o căutam în momentul în care se întâmplau anumite lucruri în viaţa mea, cum ar fi, de exemplu, o decepţie amoroasă, sau chiar când eram mic şi mi se întâmpla ceva rău: când eram răcit, de exemplu. Mă speriam uneori foarte tare. Aveam impresia că o să mor sau că boala o să evolueze şi până la urmă o să mor – şi începeam să mă rog. Începeam să mă rog, dar mai mult de frică. Recunosc că primul contact cu divinitatea sau încercarea de a avea primul contact cu Dumnezeu a fost de frică, oarecum. Nu L-am iubit pe Dumnezeu din prima, normal (adică din punctul meu de vedere – normal) pentru că nu ştiam ce înseamnă Dumnezeu.

Îi iubeam pe ai mei, o iubeam pe mama, îl iubeam pe tata, îi iubeam cu adevărat şi nu-i iubeam de frică, dar la Dumnezeu am apelat, în primele dăţi, din cauza acestei frici. Acum, dacă stau bine şi mă gândesc, m-a obsedat de când eram mic frica de moarte. Şi asta m-a făcut să apelez la Dumnezeu. Mi-era frică de moarte şi de durere. De exemplu, trebuia să merg la dentist şi mi-era frică de durerea de dinţi şi atunci începeam să mă rog de frică; după care uitam şi nu mai mă rugam.

Îmi aduc aminte – şi acum zic absolut sincer – cum m-am apropiat de Dumnezeu. Îmi plăceau foarte mult fetele şi sexul. Când eram mic visam pur şi simplu, femei dezbrăcate, chiar dacă nu vedeam la televizor, dar aveam în închipuire, aveam în mine chestia asta sexuală foarte pronunţată. Căutam, ca să zic aşa, cum spu­ne părintele Rafail Noica, poate-L căutam pe Dumnezeu în acea sexualitate. Adică eu căutam ceva care să fie infinit şi plăcut în acelaşi timp, ceva care să nu se termine. Prima oară m-am sărutat în clasa a şasea, nu mi-a plăcut foarte mult; a fost ceva plăcut – a fost clar că n-a fost nici măcar 1% din cum credeam eu că o să fie – tot ceea ce credeam eu, înainte să cunosc atingerea carnală, tot ceea ce credeam eu că o să fie nu a fost decât foarte puţin sau deloc. Adică, eu credeam că atunci când mă voi săruta prima oară cu o fată sau când îi voi atinge sânii va fi ceva care mă va pune în cap, adică va fi o bucurie fără margini şi interminabilă. Ceea ce nu a fost absolut deloc. N-a fost nici măcar… a fost doar o plăcere care mi-a adus o foarte mică bucurie, dacă o putem numi bucurie. Apoi, prin clasa a şaptea sau ceva de genul ăsta, am atins prima oară sânii unei fete, tot aşa, a fost o dezamăgire totală. Mi-a plăcut pe moment, dar imediat după aia bucuria a trecut şi mi-am dat seama: „Măi, nu e asta, nu e asta ceea ce caut eu, trebuie să fie altceva!” Şi am început treptat să caut acest altceva, această pace, această bucurie care să nu se termine, de fapt eu căutam ceva care să nu se termine şi care să fie foarte intens. De fapt, sigur, Îl căutam pe Dumnezeu, chiar dacă într-un mod greşit. Primul contact sexual a fost oribil… Tot ce s-a dovedit apoi materie sexuală, de fiecare dată au fost bucurii mai mari. Dar, de fapt, nu le pot numi bucurii, au fost plăceri mai mari sau mai mici, terminate într-o depresie mai mare sau mai mică. Imediat ce se termina actul sexual sau flirtul sexual, fie că făceam, eu ştiu, sex oral sau orice făceam eu de tip sexual, totul se termina cu o depresie mai mare sau mai mică. Apoi, am încercat să-L caut pe Dumnezeu, adică să caut acea plăcere care să fie şi infinită şi foarte intensă şi care să nu fie deloc, să nu cuprindă în ea deloc o dezamăgire. Să fie o plăcere sută la sută, umplută cu bucurie, şi care să fie şi infinită.

Cu ce îţi ocupai timpul liber în acea perioadă?

Într-o perioadă mă duceam cu vărul meu foarte des în „Mozaic”, era o discotecă la Universitate. Am început să fumez printr-a şaptea. Tot aşa, căutam plăcerea în fumat, în alcool. M‑am îmbătat prima oară prin clasa a şaptea, mi-a plăcut foarte mult acea stare. Când m-am trezit din acea beţie, chiar dacă am vomitat şi mi-a fost rău, acele ore cât am dansat înainte cu ţiganii m-au făcut să zic: „Gata, o să rămân tovarăş cu ăsta, o să am gaşcă de ţigani, o să mă apere…” Îmi doream foarte mult să intru într-o gaşcă, de fapt asta cred că a fost. După acele două ore de plăcere foarte mare, că dansam şi toţi se uitau la mine şi un ţigan şmecher era prieten cu mine, atunci, pe moment, şi chiar dacă am vomitat după aia, mi-am zis: „Trebuie să mă îmbăt neapărat, să văd cum e, şi, când voi da de droguri, mă voi droga!” De atunci am vrut să mă droghez. Eram influenţat şi de filmul „Caracatiţa”, că mi-a plăcut de Tano Carridi, unul dintre personajele principale, foarte mult, faptul că era drogat, era şi foarte şmecher, foarte puternic, m-a atras foarte mult această putere a lui, voiam să am şi eu puterea asta.

Apoi am aderat oarecum la mişcarea punk. Pe punkişti i-am văzut prima oară la Universitate, mi-a plăcut foarte mult chestia asta de putere, cum probabil că o spune şi Nietzsche, nu ştiu dacă am interpretat eu bine voinţa de putere, că simţeam nevoia să am putere asupra celorlalţi oameni; şi am văzut la un concert de rock cum au apărut punkerii: toţi rockerii dădeau din cap şi la un moment dat s-a auzit: „Bă, vin punkiştii!” M-am ridicat puţin pe vârfuri şi am văzut cum se spărgea mulţimea şi intra în ei ca o sabie, şi ăia erau de fapt punkiştii, era un grup de cincizeci de oameni, care reuşise să înfricoşeze un grup de câteva mii de rockeri. Ei, şi această putere pe care o aveau asupra celorlalţi, această frică pe care le-o insuflaseră ei celorlalţi rockeri – că toţi făceau pe ei de frică şi se dădeau în lături – mi-a dat în suflet o plăcere imensă (nu mai folosesc cuvântul „bucurie”) şi mi-am zis: „Gata! Trebuie să intru şi eu în acest grup!” Am stat pe acolo câteva zile şi m-am infiltrat în grup.

Nu m-am tuns cu creastă sută la sută, pentru că nu mă lăsau ai mei, în schimb mi-am pus cercei în ureche, mi-am pus prin clasa a şasea, am fost primul din şcoală care mi-am pus cercel în ureche, în fine. Şi mi s-a inflamat urechea, am făcut puţin puroi, dar nu mai conta! Am făcut şi o gâlmă la ureche. Şi acum mai am gâlma.

Pe atunci aveam destul de multă trecere la femei. Făceam sport şi arătam destul de bine şi am observat, în şcoala generală, că destul de multe fete mă plăceau şi fete care erau bine văzute în şcoală, cam cele mai ca lumea din şcoală. Am primit vreo trei bilete de la cele mai tari din şcoală şi nu-mi venea să cred. Atunci am început să capăt încredere în mine şi să fiu în acelaşi timp şi foarte încrezut. Am început să devin foarte încrezut şi foarte încrezător în mine, că pot să am orice femeie. Am început să am grijă de corpul meu, tot timpul îmi schimbam frizurile…

În fine, revenim la grupul de punkişti. Toate aceste atu-uri pe care le aveam, faptul că arătam bine, faptul că… cu cerceii arătam şi bine, eram şi periculos, mamă, eram eu cel mai şmecher, eram buricul pământului, voiam să ajung neapărat aproape de şeful punkiştilor şi voiam să fac o organizaţie din asta… Nu ştiu de fapt ce voiam să fac, dar voiam să intru în organizaţie şi să facem afaceri ori cu droguri ori cu nu ştiu ce, chiar asta aveam în gând, să furăm, să devenim bogaţi – la un moment dat ajunsesem să vreau să cumpăr castelul de la Peleş, ce aveam eu în cap…

Am dat un examen cu şeful grupului de punkişti pe care-l chema Metalicaru. Erau doi şefi, unul Metalicaru – probabil de la numele formaţiei Iron Maiden – şi unul Gorilă. Metalicaru era mai micuţ de înălţime, era blond, avea părul lung, dar era mai deştept, era mai calculat, oarecum era creierul. Gorilă era mai înalt, era mai solid, el era cu pumnul. Chestia era că noi, când ne adunam cu toţii, eram maxim o sută de punkişti, şi rockeri erau mii, dar lor le era frică de noi. Grupul nostru, unde ne strângeam, era la Universitate, rockerii erau în Piaţa Romană. Aveau şi ei câteva vârfuri de care nouă ne era frică. Era unul cu părul foarte lung, foarte înalt… În fine, să revin la examen. La examen cum ne-am dus? În gaşcă am intrat în acelaşi timp eu – şi am avut porecla „Chelie”, că am renunţat la creastă, creastă era doar aşa, că îmi lăsasem părul ăsta de pe mijloc puţin mai lung. Nu era creastă ras în părţi, era doar păr puţin mai scurt, că nu mă lăsa maică-mea. Ulterior, când am fugit de acasă cu Rabbit – care e acuma un D.J. faimos – şi cu Adrian, ne-am tuns de tot, ne-am ras în cap, – odată cu mine a intrat şi un tip Hans, adică îşi spusese Hans, poreclă de neamţ, că noi aveam şi afinităţi cu neonaziştii. Neonaziştii erau alături de noi, erau altă gaşcă.

În Bucureşti au fost neonazişti?

Da, în Bucureşti! Dar în niciun caz nu se comportau ca neonaziştii din Germania. Noi ne duceam mai târziu la razii şi băteam ţigani. Rockerii nu prea apăreau la astea. Neonaziştii apăreau mai mult când ne duceam şi băteam ţigani. Ei nu ştiu ce făceau, cert e că tot timpul aveau bani; nu se îmbrăcau în niciun caz ca neonaziştii din Germania – că eu i-am văzut pe ăia cum se îmbrăcau: cu blugi pe care şi-i ridicau până la nivelul unde se termina bocancul, cu bocanci foarte butucănoşi, cu bretele lăsate până la genunchi şi cu un hanorac, o bluză cu glugă. Ei nu arătau deloc aşa, arătau mai mult ca nişte rapperi. Cert e că nu ştiu de unde aveau bani, am impresia că se duceau la furat în oraş. Nu ştiu de ce se numeau neonazişti, pentru că nu făceau nimic din ceea ce se presupunea că ar fi trebuit să facă nişte neonazişti.

Şi ne-am dus la examen. Cum a fost? Ne-am dus cu Metalicaru în Cişmigiu şi examenul a constat în următorul lucru: mergeam prin Cişmigiu şi Metalicaru ne-a zis, mie şi lui Hans: „Duceţi-vă şi bateţi-l pe ăla!” El alegea un om, care voia el, şi noi trebuia să ne ducem să dăm în ăla, să-l batem până când zicea Metalicaru „Stop!”. Ne-a arătat un tip care era cam cât noi. Ne-a zis: „Uite, bă, duceţi-vă şi bateţi-l pe ăla!” Ne-am dus, am tăbărât pe el, i-am dat doi pumni, a căzut jos, i-am mai dat şi două picioare şi Metalicaru a zis: „Gata, stop! Veniţi cu mine să bem ceva!” Dacă te duceai să bei şi te cinstea el, însemna că ai intrat în gaşcă, că ai luat examenul. Gata, ne-am bucurat… Şi, după aia, ce făceam? În fiecare zi ne strângeam la Universitate, mai chiuleam de la şcoală, sau după ore – de obicei după ore, că ne strângeam pe la 6-7. Eram la liceu atunci, eram clasa a X-a, parcă; am stat cam un an jumate în grupul ăsta de punkişti – şi beam. Chetă – adică stăteam acolo, la Universitate şi le ceream oamenilor de pe stradă bani: „Vă rog frumos, aveţi să-mi daţi şi mie o mie de lei? Vă rog frumos, aveţi să-mi daţi…” – şi strângeam până făceam rost de bani de votcă. Şi beam votcă, ăsta era principalul. Aveam cercei în urechi, fiecare cu alte nebunii, unii se mai vopseau, dar atunci se găsea mai greu vopseaua sau cei cărora le permiteau părinţii să vină vopsiţi acasă, că unii aveau situaţii mai… Adică, ăia care aveau părinţi beţivi, ăia puteau să vină cum vor acasă. Ai mei, fiind o familie destul de închegată, nu erau nici beţivi, nici nu fumau, nu prea puteam eu să… Când veneam acasă îmi dădeam cerceii jos, acele de siguranţă jos. Că aveam şi ace de siguranţă, asta mai mult la concerte, să impresionăm. Că ace de siguranţă aveau cei de la formaţia Exploated. Era o copertă de la o casetă cu formaţia Exploated şi eu îl aveam pe ăla – mi-aduc aminte că îmi trimisese soră-mea un tricou cu el – ăla era standard, aşa ar fi trebuit să fim toţi.

Voi eraţi fani ai lor?

Da, noi eram fanii lor. Creastă cam de 20-30 cm. Crestele ni le făceam cu Cola, că n-aveam bani, sau cu zahăr, că n-aveam bani de gel. Cine avea bani de gel era şmecher, într-un fel. Cam asta făceam: ne întâlneam, beam votcă şi, după ce ne îmbătam, mergeam prin oraş ori să batem rockeri (dar mai rar băteam aşa, aiurea) ori începuserăm să şi furăm. Eu, sincer, mi-aduc aminte că am încercat o singură dată să fur, am furat o singură dată un hanorac, că se vindeau hanorace, erau de ăştia la metrou, la Universitate, vânzători de ăştia ambulanţi. Mai sunt şi acuma, cu de astea foarte ieftine. Şi Hans o ţinea pe aia de vorbă şi eu furam hanoracul sau invers.

Şi am încercat să ne băgăm, să luăm exemplu de la „neonazişti” (ţi-am zis că ăştia nu erau în niciun caz neonazişti, erau mai mult şmecheri de oraş, că erau prieteni şi cu ţiganii, ceea ce nu trebuia să fie – era un total nonsens). Şi am încercat să ne axăm pe lucruri foarte mici şi scumpe, cum ar fi: parfumuri, lănţişoare, dar n-am reuşit. Am încercat o dată să bag mâna după un parfum, că Hans a ţinut-o pe una de vorbă, erau câteva magazine, nu erau multe atunci, nu mai ţin minte în ce an era, sincer. Ar fi bine de zis acuma în ce an era, dar nu mai ştiu. Eu fiind în clasa a IX-a sau a X-a şi născut în 1978, vezi dacă poţi să faci un calcul, în fine. Ce se mai întâmpla, cum ne mai duceam noi veacul pe acolo. De obicei nu băteam aşa oamenii, aiurea.

Prin ’93-’94 era asta?

Da, ’93-’94. Aveam perioade. A, asta făceam: ne îmbătam şi seara ne duceam în Mozaic, în discotecă. Şi acolo ce făceam? Stăteam, fumam, beam, dansam când mai băgau punk, mai făceam pogo. Pogo, adică se făcea un cerc din ăsta şi fiecare ne împingeam unii în alţii, dădeam cu picioarele. Dacă intra unul pe care nu-l cunoşteam, îl băteam până ieşea afară din discotecă. Găseam câte unul, ne căşuna şi-l băteam aşa, aiurea. Şi aveam perioade pe care le fixau şefii, mai degrabă creierul – mare creier ce era, îţi dai seama, că ce făcea? Fixa nişte perioade în care mergeam la razii. Raziile ce însemnau? De pildă, mergem la razie în cartierul cutare să-i batem pe ţigani. Cea mai mare boală o aveam pe ţigani. Şi plecam cu toţii – când ne adunam. Ne adunam, eram cam între 50 şi 100, maxim 100, şi plecam la razii. Ne duceam prin diverse cartiere şi tot ce găseam… Mergeam pe jos, unii pe o parte, alţii pe cealaltă parte; unii aveam lanţuri, unii boxuri din alea, de mână, „robineţi”, şi ce ţigani întâlneam, îi băteam de… Dar de obicei ei fugeau când ne vedeau, şi cam ştiau aşa, că „Uite, au venit punkiştii” – şi se ascundeau, nu îi prea găseam. Şi uneori ne enervam şi luam la bătaie oameni obişnuiţi, din păcate.

La concerte ne plăcea foarte mult, că acolo era bătaia, tată! Acolo ne şi puteam da în stambă şi puteam să ne bucurăm de prestigiul nostru, că toţi ziceau: „Mamă, au venit punkiştii!” – şi când auzeam „Mamă, au venit punkiştii!”, noi, în inima noastră, ştiind că suntem punkişti, imediat ne urcam pe un piedestal… se umfla ego-ul în noi enorm, adică simţeam o putere foarte mare în noi. Şi îi băteam pe rockeri de-i rupeam. Acolo erau bătăi şi ei nu se băgau, nu erau uniţi deloc, le era frică, nu ştiu ce se întâmpla. Intram într-un grup de rockeri, ăia lăsau capetele în jos, le ceream ţigări, dacă nu dădeau ţigări îi rupeam. Şi am băgat oameni în spital, să ştii, tăbăram … Dacă unul, săracul, se întâmpla să cadă jos, tăbăram toţi pe el, dădeam cu bocancii, dădeam în el până… Ştiu că odată chiar a murit unul şi a fost un caz, că în ziar s-a scris că a murit, dar prinde hoţul şi ia-l de unde nu-i! Că n-aveai de unde să-l prinzi.

