Parintele Benedict Ghius: Cuvant despre sfintirea in mijlocul lumii

Şi pe harta duhovnicească a lumii se petrec lucruri noi. Deprinderi şi bunuri duhovniceşti, cunoscute şi folosite altădată numai de călugări, au început a fi cunoscute şi folosite de o lume mai largă. Bunurile spirituale agonisite cu migală, vieţi de-a rândul în incinta mânăstirilor, au trecut azi dincolo de ziduri şi au început să trăiască din ele şi oamenii din lume.

Privind lucrurile mai aproape, ai impresia că, aşa cum dezlegările la marile probleme de ştiinţă întâi în laborator sunt descoperite şi apoi încep să circule prin lume, tot aşa dezlegările la marile probleme spirituale ale umanităţii întregi în aceste mânăstiri, în aceste minunate câmpuri de experienţă spirituală, sunt descoperite, şi abia după aceea pornesc să circule, să ardă şi să rodească în lume.

Unul dintre aceste bunuri spirituale mânăstireşti, care astăzi a început să circule des prin lume, e bunul însingurării; căci mânăstirile, dacă sunt ceva, înainte de toate sunt cetăţi de însingurare.

Am ales să medităm în ceasul de acum ce este bunul acesta al însingurării; să medităm, cu alte cuvinte, ce au dat lumii mânăstirile, dându-i însingurarea?

Voi împărţi ce am să spun în trei momente:

I. Ce trebuie să înţelegem prin însingurare?

II. Cum au trăit sfinţii şi pustnicii creştini însingurarea aceasta? şi

III. Ce înfăţişări a luat şi ia însingurarea la oamenii din lume?

Aşadar, mai întâi, ce trebuie să înţelegem prin însingurare?

I.

Iată, în adevăr, oameni în toată firea, care fug de lume, se zidesc de vii, pe toată viaţa, petrec până la cincizeci de ani din existenţa lor suspendaţi de un stâlp, trăiesc în peşteri zeci de ani, laolaltă cu fiarele, ce li se supun ca mieii, se ferecă în lanţuri până la moarte, ba unii dintre ei se poartă ca şi cum şi-ar fi pierdut minţi­le; şi toate acestea pentru că i-a vrăjit însingurarea. Să fie oare însingurarea o simplă născocire, rodul unei fantezii de nebuni?

Cu cât reflectez mai mult, cu atât mi se pare mai limpede că însingurarea e oarecum în însăşi fiinţa stării noastre de oameni. Trecători ca şi lumea, cum ştim că suntem, şi călători spre ţara Învierii, e lucru de elementară înţelepciune să dăm vremelniciei întreaga ei valoare de vremelnicie – se va vedea mai încolo în ce sens – dar nimic mai mult; iar realităţilor cu adevărat veşnice, ce ne domină, tot preţul lor viu de veşnicie, şi nimic mai puţin. Trăirea plină, într-o existenţă puternică a acestei înţelepciuni, este, după cât pot înţelege, adevărata îndreptăţire a însingurării şi forma ei de început: aceea de fundamentală opţiune de nediscutat.

Există, aşadar, de la început, o desprindere bărbătească în lucrul însingurării, dar nu fără izbutirea unui echilibru în însăşi această desprindere.

E drept, se poate cineva însingura de silă, resemnat şi trist, consimţind la însingurare ca la un rău necesar. Dar te poţi însingura cu drag, de bună voie, îmbrăţişând însingurarea ca o dovadă de iubire ce răspunde la dăruirea Marii Iubiri ce te cheamă. Ar fi o naivitate negreşit să se înşele cineva asupra sângerărilor reale ce se cer la orice stadiu de însingurare, dar dragostea e sămânţa adevărată din care odrăsleşte floarea însingurării. Nu-i vorba aici de iubirea sentiment, ci de iubirea putere-dumnezeiească, mai tare ca moartea, singura în care sunt cu putinţă jertfele şi dăruirile cele mai întregi.

Nu putem tăgădui, fireşte, măreţia însingurărilor făcute în cinstea valorilor umane, ca: dragostea de oameni, jertfa de patrie, pentru ştiinţă etc.; dar, când aceste însingurări rămân închise faţă de suprema însingurare, toată măreţia lor ia figura primejdioasă a unei micşorări de sine şi ciuntiri de care e bine să ne putem şti liberă, pentru a nu ne cristaliza sterp sub nivelul adevăratelor împliniri.