Cert e că toată gaşca, toată această nebunie, s-a spart când am incendiat un bar din Cişmigiu. În Cişmigiu, sus, era un bar – nu la Buturugă, era pe lângă Buturugă, lângă lac, sui nişte pietre şi se face undeva în dreapta un bar. Am vrut să intrăm acolo şi nu ne-a lăsat bodyguard-ul. Sau unul din noi a văzut pe unul pe care avea boală. Şi am vrut să intrăm acolo, am intrat vreo trei, l-am luat pe ăla la bătaie şi au sărit toţi ăia de la mese la bătaie cu noi. Şi-a ieşit o bătaie…! Noi atâta aşteptam! Am început cu mese, cu scaune, am spart geamurile acolo.

La un moment dat, unul dintre noi a intrat – ăia se baricadaseră acolo, patronul, toţi ăştia se baricadaseră înăuntru, şi unul dintre noi, nu ştiu cum a făcut, i-a smuls unuia un tricou şi i-a dat foc şi l-a aruncat înăuntru. Au luat foc nişte mese şi a luat foc tot barul de acolo, şi a început o flacără mare. Şi s-a auzit la un moment dat: „Bă! Poliţia!”, se auzeau sirenele şi au început să ne alerge pe acolo. Pe mine nu m-a prins şi nu ştiu dacă a prins pe cineva. Cert e că a doua zi – nouă ne era frică să ne mai întâlnim acolo, şi a doua zi am venit mai mascaţi, n-am mai venit îmbrăcaţi ca punkiştii – că aveam cam toţi aceeaşi îmbrăcăminte: bocanci, blugi, eram îmbrăcaţi cum erau neo-naziştii în Germania; a doua zi am venit normal îmbrăcaţi, eram doar câţiva. Ţin minte că m-am întâlnit cu Gorilă, Metalicaru, mai ştiu câteva nume: Hans, Picu, Piciu; da, câteva nume mai ştiu, nu-i mai ţin minte pe toţi. Şi el ne-a zis: „Băi, e groasă treaba, s‑a dus, s-a terminat totul, a venit S.R.I, suntem daţi la poliţie, au pozele noastre, că ne-au şi fotografiat (nu atunci când am incendiat, ci de-a lungul timpului, că ei ne-au filat acolo, ştiau tot ce făceam) şi au pozele fiecăruia, cu numele de familie şi cu poreclele.” Erau şase, nu, patru maşini de jandarmi puse în colţurile Universităţii; la fiecare gură de metrou era câte o maşină de jandarmi. Şi am zis: „Gata, frate, s-a terminat cu şmecheria, nu mai ţine!”

Şi de atunci ne-am mai potolit, m-am mai întâlnit cu Metalicaru de câteva ori. Ne potolisem, ne întâlneam doar acolo şi beam câte o votcă, nu mai făceam nimic. Şi ţin minte că m-am întâlnit cu Metalicaru, că eu prinsesem aşa, oarecum, drag de el şi el de mine, ne înţelegeam aşa, destul de bine; pe alţii îi mai înjura, cu mine vorbea destul de frumos. Mi-aduc aminte că am fost când l-a arestat pe el. A oprit o maşină de jandarmi şi el s-a dus spre maşină singur. I-am zis: „Băi, ce faci, eşti nebun? De ce te duci?” „Frate, trebuie să mă duc, că am proces, am furat două biciclete, acu’ vreo două zile.” Şi l-a băgat la puşcărie de la două biciclete. Am aflat după aia că avea încadrare de la doi la şase ani şi l-a băgat la şase ani, că a furat două biciclete. A, mai era una Rechina, aşa o chema, Rechina! Că erau puţine fete, foarte puţine. Şi asta a fost, asta a fost sfârşitul grupului.

După aceea, am început să am afinităţi cu… am început să-mi dau seama că era o tâmpenie ce făceam, că nu puteam să salvez eu… Eu, de fapt, voiam să fac ceva bine pentru ţară, pentru… de aia mai băteam şi ţigani. A, mai băteam şi homosexuali, mi-aduc aminte, la Operă i-am bătut pe câţiva. Am fost de câteva ori la Operă, ştiam noi că sunt homosexuali şi… cred că le-am spart stomacul câtorva. Că ei stăteau pe bancă şi noi veneam şi le dădeam cu bocancul în stomac. După aia am încercat să intru în grupul ăsta de neo-nazişti, dar era cam… era foarte ermetic grupul. Nu prea puteai să intri. Întâi se uitau la tine cum eşti îmbrăcat, trebuia să ai adidaşi originali, să ai numai Nike, să ai pe tine numai haine de firmă. Însă văru-meu putea să facă rost, nu ştiu de unde, de arme, de bombe de astea artizanale. Mai avea un prieten, Jean îl chema, ăla a intrat în comă dintr-o supradoză de heroină, şi a murit. Ulterior, ne-am apucat cu toţii, şi văru-meu, de heroină, la seringă.

Văru-meu de mult era obsedat, avea caiete întregi cu desene cu mitraliere, cu tancuri, avea soldăţei acasă. Şi am zis să facem noi un grup, să facem la un fel, să scăpăm de ţigani. Şi am început eu atunci o perioadă foarte neagră. Eu voiam să mă fac… să-mi pun bombe pe mine şi să mă duc undeva într-un cartier… Mi-a adus odată şi o bombă artizanală la bunică-mea. Bunică-mea e croitoreasă pe Lizeanu – şi vizavi de croitorie are casa – şi mi-aduc aminte că am fost şi mi-a arătat bomba aia. Mie mi-au sticlit ochii când am văzut-o. Dar el, când şi-a dat seama că eu sunt adevărat şi că vorbesc pe bune şi că nu glumesc, mi-a zis: „Băi, potoleşte-te, că nu-i aşa”.

Pe urmă am renunţat la ideea asta şi am luat-o cu rap-ul. Am luat-o cu hip-hop-ul pentru că, între timp, pe tot parcursul acestui periplu printre toate curentele astea, eu începusem să am conştiinţa că Dumnezeu există. Eu am avut de prin clasa a noua senzaţia că am un miros foarte neplăcut în gură. Eram obsedat de chestia asta, că‑mi miroase gura, pur şi simplu. Într-adevăr, aşa era, dar nu era de la stomac, nu era ceva ireversibil. Totul se trăgea de la faptul că o dentistă îmi pusese o coroniţă, o pusese prost şi îmi intra mâncare pe deasupra şi mâncarea aia putrezea acolo – şi de aia mirosea. Şi am trăit vreo trei ani cu drama asta. Mă spălam pe dinţi, mie tot îmi mirosea gura. Mă, ce-oi avea, frate? Eram disperat, am vrut să mă sinucid de vreo câteva ori. Aveam atâtea fete cu care puteam să fiu, ţi-am spus, şi mă enerva chestia asta. Bine, cu toate astea, am fost cu destule fete, dar tot timpul eram disperat, aveam gumă în gură. Când mi se părea mie că-mi miroase gura, le împingeam pe alea şi ziceam: „Gata, plec acasă!” Ele plângeau, ziceau că sunt nebun, în fine.

Cert e că tot calvarul ăsta a luat sfârşit în clasa a XI-a, când aia mi-a înlocuit coroniţa şi mirosul a dispărut. Şi eu am văzut asta ca pe un semn de la Dumnezeu, că eu toată perioada asta, cât mi-a mirosit gura, m-am luptat cu Dumnezeu. Ziceam: „Doamne, de ce mi-ai dat asta? De ce?” Am un jurnal din perioada asta, când eu m-am tot luptat cu Dumnezeu. Ba-L huleam, ba-L înjuram, că de ce mi-a dat chestia asta, ba, după aia mă rugam la El, Îi mulţumeam când simţeam eu că nu mai îmi miroase – şi tot aşa a fost. Şi totul era de la o coroniţă! Bine, tot de la Dumnezeu a fost, sunt sigur că Dumnezeu mi-a dat chestia asta ca să mai mă smerească, că eram înfoiat rău de tot, mai ales de atunci când, în şcoala generală, cele mai tari trei tipe din şcoală mi-au trimis bilete că sunt moarte după mine şi nu ştiu ce, şi am fost şi cu una dintre ele, în fine, eram… ce să mai zic, eram înfumurat rău de tot! S-a terminat în clasa a XI-a, am început cu aventuri, tare de tot, ce mai.

Şi atunci, în clasa a XI-a, a început chestia cu hip-hop-ul. Eu, dintr-a IX-a sau a X-a, începusem să mă droghez cu haşiş, luam de la arabii din Grozăveşti. De fapt, acum îmi aduc aminte, chestia cu punk-ul era mai mult seara. Îmi plăcea să joc şi pe partea asta cu hip-hop şi cu mafie, adică să fiu mai stilat, cu gagici, cu droguri, cu nu ştiu ce. Ei, şi în timp ce chestia cu punk pălea, se ridica aia cu hip-hop-ul. Ei, şi într-a XI-a a fost apogeul. Şi într-a XI-a ne-am făcut o gaşcă de hip-hop, ne făceam dedicaţii în discotecă, când mergeam. Înainte să fie La Familia, noi ne ziceam nouă Familia, înainte să fie trupa asta, mi-aduc aminte că ne-am pus noi numele ăsta şi toţi aveam coadă, ne lăsasem părul lung. Eu eram, Cursaru, Rabbit – care-i DJ Rabbit acuma. Ne împrieteniserăm cu mai mulţi şmecheri din Dorobanţi, Dragoş Blondu’, unul al cărui tată a fost în puşcărie, Cezar. Dragoş era nebun, căutam tot felul de excentrici din ăştia, ca să nu ne stea nimeni în cale. Cursaru îşi cumpărase vreo trei pistoale.

Să povestesc şi cum am fugit de acasă. Printr-a zecea, mi-aduc aminte, Cursaru, prietenul meu cel mai bun, care a fost la puşcărie de patru ori, şi acum cred că încă face trafic de droguri dacă n-a murit, că n-am mai vorbit cu el de când m-am internat în spital. Sunt prieten cu el din clasa întâi. Prin clasa a X-a am fugit de acasă. El s-a certat cu părinţii lui… Rabbit, care era mai nebun decât noi toţi, şi-a găsit şi el un motiv şi am zis: „Hai să fug şi eu de acasă”. Eu trebuia să rămân corigent la vreo două materii, nu mai aveam chef să învăţ, hai să fugim de acasă. Şi am furat fiecare cât am putut din casă, eu am furat de la bunică-meu un ghiul de vreo 15 grame, cam aşa, era singurul aur pe care l-am găsit. Rabbit a furat de la taică-său nişte monede cu valoare numismatică, plus nişte lănţişoare de aur, aşa, că taică-său era mare şmecher la direcţia cimitirelor, şi Cursaru a furat şi el nişte aur. Am aşteptat să plece ai noştri la serviciu şi am fugit de acasă. În gară la Obor am vândut ghiulul ăla, m-a păcălit un taximetrist, ne-a dat vreo 75.000 pe el, ăla făcea mult mai mult, şi pac!, noi – fuga la Constanţa, cu trenul. Ne-am tuns, eu şi cu Rabbit, nu mai ştiu dacă la Bucureşti sau acolo, ne-am îndeplinit visul nostru de a fi tunşi cu creastă, ne-am ras de tot şi ne-am lăsat o creastă subţire şi înaltă şi ni le făceam şi umblam prin Constanţa cu creste, aşa, şi eram şi vopsiţi. Cursaru rămăsese fidel formaţiei Depeche Mode, că el a fost depech-ist dintotdeauna, lui nu i-a plăcut nici punk, nici asta, tot timpul a fost cu Depeche Mode – şi am stat în gazdă la o femeie. Ce făceam în fiecare zi? Aveam nişte reviste porno, pe care le cumpăraserăm. În fiecare zi ne duceam la plajă, voiam să agăţăm gagici, dar nu prea am reuşit, că nu prea era nimeni în perioada aia. Ne mai vedeau şi cu creastă, şi aşa… Nimeni nu considera, mai ales pe acolo, o şmecherie chestia asta, să ai creastă. Fetele se uitau, probabil, după alţii, mai stilaţi.

N-am cheltuit nimic din tot aurul şi toate alea, le ţinea Cursaru într-o borsetă, tot aurul şi toate alea, că era… plină de aur; era aşa o borsetă din aia obişnuită, pe care o ţii la brâu, era plină. A, şi nişte linguriţe de argint furase, cuţite, furculiţe. Şi în fiecare zi, înainte să mergem la plajă, aveam nişte reviste porno şi ne uitam în revistele alea şi ce făceau ăia, încercam să facem şi noi – dar nu între noi.

Într-una din zile au venit nişte şmecheri din Constanţa şi ne-au furat banii. Noi mergeam către plajă, în Constanţa. Noi, având creste, ne gândeam că n-o să se ia nimeni de noi: „Mamă, ce fioroşi suntem noi, n-o să se ia nimeni de noi!” Ăştia, şmecherii din Constanţa, ce s-au gândit: „Ia uite-i şi pe fraierii ăştia! Creste, da!” Erau vreo şase tipi şi, la un moment dat, vine unul. Cursaru ţinea banii aici, în buzunar. Şi ne-au încercuit, adică s-au pus în jurul nostru, şi l-au luat pe Cursaru şi unul din ei a zis: „Băi, ia uitaţi-l pe ăsta, nu seamănă cu Dragoş Vânătă de nu ştiu unde, şmecherul ăla din Constanţa care ne-a bătut pe noi?” Şi au zis: „Ba da, băi, parcă ăla e!”. Eei, ăla a fost momentul (că după aia m-am gândit cum au acţionat ei, psihologic), ăla a fost momentul în care a băgat frica în noi. Noi ne-am speriat şi, după aia, a zis unul din spate: „Măi, chiar ăla o fi?” Şi ăla a zis: „Măi, nu ştiu ce să zic! (şi a pus mâna pe cureaua lui Adi) Băi, ăla parcă era puţin mai gras, mai… ia vezi, cum e? Era aşa la pantaloni?” Şi ăla zice: „Ia să văd! Să pun mâna pe curea, să văd!” Şi, când i-a pus mâna pe curea, l-a scuturat, i-a şi luat banii din buzunar. Noi după aia ne-am dat seama că i-a luat banii, că pe moment nu ne-am dat seama. Zice: „Nu, băi, nu era aşa de gras!” Şi a luat banii şi i-a băgat în buzunar. Şi cică: „Bine, băi, hai noroc!” Şi pac! Au tulit-o.

În momentul în care ăia au luat-o la fugă, Adi a zis: „Băi, ăştia mi-au luat banii!” Dar n-am avut curaj să strigăm după ei. Pac, s-au băgat în nişte maşini şi au demarat. După aia am început să-i înjurăm. Am rămas fără bani. Banii luaţi pe ghiulul ăla. Mai fuseseră vreo 60.000, cu cât mai dăduserăm pe bilete. Şi am rămas fără niciun ban. Ce să facem noi, ce să facem? Noi eram hotărâţi să nu ne mai întoarcem acasă, voiam să plecăm pe vapor, la muncă. „La muncă pe vapor”, le-am spus alor noştri. Le‑am spus părinţilor, acum mi-aduc aminte, că i-am ameninţat de mai mult timp. Că tot găseam noi motive să ne certăm cu ei, eram rebeli atunci, că nu ne dădeau bani, că nu ne lăsau la discotecă, găseam tot felul de motive. „Şi o să vedeţi că o să venim peste nu ştiu câţi ani cu bani, cu maşină!” – de unde?! Erau nişte vise, nişte tâmpenii, nişte copilării!

Ce să facem noi, ce să facem? Am stat cinci zile şi am mâncat – ca să nu schimbăm din aurul şi din argintul ăla pe care-l aveam – cinci zile (în total am fost plecaţi şapte zile, opt zile, nu mai ştiu), am mâncat în fiecare zi: dimineaţa, câte o felie de pâine cu unt şi cu gem, beam apă până ni se umflau burţile, la prânz la fel şi seara la fel, timp de cinci zile. Ştii cum am slăbit? Eram terminaţi! Beam apă ca să ni se umfle burţile! Şi-n restul zilei mergeam la plajă, nu mai ştiu ce făceam, nu-mi mai aduc aminte.