Cine a gustat paginile lui Maurice Blondel, despre ravagiile suficienţei, poate nu va dispreţui acest semnificativ pasaj – scris de un mare sfânt şi mistic răsăritean, care spune cam acelaşi lucru: Dacă omul care-şi subţiază mintea, ca să pătrundă în tainele tuturor firilor, întru toată cunoştinţa, este bogat în pricepere şi înţelegere, întru toată cunoştinţa, dar are sufletul întinat de stricăciunea păcatului şi din toată strădania lui nu a agonisit îndemn către împlinirea cea mai de pe urmă a sufletului său ci, dimpotrivă, i se pare că acolo unde stă e limanul izbăvirii, se cuvine a şti că lumea nu are pe nimeni mai de plâns decât acesta. Fiindcă înseamnă că numai până la nădejdile mărunte ale lumii acesteia l-au dus pe el toate silinţele lui întru necontenita cercetare a celor ale lumii.

Totul trebuie dus până la capăt. Nimic nu poate trece, în adevăr, înaintea marii înflăcărări, înaintea Marii Iubiri atotţiitoare. E singura iubire cu care ne putem împăca total, şi fără micşorare de noi înşine. Şi asta pentru că, în fond, pentru Ea şi după chipul Ei, suntem făcuţi. E singurul dialog în care ne aflăm creşterea întreagă, neînşelătoarea împlinire.

În ce stă însingurarea pentru împlinirea aceasta, ne-o spune Marea Iubire însăşi: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa, şi pe femeia sa şi pe copiii săi, şi pe fraţii şi surorile sale, ba încă şi viaţa sa, nu poate să fie ucenicul meu (Luca 14, 2). Cu acest neîmblânzit comentariu: Cine va vrea să-şi mântuiască (cruţe) sufletul său, îl va pierde. Iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine, şi-l va mântui (Luca 9, 24).

Omeneşte vorbind, însingurarea, în aceste condiţii, pare ceva de neînchipuit, de neajuns. Şi totuşi. Istoria tuturor sfinţeniilor e numai “pierderi de suflet”, de toate mărimile şi toate felurile, în cinstea acestui “pentru Mine”, al Sfintei Iubiri. În ce priveşte chipurile ei, însingurarea nu e mai puţin stranie: a fi prezent în lume, fără a fi din lume (Ioan 17, 16), e desigur o paradoxală formă de însingurare. Dar iarăşi cine poate să spună noianul de nume înscrise în “Cartea vieţii”, pe calea aceasta?

Că însingurarea e un puternic al lumii, sub toate înfăţişările ei, este, aşadar, de netăgăduit. Într-o vreme când toată cultura şi îndeletnicirea oamenilor sunt întoarse spre aici, spre pământ, spre gătirea şi pregătirea lui mai bună, mai justă, mai omenească, chemarea la însingurare are, prin urmare, toţi sorţii să apară ca un strigăt de nebunie, sau, cel puţin, ca ceva foarte neactual.

La acest deznădăjduitor impas să se reducă oare toată problematica însingurării?

Există însă şi o altă faţă a lucrurilor, care merită să fie tot atât de bine cunoscută. Viaţa sihaştrilor şi a marilor însinguraţi nu stă în ura de oameni şi de lume. E aici un paradox, o cruce. Ar trebui să se cunoască, într-o egală măsură, şi iubirea, gingăşia sihaştrilor faţă de făpturile lui Dumnezeu din lume; ca să se vadă că ura lor reală faţă de lume e altceva decât josnica ură a sufletelor de rând.

Şi, fiindcă pildele sunt mai lămuritoare, iată una din nesfârşitul lor şirag:

A fost întrebat un ucenic: Ce este inima milostivă? Şi a răspuns avva: Adierea inimii omului pentru toată zidirea: pentru oameni şi păsări şi pentru jivine şi pentru draci şi pentru orice făptură, încât la amintirea şi la vederea lor curg ochilor lacrămi. Din multa şi puternica milostivire care le stăpâneşte inima şi din prea marea lui împreună-pătimire, i se face inima mică şi nu poate îndura, auzi sau vedea vreo vătămare sau cât de mică stânjenire făcându-se făpturilor. Şi pentru aceasta, atât pentru dobitoace cât şi pentru vrăjmaşii adevărului şi pentru cei ce-l vatămă, el aduce rugăciuni în lacrimi, în tot ceasul, ca să se păzească şi să se ierte lor (Sfântul Isaac Sirul). Iar avva Agaton zice: Aş fi voit să aflu pe un bubos şi să iau trupul lui şi să-i dau lui trupul meu (Pateric).

Dragostea adevărată, respect, milă gingaşă faţă de făptură, pe de o parte, refuzul lumii, ură neîmblânzită faţă de lume, pe de alta. E, după cât se vede, antinomia clară, crucea vie din care trăiesc marii însinguraţi. Şi, într-un fel, o adevărată enigmă, omeneşte de nedezlegat.

Dar, în însingurarea aceasta, nu suntem lăsaţi numai la puterile noastre, Şi iată de ce enigma ajunge un lucru foarte simplu: este, nici mai mult nici mai puţin, refuzul categoric de a iubi şi de a primi lumea, după felul ei de-a fi, lumesc şi păcătos, ci, dimpotrivă, întâlnirea cu lumea în lumina sfinţitoare, primirea lumii prin Dumnezeu, descoperirea ei în lumina lui Dumnezeu.

De ce acest refuz de a primi lumea, “după chipul lumii”? – se va zice. Fiindcă lumea a învăţat să se iubească pe sine numai întru cât e trecătoare, întâmplătoare, realitate a morţii şi a păcatului.

Sihaştrii nu puteau să nu urască această lume. Pentru cârdăşia aceasta a ei cu zadarnicul, cu diabolicul, cu păcatul, au urât-o cu pasiune. Au iubit însă zidirile lui Dumnezeu din lume, veşnicul din ea, cu tot atâta avânt; şi, sub paşii şi ploaia rugăciunii lor, firea îşi agonisea mult suspinata izbăvire. Dar mai e ceva. Nici ura lor faţă de păcătoşenia lumii şi nici dragostea lor de făptură n-ar fi căpătat atâta avânt şi putere, dacă n-ar fi avut înaintea ochilor dumnezeiasca pildă a Domnului. Dumnezeu în pustiu şi însingurare îşi dezvăluie toată puterea ei de subjugare.

Ceva asemănător trebuie spus şi în cazul de faţă: pentru pricinile arătate, nu ne putem înţelege deloc cu lumea decât prin Dumnezeu. Trebuie să pierdem lumea ca s-o primim altfel: ca s-o primim pe calea însingurării, prin Dumnezeu, ca dor al dragostei dumnezeieşti.

II.

Şi acum, după ce am văzut şi latura de ură şi latura de dragoste cuprinse în lucrul însingurării, ca şi condiţia ei de căpetenie, lipirea sufletului de Dumnezeu, am vrea să ştim, desigur, în ce fel au trăit sfinţii însingurarea aceasta. Practic şi omeneşte, drumul însingurării l-au deschis sfinţii, oameni ca şi noi. Şi ei ne pot servi drept pildă. Pentru că, dacă chipurile însingurării pot fi multe, intensitatea ei, înălţimea ei nu poate fi decât una: aceea a sfinţilor.

E drept că icoana vie a însingurării e pilda vieţii Domnului. A lăsat o puternică întipărire în inimile noastre.

Ca om, Mântuitorul de toate S-a golit, de bunăvoie, până la ultima limită. Aşijderea, nici o robire, nimic din cele ce sunt numai ale pământului, nimic din cele ce nu sunt voia Tatălui nu L-au putut înlănţui. El e numai adevărata slugă a slugilor şi aceasta înţelege El să rămână: independent de toate, perfect, liber, generos, liniştit şi puternic.

Vorbind după modelul omenesc, ai zice că fiecare smerire, fiecare despuiere de bună voie a Domnului, în loc să însemneze o pogorâre spre nimicnicie, o sărăcire, e dimpotrivă ca o ridicare de nivel a sufletului spre mai multă libertate, o îmbogăţire. Dar e înfricoşătoare taina vieţii Domnului şi sub toate laturile ne depăşeşte.

Numai când au venit sfinţii, oameni ca noi, însingurarea a ajuns mai a noastră. Sunt pline cărţile sihaştrilor de suspine, de lacrimi, de privegheri, de nopţile întregi în rugăciuni, de meditaţii şi neînchipuite înfrânări, toate numai ca să se poată rupe din lumea păcatului din jurul lor şi de lumea din ei, să-şi ia zbor liber heruvimul lăuntric şi să guste, în blânda însingurare a liniştii, bucuriile de negrăit ale unirii sfinte. Dar ce n-au îndurat sihaştrii ca să răspundă Marii Iubiri odată ce şi-au dat seama că acest răspuns coincide cu însăşi suprema lor împlinire ca oameni?