În penultima zi, a dat Cursaru telefon acasă, că nu mai putea de dorul lui maică-sa şi-i era frică. Dă telefon Cursaru acasă (erau telefoane din alea cu fise): „Alo, mamă, ce faci?” Şi maică-sa a început să ţipe la telefon: „Adi, băiatul meu, unde eşti?” Ei, săracii, în tot timpul ăsta cât noi fusesem plecaţi, au fost şi ne-au căutat peste tot. Au fost în Mozaic, în discotecă, au fost la Poiana Ţapului, unde ştiau că se ducea Rabbit – fiecare, unde ştia că se ducea copilul lui. La Poiana Ţapului, la Rabbit – că el se ducea cu cortul acolo; pe la şase dimineaţa au ajuns acolo, au ieşit unii din cort cu feţele murdare de funingine, că se îmbătaseră seara şi căzuseră în cap, şi l-au văzut pe ăla şi s-au speriat. A ieşit ăla cu capul plin de funingine: „Bă, cine eşti? Cine mă deranjează?”, tot felul de peripeţii. Ei, şi dă telefon, şi maică-sa: „Mamă, unde sunteţi?” Şi Adi a început să plângă: „Mamă, suntem aici, la Constanţa!” Şi mă-sa a început să plângă când a auzit şi zice: „Hai, măi, mamă, când vă întoarceţi acasă?” Şi lui Adi începuseră să-i vină lacrimile alea în nas şi făcea: „Nu putem deocamdată să venim acasă, că m-am angajat la un patron!” – şi vorbea pe nas, ziceai că-i un arab – „Ne-am angajat la un patron şi trebuie să respectăm contractul!” Sanchi, era vrăjeală, că nu ne angajaserăm la niciun patron! Şi maică-sa: „Mamă, veniţi acasă, că totul e aranjat, nu rămâne nici unul corigent, am fost, am vorbit la şcoală, totul e bine, totul e bine!” Şi pac! – i-a închis Rabbit telefonul. Adi a început să-l înjure: „De ce mi-ai închis telefonul? Că te omor!” Şi Rabbit se strâmba la el. Dă iar telefon, n-a mai prins.

În fine, când a auzit că s-a aranjat totul acasă: „Mamă, frate, hai la bancă cu banii ăia, să-i spargem!” Am mers, Adi era în şlapi, Cursaru era în şlapi, cu bermude şi cu ditamai aurul după el! A stat vreo oră şi ceva ca să-i determine pe ăia să vândă aurul ăla, că era haios. Noi, mi se pare, nici adidaşi nu mai aveam în picioare, nu mai ştiu de ce. Şi ăla, cu şlapi în picioare, ca un ţigan borţos, cu borseta plină, îi atârna o linguriţă de aia de argint şi un lănţişor, îi atârnau aşa, a intrat acolo, în Banca Naţională din Constanţa să vândă alea. Şi stăm noi, cam două ore am stat, după două ore iese. „Ce-ai făcut, mă?” Era transpirat ăsta. „Frate, mi-a dat, dar de-abia mi-a dat. Că mă tot întreba de unde am eu atâtea şi nu ştiu ce…” „Şi cât ai luat?” „Am luat trei milioane trei sute.” Erau mulţi bani, frate, pe vremea aia, era enorm!. „Cum îi împărţim?” „Păi, un milion o sută de fiecare!” „Gata, s-a făcut!” Gata, am început să dăm banii. Dar chestia era că nu prea aveam pe ce să dăm banii atunci, că nu era nimic de distracţie.

Am căutat prostituate, n-am găsit. Ne-am dus în port, acolo, unde ştiam noi că vin marinarii. De unde?! Nimic, n-am găsit nimic. Ce-am făcut cu banii? Am închiriat vreo trei mese de biliard toată noaptea, am cinstit pe nişte muncitori pe acolo, le-am dat de băut şi noi ne-am îmbătat. Cursaru, singurul care era mai pragmatic, şi-a cumpărat un ceas şi o pereche de adidaşi şi-n rest, mi se pare că am ajuns şi eu acasă cu vreo 75.000. În rest, nu ştiu pe ce am dat banii, sincer, nu-mi mai amintesc.

Când am ajuns acasă, în fine, maică-mea – puţeam toţi trei, noi nu ne mai dădeam seama, mi se pare că nu ne-am spălat niciodată acolo – şi când am ajuns acasă, maică-mea, sanchi, voia ea să facă pe supărata, dar acasă era tort, erau nu ştiu câte feluri de mâncăruri, tot felul de ciorbe, de nu ştiu ce. Şi asta a fost, totul s-a rezolvat aşa.

Ei, acum rămăsesem la grupul de raperi; am intrat în grupul ăsta de raperi şi am început să ne drogăm. În fiecare zi ne drogam cu haşiş, din clasa a IX-a până cam prin clasa a XI-a. Şi am început să ne substituim unor personaje, mai ales din Caracatiţa, şi din alte filme, şi să ne drogăm. Dintr-a IX-a, de pe la jumătatea clasei a IX-a, a găsit Adi Cursaru sursa de haşiş. În Grozăveşti erau arabii care vindeau haşiş şi heroină. Noi am început-o cu haşişul. Şi am fumat haşiş cam până într-a XI-a, aproximativ în fiecare seară, după care ne duceam la prostituate. Adi avea foarte mulţi bani, eu eram târlă după el, profitam de el, săracul. Bine, el mă lua tot timpul, că deveniserăm dependenţi unul de altul. Dacă nu ieşeam eu afară, nu ieşea nici el şi invers. Era o povestire de Cehov, mi-aduc aminte, tot aşa, erau doi, se ţineau ca doi câini unul după altul. Şi se formase o legătură foarte ciudată, aşa, oarecum mistică, între noi. Stăteam ore întregi la telefon, parcă eram nişte iubiţi. Cred că la un bairam ne-am şi sărutat pe gură, să le demonstrăm fetelor că… să le demonstrăm şi să le facem şi pe ele, că nouă ne plăceau şi lesbienele adică. Eram înnebuniţi după imaginea a două lesbiene care se sărută. Era visul meu să ajung mare mafiot şi, când ajung acasă (văzusem eu într-un film), să am două lesbiene, să mă pun într-un fotoliu, să fumez şi să le văd cum se sărută…

O singură dată ne-am bătut cu altă gaşcă, care erau mai şmecheri decât noi, sigur, clar erau mai şmecheri decât noi şi ne-au cam alergat pe acolo, pe la Dorobanţi – că pe acolo stăteam noi. Era zona asta, ne-am ales şi noi o zonă mai şmecheră. Erau copii de secretari de stat, am cunoscut-o pe Alma – şi ea o drogată notorie. Foarte mulţi din mass-media se droghează şi acuma.

Heroinoşii sunt văzuţi cam ca nişte paria. Pentru că heroina, frate, îţi schimbă viaţa, îţi schimbă percepţia asupra vieţii. Au şi Paraziţii o melodie, pe care ne-a pus-o părintele R., chiar dacă Paraziţii, celelalte melodii, sunt numai despre droguri, femei, sex, dar melodia asta este într-adevăr… ca să fii mai aproape de sufletul unui golan, adică unui golan nu poţi să-i pui din prima Psaltire şi nu face aia, nu face aia!, ne-a pus Paraziţii. E clar că drogul îţi schimbă percepţia asupra vieţii. Adică, tu nu mai ai plăcerile pe care le aveai înainte. Nu te mai bucuri de un răsărit de soare, nu te mai bucuri de faptul de a sta cu familia, de a te bucura de zâmbetul copilului tău, plăcerea de a citi o carte – nu le mai ai pe astea! Pe astea le ai la început, până ajungi să fii dependent, să te gândeşti în continuu la heroină. Le ai o perioadă, maxim un an, dar după aia, sincer îţi zic, toţi drogaţii, de cum se scoală până se culcă, se gândesc încontinuu numai la heroină şi cum să facă bani, ca să-şi mai cumpere din nou o doză. Pentru că niciodată nu e de ajuns, întotdeauna vrei mai mult şi mai mult. Şi chiar dacă tu eşti drogat, eşti varză în ziua respectivă, te gândeşti cum să faci bani pentru ziua următoare şi tot aşa. Şi eşti prins într-un lanţ din care nu mai poţi să ieşi.

Singura posibilitate este să te laşi, să renunţi la ele – ceea ce este foarte greu. Pentru că ai răuri, ai sevraje, în fine. E ca o iubită. Ştii cum e? Sunt mulţi, îmi aduc aminte… Ştii cum e? Exact aşa e situaţia: când te apucă răul ăla eşti ca într-o cameră neagră sau ca într-o fântână, în care e întuneric, cu totul întuneric. Vrei să te gândeşti la Dumnezeu, ţi se face scârbă. Scârbă de Dumnezeu ţi se face, pur şi simplu, nu pot să-ţi explic de ce. Toţi cu care am vorbit au zis: „Aşa e”. Încerci să te rogi, nu poţi. Bine, cum a zis Sfântul Apostol Pavel: „Încă nu v-aţi rugat până la sânge…” Dacă te rogi până la sânge e normal să reuşeşti să te laşi, dar vreau să zic atunci, la prima vedere, când eşti în disperarea aia, când eşti în inconştienţa aia… Şi dracul îţi mai dă un alt gând: „Nu e chiar aşa de rău unde ai ajuns! Mai faci şi tu o dată.” Şi tot felul de motive, ba: „Uite, e mişto afară, hai să mă droghez!”, ba: „Ce nasol e afară! Ia să mă droghez!”. Da, tot timpul îţi găseşte motive. Şi tu eşti în camera aia neagră şi tot ce te gândeşti, din toate lucrurile la care te gândeşti, nu te satisface nici unul. Şi atunci îţi rămâne luminiţa aia: heroina. Aia e singura care te satisface. E ca o iubită. Dacă nu te duci să te săruţi cu ea nu poţi să faci nimic în ziua respectivă. Şi după ce te săruţi cu ea poţi să faci orice. Trebuie să-ţi faci injecţia. După ce ţi-ai făcut injecţia, mamă! Eşti gata, poţi să faci orice, poţi să te duci la muncă!

Sunt drogaţi care dacă nu se droghează înainte să se ducă la muncă sau la acţiunea pe care o au de făcut în ziua respectivă nu pot să facă nimic. Sunt drogaţi care se duc cu răul la furat. Adică cu răul pe ei, trebuie să se ducă să fure, ca să-şi ia heroină. Cu răul pe ei, adică cu sevrajul ăla. E foarte nasol. Ce înseamnă rău? Are mai multe stadii. În momentul în care eşti dependent de o lună, răul este că atunci când ţi se duce heroina din corp, începi să ai un sevraj mic. Cum se manifestă sevrajul? Ai transpiraţii şi când ţi-e cald, când ţi-e frig. Ba îţi vine să dai toate jos de pe tine, ba ţi se face frig. Astea sunt. Îţi curg puţin ochii şi nasul. Şi merge până la a avea dureri de oase foarte mari, să nu te poţi ridica din pat; ţi se încleştează toate încheieturile, nu poţi să mergi de durere; dar e şi un rău psihic, e şi depresia, e foarte complicat. Vezi, că dacă s-ar fi găsit antidotul, psihologii ar fi zis: „Gândeşte-te la asta!” Că toţi fac… Vine un psiholog la tine şi zice: „Fă asta, fă asta!” Dar nu e, nu s-a găsit antidotul la heroină. Pentru că dacă se găsea, atunci… îl vindeca pe pacientul care stă în pat şi are sevraj, îl vindeca printr-o vorbă. Zice: „Gândeşte-te la ceva!” Dar el nu poate. Răul merge de la răul mic la sevraje din alea cu tremurături, până la tendinţa de sinucidere în care nu mai poţi să suporţi, că-ţi tremură corpul, ai friguri, te dor oasele, nu mai poţi să suporţi psihic, tu ai nevoie de senzaţia aia chimică în corp. Şi nu mai poţi psihic să suporţi, că psihicul e cel mai rău. Şi atunci faci orice.

Sunt unii pe care i-au închis în casă şi au zgurmat peretele cu unghiile, cu unghiile au zgurmat uşa şi peretele, de şi-au rupt unghiile şi degetele ca să poată să iasă afară. Pe unii îi închidea în cuşcă. Ţin minte cazul unui ţigan de acolo de la mine din cartier – căruia i-a făcut taică-său – ai văzut cum e debaraua, e băgată în perete – a scos uşa de la debara şi i-a pus zăbrele ca la tigru, ca la circ. I-a pus zăbrele, l-a băgat acolo şi-i dădea mâncarea într-o farfurie printre zăbrelele alea, ca să nu iasă de acolo. Aşa îţi face şi aici la dezintoxicare: când intri îţi ia tot de la tine, îţi ia crucea de la gât, îţi ia tot, tot ce e pe tine, ca să nu te spânzuri. Nu ai voie la cuţite. Că e greu să te sinucizi dându-te cu capul de pereţi, dar dacă ai un cuţit, o furculiţă, ceva ascuţit la tine, poţi să te sinucizi când vrei.

Am asistat la răuri mari de la ăştia care urlau noaptea, intrau la sevraj. Urlau noaptea, ai halucinaţii, ai… Eu n-am ajuns niciodată la astea. Cel mai mare rău al meu – vezi, că m-a ajutat Dumnezeu! Am avut foarte multe pauze, şi destul de mari, am avut pauze şi de un an şi de şase luni. În toţi aceşti ani, din clasa a XII-a, când am început la seringă, până acum, cel mai mare rău al meu a fost că aveam friguri sau călduri şi m-a durut spatele foarte puţin – într-o dimineaţă. Şi în momentul ăla, în care am simţit că mă doare spatele, am zis: „Gata, frate, nu mai!” Şi n-am mai făcut. Timp de o perioadă. După aia, probabil că m-a apucat iar.

Treptat, treptat, adică ne-am drogat cu haşiş trei ani şi după aia cu heroină. Când am început cu heroina am început să ne ducem toţi de râpă. S-au stricat prieteniile între noi, pentru că tot timpul îţi faci datorii. Nu mai există prietenie între drogaţi – decât pentru marfă. Prietenie nu mai există. Pentru că tu niciodată nu ai un ban în buzunar. Toţi banii, toţi banii, toţi banii… te gândeşti cum să furi, tot timpul, cum să păcăleşti pe unul, orice, orice, orice este în jurul tău este de vânzare pentru heroină. Dacă te duci la unul în casă te gândeşti cum să faci să-l furi, cum să faci să te împrumuţi. Eşti cel mai tare mincinos. Ajungi să spui nişte minciuni incredibile, ajungi să poţi să plângi, sunt nişte lucruri…

Unii se mai duceau şi la furat. Ne mai duceam în discotecă şi… cam asta e. A fost o singură dată o bătaie – şi cam asta a fost. Unii se mai duceau la furat când nu aveau bani de droguri. Se duceau cu maşina şi furau oglinzi de maşini. Erau câteva maşini, pe care noi le cunoşteam, câteva tipuri de maşini – Mercedes Select A sau Mercedes Cabrio, sau BMW Z5, ale căror oglinzi costau foarte mult. Puteai să iei pe o pereche de oglinzi să-ţi iei porţia de două bile, ceva de genul ăsta. Era vreo 600.000 o pereche de oglinzi. Şi mergeam cu maşina sau chiar pe jos, te puneai în faţa oglinzii şi, pe la spate, cu şurubelniţa – unii ajunseseră să simtă doar pe la spate şi se făcea că se sprijină de maşină – şi îi fura oglinda cu spatele, nici nu se mai uita şi pac, o băga în buzunar şi pleca. Şi aveai oameni cărora le dădeai şi-ţi dădeau banii pe loc pe oglinda respectivă. Să mergi pe stradă şi o să vezi că unele maşini nu au oglinda aia. Majoritatea celor care lipsesc sunt furate de drogaţi. Au fost cazuri în care le-au vândut chiar celor de la care au fost furate şi ăia nu s-au prins! Zicea: „Dom’le, am nevoie de o oglindă, că mi-au furat-o unii!” „Păi, am eu de vânzare!” „Ia să văd! Cât vrei?” I-au vândut şi de două-trei ori aceeaşi oglindă şi nu s-a prins. Unii au început să pună semne şi i-au prins pe unii şi i-au dus la gardă, i-au luat la poliţie.

Asta făceam: ne drogam, ne duceam în fiecare seară la prostituate, ne duceam în cluburi. M-am mai întâlnit cu Uzzi de la Mafia, m-am întâlnit cu el şi în liceu, după aia ne întâlneam tot timpul. Unii dintre ei, mulţi de fapt, au murit.

La facultate cum ai ajuns?

La facultate…

Şi de ce ai ajuns?

Ha-ha! Ce tare!

De ce?

La facultate am ajuns pentru că chiar am vrut să fiu profesor de română, dar atunci cred că am ajuns mai mult că m-a bătut maică-mea la cap. Eu de mic îmi doream să devin scriitor. Aşa aveam eu, mi-aduc aminte acuma, că de mic îmi doream să fiu scriitor, să scriu cărţi, în fine, şi scriam atunci, tot timpul scriam câte ceva; încercam să scriu nuvele, nu le terminam, scriam povestiri de astea mici. Şi toată facultatea, îţi dai seama că m-am drogat, dar uite că am reuşit să o termin. Am avut şi nişte pile, sincer vorbind, am avut nişte pile la facultate. În primul an m-am îmbolnăvit de hepatită C, că făceam cu seringi unul după altul şi tot „lotul” ne-am îmbolnăvit de hepatită C.

Hepatita C dă ciroză, nu?

Nu imediat, acum există tratamentul cu Interferon, care dă rezultate foarte bune. De exemplu, Florentin Petre a avut hepatită C, nu ştiu dacă ai auzit, că a fost şi la televizor.

Nu ştiu cine e Florentin Petre…

Florentin Petre de la Dinamo, un fotbalist. Şi auzi, fază tare, că încă joacă fotbal. Maică-mea era înnebunită atunci. Eu nu m-am făcut bine cu Interferon, eu m-am făcut bine cu nişte insecte de la unul Ciuhli… Bine, atunci credeam şi în Dumnezeu şi… Uite, am uitat să-ţi spun, şi la asta trebuia să ajung de fapt.