Desprinderii, cuprinsă în lucrul însingurării, sihaştrii îi zic depărtare şi ură de lume, iar echilibrului în desprindere – izbutirea însingurării – îi spun dragoste şi linişte în Dumnezeu. Că marea majoritate dintre ei au izbutit e lucru sigur; câteva destăinuiri ar putea să dea o ideea despre felul cum s-au însingurat ei: Ce este lumea? a întrebat un ucenic; şi a răspuns Părintele: O desfrânată este lumea; care cu pofta frumuseţii ei trage pe toţi care şi-au întors privirea la dragostea ei. Numai când cineva se va nevoi, mai înainte de moarte, a ieşi din întunericul acestei lumi, află toată amărăciunea ascunsă în dulceaţa ei. Drept aceea, atâta vreme cât va fi ascuns în lume, omul nu poate vedea cursele ei. Dar lumea nu numai pe urmaşii ei, pe fiii ei, îi ţine legaţi de ea, ci chiar şi pe cei dornici de sărăcie, pe sihaştri, şi pe cei ce au rupt legăturile ei şi s-au ridicat deodată deasupra ei.

Negreşit, din toate cursele acestea ale lumii din jur, sihaştrii s-au desprins prin depărtarea în pustie, sărăcie, castitate, post şi înfrânare. A mai rămas însă ceva: lumea pe care o purtau în ei; adică cugetarea la lume, slava deşartă, mândria, lenea, osândirea, dispreţuirea şi celelalte care trăiesc în inimă şi după fuga din lume.

Lucrarea aceasta pentru desprinderea de lumea din ei, de lumea din inima lor şi deplina liberare lăuntrică, e o adevărată scară cu o larg-cuprinzătoare înlănţuire de trepte, scară de la pământ la cer.

Cel ce s-a afierosit pe sineşi lui Dumnezeu se cade a petrece întru odihna minţii. Dar fără de sărăcie, sufletul nu se poate slobozi din tulburarea gândurilor, iar fără de liniştirea simţirilor nu va încerca pacea minţii. Aşijderea, fără răbdarea în ispite nu va câştiga cineva înţelepciunea Duhului; şi subţirimea cugetării nu o va ajunge, fără citire cu durere. Fără de potolirea gândului, mintea nu poate porni către ascunse taine; şi fără de nădejdea cea din credinţă, sufletul nu poate porni, cu îndrăzneală, împotriva ispitelor. Şi iarăşi, fără de luminoasa cunoaştere a ceea ce este acoperământul lui Dumnezeu, inima nu poate năzui spre Dânsul, şi fără înfruptarea cu bună ştiinţă din patimile Hristosului, sufletul nu va avea împărtăşirea cu Dânsul.

Mult se vor mira cei obişnuiţi a crede că rutină îndobitocită este viaţa pustnicilor, citind această podoabă de fină psihologie întru cercetarea cugetului la toate încheieturile lui:

Pune semn şi întru tine mereu ia seamă să vezi care patimi au slăbit şi care s-au întărit; care din ele au pierit şi s-au depărtat cu totul şi care au început a tăcea, nu din cauza depărtării de prilejurile ispitei, ci din sănătatea sufletului tău; aşijderea, care din ele ai deprins a birui cu mintea, şi nu din lipsa prilejurilor, şi ia aminte de nu vezi cumva la lăuntrul putrejunii ranei tale, că a prins a creşte ca o carne nouă pacea sufletului. Din aceasta îţi este cu putinţă să cunoşti măsura sufletului tău.

Dar acestei scări a însingurării, pe care a privit-o Iacob în vis, cine să-i spună toată felurimea liberului ei suiş, şi cum să-i hotărâm la amănunt toată necuprinderea desfăşurării?

În schimb, îi ştim bine cele două praguri.

Întâiul prag, pragul care pătrunde în cer, se numeşte iubire, fiindcă Dumnezeu este Iubirea însăşi, iar toată duhovniceasca dragoste şi străduinţa, de-a dreptul scoborând din ea, se sprijină pe pământ, de pragul milosteniei. Orice faptă de milostenie este, aşadar, în sine, o împărtăşire aievea din Iubirea-Dumnezeu şi o unire în sfânta dragoste:

Lucrarea cea cuprinzătoare a milei duce înlăuntru, prin suflet, la împărtăşirea dumnezeirii. Altă cale nu este spre dragostea cea duhovnicească – care pre chipul cel nevăzut îl sădeşte în suflet – dacă nu începe cineva prin a fi milostiv. Iară mişcarea aceasta, prin însingurare, suind de la pământ la cer şi scoborând înapoi, împreună cu îngerii, este rugăciunea.

Nici o asceză nu poate rodi fără rugăciune, precum nici o rugăciune fără truda trupului şi căinţa inimii. Toată rugăciunea în care nu se osteneşte trupul şi nu se necăjeşte inima, drept lepădare se socoteşte.

La capăt, însingurarea şi nepătimirea ei sfârşesc în extaz, în răpiri, în vedenia Domnului:

Şi puterea aceasta a dulceţii lui Dumnezeu şi înfocarea dragostei Lui care arde în inimă şi mistuie toate patimile sufletului şi trupului, o simte cineva când în toate firile zidirii şi în tot lucrul ce se întâmplă lui cugetă cu înţelegere şi face socotire duhovniceşte.