La 18 ani – reiau – după ce mi-a trecut chestia asta cu mirosul pe care-l simţeam în gură, culmea, a început să-mi miroase corpul urât. A început aşa, cu o bucată mică şi s-a întins pe tot corpul. Eu, ulterior, m-am gândit că era de fapt schimbarea aia hormonală, care se întâmplă la 18 ani, că începuse să-mi miroase şi părul altfel şi totul. Mie mi se părea că miroase foarte urât. Ei, şi atunci, frate, a început o perioadă foarte neagră din viaţa mea, în care am început să mă cert cu Dumnezeu foarte tare, să-L caut foarte tare, mă drogam, Îl înjuram pe Dumnezeu, îmi făceam tot felul de lucruri – asta o să scriu într-o carte, că mi-e greu să spun acuma toate raţionamentele pe care le făceam, că sunt scrise chiar acolo, că le scriam cum îmi veneau atunci, pe moment. Şi le scriam aşa, parcă eram în fibrilaţie. Îl înjuram, după aia mă rugam la El. Am citit Cioran, am citit Cioran integral, că era exact pe sufletul meu. Eram disperat. Cum luam nişte bani, mă duceam şi-l luam pe Cioran şi …

Adică mai cumpărai o carte nou apărută sau…

Da, când făceam rost de bani, mai luam câte o carte de Cioran. Şi după aceea a fost perioada asta foarte neagră în care începuse să-mi miroasă corpul foarte urât. Şi am observat că atunci când nu mă mai drogam… Am început să mă rog foarte mult la Dumnezeu să-mi ia năpasta asta de pe mine, să-mi ia nenorocirea asta care se abătuse asupra mea. Am scris şi o poezie în perioada aia, e foarte neagră poezia aia. E cu rimă albă, dar oricum e urâtă poezia, gen kafkian, în fine. Şi am observat că atunci când nu mă mai drogam, nu mai miroseam. După aia, când începeam să mă droghez, iar… Şi am văzut-o ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu. Ca şi cum mi-ar fi zis: „Uite, dacă nu te mai droghezi, dacă nu păcătuieşti, îţi iau mirosul ăsta şi poţi să fii normal. Imediat cum te droghezi…” – şi exact aşa se întâmpla!

Dar poate era chiar de la droguri mirosul!

Păi asta mă gândesc acum, poate era de la droguri. Mie îmi place să cred că era o chestie de la Dumnezeu, aşa îmi place mie să cred. După aia, cam prin primul an de facultate, am început să studiez despre masonerie, dar foarte convins eram. Şi l-am întâlnit – după ce am terminat facultatea – l-am întâlnit şi pe Alexandrescu, un tip, prieten al meu, Alexandrescu, care e profesor şi care mi-a dat nişte repere oarecum; mi-a dat nişte cărţi. Că m-a întrebat: „Ce autor îţi place ţie cel mai mult?” Şi am zis: „Păi, Rebreanu, ăştia, …” Tipul e foarte încrezut şi mi-a zis: „Păi, măi băiatule, eşti la un stadiu… Eşti varză de tot, mă! Păi tu trebuie să citeşti la vârsta asta Saramago, Sabato, ştii?” Şi m-a ambiţionat puţin. Mi-a zis: „Hai cu mine la Cărtureşti, să-ţi arăt!”

Atunci nu prea mă mai drogam, în perioada aia, şi aveam bani. Şi am început să-mi cumpăr cărţi şi am început să citesc! A fost ca un fel de „mentor” al meu. Cu el am trăit o chestie de magie care mi s-a întâmplat… când am fost la el acasă. Nu ştiu dacă el a fost în masonerie sau nu, dar cert e că mi-a povestit foarte multe lucruri despre care probabil se poate citi şi în cărţi, dar mi-a povestit nişte lucruri foarte, foarte intime. Mi-a zis să am grijă să nu mai spun şi la alţii că nu ştiu ce, că sunt lucruri foarte grave. Mi-a zis şi de Mihalcea, de Adi Mihalcea, unul care a lucrat la „Vila cu clopoţei”, unde a fost… – sunt doi fraţi: Nicolae Minovici şi Mina Minovici. Nicolae Minovici a fost primul de la noi din ţară sau din Europa, nu mai ştiu, care a făcut studiu asupra spânzurării – şi a murit spânzurat! El ce făcea? Cu o echipă de asistenţi, se atârna în ştreang şi stătea un minut, două, trei, până când făcea semn cu mâna că nu mai poate şi îl dădeau jos. Şi după aia, el nota ce simţea. Şi până la urmă a murit aşa, că n-a mai putut. A stat până la un stadiu şi a trecut de momentul ăla şi n-a mai avut timp să le zică. A vrut să vadă, să mai împingă puţin limita. Şi a murit.

Şi ăsta, Mihalcea, alt nebun. Alexandrescu l-a salvat de la sinucidere. S-au nimerit amândoi în acelaşi liceu, Mihalcea era într-o perioadă foarte nasoală, a vrut să se sinucidă, Alexandrescu l-a salvat de la sinucidere şi au rămas prieteni. Mihalcea a făcut nişte ritualuri din astea acolo, în Vila cu clopoţei, a vrut să-l cheme pe… Mihalcea voia să intre în masonerie, o chestie din asta, foarte… o nebunie din asta ezoterică. Mihalcea voia să intre în masonerie, scria cărţi din astea prin care voia să atragă atenţia masonilor, să-l ia… Şi a făcut un fel de spiritism, acolo, l-a înregistrat şi pe casetă, mi-a zis Alexandrescu: „Dacă ai curaj vreodată, să-ţi pun caseta aia, faci pe tine de frică”. Şi l-a chemat pe ăsta, pe Nicolae Minovici, a făcut o invocaţie. A zis: „Maestre! Dacă eşti aici, fă un semn!” Şi, la un moment dat – e pe casetă! – au început să se audă zgomote în pod, şi au început să se audă grohăieli, grohăituri, cum făceau vacile, zgomote de animale, pe urmă ţipete din alea nasoale, vorbeau în tot felul de limbi, – şi ăsta s-a speriat rău de tot! Bine, pentru Mihalcea a fost o victorie, oarecum, că a reuşit să … aşa… Şi el m-a apropiat oarecum de chestia asta cu masoneria.

În acelaşi timp, atunci, în capul meu era o chestie de asta, eu voiam să-i ajut pe oameni, dar nu ştiam cum. Habar nu aveam de chestia cu smerenia, nu ştiam, îi uram pe popi, uram Biserica Ortodoxă, nu puteam să-i suport. Din toate legendele astea de la bunică-meu, că hoţii sunt popi, că nu ştiu ce şi tot îmi povestea, că uite ce a făcut ăla, că mi-arăta femei, că ce se laudă cutare popă de la Biserica Sfântul Dumitru, că am mers cu el şi mi-a povestit câte case are şi că-mi arată gagici pe stradă… Şi că sunt nişte hoţi, nu ştiu ce! – eu aveam ideea asta şi am scris şi o nuvelă în care nu că-mi bat joc, dar îi discreditez oarecum pe preoţi şi Biserica Ortodoxă. Dar puţin, aşa, în câteva propoziţii e chestia asta. Şi asta era, în capul meu era un fel de ecumenism, nu „un fel de”, ci era un ecumenism clar, adică eu eram cu toţi de acord. Am citit şi Eliade… şi aveam impresia că toţi au câte o parte de adevăr şi că adevărul final va fi când toţi oamenii ne vom pune în genunchi, aşa-mi închipuiam eu frumuseţea asta, fericirea. Şi voiam să stopez în vreun fel tot ce se întâmplă în lume, războaiele şi asta. Voiam să propun – nu ştiu cui şi nu ştiu unde – voiam să propun ca să ne punem pentru o secundă toţi în genunchi, toate popoarele lumii, şi să zicem Tatăl Nostru, şi atunci va coborî Dumnezeu pe pământ. Aveam tot felul de chestii din astea, ştii… asta a durat.

Am început iar să mă droghez, că nu găseam pacea, nu-mi găseam pacea în chestiile astea. Am făcut cu Alexandrescu un fel de magie la el acasă, adică tot îmi spunea de chestiile astea, îmi zicea de evrei, că are un prieten evreu, mi-a spus de tradiţia lor, Cabala, că e Cabala orală şi Cabala scrisă, şi Cabala asta orală e foarte ermetică şi e doar pentru un grup de cunoscători şi că el cunoaşte pe un evreu… Şi… mamă, ce-mi băgase în cap! Mi-a zis mie că sunt ales de Dumnezeu ca, împreună cu el să lupt contra… El îmi spunea mie că e magie albă şi magie neagră şi că magia albă e bună; că sunt masoni şi francmasoni şi că masonii sunt buni… Ce era în capul lui, nu ştiu, în fine, acuma nu mai stau să-mi bat capul.

Dar cert e că mă credeam aşa ceva şi mă duceam la tot felul de mini-beţii de astea cu el – şi mi s-a întâmplat o chestie atunci, când eram la el în cameră. El îmi povestise nişte întâmplări, supra-întâmplări din astea, că el cunoaşte o femeie care are copite, că el cunoaşte tot felul de maeştri din ăştia, că s-a întâlnit cu unul la Sibiu care i-a făcut să dispară banii şi i-a făcut lui rost de o grămadă de bani, de unul care intră prin pereţi – şi când îmi vorbea de astea, la un moment dat, îmi povestea de voo-doo, că are un prieten care poate să facă voo-doo şi că noi trebuie să luptăm împotriva ăstora, a masoneriei sau a francma­soneriei, nu mai ştiu care zicea că e bună şi care rea; şi într-un fel mi-a sugerat să fiu ucenicul lui.

Şi când am plecat acasă – îmi zicea de teste pe care le dau ăştia să intre în masonerie – mi-a trimis el un mesaj cu sensul: „Ce ai făcut azi la mine a fost un test!” Şi eu, mamă, imediat, pac! Eram fericit! Dar în acelaşi timp, simţeam o presiune, simţeam că ceva e în neregulă, simţeam că ceva e nasol, era clar. Dar eu ziceam că sunt forţele răului care încearcă să mă oprească pe mine să intru să salvez lumea sau să intru în partea asta luminoasă a masoneriei. Şi mi-a trimis mesajul că a fost un test ca să trec la următorul grad şi zic eu: „Şi l-am trecut?” Şi el zice: „Tu ce crezi?” Şi m-a lăsat aşa, în dilemă. N-am dormit toată noaptea, m-am gândit, m-am rugat la Dumnezeu să intru, să trec testul acesta: „Dă-mi, Doamne, să trec!” A doua zi mă duc iar la el şi am început să vorbim şi eram aşa, în semiobscuritate, şi îmi vorbea el de voo-doo şi la un moment dat, cum stăteam eu pe fotoliu, am simţit cum mi-a luat cineva capul, o fracţiune de secundă, şi mi l-a întors la 180 de grade, pac, în spate! Am văzut ceea ce era în spatele meu şi după aia mi l-a întors înapoi şi toată camera uite aşa făcea cu mine: Vuum! Vuum! Vuum! Vuum! – şi până la urmă s-a stabilit imaginea. Şi Alexandrescu râdea în timpul ăsta. Zic: „Băi, ştii ce mi s-a întâmplat, frate? Mamă, cred că am făcut pe mine, cred că m-au atacat ăştia sau nu ştiu… M-a atacat cineva, a avut loc un atac demonic asupra mea.” Eu nu ştiu să zic acum ce a fost atunci. Zice: „Da, frate, da! Lor nu le convine că noi vorbim – şi ţi-am spus să nu mai vorbeşti şi cu alţii. Că acum ei vor să ne atace şi să ne facă să deznădăjduim ca să ne oprim din convorbirile astea ale noastre, ca între maestru şi ucenic.” Şi mi s-a întâmplat iar, peste vreo jumătate de oră, şi zice: „Vezi că s-ar putea să ţi se mai întâmple!” Şi peste o jumătate de oră iar: vuum! Iar cu capul, acelaşi lucru, iar s-a restabilit imaginea…

Ţi se mişca fizic capul?

Da, fizic, fizic!

El vedea asta?

Nu ştiu dacă vedea asta, nu l-am întrebat dacă a văzut. Când l-am întrebat a zis; „Da, ştiu că a avut loc un atac asupra ta!”, dar n-a zis „Am văzut!” Fizic mi s‑a mişcat capul, că am văzut ce era în spate, pur şi simplu am văzut şi am simţit ce era în spatele meu fără ca eu să‑mi întorc capul. Cu corpul drept stăteam aşa, ca la bufniţă. Şi după aia m-am dus acasă, tot îmi zicea el: „Vezi, că se poate să te fure ăştia, să te ia într-o maşină, să te ducă, să te bată, tu să nu zici nimic!” Şi mi-era frică de orice maşină, orice maşină mi se părea că e… că sunt masoni în ea. Până la urmă, într-o zi, m-am dus cu un prieten la TNB, să-mi caut o carte despre francmasoni. Bine, oricum aveam acasă o groază de… Unele sunt interesante. Sunt unele care spun câteva adevăruri aşa, măcar pe jumătate, şi afli câteva lucruri.

Şi m-am dus la TNB şi acolo îl văd pe Tudor. Tudor, blând, cu faţa aia a lui blândă, eu eram drogat, eram rupt de drogat, că mă şi drogam atunci. Nu mă interesa. Habar n-aveam de chestia asta cu smerenia şi că trebuie să mă vindec eu întâi şi după aia să-i vindec pe alţii. Şi face el: „Salut. Ce cauţi?” Eu voiam o carte despre masonerie. Şi el: „Dar de ce cauţi chestii de astea? Chiar te interesează?” Zic: „Da.” Zice el: „Şi pe mine mă interesează…” Dar el, fără să mă cunoască, fără să ştie mai nimic despre mine; bine, nu zic că a văzut el ce am eu înăuntru, dar pur şi simplu a zis aşa: „Bine, dar mai întâi trebuie doctorul să se facă bine pe el şi după aia să-i facă bine pe alţii. Întâi să te faci tu bine!” Şi eu am rămas aşa, şi zic: „Păi, cum? Cum adică, ce am eu? Am eu ceva? Fac eu ceva rău?” Că mi se pare că-i cerusem lui, dacă se poate, să mă lase să fumez, că după ce te droghezi, simţi nevoie neapărat să fumezi, dacă nu fumezi înnebuneşti. Îi cerusem lui voie să stau pe un fotoliu acolo să fumez. „Păi, da – face – uite, că vrei să fumezi!” Şi m-am enervat puţin, şi zic: „Ei, asta e nimica, măi, nu contează dacă fumez! Ce, marile genii…” – eu eram atunci obsedat şi de marile genii, eu credeam că sunt un geniu atunci! Asta am uitat să-ţi spun, foarte important: eu credeam că sunt un geniu!

De ce? Ce te făcea să crezi asta?

Pentru că gândeam foarte mult – şi am scris în jurnal unele chestii. Ce scriam şi ce-mi trecea prin minte… Erau nişte chestii pe care eu credeam că nu le-a mai gândit nimeni şi că gândesc foarte mult şi că am un flux de gândire foarte puternic, şi că se duce şi-n dreapta şi-n stânga, şi că gândesc şi-n paralel, două gânduri în paralel, şi că se intersectează şi fac paralele foarte interesante la care nu se gândeşte nimeni, în fine! Şi voiam să ajung un geniu. Unul din idolii mei era Dali. În perioada aia, din primul an de facultate, am fost disperat, de la un curs de istoria artelor, am început să studiez toate artele. Mamă, şi am studiat, mi-am cumpărat tot ce am putut. Am ascultat şi muzică clasică, de la muzică clasică – arhitectură, sculptură, pictură; am început să şi pictez şi ştiu aşa, cât de cât, recunosc o pictură. Şi voiam să devin scriitor, adică voiam să scriu asta, şi chiar scriam atunci, dar mai greu, cu drogurile. Că nu mă lăsau să scriu, mi-era greu, tot timpul ziceam: „Lasă că scriu mâine, lasă că scriu mâine!” Începusem vreo trei nuvele, una am terminat-o, începusem şi un roman, în fine. Voiam să scriu despre masonerie în primul rând.

Şi asta mi-a zis el şi eu am rămas aşa, a fost prima oară când mi-a zis un om: „Întâi trebuie să te cureţi pe tine şi după aia să-i cureţi pe alţii!” Şi m-a izbit. Şi a fost de fapt prima oară când mi-a vorbit cineva despre smerenie. Eu până atunci habar n-aveam, nu mă gândisem la chestia asta. Niciodată, niciodată nu mă gândisem la chestia asta. E incredibil, incredibil! Eu acuma stau şi mă gândesc că asta era cheia, de fapt.

Şi după aia am început să avem discuţii. Eu tot veneam pe la el, încetul cu încetul, mi-a dat – că i-am zis că am depresii, că aveam şi depresii atunci – mi-a dat o carte: 153 de sfaturi de la Sfinţii Părinţi împotriva depresiei, sau aşa ceva. Nu prea m-am uitat eu pe cartea aia la început; după aia, mai târziu. Şi mi-a zis să merg să mă spovedesc la părintele F. de la Cernica.

Prima oară m-am enervat foarte tare la părintele F. Ziceam: „Mă, ce poate să ştie un om? Eu sunt căsătorit, îl întreb, ce poate să ştie?” Nu mă gândeam eu la chestiile astea, că poate să fie înainte-văzător sau chiar Hristos vorbeşte prin duhovnic… Că el poate să vadă anumite lucruri, pe care, chiar dacă e neînvăţat, nu are facultate, chiar face şi unele greşeli gramaticale, adică e puţin… Dar citeşte… nu e om învăţat părintele F., e un om simplu; e simplu şi curat. Odată tocmai s-a întâmplat şi o chestie, şi asta din cauza părintelui. Mamă, şi ne-am enervat amândoi – eu cu Rodica, actuala mea soţie, pe el – şi am zis: „Gata, nu mai mergem la părintele, că e nu ştiu cum şi e şi aşa…” Vezi, noi judecam! Nu ne gândeam şi la nejudecată, că să nu judecăm. Dar culmea e că eu citisem Biblia, citisem Noul Testament din scoarţă în scoarţă! Bine, ăla protestant, că habar n-aveam că sunt diferenţe între traduceri, dar oricum, m-a ajutat şi ăla.

Şi încetul cu încetul, asta a fost, am început să mergem să ne spovedim, am mai avut căderi, am mai avut aşa, dar până într-o zi în care pot să zic că am simţit… Poate e mult spus acuma să zic că am simţit harul Duhului Sfânt, dar am simţit o pace, pe care n-am simţit-o niciodată până atunci, un sentiment foarte… o bucurie imensă în suflet şi o pace care s-a aşternut peste sufletul meu. Şi pe care am recunoscut-o din prima că era ceva deosebit, deasupra, cu mult deasupra celorlalte stări pe care le trăisem înainte. A fost în momentul în care m-am spovedit odată. În momentul în care am intrat la spovedanie mă durea şi ficatul, mă durea şi coloana – că eu am şi probleme cu coloana; aveam şi nişte păcate foarte nasoale, mi se pare că încă mai practicam încă sex aiurea, nu sex normal cu soţia; că noi am fost foarte sălbatici la început, făceam de toate, în fine. Pe mine m-a enervat că Tudor mi-a zis: „Vezi, când am intrat prima oară la spovedanie am simţit că plutesc!” Când am ieşit de la spovedanie, pur şi simplu primele dăţi nu mi s-a părut pe departe că plutesc, din contră, eram nervos, era frig, era nu ştiu ce, era seară, eu voiam să mă duc la un film. Înjuram spovedania, „că din cauza ei am lipsit de la filmul ăsta!”. Da, chiar înjuram spovedania… Ei, şi a treia oară, când am ieşit, am simţit că plutesc, frate! Pur şi simplu pluteam! Mă simţeam ca la un sfert de metru deasupra pământului! Şi era o senzaţie fizică şi nu mă mai durea nimic în mine, parcă nu mai aveam corp, şi-i zic Rodicăi: „Rodica, parcă plutesc! Nu-mi vine să cred!” Şi-mi venea să urlu pe acolo, prin zăpadă… Tudor nu ştiu ce glume zicea, totul mi se părea – nu mi se părea, totul era frumos. M-am pus în maşină şi în loc să stau cu fundul pe scaun, parcă eram ridicat, în maşină tot pluteam, ziceai că sunt în imponderabilitate. Şi aia a fost, atunci mi-am dat seama. Am zis: „Frate, asta e! Asta e!” E clar: „Asta e! Nu există ceva mai frumos ca asta! Gata, asta e, L-am găsit pe Hristos!” În fine, a ţinut sentimentul ăsta până am adormit şi a doua zi, mult timp a ţinut, a început să se estompeze cu timpul – şi viaţa şi-a reluat cursul normal.

După aia am început şi eu să merg să mă spovedesc, să merg la biserică, să mă chinui să stau acolo, că aveam ispite: să-i judec pe oameni, să mă uit la gagici, să-l judec pe preot, să mă uit la aia că-i fardată nu ştiu cum, la unele le vedeam bikinii prin fustă, nu ştiam de la început toate astea… Era şi vina mea, că uneori perseveram şi nu puteam să-mi iau ochii… Am început şi eu să citesc despre smerenie, că aia a fost ciocanul, frate! Mi-a dat unul cu un ciocan în cap şi mi-a zis: „Frate, există smerenie! Cum de nu ţi-a zis lumea până acum?” Şi eu eram nervos pe oameni, că nu mi-a zis nimeni că există smerenie. Cum de nu mi-a zis nimeni? Că suntem într-o ţară ortodoxă. De ce nu mi-a zis nimeni că există smerenie şi că ăsta-i pasul? Că nimeni nu mi-a zis până atunci. Şi de ce n‑am ştiut? De ce n-am ştiut? De ce n-am ştiut? Asta-i cheia! Şi am început treptat, treptat să… Mai aveam momente de cădere, aveam perioade în care nu făceam nimic şi mă simţeam extraordinar. Şi mă duceam, încercam să n-o judec pe Rodica, încercam să spăl vasele – chiar şi chestia cu spălatul vaselor, să-i iau povara asta, ştii: purtaţi-vă povara unii altora, când îi era ei greu şi mă mai şi bălăcărea uneori; în loc să zic ceva, ia să tac din gură, să spăl vasele. Le spălam, mă durea coloana, dar după ce le spălam, iar îmi revenea bucuria aia de la spovedanie. „Şi gata, frate! Iar am găsit bucuria, asta e! Gata, asta e bucuria! Am mai găsit-o!” – şi tot aşa, aveam frânturi de bucurie. Are Tolstoi asta, în Anna Karenina, – are un fragment în care spune că avea momente în care se chinuia cu copiii şi avea şi momente luminoase, adică era trenul care mergea şi era greoi, cu fum, cu cărbuni şi, în mijlocul trenului, pac! – mai apărea câte o luminiţă. Aşa era viaţa mea, exact aşa era.

Şi am mai trăit asta, o tot trăiam şi am mai trăit‑o aşa cu intensitate când citeam la strană, am mai trăit exact acelaşi sentiment, când băteam toaca, când băteam clopotul – atunci au fost cele mai… Măi, frate, şi astea au fost! Pentru chestiile astea, ştiu clar acuma că asta este. Altceva nu există mai frumos decât asta. Dar uite că am mai avut căderi şi poate o să mai am.

Şi când am fost în Athos am avut atâtea bucurii dar, când m-am întors, am căzut rău. Şi mi-a zis părintele… am aflat şi despre părintele F., în fine, că este înainte-văzător, am aflat de la mai mulţi care au spus chestia asta.

Să vezi, eram odată, mă duceam să-mi cumpăr droguri, fii atent! Şi eram în maşină, mă duceam în Baicului, că nu mai erau, au fost diferite crize; au fost crize, frate, cu războiul din Irak, au fost crize, se făcuse demonstraţie în Ferentari; când au bombardat americanii Afganistanul a fost criză, pentru că 90% din producţia de heroină care se răspândeşte în toată lumea vine din Afganistan. Acolo ei n-au ce să mănânce, sunt vai de capul lor, mănâncă o dată la nu ştiu câte zile carne de oaie, în rest se droghează, încontinuu se droghează, pentru că au la heroină acolo, de… să-şi pună şi în cap. Şi a fost criză atunci, şi au zis şi la televizor: „Atenţie! Că drogaţii au ieşit pe străzi, nu mai … se vindea bila, se vindea la licitaţie; a ieşit unul odată şi a zis: „Cât daţi pe o bilă?” Unul: „Dau trei milioane!” Altul: „Dau eu cinci milioane!” Altul, din spate: „Taci, mă, că dau eu, ce s-o iei tu? Îţi dau eu şase milioane!” Altul: „Ce, mă, dai tu şase? Las’ că dau eu zece!” A ajuns să se vândă cu 20 de milioane o bilă – şi uneori era şi ţeapă! Adică ţeapă în sensul că îţi punea humă sau îţi punea şoricioaică de aia, otravă de şobolani – Mi-am băgat şi otravă de şobolani în venă! Tot felul de rahaturi, îţi băga Cola, îţi băga ceai şi făcea: „Te-a luat?” Şi tu: „Da, da, da, m-a luat! Nu, că-i marfă tare! Da, frate, parcă simt, aşa, ceva!” – Dar de unde, că era vrăjeală, ştii? Şi făcea: „Hai, mă, că te-a luat, hai să plecăm, că vine garda!” Şi aşa îl ţepuia, ştii? Că după ce şi-o băga în venă, erau multe ţepe din astea, da…

Dar să revin la ce ziceam. Mergeam în Baicului şi mă sună părintele. Mă sună şi zice: „Ce faci, Mihai?” Zic: „Sărut mâna, părinte, binecuvântaţi!” Zice: „Ce faci, Mihai?” Zic: „Ce să fac, părinte, bine! Mă duc acasă!”, zice: „Păi, nu te duci la ore? N-ai şcoală astăzi?” Şi fac eu: „Nu, părinte, nu, că ne-a dat drumul.” Nu ştiu cum l-am minţit eu acolo. Zice: „Sigur te duci acasă?” Zic eu: „Da, părinte, cum să nu mă duc acasă?” Zice: „Mihai, gândeşte-te bine, eşti sigur-sigur că te duci acasă?” Şi fac eu: „Da, părinte, cum să nu?!” Şi face: „Bine, cum zici tu, dar eu nu prea te cred!” Zic: „De ce, părinte?” Zice: „Nu ştiu, aşa am eu impresia, că nu prea te duci tu acasă, dar bine, Dumnezeu să fie cu tine!” A fost clar că şi-a dat seama şi mi s-a mai întâmplat asta de două ori. Şi ceilalţi au mai zis că li s-a întâmplat asta, că le-a mai zis dinainte ce… Părintele F. are vreo 60-65 de ani.

Dar nu încercai să renunţi definitiv la droguri? Să îţi schimbi viaţa?

De fiecare dată când cădeam, sincer, m-am gândit, mi-a rămas în minte, de fiecare dată când mă drogam, a doua zi, şi chiar după ce mă drogam, aveam în minte o povestire din Pateric, pe care mi-a zis-o părintele F. şi pe care am citit-o şi eu, despre un frate care cădea în păcatul curviei dar, imediat după ce cădea în păcatul curviei, se ducea şi se ruga la Maica Domnului. Cădea, iar se ducea. Şi a căzut aşa de nenumărate ori, ani întregi, cert e că a făcut de multe ori asta. Şi văzând asta, diavolul a venit la el şi i-a zis: „Uite, te scap de patima asta dacă nu te mai închini la Maica Domnului.” Şi fratele, când a auzit asta, s-a dus şi i-a spus duhovnicului: „Uite, părinte, mi-a apărut cineva şi mi-a zis că dacă nu mă mai închin la Maica Domnului mă scapă de patima asta a curviei.” Şi i‑a zis atunci părintele duhovnic: „Chiar dacă vei cădea până vei muri în patima asta a curviei, să te închini la Maica Domnului în continuare, că ăsta e diavolul şi a încercat să te înşele!” Şi fratele atunci s-a întărit şi parcă s-a lăsat şi de patima asta a curviei… De fiecare dată foarte mult m-a întărit povestea asta, de fiecare dată mă gândeam şi nu ştiu cine îmi dădea puterea asta de fiecare dată când cădeam, după ce mă drogam, mă duceam şi mă rugam, ori făceam un acatist, ori mă rugam cu rugăciunea lui Iisus, aveam aşa o bucurie, nu ştiu ce să zic, poate era o înşelare de la diavol, dar nu cred, nu cred! Aveam aşa o bucurie să mă rog după ce mă drogam sau a doua zi încât, nu ştiu, era una din cele mai mari bucurii ale mele. Să mă rog, adică să mă rog atunci, şi mă rugam, mă rugam, mă rugam, şi aveam bucurii foarte mari chiar atunci după ce mă drogam. Şi aşa am reuşit să rezist. Am avut într-adevăr şi tendinţe de sinucidere şi am avut momente în care am început să-L hulesc pe Dumnezeu că de ce mi-a dat patima asta cu drogurile. Dar după aceea îmi veneau iar în minte, îmi veneau gândurile astea, îmi veneau nişte vorbe, alea cu: „tu ai dinţi de lapte şi nu te băga la chestii tari, lasă aşa cum sunt…” – şi astea sunt taine, dacă nici Sfinţii Părinţi nu au reuşit să dea un răspuns exact, şi ei, în momentul în care-şi dădeau seama că sunt neputincioşi la un răspuns, cădeau la pământ şi se rugau, atunci fă şi tu aşa: cazi la pământ sau stai cum vrei tu, în picioare, sau cum vrei tu, dar numai roagă-te, roagă-te la Dumnezeu. Şi rugăciunea asta simplă, fără nicio explicaţie îţi va da această bucurie chiar dacă ai căzut, chiar dacă ai căzut de o sută de ori, să te ridici! – aşa îmi spuneam tot timpul şi totdeauna am răzbit aşa.

Sunt hotărât, mai ales acum, după ce am fost la dezintoxicare şi după ce am auzit câte cazuri – că puteam să fiu până acum la puşcărie de o sută de ori – că era o lege (nu ştiu dacă mai e acuma) că dacă găzduiai pe cineva – veneau la mine în casă şi se drogau, stăteam câte o noapte întreagă cu droguri, mai venea nu ştiu care, venea, se droga, pleca; după aia mai venea cutăriţă, că se vindeau droguri la mine.

Părinţii tăi ce ziceau?

Erau plecaţi din Bucureşti, săracii, nu ştiau. Puteam să fiu la puşcărie până acum de o sută de ori – şi uite că Dumnezeu m-a păzit. M-a păzit şi am ajuns aici, la dezintoxicare, să văd măcar 10% cam cum e când eşti în puşcărie. Şi eu cred că acuma m-a trezit şi încă o dată Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a făcut minunea asta cu mine, că am avut şi hepatita C, m-a făcut bine de hepatita C; m-a făcut bine de mirosul ăla care credeam eu că nu ştiu dacă a fost adevărat sau nu sau a fost doar o închipuire de-a mea; m-a ajutat să mă căsătoresc; îţi dai seama, în 15 ani de zile de când umblu cu drogurile nu m-a luat decât o singură dată poliţia – şi n-am stat nici măcar o singură dată pe circă; o singură dată m-a luat poliţia şi m-a percheziţionat, atât. Dar m-a luat pentru că eram cu un tip, un ţigan jegos, de ultima teapă, şi m-a văzut cu el în maşină şi m-a întrebat: „Ce cauţi tu cu el în maşină? Ia să te perchezi­ţionăm!”, m-a luat şi mi-a dat drumul. Dar niciodată nu m-a luat poliţia cu marfă la mine sau să mă ţină măcar o seară pe circă, niciodată! Cât m-a ferit Dumnezeu! Ceilalţi, imposibil, am vorbit cu toţi cu care m-am drogat până acuma, imposibil ori să nu aibă un proces pe rol, ori să nu fi fost măcar o dată la puşcărie, ori să nu fi fost o dată pe circă, ori să nu-i fi luat măcar o singură dată garda, sau să fi luat bătaie de la ei sau să-i fi prins măcar cu sare de lămâie sau cu o fiolă.

Cu sare de lămâie, de ce?

Ai nevoie de sare de lămâie, o fiolă, o seringă şi apă ca să prepari heroina. M-a ajutat Dumnezeu în toate cazurile astea…

Bun. Dar iar te lăsai, iar te apucai. Nu te-a apucat deznădejdea, s-o termini cu biserica, că nu te-a ajutat biserica destul?

Ba da, ba da! M-a apucat deznădejdea, de multe ori m-a apucat. Şi am avut momente în care, după perioade în care reuşeam să rămân curat, mă duceam la biserică în fiecare duminică, erau perioade de câte trei luni, patru luni, cinci luni, şase luni, şapte luni – mă duceam la biserică în fiecare duminică, reuşeam să mă rog. Să spun rugăciunea inimii măcar jumătate din zi; reuşeam să am bucurii foarte mari cu rugăciunea inimii, reuşeam să nu mă uit la femei pe stradă – şi asta-mi dădea foarte mari bucurii, reuşeam să nu judec, reuşeam să o ajut pe Rodica în treburile gospodăriei, adică să am o viaţă cât mai curată posibil, cu toate că sunt sigur că erau mii de păcate pe lângă astea, dar eu, cel puţin, mă simţeam bine aşa cum eram. Dar cădeam, la un moment dat! Începeam cu o injectare pe săptămână, după aia se înteţeau, iar cădeam şi ajungeam să mă droghez în fiecare zi.

Ei, şi atunci, când veneam acasă, erau unele zile în care îmi venea pur şi simplu să sparg icoanele. Mă enervau atât de tare icoanele, mă enervau pur şi simplu, parcă mă ardeau când mă uitam la ele, Îl vedeam pe Hristos şi ziceam: „Măi, dar ce…, sfinţii ăştia nu sunt şi ei oameni… De ce sunt aşa mohorâţi tot timpul?” Mă enervau pur şi simplu! Ziceam: „Chiar aşa, totul…” Adică, ceea ce-mi plăcea înainte, când încercam să fiu curat, ceea ce-mi dădea pace şi bucurie, slujbele şi toate astea şi răbdarea, care este una dintre chestiile pe care trebuie să le faci ca să-ţi fie bine – drogul ţi le ia! Adică nu mai ai răbdare când te droghezi. Şi atunci, nemaiavând răbdare, mă enervau şi toate chestiile astea legate de biserică. Când mă gândeam să mă duc acolo, să stau nemişcat, să ascult lălăielile alea, mă enervau icoanele, îmi venea să dau cu ele de pământ; mă enerva faţa mohorâtă a sfinţilor, că eu ziceam: „N-au pic de bucurie, n-au nimic, nimic, nimic!” – şi atunci mă apuca deznădejdea! Şi nu mai înţelegeam!