Atunci, printr-o multă bună ştiinţă şi dumnezeiască purtare de grijă, începe omul a se porni spre dumnezeiasca dorire şi deodată se îmbată cu dânsa ca şi cu un vin. Şi cu cât se nevoieşte a vieţui bine, şi a se păzi şi a lucra întru citire şi întru rugăciuni, cu atât se împuterniceşte şi adeverită se face în el purtarea aceasta.

Cu adevărat, cu adevărat, o fraţilor, unuia ca acesta i se întâmplă uneori de nu-şi mai aduce aminte că poartă trup şi nu mai cunoaşte că se află în lumea aceasta.

O dată ajuns la această treaptă, iată că pustnicului i se întâmplă un lucru neaşteptat. În adevăr, cine a ajuns la o dragoste de Dumnezeu însingurată, de felul acesta, recâştigă, în dragoste sfântă – prin Dumnezeu şi de la Dumnezeu – , şi pe oameni şi întreaga făptură. Şi lucrul acesta este foarte important:

Nu pot câştiga dragostea oamenilor cei ce iubesc lumea aceasta. Când cineva ar câştiga dragostea, atunci acela, o dată cu dragostea, cu Însuşi Dumnezeu se îmbracă.

Dar semnul celor ce au ajuns la desăvârşire acesta este: dacă ar fi daţi, în fiecare zi, de nenumărate ori spre ardere, pentru dragostea oamenilor, a-i iubi pe oameni nu se satură.

Dar nu numai atât. În liniştea însingurării în Dumnezeu, ni se dezvăluie totodată şi frumuseţea, icoana dumnezeiască din făpturi:

Când te-ar umbri şi pe tine puterea liniştii, întâi te întâlneşti cu bucuria care fără de pricină îţi stăpâneşte, când şi când, sufletul, şi-atunci ţi se deschid ochii şi descoperi tăria zidirii lui Dumnezeu şi frumuseţea făpturilor, dar aceasta, după măsura curăţiei tale. Iar dacă mintea ţi-ar fi întruna ţintită întru vederea minunii acesteia, atunci şi ziua şi noaptea întruna ai fi întru uimirile cele slăvite ale lui Dumnezeu.

În rezumat, predania pustnicească a însingurării e clară:

Dacă la Dumnezeu nu ajungi decât prin dezlipirea totală de tot ce nu-i Dumnezeu, în faţa Lui nu te găseşti însă niciodată singur şi micşorat. În adevăr, după ce ai renunţat pentru El la toate câte sunt, descoperi în El şi prin El toate fiinţele şi lucrurile, care numai prin El sunt ceea ce sunt. Iluzia dezlipirii de toate fără nici o compensaţie se schimbă atunci în bucuria posedării tuturor fără nici o lipsă, după modelul lui Dumnezeu Însuşi. (Maurice Blondel)

La stadiul acesta, omul e cu adevărat, aşa cum zice Evagrie Ponticul (Cuvânt despre rugăciune): dezlipit de toate, dar şi unit cu toate.

Ar spune unii, poate, că însingurata dragoste a sihaştrilor pentru făpturi e – cu tot focul ei de netăgăduit – îndreptată mai mult spre latura spirituală, contemplativă, a creaţiei. Că aceasta e lumea şi specialitatea lor. Dar nu este aşa. În felul lor, Părinţii n-au fost numai contemplativi, ci erau şi oameni de acţiune. Aşa încât, prin însingurare, ei ne-au dăruit, iubind, mai mult; în realitate, ei ne-au dăruit o cheie a unor bogăţii nebănuite, o atitudine fundamentală, un principiu al multor aplicaţii viitoare, pe care încă nu le întrezărim.

Spus pe scurt, în însingurare, ei ne-au dăruit însuşi secretul dezlegării uneia din cele mai fundamentale probleme universal-creştineşti, şi anume secretul problemei: cum să fii prezent în lumea aceasta, cu acţiunea ta, fără să fii din lume.

Cu simţul lor adânc şi lucid, marii însinguraţi au văzut clar, în adevăr, că un singur lucru au de făcut: o angajare totală şi definitivă în ordinea lui Dumnezeu. Şi au făcut lucrul acesta cu toată voinţa lor de uriaşi nebănuiţi.

Nimeni nu i-a făcut să şovăiască, nici o lepădare nu i-a costat prea mult, nici o sfâşiere proprie nu i-a înduioşat; era în joc împlinirea închipuirii lui Dumnezeu din însăşi inima lor şi pentru aceasta nici o strădanie nu a fost prea grea, nici o jertfă prea mare.