Şi atunci îmi venea întrebarea asta în minte, care m-a obsedat foarte mult: „De ce, dacă Dumnezeu a ştiut că o să fie cum o să fie, de ce a mai făcut lumea?” Şi întrebarea asta mă punea la pământ! Şi atunci nu mai aveam credinţă… mi-o tăia! Eu voiam să cred şi era ca un copac care vrea să crească şi te taie de la rădăcină: pac! Şi atunci nu mai aveam pe ce să cred, nu mai aveam bază! Măcar asta să fi avut, măcar de întrebarea asta să nu mă poticnesc. Dacă întrebarea asta era rezolvată în mintea mea, puteam să cresc iarăşi, ca un copac de ăla care creşte, ştii? Or, întrebarea asta fiind la bază, nelăsându-mă să cresc, nu mai aveam ce să fac. Şi mă poticneam în ea, şi iar cădeam, şi iar mă lăsam pe tânjală şi ziceam: „Gata! Îmi bag picioarele, mă droghez şi mâine! Am întrebarea asta şi nu pot să scap de ea: «De ce, Doamne, de ce, de ce?»” Şi tot aşa! Iar mă trezeam a doua zi dimineaţă şi iar îmi apărea întrebarea asta.

Ziceam: „De ce nu pot să scap de întrebarea asta?” „Mă duc şi mă droghez şi mă fac varză, ca să mă răzbun pe Tine!” – aşa ziceam. „Uite, mă răzbun, mă răzbun pe Tine, Doamne, vreau să vezi, să-mi dai un semn, să scap de întrebarea asta!” – aşa ziceam. „Mă droghez numai ca să mă răzbun pe Tine, că eşti atât de crud, atât de … Ce faci cu mine? De ce? De ce? De ce? De ce?” – numai aşa ziceam.

„De ce am depresii? Dacă am toată familia bine, am un copil frumos, sănătos, nevastă, de ce mă laşi cu întrebarea asta? De ce nu-mi dai un răspuns?”

Am trăit foarte mult timp cu întrebarea asta – şi încă mai am ispite, mai îmi dă târcoale uneori întrebarea asta, mai îmi dă târcoale, dar m-a liniştit foarte mult un călugăr din Athos la care am fost – că atunci îmi era foarte mare frică să nu mă duc în iad, pentru că am trecut prin trei come, am fost de trei ori în comă. Odată m-au salvat băgându-mi sare de lămâie pe venă, ba nu, de două ori cu sare de lămâie! Că aşa se face când intri în comă: topeşte sare de lămâie în apă, o bagă în seringă şi ţi-o bagă în venă, că atunci e ca un şoc şi te trezeşte. Ultima oară am căzut în toaletă la bunică-mea, mi-am făcut injecţia şi am căzut acolo pur şi simplu, că era foarte tare marfa şi mi-am făcut foarte mult şi după mult timp, după o abstinenţă destul de mare, de două-trei săptămâni, ceea ce e mare lucru la un toxicoman, adică cine stă două-trei săptămâni nedrogat e şmecher printre noi.

Şi-n Athos m-a apucat rău de tot frica de iad. Mergeam, mă rugam, făceam rugăciune, aveam metanii şi făceam câte o sută de ori Doamne, Iisuse Hristoase, pe rând, aşa, când mergeam de la o mănăstire la alta, şi am ajuns la Sfântul Andrei, la mănăstirea aia rusească parcă… Şi e un călugăr englez acolo cu care m-am înţeles eu binişor. Şi l-am întrebat: „Părinte, mi-e frică de iad, mi-e frică, părinte, dacă mă duc în iad ce fac eu? Mă duc în iad şi ce fac? E o veşnicie! Cum mai scap eu de acolo? M-am drogat de atâtea ori, am făcut atâtea, mi-e greu să mă pocăiesc atâta timp, mi-e greu, două-trei săptămâni e greu, că am ispite, am…” Şi mi-a zis ceva de genul ăsta: „Crezi că Dumnezeu este atât de ilogic încât să te lase de trei ori în comă şi să te trezească, pentru ca după aia să te arunce în iad? E clar că a avut un scop pentru care te-a scos din comele alea, pentru care te-a lăsat să dai în comă şi pentru care te-a scos din comă!” Ei, şi atunci mi-a dat speranţe, mi-a deschis aşa, ca o uşă, a deschis ca un viitor şi am reuşit să trăiesc cu chestia asta, cu obsesia asta a iadului.

Soţia cum s-a raportat la căderile tale?

M-a ajutat foarte mult soţia, săraca! Dumnezeu s-o ţie aşa, tot aşa! Mai avea şi ea crize, mai ales când venea acasă şi mă vedea, că mă recunoştea imediat, sau chiar şi după cum îi vorbeam la telefon, şi zicea: „A, iar te-ai drogat!” Am fost drogat şi în ziua nunţii, în biserică. Şi când ni s-a născut copilul, am fost drogat atunci.

La nuntă s-a văzut? Ceilalţi şi-au dat seama?

Nu s-a văzut, m-am drogat foarte puţin. Trei săptămâni am stat, am vrut să mă purific oarecum până în ziua nunţii. Şi în ziua aia m-a apucat o depresie… Şi n-am putut! N-am putut să stau măcar puţin, am vrut să fiu măcar puţin ameţit, am vrut să beau ceva înainte, să mă ameţesc, nu ştiu de ce. Vezi, m-am obişnuit, de asta mi-era greu să scap! Că, de atâta timp obişnuit cu starea asta, era o a doua natură. Şi e foarte greu, e foarte greu să scapi de ea. Mi‑am făcut foarte puţin drog, e drept, în biserică aproape că nici nu mai simţeam… Am trăit într-adevăr taina aia, adică sper că am trăit-o cum a fost. Eu sper. Dacă Dumnezeu a îngăduit asta, sper că am şi trăit-o. Şi când s-a născut copilul, am fost varză! M-am rupt în ziua aia, ştii cum am fost? De bucurie! M-am dus la ea, săraca, mi-aduc aminte că era pe patul ăla, galbenă la faţă, zic: „Ce faci? Ce faci? Bravo!” Am luat-o în braţe şi ea mi-a zis la ureche: „Iar te-ai drogat, nu?” Zic: „Da, măi, da, dar hai să ne bucurăm, te rog eu!” Zice: „Bine, bine, hai lasă! Nu contează! Du-te şi ia-mi şi mie ceva de mâncare!” Şi i-am luat o şaorma.

Când o luam eu razna, de Crăciun şi de revelion, ea îi zicea maică-mii şi lui taică-meu: „Eu nici nu-l ascult, că ştiu că nu e el!” Aşa zicea! „Nici nu-l ascult, nici nu-l bag în seamă, ştiu că nu e el. După ce vine de la dezintoxicare, atunci vorbim, dar acum nu mă supăr, poate să-mi zică orice.” Păi, o goneam de acasă, că nu voia să mă ajute să mă duc să-mi iau droguri, că eu aveam banii şi ai mei nu mă mai lăsau să ies fără cineva din casă. Şi trebuia să ies cu nevastă-mea. Şi nevastă-mea ştia că… am lăsat-o de câteva ori la bunică-mea cu copilul: am lăsat‑o şi-n maşină, odată, să-mi iau droguri. I-am zis: „Stai, că mă duc până aici, să-mi iau ceva!” Şi pac! Am dispărut şi am intrat în casă la ţigani şi m-am drogat. Îţi ia minţile, ştii cum? E boală, sincer îţi spun! Şi asta mă enervează, că societatea îi stigma­ti­zează, când, de fapt, ei sunt ca orice beţivi.

Care-i diferenţa,? Spune-mi şi mie! Ştii genul ăsta de om, de român din ăsta, de gospodar, care stă, mai ia un ciocănel şi e toată ziua ameţit – şi un drogat?! Ăla, frate, e bolnav! Mi-a spus şi părintele. Nu a zis: „Blestemaţi să fie!”, dar a zis: „Să nu le dea Dumnezeu oamenilor care-i judecă pe drogaţi un copil drogat, să-şi dea seama atunci că de fapt e ca o boală! Şi că de fapt tu nu mai eşti tu!” Tu nu mai eşti tu! Tu nu mai eşti tu, pur şi simplu! Te conduce drogul, aia e, o boală pur şi simplu, care trebuie tratată… Şi nu trebuie judecat cu nimic un drogat, sincer! Şi de asta vreau să nu mai cad niciodată şi vreau să mă lupt şi vreau să fac ceva pentru ei. Pentru că e o boală, frate, şi nu trebuie stigmatizaţi aşa, nu! E o chestie foarte… şi, îţi dai seama? Şi copiii noştri pot să cadă în chestia asta, îţi dai seama? Când mă gândesc la asta…

Comparativ cu cel mai mare extaz de la drog, care a fost senzaţia mai intensă pe care ai cunoscut-o în viaţa ta?

Au fost trei, când am ieşit de la spovedanie, rugăciunea şi atunci când am citit la strană şi când am bătut toaca şi când am bătut clopotul. Astea …

Au fost mai intense decât senzaţia de la drog?

Da, da! au fost… intense e puţin spus.

Ce înseamnă pentru tine rugăciunea?

Rugăciunea pentru mine este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

Comparând-o cu drogul?

Nu există comparaţie, adică drogul este doar ceva demonic, rugăciunea e ceva dumnezeiesc. Nici nu se compară! Rugăciunea, momentul ăla în care am zburat după ce am ieşit de la spovedanie.

Ce anume te-a impresionat când ai bătut clopotul?

La părintele Ioan, a bătut Tudor toaca şi eu am bătut clopotul şi, după aia, când mai mă duceam, când a fost sfinţirea bisericii la părintele Ioan şi se făcea Liturghie în fiecare zi, şi mai mă duceam şi eu când mai puteam, şi cântam acolo … Ţin minte că nu prea era nimeni dimineaţă, că erau oamenii la muncă, şi stăteam eu cu Tudor şi citeam şi cântam – şi părintele ne ajuta la slujbă – şi mai era şi un cântăreţ.

Ce înseamnă pentru tine spovedania?

E foarte greu să răspund. Înseamnă o declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu către mine şi invers.

Şi nu ţi-era ruşine să te duci iar la spovedanie şi să zici iar că te-ai drogat, iar că…

Uneori mi-era ruşine. Uneori, gândindu-mă la parabola fiului risipitor, care mă făcea uneori să plâng, sincer, şi-mi aduceam aminte de scena din filmul lui Franco Zefirelli, când povesteşte Iisus şi începe Petru să plângă şi‑l ia în braţe pe Matei, care a fost vameş, şi-n acelaşi timp… îl vedeam atunci pe tatăl meu şi interpuneam aşa, toate trei scenele astea: scena din film, după aia îl vedeam pe taică-meu cu părul alb şi plin de toate nenorocirile pe care i le-am făcut eu, plângând – că l-am văzut odată pe taică-meu plângând – şi după aia mi se muia inima şi nu mai mi-era ruşine de spovedanie, adică să mă duc la Hristos aşa, cu braţele deschise, orice s-ar întâmpla. Parcă mă duceam la taică-meu când mă duceam la Hristos.

Bine, poate nu e bine când zic aşa, dar mă duc la Dumnezeu ca la un tată – şi la părintele la fel. Parcă Hristos e-n părintele meu duhovnic şi părintele duhovnic e lângă Hristos. Adică, parcă văd că Hristos e-n inima părintelui meu duhovnic şi e şi de faţă şi parcă-mi deschide braţele… Că părintele meu duhovnic, când vine acolo, mă ia-n braţe şi mă pupă. Şi exact aşa e, e ca o declaraţie de dragoste şi… cât de frumos a fost când tatăl a spus că numai că l-a văzut că vine pe cale pe fiul risipitor şi a strigat: „Tăiaţi viţelul cel gras!” Şi asta tot timpul îmi pune un nod în gât şi parcă-mi vine să plâng… „Ce dovadă mai frumoasă vrei, omule, că tot ce am e al tău? Şi acum nu mai sunteţi robi, că v-am făcut cunoscut tot… acum sunteţi prietenii Mei! Nu vă mai numesc robi, că robul nu ştie ce face stăpânul, vă numesc prieteni. Şi ce e mai frumos decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenul lui?”

Şi toate astea aşa combinate, toate parabolele care zboară aşa, una împrejurul celeilalte şi se intercalau şi cu imaginea din film şi cu imaginea tatălui meu… Toate astea mă propulsau către spovedanie şi mă duceam acolo cu inima împăcată. Uneori mă duceam, într-adevăr, cu inima grea, că nu tot timpul reuşeam să-mi aduc imaginile astea în minte.

Sunt mulţi care păcătuiesc, mult mai puţin decât tine, dar care se ruşinează să meargă la spovedanie. E ruşine să spovedească păcatele pe care nu s-au ruşinat să le facă. Şi, astfel, stând departe de spovedanie, stau departe de iertarea păcatelor lor…

Ce să mai? Spovedania e raiul pe pământ, sau o pregustare a raiului, ce mai! Care sper că aşa e, adică sper că e o pregustare a raiului…

Să le dea Dumnezeu puterea tuturor celor care trăiesc în păcate, fie că se droghează, că desfrânează sau că fac alte rele, să aibă puterea de a ajunge la scaunul spovedaniei. Să aibă puterea de a înţelege că, prin spovedanie, pot începe o viaţă nouă. Aşa cum ai înţeles şi tu…

Numele acesta, ca aproape toate numele proprii din text, au fost schimbate, la rugămintea celui intervievat. DJ-ul la care face referire este într-adevăr celebru astăzi…

„În toamna anului 2006, în urma unui apel făcut de către reprezentanţii cultului greco-catolic (apel făcut într-o biserică ortodoxă şi cu acordul preoţilor ortodocşi), am ales, convinsă că e bine, să particip şi eu la programul de rugăciune «Perpetua Adorare». Nu îmi suna chiar bine, dar mă atrăgea faptul că în mijlocul unui oraş se poate face un program de rugăciune neîntreruptă (ca la unele mănăstiri). De altfel mă gândeam că eu mă voi ruga cum ştiu eu şi că nu are importanţă unde fac rugăciunea.

Am luat legătura cu coordonatoarea de program şi i-am transmis ora la care pot veni. În ziua respectivă am căutat locaţia cu câteva ore mai devreme, pentru a fi sigură că nu voi încurca tocmai eu un program atât de important. Pe strada respectivă (care de altfel este destul de scurtă) nu găseam nicio biserică. Mai mult decât atât, nici persoanele întrebate nu ştiau să fie o biserică pe acea stradă. Am plecat acasă, am sunat coordonatoarea şi am rugat-o să îmi dea adresa din nou, crezând că undeva este o greşeală. Am primit aceeaşi adresă, aşa că mi-am programat să ajung cu ceva timp mai înainte de ora aleasă pentru rugăciune.

Nici de data aceasta nu am reuşit să găsesc locul. Îmi era ciudă şi mă simţeam prost, dar a trebuit să sun din nou şi să spun că nu ştiu să ajung. Înţelegătoare, coordonatoarea mi-a spus că pot veni în ziua următoare la aceeaşi oră. Deja eram intrigată. Nu mi se mai întâmplase să caut vreo adresă şi să nu o găsesc. A doua zi povestea s-a repetat – tot nu am găsit biserica greco-catolică…

Mi-am dat seama că apăream ca neserioasă şi nu puteam să fac nimic, aşa că am hotărât să renunţ. Am anunţat că nu mai vin. După ce am renunţat să mă implic în acel program de rugăciune, s-a întâmplat să ajung din nou pe strada respectivă cu alte treburi. Şi… am văzut că biserica există şi că mă învârtisem de mai multe ori în jurul ei fără să o văd.

Atunci am înţeles că ceea ce crezusem eu că este bine de fapt nu Îi era bineplăcut lui Dumnezeu. Şi m-am bucurat că nu am fost lăsată să greşesc…”

Mărturia de mai sus mi-a fost trimisă de o tânără, pe nume Simona, din Timişoara. Unii cititori ar putea spune că nu i s-a întâmplat nimic minunat atunci, că pur şi simplu ea nu a căutat biserica greco-catolică cu atenţie…

Interviul care urmează însă, luat părintelui Gregory Horton, parohul bisericii Sfântul Ioan Botezătorul din Post Falls, Idaho, Statele Unite ale Americii, va prezenta o întâmplare similară. Să fie oare o coincidenţă?…

***

Părinte Gregory, vă rog să ne vorbiţi puţin despre convertirea dumneavoastră la ortodoxie. Dar, mai întâi, spuneţi-ne când şi unde v-aţi născut?

M-am născut în comunitatea romano-catolică din New Jersey, Statele Unite ale Americii, în anul 1960. M-am născut într-o familie romano-catolică şi toată viaţa mea am urmat educaţia şi învăţământul catolic. Familia mea era romano-catolică, iar părinţii mei erau uneori foarte stricţi, dar nu întotdeauna. Eu eram primul băiat şi dintotdeauna familia mea a considerat că voi fi preot; romano-catolic, desigur. Pur şi simplu era de la sine înţeles.

A fost alegerea dumneavoastră?

Desigur! Îmi plăcea foarte mult munca de misiune. Veneau la noi la şcoală misionarii (desigur, încă din clasa întâi m-am înscris la şcoala romano-catolică) şi eu eram întotdeauna foarte entuziasmat, îi urmăream cu ochii măriţi şi îmi ziceam: „Uuau, ce aş dori să devin şi eu misionar!”

După ce am absolvit liceul m-am înscris la Colegiul Saint Vicent din Latrobe, Pennsylvania de Vest. Era o şcoală benedictină imensă, care avea în cadrul complexului universitar o mănăstire şi un seminar. La mănăstire vieţuiau cred că 200-300 de călugări romano-catolici.

Pentru mine totul era, ca să zic aşa, „stabilit”: urma să studiez muzica… Practic trebuia să urmez cursurile de muzică ale colegiului, iar după absolvire să urmez seminarul de muzică, să îmi dau examenele la muzică şi în final să devin poate profesor de muzică… Totul era dinainte plănuit în mintea mea.

Şi acesta este momentul în care, ajuns fiind la facultate, în faţa mea s-a aflat deodată o nouă perspectivă, care îmi deschidea mintea; era şocant. Deoarece am avut câteva probleme… În primul rând aveam anumite probleme teologice. Nu ajunsesem să pun vreodată sub semnul întrebării teologia Bisericii Romano-Catolice, până când nu am ajuns să o studiez în profunzime. Probleme precum „papalitatea”, şi anume, cum poate un om să conducă întreaga Biserică şi să fie vicarul lui Dumnezeu pe pământ, acest lucru era o întrebare pentru mine. Apoi alte învăţături mai „mărunte”, precum ar fi căsătoria preoţilor. Am aflat că în biserica timpurie preoţii se căsătoreau, sau aveau opţiunea de a se căsători sau a rămâne celibatari. Mi-am zis: „hm, şi apostolii erau căsătoriţi”, ceea ce era amuzant să zic aşa, pentru că pe noi ne obligau la celibat. Aşa că începeau să mă frământe şi alte întrebări teologice, care îmi răsăreau în minte şi mă îndemnau să le studiez în profunzime.

În al doilea rând, există o criză morală, de fapt o criză de moralitate. Am descoperit că în cadrul mănăstirii şi a seminarului romano-catolic aveau loc nişte manifestări de comportament „neconforme moralei”, ca să zic aşa. Iar în Statele Unite ştiţi cum este, lucrurile devin cunoscute foarte repede, orice poate apărea imediat în ziare, au loc scandaluri publice etc…ceva teribil.

Am şi eu o poveste dar aş prefera să fiu discret, să nu o spun. Dar m-a afectat foarte profund când am fost în facultate, era legată de preoţii romano-catolici.

Faptele lor v-au pus pe gânduri?

Nu, faptele lor mai degrabă m-au afectat. Ştiţi, ceva mi s-a întâmplat, practic cineva a încercat să îmi facă ceva. Pentru mine totul era foarte scandalos. Cum poate asta să se întâmple, cum se poate, şi în Biserică?! Am început să mă îndepărtez un pic de Biserică… de Biserica Romano-Catolică. Iar la acel moment urmam cursurile colegiului de fete. Practic erau două şcoli: una pentru băieţi şi una pentru fete, iar şcoala de muzică era în cadrul colegiului de fete. Şi când eram eu acolo am descoperit o frumoasă fată şi, mă înţelegi, pentru prima oară în viaţa mea mi-am permis să mă gândesc că poate totuşi m-aş căsători în loc să devin preot. Am făcut cunoştinţă cu fata respectivă şi ne-am întâlnit apoi de multe ori, dar niciodată nu i-am mărturisit că aş fi avut de gând să mă fac preot.

Aşa au trecut trei luni, iar după ce au trecut cele trei luni i-am spus. Şi ea a reacţionat: „Cum? Vrei să devii preot?”, pur şi simplu asta a dărâmat-o. Pentru că trebuie să înţelegeţi întreaga psihologie asociată romano-catolicismului: dacă vrei să devii preot, nicio femeie nu se poate apropia de tine. Aici nu e vorba de competiţia cu o altă femeie, ci de competiţia cu Dumnezeu Însuşi. Aşa că ea mi-a spus: „Eu nu vreau să Îi fac concurenţă lui Dumnezeu” Şi atunci eu i-am răspuns: „Da, dar eu am devenit acum foarte confuz şi nu sunt sigur dacă vreau cu adevărat să devin preot sau nu, deci te rog să porneşti pe acest drum al căutării cu mine. Ştiu că e ceva foarte foarte mult ceea ce te rog”. Şi ea a fost de acord.

Aşa că timp de trei ani s-a luptat şi ne-am luptat împreună: într-o săptămână mă hotăram să devin preot, în altă săptămână mă decideam să mă căsătoresc, apoi iar mă hotăram să devin preot, şi totul era foarte derutant pentru ea. Dar cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că nu e obligatoriu ca lucrurile să se întâmple aşa după cum mi-am dorit din copilărie, cum că ar trebui să devin automat preot doar pentru că asta era plănuit deja.

Am absolvit cursurile universităţii, dar încă eram nedecis. Aşa că am urmat serviciul militar divizia de muzică, eram în formaţia de muzică a aviaţiei Statelor Unite.

Încercam să îmi limpezesc mintea şi să Îl întreb pe Dumnezeu: „Ce vrei, Doamne, de la mine?”. Credeam că Dumnezeu întotdeauna Şi-a dorit să devin preot, dar de fapt acum exista această fată în viaţa mea, pe de altă parte mai era şi un scandal în Biserică, deci ce se întâmplă?! Cât am fost plecat, am ajuns să îmi dau seama că da, Dumnezeu a adus această femeie în viaţa mea, şi dacă puneam cap la cap toate aceste lucruri şi îmi cercetam inima, gândul îmi spunea să mă căsătoresc. Că este voia lui Dumnezeu cu mine să mă căsătoresc.

Aşa că am efectuat stagiul militar, iar în anul următor ea a absolvit facultatea. Dimineaţa ea a avut ceremonia de absolvire, iar după-amiază eram deja căsătoriţi la capela Universităţii. A fost o slujbă frumoasă şi eu aveam sentimentul că fac ceea ce trebuie, că această căsătorie este încununarea unei mari binecuvântări.

Dar următoarea criză prin care aveam să trec era: „Şi acum? Ce o să fac mai departe? Să nu mai slujesc eu Bisericii… Înţelegeţi?”

După nuntă ne-am angajat, am avut diferite servicii, am călătorit prin ţară în lung şi-n lat lucrând în domeniul turistic, adică în restaurante din diverse staţiuni etc. Aşa am ajuns noi în Miami Florida. Iar când ne gândim la Statele Unite, ştim că Miami Florida, mai exact Miami Beach, este un important centru al comunităţii evreieşti. Evreii merg acolo şi au propriile lor staţiuni şi plaje unde rămân pe toată durata iernii. Ne-am angajat şi noi într-un hotel evreiesc cosher, unde lucram şapte zile pe săptămână, în fiecare zi luam micul dejun şi cina la ei. Nu se punea problema de creştinism, desigur. Am încercat să stau de vorbă cu nişte rabini, dar făceau glume despre creştinism, îl luau în batjocură…înţelegeţi. Mi-am zis: „E groaznic!”…

Dar criza m-a lovit cu adevărat chiar de Crăciun, de Naşterea Domnului. Asta se întâmpla în 1983. Soţia mea a plecat la biserică, pentru slujbă, iar eu am rămas acasă foarte bolnav, făcusem intoxicaţie alimentară. Dar oricum nu mai îmi plăcea să merg la biserică, mă simţeam aşa de departe de Biserică! Eram tulburat.

Soţia mea s-a întors de la biserică cu lacrimi în ochi, şi şi-a lovit palma de masă (ea povesteşte altfel scena aceasta, dar eu v-o povestesc în felul meu) şi mi-a spus: „Nu îmi pasă ce facem, unde vom lucra, dacă vom fi bogaţi sau nu pe acest pământ, dar înainte noi eram amândoi nişte persoane spirituale şi de fapt acest lucru ne-a atras unul spre altul de la început. Iar între timp ne-am îndepărtat de Biserică!”. Şi a continuat: „Da, trebuie să ne recâştigăm spiritualitatea şi inima, avem un mare gol chiar în centrul vieţii noastre…” Şi am răspuns: „OK, sunt de acord, dar un lucru îţi spun, nu mai poate fi vorba de Biserica Romano-Catolică. Este mult prea străină pentru mine acum, învăţăturile ei pur şi simplu… le-am pierdut”. Adică nu mai aveam niciun fel de respect pentru învăţăturile ei sau pentru comportamentul din cadrul Bisericii. Iar calea mea nu o mai putea constitui în niciun caz Biserica Romano-Catolică.

Aşa că am mers la bibliotecă – în Miami, Florida de Sud. Soţia mea este, cum să spun, foarte studioasă, foarte receptivă, ştie o mulţime de lucruri, aşa că mi-a spus: „Hai să nu citim scrierile de propagandă ale nimănui, să nu studiem «materialele publicitare» ale nici unei Biserici. Hai să căutăm într-o enciclopedie!” Aşa că am studiat enciclopedia religiilor (creştine, desigur). Citeam despre fiecare religie în parte şi la fiecare ziceam: „Asta nu e bună, nici asta…” „Protestantismul? A, nu, nu e bun de loc.” „Anglicanismul? Of, groaznic!” „Prezbiterienii? Aoleo!” Nimic nu era convingător.

Iar apoi, bum! – am ajuns la pagina unde scria despre religia ortodoxă, aşa cum o numeau ei, „Biserica Ortodoxă răsăriteană”. Iar eu mă gândeam: da, parcă am mai auzit de ea… Îmi aminteam foarte vag că parcă cu mulţi ani în urmă mama îmi spusese câte ceva despre ea, dar pe atunci eram doar un băieţel. Ne-a zis că Biserica cea mai apropiată de a noastră este Biserica Ortodoxă Rusă, ceva de genul acesta. Dar asta e tot ce ştiam despre această religie. Aşa că am parcurs paginile enciclopediei religiilor care vorbeau despre Ortodoxie şi am exclamat: „Uau? Credem tot! Credem tot ceea ce este scris în aceste pagini!” Şi, cu cât parcurgeam paginile, cu atât deveneam mai entuziasmaţi şi la sfârşit am spus: „Credem toate acestea mai mult decât orice despre romano-catolicism! Aceasta este Biserica căreia vrei să-i aparţinem!”.

Deci am luat această decizie. Totuşi, a fi romano-catolic implică mai multe… Aveam o familie, părinţii mei erau romano-catolici, părinţii soţiei mele erau romano-catolici, şi acest lucru era o problemă. Sau ar fi putut reprezenta o problemă. Aşa că am zis: „Poate ar fi mai bine să studiem cu atenţie mai degrabă Biserica Greco-Catolică, adică Biserica Catolică Bizantină. Şi astfel putem rămâne în Biserica Romano-Catolică, nu trebuie să o părăsim…” Înţelegeţi… Eu şi ideile mele geniale… Vă voi povesti şi ce s-a întâmplat după aceea. Am sunat un preot catolic-bizantin care mi-a spus: „Sigur, vino la noi!”, şi ne-a spus şi cum să ajungem la parohia lui.

Aşa că ne-am suit în maşină şi am plecat din Miami, urmând cu exactitate instrucţiunile lui. Într-un final am ajuns la un câmp complet gol, unde nu am văzut nimic altceva decât acel teren gol, doar atât, nicio construcţie. Aşa că am zis: „Poate că am luat-o pe un drum greşit la un moment dat…” Aşa că ne-am întors acasă şi i-am dat telefon încă o dată preotului. Mi-a mai explicat din nou cum să ajung şi ne-a încurajat să mai încercăm o dată să ajungem la el etc… Aşa că am mai mers încă o dată, dar acelaşi lucru s-a întâmplat: am găsit un teren complet gol!!! Am încercat de trei ori să ajungem, iar a treia oară stăteam în faţa aceluiaşi spaţiu complet gol şi soţia mea mi-a spus: „Ştii ceva, este o biserică aici, dar Dumnezeu ne pune un văl peste ochi. Pentru că Dumnezeu nu vrea ca noi să ajungem la această biserică… Hai să încetăm cu ideile astea măreţe, hai să dăm telefon la biserica ortodoxă!” Am zis: „Bine”.

Vreţi să spuneţi că acolo era localizată biserica greco-catolică? Adică eraţi în faţa ei şi totuşi nu aţi văzut-o?

Cred că da. Numai Dumnezeu ştie… Slavă Domnului că nu am văzut-o! Pentru că noi ne-am cam speriat puţin atunci, cum că din nou nu facem voia lui Dumnezeu… Aşa că am zis: „Hai să dăm telefon la biserica ortodoxă, repede!”

Am ajuns acasă şi… vedeţi dumneavoastră, în America există biserici ortodoxe greceşti, ruse, sârbeşti… Am sunat mai întâi la biserica ortodoxă grecească. Pentru că era o catedrală imensă, pe care de fapt o mai văzusem înainte de pe stradă. L-am sunat pe preotul grec şi acesta nu vorbea o engleză prea bună. Am început să îi explic, să vorbesc cu el în engleză, dar mi-a închis. Mi-a închis telefonul pentru că nu înţelegea ce spun. E lucru care se întâmplă în America cam des, în special în oraşele mai mari.

Nu înţelesese ce i-aţi spus?

Nu înţelegea limba…

Sau nu dorea să vă ajute?

Nu cred, pur şi simplu nu înţelegea, avea dificultăţi în a vorbi limba engleză… Dar după aceea am fost complet debusolat. Îi spuneam soţiei mele: „Poate că trebuie să fii grec sau rus sau român sau sârb pentru a deveni ortodox!”

Ne-am uitat în „Golden pages”, o carte de telefon din America, să vedem lista cu numere de telefon. Şi am văzut un anunţ în care scria: „Catedrala Iisus Hristos Mântuitorul (era vorba despre Biserica Ortodoxă Rusă din America, care devenise independentă) este deschisă tuturor, indiferent de naţie”. Şi am zis atunci: „Asta este pentru noi, e deschisă oamenilor de orice naţie”. Aşa că am sunat la părintele George (veşnică să îi fie pomenirea, că nu mai este acum printre noi) şi acesta ne-a spus: „Veniţi încoace!”.

Aşa că ne-am suit în maşină, iar de data aceasta am reuşit din prima să ajungem la biserică şi totul a fost perfect. Părintele ne-a dus la librărie şi ne-a dăruit foarte multe cărţi ca să citim. Ne-a vorbit şi despre istoria Bisericii şi ne-a spus: „Vreau să veniţi la fiecare slujbă religioasă”. Noi eram foarte însetaţi după aşa ceva.

În vremea aceea încă mai lucram la acel hotel evreiesc cosher. Dar în fiecare dimineaţă mergeam la biserică, la denii, pe vremea aceea era Postul Mare. Câteodată mai mergeam la biserică şi seara. Dar în fiecare dimineaţă, după micul dejun, alergam la biserică pentru slujbă. După un timp ne obişnuisem să mergem şi în fiecare seară după ce ieşeam de la serviciu, mergeam cât de des puteam – fără să ne săturăm. Iar părintele ne-a acceptat drept catehumeni şi a început să ne înveţe predaniile Bisericii, iar după o vreme ne-a adus oficial în Biserică.

Perioada de catehumenat este foarte importantă. O intrare în Biserică făcută în pripă, fără o pregătire duhovnicească, poate avea consecinţe negative. E vorba de trecerea de la erezie la adevăr, de la întuneric la lumină… E trist că această perioadă de catehumenat pentru cei care se convertesc de la alte confesiuni, de la alte credinţe sau chiar de la ateism în unele biserici ortodoxe e tratată cu superficialitate. De asta sunt cazuri de catehumeni care s-au convertit de la ateism şi care, nu la multă vreme după botezul lor, părăsesc credinţa creştină…

Ce era interesant, părintele George nu avea soţie, era celibatar. Erau de fapt doi preoţi şi nici cel de-al doilea nu era căsătorit. Iar eu nu ştiam, dar parcă îmi aminteam că preoţii ortodocşi se pot căsători.

Într-o zi lucram în librărie şi un preot a intrat la un moment în magazin împreună cu o femeie şi cu câţiva copii, aşa că l-am întrebat uimit: „Sunteţi ortodox?”. „Da, sunt ortodox”, mi-a răspuns. Atunci eu l-am întrebat: „Sunteţi preot?”. A zis că da. Atunci am exclamat: „Mă iertaţi părinte, dânsa este soţia dumneavoastră?”. „Da”, mi-a răspuns, „ea e soţia mea, iar aceştia sunt copiii…” Avea patru copii… Am zis: „Uuau! Preoţii ortodocşi se pot căsători!?” A zis: „Sigur că da, bine ai venit în Biserică!”. I-am mărturisit apoi soţiei mele: „Înţelegi, este ceva în interiorul meu care murise şi simt că acest ceva a renăscut, dar într-un mod cu totul nou, într-un fel mai viu, într-un fel de parcă am luat foc pentru că eu cred în această Biserică, în adevărul acestei Biserici, că aceasta este Biserica pe care Iisus Hristos a întemeiat-o dintru început pentru apostoli şi a dăruit-o sfinţilor”.

Apoi l-am căutat pe părintele meu şi l-am întrebat dacă nu există şi o şcoală teologică în zonă. Mi-a răspuns: „Da, avem două seminarii”, şi mi-a recomandat două şcoli ruseşti: Sfântul Vladimir din New York şi Sfântul Tihon din Pennsylvania. În cele din urmă am urmat cursurile seminarului Sfântul Tihon, pentru că era într-o zonă rurală, cu ferme superbe şi o mănăstire…iar soţiei mele îi plac mult zonele rurale şi era foarte bine pentru noi să fim în apropierea unei mănăstiri.