S-au rupt cu totul din falsa ordine, demonic, păcătos şi părelnic unitară, de fapt spartă din marea Unitate, s-au rupt din ordinea anti-dumnezeiască a lumii şi s-au integrat vânjos, necurmat şi exclusiv în adevărata şi unica rânduială a Viului Dumnezeu. Ruptura lor de lume a descoperit oamenilor un echilibru sufletesc nou: liniştea, în despuierea cu totul de lume şi în dragostea aprinsă de Dumnezeu, de la Care şi prin Care au primit înapoi şi făptura în dragoste şi în slujire. În ei frumuseţea lui Dumnezeu a biruit frumuseţea lumii, înfrăţind şi întregind totul. Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare (Daniel Turcea).

III.

Dar ce înfăţişări ia însingurarea la oamenii din lume, în lumea mirenilor?

Însingurarea nu este bună pentru toată lumea, numai în chip teoretic. Există o predanie a însingurării chiar în lumea mirenilor. De la primele generaţii creştine, nedespărţite în mireni şi monahi, şi care în însingurarea lor de păgânitate aveau conştiinţa că ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în mijlocul lumii (Epistola către Diognet), şi până la creştinii însinguraţi de azi, pierduţi în necredinţa de acum şi pe care, uneori, trebuie să fii duhovnic ca să-i descoperi, această predanie a însingurării stăruie vie.

Există în predania răsăriteană un amănunt de antropologie, un fel anumit de a vedea pe om, care ne pare a fi uşurat mult lucrul însingurării. În tot omul, pentru marii însinguraţi ai răsăritului, e întrupat un înger, un heruvim în devenire.

E probabil că, sub lumina cuvântului că după Înviere veţi fi ca îngerii lui Dumnezeu, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, icoana de Logos din nou – în trăirea răsăriteană a sfinţilor – a luat figura mai dinamică a unui înger în devenire întrupat în fiecare om.

Oricum ar fi, lucrul a rămas şi rămâne caracteristic predaniei răsăritene. Îl regăsim covârşitor ilustrat în acest lucrător poem al însingurării care este Imnul Heruvimilor din obşteasca noastră Sfântă Liturghie:

Noi, care închipuim cu taină pe Heruvimi şi făcătoarei de viaţă Treimi cântare întreit sfântă aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca să primim pe Împăratul tuturor înconjurat de cetele îngereşti.

Aleluia.

Nu ne înşelăm asupra neînchipuitelor greutăţi. A vorbi de însingurare unor făpturi ale lui Dumnezeu care nu sunt decât nişte bieţi oameni, vânaţi de toate ispitele, de toţi idolii, de toate vrăjile şi miturile lumii, trăind cu aceleaşi doborâtoare slăbiciuni şi mizerii în plin vârtejul unei vieţi întoarse toată spre pământ, agitate de toate duhurile şi sfâşiate de nebănuite încurcături, patimi şi avânturi de tot felul, vecuind – cu un cuvânt – într-o lume în care totul pare sistematic organizat ca să-i gonească pe oameni afară din ei înşişi şi împotriva lor – a vorbi de însingurare în aceste condiţii pare, la prima vedere, că vrei să faci război cu imposibilitatea.

Înţelegem că nu este lucru uşor, pentru oamenii din lume, să se reculeagă, să se însingureze pentru a se reîmprospăta din fântânile cele adânci ale Existenţei, a se regăsi în Dumnezeu şi a se reintegra în ordinea Lui. Dar unde altfel va găsi omul curajul să se vadă aşa cum este? Ceea ce, teoretic, pare aproape de neînchipuit, faptele ne arată că, printr-o surprinzătoare iconomie, este realizabil. Sunt luminişuri cu putinţă şi în cele mai haotice complicaţii.

Cu o trezie lăuntrică mereu gata, cu simţul grav al existenţei, cu înfocate strigări de rugăciuni, cu voinţa nezdruncinată de a rămâne credincios Marii Iubiri, cu smulgeri din foc şi cu zvâcniri de duh care dau bucurie îngerilor şi cinstesc omenirea, mirenii au izbutit şi izbutesc zilnic în felul lor cu Darul Duhului – acolo, la postul de încredere din lume, unde i-a rânduit pronia, să rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent în lume, fără a fi din lume – să libereze heruvimul din ei şi, însinguraţi cu duhul, să trăiască în dragoste cu Dumnezeu. Au izbutit şi izbutesc însingurarea nu numai oamenii simpli, ci fruntaşi, oameni de carte şi chiar conducători de popoare.