Am urmat cursurile seminarului Sfântul Tihon timp de patru ani, incluzând anul de Masterat în Teologie. Pentru că tot eram acolo am profitat de ocazie să frecventez şi cursurile Universităţii locale, unde mi-am obţinut şi masteratul în muzică bisericească. Mi-am luat două diplome: de masterat în Teologie şi Muzică bisericească. În ultimul an de seminar am fost hirotonit diacon şi m-am reîntors în Miami pentru a sluji în biserica în care fusesem primit prima oară… Simţeam că le datorez timp din viaţa mea… Aşa că am petrecut acolo un an – timp în care l-am însoţit pe episcop în călătoriile sale. Era un episcop misionar, se numea Dimitrie, care păstorea zona de sud a Bisericii Ortodoxe din America. Episcopia sa era uriaşă, cuprindea 14 state: din Texas către Florida şi din Virginia către Florida, e un teritoriu imens. Eu mergeam cu el peste tot, a fost un an minunat.

La finalul acelui an simţeam că este timpul să fiu hirotonit preot, şi am făcut cerere către mai mulţi episcopi. Episcopul care m-a hirotonit diacon era în acelaşi timp episcopul Seminarului teologic din Penssylvania, numele său era Gherman. Între timp devenise mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ruse din America. Mitropolitul Gherman m-a sunat şi mi-a spus: „Da, te voi hirotoni preot şi am şi o parohie pentru tine în Pennsylvania”. Acest lucru se întâmpla cu 18 ani în urmă… Aşa că m-a hirotonit preot, mi-a oferit o parohie în Pennsylvania, în care am stat timp de şapte ani. A fost prima mea parohie. În timpul acesta eu şi cu preoteasa mea am avut patru copii.

Apoi am început să simţim foarte acută nevoia să înfiinţăm o nouă parohie, pe care să o luăm de la zero, într-o zonă de misiune. Pentru că teritoriul Statelor Unite este astfel alcătuit că dacă te uiţi pe hartă sunt zone întinse unde nu a auzit nimeni de Biserica Ortodoxă. Nici nu au aşa ceva şi nici nu au auzit de ea. Foarte mulţi oameni din America nu au auzit de Biserica Ortodoxă, habar n-au ce este aceea. Când le spui că eşti ortodox ei zic: „O, eşti evreu!”.

Există – în mod incorect, termenul de ortodocşi musulmani, evrei…

Da, da’ ei n-au auzit niciodată de creştin ortodocşi… Trebuie să le spui că e vorba despre Ortodoxia Creştină, cum sunt ortodocşii greci, ruşi…

Iniţial termenul de „ortodox” a fost creştin…

Da, aşa e, dar ei cred că este vorba despre o religie răsăriteană mai exotică, cum ar fi hinduismul sau ceva de genul acesta… Este nevoie de multă educaţie în acest sens. Aşa că noi am făcut o cerere la episcopie şi în cele din urmă ni s-a aprobat să începem o nouă misiune în Idaho.

Idaho nu prea are biserici ortodoxe, este doar una în nord. Trebuie să călătoreşti şase ore pentru a ajunge la această cea mai apropiată biserică în Idaho. Dar pentru a ne muta trebuia să transferăm jurisdicţia arhidiocezei antiohiene. După ce am făcut asta, mitropolitul Philip mi-a acceptat cererea şi mi-a spus: „Ai binecuvântarea mea de a înfiinţa o nouă parohie în Idaho de Nord”. Şi am început o nouă parohie cu douăzeci de oameni. Cu douăzeci, doar atât.

Erau ortodocşi toţi?

Da, erau câţiva greci, câţiva ruşi, erau şi libanezi, un amestec de naţii… Dar în America sunt obligaţi să fie împreună, nu poţi să zici că ai o biserică numai pentru greci, pentru că atunci vei avea să zicem doar doi enoriaşi. Deci trebuiau să fie împreună, ceea ce este un lucru bun…şi cred că acesta este viitorul şi în ţările occidentale.

Trebuie să spargem aceste bariere etnice între greci şi ruşi şi să ne bucurăm de toate limbile şi tradiţiile. Şi să ajungem la aşa o stare, cum să mă exprim, ca toată lumea să se simtă bine aşa.

Dar să vă povestesc mai departe. Am început cu aceşti câţiva oameni, într-o clădire de birouri practic. Eram la etajul doi al acestei clădiri de birouri şi trebuia să dăm jos icoanele şi iconostasul în fiecare săptămână, fără excepţie, pentru că după week-end redevenea din nou birou…

Într-un final am reuşit să găsim un birou în care să rămânem permanent, şi astfel să pot sluji mai mult. Pentru că până atunci slujeam şi acasă, îmi făcusem un fel de capelă la subsol unde ţineam de exemplu vecernia, utrenia…

Asta era tot ce puteam să fac; aşa că până la urmă am găsit o bucată de pământ, cam cinci acri pe care am cumpărat-o.

Apoi cineva, o persoană tare frumoasă sufleteşte din parohia mea, m-a întrebat: „De ce este nevoie pentru a construi o biserică pe acest teren?”. Şi i-am răspuns: „Ei bine, de bani. E nevoie doar de nişte bani…”, aşa că persoana respectivă mi-a spus: „Aş vrea să dau un împrumut bisericii, fără dobândă, pe douăzeci de ani”. Şi persoana şi-a golit complet contul de economii pentru pensie, suma se ridica la 120.000 de dolari, ceva de genul acesta. Aceşti bani i-a dat bisericii, m-a rugat doar să îi dăm înapoi câte puţin în fiecare an, să pună din bani la loc pentru a se îngriji de familie. Aşa că am zis: „Ce bine, hai să construim!”. Şi am construit biserica. Am construit la început o clădire mai mică, iar apoi am mai cumpărat trei acri lipiţi de terenul nostru. Apoi am mai dobândit o casă în imediata vecinătate: o doamnă care locuia în oraş, în centru, vroia să se mute cât mai aproape de biserică. Era o femeie cam de şaptezeci de ani, deci mai în vârstă, şi ea o convertită de la anglicanism. I-am spus: „Alice, de ce nu faci următorul lucru. Tot vrei să locuieşti aproape de biserică, de ce nu îţi vinzi casa, dai apoi banii bisericii, noi vom cumpăra casa aceasta şi vei putea locui în ea până la sfârşitul vieţii. Iar apoi va rămâne bisericii”. Mi-a răspuns: „Da!”. Aşa că în prezent avem 13 acri[1] de pământ, o proprietate imensă, avem un cimitir în spatele bisericii, iar acest lucru este foarte important în America, pentru că cimitirele publice nu respectă tradiţia noastră, începând de la pietrele de mormânt şi aşa mai departe..

Mormintele nu au cruci…

Da. Slavă Domnului, avem un cimitir ortodox, deja sunt şase trupuri îngropate acolo. După opt ani de când am început misiunea am ajuns să fim două sute de oameni, şi am împărţit biserica. O sută de oameni au înfiinţat o parohie nouă, în statul Washington, de partea cealaltă a graniţei dintre state, iar o sută de oameni au rămas în parohia noastră. Aşa că slujeam sâmbăta în prima parohie, apoi duminica în parohia mea, după care iar mă întorceam la prima şi tot aşa am încercat să am grijă de două parohii timp de un an până când am reuşit totuşi să mai aducem un preot. În cele din urmă am adus un părinte din alt stat şi el a preluat parohia nou înfiinţată. Eu am rămas în biserica mea, care se numeşte Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, din Post Falls, Idaho. Acum am ajuns să fim cam o sută cincizeci de oameni, a crescut numărul din nou, iar episcopul Iosif de Los Angeles îmi spune: „Vreau să începi să clădeşti noi biserici…” Aşa că, să ne ajute Dumnezeu, vom încerca să clădim biserici noi. Asta este osteneala noastră acum…

***

După încheierea interviului, l-am rugat pe părintele Gregory să îmi povestească încă o dată minunea cu biserica greco-catolică pe care, din rânduiala lui Dumnezeu, nu a văzut-o nici el, nici soţia lui. Parcă nu îmi venea să cred… Am fost foarte impresionat de cele auzite…

Cei slabi în credinţă vor spune: „Poate că părintele a rătăcit drumul de fiecare dată.” Dar cei tari în credinţă vor înţelege că Dumnezeu a făcut această minune pentru a arăta, încă o dată, Adevărul Ortodoxiei…

(Interviul luat părintelui Gregory de Danion Vasile a fost tradus de Violeta Plămădeală. Interviul a fost tipărit  iniţial în volumul Drumul spre Acasă, Editura Egumeniţa, 2009, şi poate fi comandat la adresa de e-mail editura@egumenita.ro)

De curând a apărut la Editura Egumeniţa din Galaţi volumul Drumul spre Acasă… – DUPĂ DROGURI, DESFRÂU, YOGA ŞI ALTE RĂTĂCIRI.

Cartea conţine mărturii ale celor convertiţi la Ortodoxie de la diferite grupări eretice sau ale celor care au părăsit păcatul punând început bun vieţii creştine. În curând vor fi postate pe acest blog toate capitolele cărţii (unele capitole au fost postate încă dinainte de apariţia cărţii). Ataşez deocamdată prefaţă şi încă două mărturii, cea a unui tânăr care se droga şi a unui catolic devenit preot ortodox…

Nefiind un volum de autor, ci un volum cu mulţi autori, nu am considerat că este potrivit să îmi trec numele pe coperta cărţii…

Iată acum introducerea:

Cartea de faţă are un titlu simplu: Drumul spre Acasă… Am ales acest titlu pentru că, după ce am trecut prin mari rătăciri, după prima spovedanie m-am simţit Acasă. Am simţit că Dumnezeu este cu mine, şi eu cu El…

Pentru mine există trei locuri în care mă simt acasă: casa în care locuiesc, împreună cu familia mea. Braţele soţiei mele, fapt pentru care nu m-am săturat să Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit-o. Şi biserica, mai ales biserica…

Da, în biserică mă simt acasă, fie că e vorba de biserica la care merg de obicei, fie că e vorba de o biserica unei mănăstiri, sau o biserică la care asist doar pentru o slujbă.

De fapt, Acasă mă simt lângă Dumnezeu… Nu îi înţeleg pe cei care spun că simt prezenţa lui Dumnezeu doar în biserică. Da, biserica e Casa Domnului, dar inimile noastre trebuie să fie lângă Dumnezeu tot timpul. Nu voi fi ipocrit şi nu voi spune că inima mea e tot timpul lângă Dumnezeu. Am greşelile şi căderile mele… Dar, oricât mi-ar fi de greu, ştiu că lângă Dumnezeu sunt Acasă…

Trăim vremuri de mare confuzie. Oamenii se simt străini, neînţeleşi, părăsiţi, neiubiţi… Nu ştim să Îl căutăm pe Dumnezeu, aceasta e problema… Hristos ne iubeşte, El vrea mântuirea noastră. Biserica este Trupul Lui. În Biserică învăţăm să trăim, să iubim, să ne bucurăm de frumuseţea lumii…

Cartea aceasta se adresează celor care stau departe de Dumnezeu şi de Biserică. Se mai adresează celor care, aflându-se în diferite păcate, găsesc tot felul de motive pentru a nu-şi schimba vieţile. Se mai adresează celor care, din cauza anumitor căderi, simt că nu mai au puterea să se apropie de Biserică – deşi au stat luni sau ani de zile aproape de ea…

Volumul conţine câteva interviuri cu oameni care s-au apropiat de Adevărul Ortodoxiei[1]. Un tânăr care se droga, un altul care practica yoga, altul care a trecut pe la diferite grupări sectante. Apare şi mărturia unui preot ortodox, convertit de la catolicism, Gregory Horton, pe care Dumnezeu l-a ferit printr-o minune să ajungă la greco-catolici…

Am inclus aici şi câteva scrisori sau mesaje de la cititori, primite pe e-mail sau postate pe blog-ul meu. M-am bucurat foarte mult să văd – atunci când au fost postate pe blog – ecourile acestor mărturii sincere de luptă cu păcatul – fie că e vorba de desfrâu, de droguri sau de alte căderi.

Volumul se încheie cu textul unei conferinţe pe care am ţinut-o la Alba Iulia – „Despre convertire şi convertiţi”. De obicei, prin convertire se înţelege trecerea de la o credinţă rătăcită (fie că e vorba de yoga, catolicism, radiestezie, spiritism etc) la credinţa ortodoxă. Se vorbeşte însă foarte puţin despre convertirea ateilor sau a agnosticilor care au primit botezul în copilărie, dar au trăit departe de Biserică. E nevoie de o reîncreştinare a celor care sunt creştini cu numele, necredincioşi cu faptele.

Cred că fiecare întâlnire cu Dumnezeu descrisă în această carte poate fi un prilej pentru a pune început bun mântuirii. Mărturiile care urmează conţin efectiv pagini de spovedanie… Spovedanii ale oamenilor care simt că, după întâlnirea cu Dumnezeu, au ajuns acasă.

O fată, pe nume Valeria, scria un comentariu pe blog-ul meu: „Nu am nimic spectaculos de mărturisit, decât că am fost botezată în credinţa ortodoxă, am fost dusă de părinţi de mică la biserică, îmi plăceau mai ales predicile. În postul Sfintei Marii, preotul din satul bunicilor mei citea în fiecare seară Paraclisul Maicii Domnului, după care făcea o oră de religie special pentru copii. Acolo am învăţat despre poveştile Vechiului Testament.

Mai târziu, am continuat să merg la biserică mai mult când eram la ţară. După ce a murit bunica, am mers din ce în ce mai rar. Am început să descopăr teoriile evoluţioniste, pe urmă nihilismul şi alte filosofii smintitoare. Eram deja mare şi îmi era ruşine de virginitatea mea. După ce am intrat la facultate, părinţii mei s-au mutat la ţară şi eu am rămas singură. Am căutat un prilej să-mi pierd virginitatea şi am reuşit şi m-am simţit foarte goală pe dinăuntru.

Pe urmă, am cunoscut un băiat pe care credeam că îl iubesc şi cu care am trăit o perioadă, dar lucrurile s-au terminat foarte repede şi fără un motiv anume. Pe urmă a venit ceea ce eu am numit iubirea cea mare – un tip care tocmai ieşise dintr-o relaţie şi căruia i se întorsese prietena. Am început o relaţie cu el. El pendula între noi două şi până la urmă am rămas însărcinată şi am făcut avort. S-a ocupat el de costuri. Din acel moment, eu nu am mai fost întreagă. Am început să cochetez cu gânduri de sinucidere. M-am dus să mă spovedesc şi părintele m-a oprit de la împărtăşanie şi am început să fiu furioasă pe Dumnezeu. Am hotărât că nu există. Am tot avut relaţii cu acel bărbat şi când ne despărţeam, îmi găseam alţii.

La un moment dat, am decis să fiu singură. Lucrurile au devenit din ce în ce mai rele la locul de muncă. Şi am hotărât să mă sinucid. Aveam totul pregătit şi mă gândeam că, dacă există Dumnezeu, îmi va da un semn. Eram la o piesă de teatru, după care urma să merg acasă, să-mi urmez planul. Pe când nici nu mă gândeam la o salvare – mă gândeam cu groază la ce urma să fac – m-a sunat o prietenă, care fusese dată afară din casă, să mă întrebe dacă nu poate locui la mine. Atunci mi-am dat seama că mi-o trimisese Dumnezeu.

La locul de muncă s-a rezolvat situaţia. După câteva săptămâni, am mers şi m-am spovedit. M‑am simţit foarte uşurată, liberă. Nu mi-am împlinit canonul decât doi ani mai târziu. În cei doi ani, am căzut din nou în desfrânare. Între timp, am început să merg la biserică destul de rar… mai mult când mergeam la ai mei, la ţară.

Mama s-a rugat neîncetat pentru mine. O prietenă de-a mea, care era fascinată de paranormal, îmi tot povestea întâmplări cu sfinţi. Am început să mergem împreună la biserică. După ce mi-am împlinit canonul, m-am simţit de parcă primeam o cinste foarte mare, care nu mi se cuvenea. Dar era atât de bine, pentru că simţeam că, în sfârşit, mă întorc acasă. Revenisem la ai mei şi cel mai important era că revenisem la Dumnezeu. Pe urmă am început să merg la biserică în fiecare duminică şi să mă spovedesc mai des. Acum mă simt acasă. Prietenul meu s-a întors la mine, dar nu a rezistat mult, pentru că nu crede că soluţia problemelor lui e Dumnezeu.

Ce este important e că de câte ori sunt supărată, Dumnezeu îmi arată că e cu mine şi mă iubeşte. Asta e cea mai importantă iubire. Nu pot exprima prin cuvinte bogăţia de sentimente pe care mi le aduce în fiecare zi, deşi nu merit, că nici măcar nu mă rog cum trebuie. Lângă Dumnezeu totul are sens şi e singurul loc unde putem fi cu adevărat liberi. Şi eu simt că sunt la reanimare…”

Motivul pentru care Valeria şi ceilalţi co-autori ai acestei cărţi şi-au deschis sufletele în faţa voastră este foarte simplu: L-au întâlnit pe Hristos şi s-au bucurat de această întâlnire care le-a schimbat vieţile. E rândul vostru să primiţi sau să respingeţi invitaţia lor de a merge pe acelaşi drum: spre Acasă…

Danion Vasile