Sunt mii şi mii formele pe care le poate lua efortul însingurării la oamenii din lume. Unii au ajuns-o, imitând, cu duhul şi cât este cu putinţă unui mirean, modelul sihaştrilor. Mă gândesc, îndeosebi, la acel strălucit voievod muntean care a fost Neagoe Basarab, despre care se spune că – sub grijile domniei – trăia rugăciunea isihastă, rugăciunea minţii. De altfel, după pravile, aceasta este calea împărătească a trăirii ortodoxe. Alţii îşi călesc duhul însingurării evadând, la vreme potrivită, în locuri de meditare, rugăciune şi sihăstrie. Unii au dobândit-o fulgerător. Alţii au agonisit-o mult mai anevoie.

Greutatea cea mare e, înainte de toate, întoarcerea către tine însuţi, regăsirea, întâlnirea – desigur printr-un necurmat lanţ de convertiri intime, de război şi ceartă cu tine – a lăuntrului tău cel adevărat, personal original, a lăuntrului tău cel din fire, aplecat spre Sfânta Rânduială, cel de sub copleşitorul înveliş de împrumuturi, influenţe, psihoze şi exasperări de tot felul, sub care ne mascăm.

Această regăsire e semnalul încordării şi cuceririi tale cu tot adâncul fiinţei tale pentru Ordine; şi sforţarea aceasta de cinstită şi sinceră înrădăcinare în ordinea dumnezeiască se continuă şi rămâne aprinsă în adâncul vieţii tale sufleteşti, ca o rezervă permanentă într-o zonă de ascunsă dar vie putere de a te despărţi de toate fără şovăire – ori de câte ori se cere – pentru adevărul Domnului şi voia Lui.

Negreşit, pentru că orice însingurare e un fapt absolut original, cel mai personal şi cel mai al nostru, dintre toate faptele pe care le facem, s-ar putea spune că formele însingurării sunt tot atâtea câţi oameni sunt. Dar oricare ar fi aceste forme ale ei, două elemente domină şi aici, ca pretutindenea în însingurare: o sforţare de cât mai adevărată desprindere, liberare, de lumea din jur şi din noi, şi iarăşi o sforţare de a spori în liniştea cea împărătească, în împăcarea cu noi şi cu Dumnezeu, în echilibrul viu izbutit prin această desprindere.

Şi totuşi, problema însingurării cuprinde extensiuni de o mare actualitate. E un fapt banal că toată iubirea oamenilor este întoarsă azi numai spre rosturi pământeşti. Am arătat însă că această preocupare, până la un punct, poate fi transfigurată şi ea, poate avea un înţeles, nu numai potrivnic, dar şi pe linia însăşi a drumului nostru cel duhovnicesc.

În adevăr, iată ce spune în privinţa aceasta şi un luminat cugetător creştin, care scria:

Cred cu tărie că Evanghelia este abia la începutul ei, că noi nu o cunoaştem încă, şi cu atât mai mult că ea nu şi-a dat toate roadele. V-o repet, niciodată şansele creştinismului civilizator n-au fost mai prielnice ca astăzi.

Surâd când aud pe unul sau pe altul socotind moartea singura instituţie care poartă în sânul ei veşnicia şi al cărei program de viitor este cu siguranţă mult mai larg şi mai întemeiat decât chiar trecutul ei de două ori milenar. Vă spun, trăim încă începuturile; adevărata istorie abia de-acum începe.

Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, să fie până într-atâta de cu neputinţă a întrezări o zi când oamenii îşi vor refăuri cultura şi civilizaţia lor ca pe o slujire cu adevărat dumnezeiască, slujind prin aceasta desăvârşit înseşi marile nevoi umane, de la cele mai umile până la cele mai înalte, de la cele mai pure, până la cele mai angajate în materie, de la altar până la afaceri, la birou, în laborator, pe şantier şi în uzine, cu suflete îndumnezeite, de fii şi împreună-lucrători cu Dumnezeu, cu suflete de însinguraţi?

Lucrul poate părea o îndrăzneaţă himeră. O înţelegere mai adâncă descoperă şi o altă faţă a realităţilor, aşa cum o vedea de pildă Sfântul Grigorie de Nyssa. Lucrarea de construire, organizare, cercetare, de cultură, perfecţionarea lumii, săvârşită de oameni, prin toate soiurile de muncă, nu capătă în această viziune – cu toată vremelnicia lumii – un înţeles şi o valoare de proporţii cu adevărat covârşitoare, cosmice?

E, nici mai mult, nici mai puţin, integrarea omului în planul de conlucrare cu tainicul Dumnezeu, pentru desăvârşirea zidirii, pentru restaurarea icoanei Logosului, după care este urzită lumea, şi ca atare lucrarea aceasta e partea întregitoare din suprema noastră împlinire ca oameni.

Dar pentru a ajunge până aici trebuie să ştim la perfecţie arta de a ne elibera de lumea păcatului, ca s-o primim din nou mai frumoasă, mai pasionată prin şi de la Dumnezeu. Şi aici e tragica actualitate a însingurării.

Nebănuit şi ciudat, în adevăr, e destinul însingurării: dacă pilda Mântuitorului pe Carantania şi desele Lui însingurări o pun în lumină, totuşi pustnicii sunt aceia care-i statornicesc la amănunt lucrarea şi o încetăţenesc de-a binelea printre oameni; şi iată astăzi aşteptăm peste tot roadele evanghelice ale însingurării.

Pe toate fronturile vieţii ne trebuie astăzi oameni cu rezerve de însingurare. Vreau să spun: oameni cu rezerve de înţelegere, de dragoste, de rugăciune, de curăţire de păcat şi de patimi, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu şi devotaţi, luminaţi şi întăriţi cu puteri de slujire, în Duhul lui Dumnezeu, în numele Lui şi după principiile Lui; oameni, într-un cuvânt, care nu numai la şcoala lumii, ci şi la şcoala lui Dumnezeu au învăţat să îndrăgească şi să slujească valorile vieţii.

Meşteşugul înstrăinării, iată în adevăr vinul care veseleşte de-a pururi inima omului. Şi fericit este cel ce bea din acest vin.

Din el au băut desfrânaţii şi s-au ruşinat şi păcătoşii au băut şi au uitat căile poticnirilor; au băut beţivii şi au început să postească; au băut bogaţii şi au îndrăgit sărăcia; au băut săracii şi s-au îmbogăţit în nădejde; au băut cei bolnavi şi s-au făcut sănătoşi; au băut cei muncitori şi simpli şi s-au făcut înţelepţi.

Fără îndoială, lucrul pare astăzi aproape cu neputinţă. Dar viitorul e – cu siguranţă – al acestei înţelegeri. Vremurile mari ce străbatem gem de toate făgăduinţele şi Pronia le are pe ale Sale, uimitoare şi neaşteptate: încă de pe acum sunt semne că duhul ne apropie de pragul Sfintei Însingurări, care ne va face generoşi şi darnici de noi înşine şi ne va scăpa de greutatea de a ne purta sterpi în spinare numai pe noi înşine, integrându-ne în plinătate.

Pentru bucuria acestor gânduri, fie-mi îngăduit să mărturisesc simţământul de adâncă emoţie pe care l-am încercat, descoperind că Biserica noastră a făcut de mult o strânsă apropiere între Naşterea Domnului şi gândul însingurării. În adevăr, preamărind taina Întrupării, Acatistul Bunei-Vestiri, la condacul al optulea, cântă:

„Văzând naştere străină, să ne înstrăinăm din lume, mutându-ne mintea la cer; că pentru aceasta Dumnezeu cel Preaînalt pe pământ S-a arătat om plecat, vrând să tragă la înălţime pe cei ce strigă Lui: Aliluia.”

E atât de bogat în atâtea învăţăminte adânci praznicul Naşterii Domnului! Dar cine ar fi bănuit că este şi praznicul însingurării? Fără să vrei îţi vin în minte cuvintele evanghelistului: „Întru ale Sale a venit, dar ai săi nu L-au primit; în lume era şi lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut” (Ioan 1, 10-11).

Şi cu toate acestea, însingurarea Domnului n-a fost nici evadare, nici dezertare din lume. Dimpotrivă, ea a început prin Întrupare, prin luare adică de bunăvoie pe umerii Săi a poverii tuturor problemelor vieţii şi fiinţei omeneşti şi a sfârşit, în restaurare, în transfigurarea lor, în Înviere. E un fapt: nimeni n-a iubit mai adevărat lumea şi nimeni n-a făcut mai mult bine oamenilor decât Însinguratul Acesta, Care este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, făcut om.

Să învăţăm la şcoala Lui datoriile însingurării.

Am aflat în scrisul unui om de rugăciune această apostrofă a evlaviei luminate:

„M-am săturat, Doamne, vorbindu-Ţi întruna de mine, ca şi cum numai eu aş fi vrednic de luat în seamă, ca şi când eu aş fi, şi nu Tu, Alfa şi Omega.

Grăieşte-mi, Doamne, de Tine, căci asta-mi dă odihnă. Arată-mi ce simţi Tu, ce plănuieşti Tu, ce aştepţi Tu de la noi!”