Danion Vasile: Aiudul si pomenirea noilor mucenici…

Nu cu mult timp în urmă, Preafericitul Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a ţinut în Austria o predică în care a făcut referiri şi la martirii ultimei prigoane, prigoana comunistă:

„Mărturisitori şi martiri ai credinţei s-au «născut» şi în vremurile noastre, iar lumina mărturiei lor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi. Mulţimea mărturisitorilor şi martirilor credinţei din fostele ţări cu regim comunist din Europa centrală şi orientală ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare este puterea jertfei şi cât de necesară este lucrarea de vindecare şi înnoire a umanităţii, rănită de ură şi violenţă, de discriminare şi dominaţie, de intoleranţă şi indiferenţă, de multe forme ale morţii fizice şi spirituale. În timpul persecuţiei comuniste din Europa răsăriteană, o mulţime de episcopi, preoţi, monahi şi laici au murit în închisori sau au suferit pentru credinţa lor. Aceşti martiri şi mărturisitori ai credinţei şi luptei pentru libertate sunt pomeniţi azi în rugăciunile Bisericii noastre în mod permanent la Sfânta Liturghie. Pilda vieţii lor şi rugăciunile lor sunt izvor de inspiraţie şi înnoire pentru viaţa Bisericilor noastre azi. Ei ne cheamă azi să nu despărţim darul libertăţii de darul credinţei şi al sfinţeniei vieţii” (din „Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel la sfinţirea noii biserici ortodoxe româneşti din Salzburg”, Austria – 13 iunie 2009, http://www.patriarhia.ro/ro/p mărturisitori atriarhul/salzburg13iunie09.html).

Din păcate însă, aceşti noi nu primesc – cel puţin nu deocamdată – recunoaşterea sfinţeniei la care au ajuns prin mucenicia lor.

Preasfinţitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanţilor, explică de ce această recunoaştere întârzie: „Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinţi. Nu Noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinţi. Ci pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Dumnezeu – pentru că le recunoaşte sfinţenia lor şi poporul – pentru că păstrează în memoria sa faptele lor [...] Am mai rămaşi datori, noi oamenii Bisericii, să recunoaştem ca sfinţi şi pe cei ce au murit în temniţele comunismului, care au fost prigoniţi, închişi, bătuţi, ţinuţi în frig şi foame, pentru că erau preoţi sau credincioşi care n-au înţeles să se lepede de credinţă şi să adopte ideologia comunistă atee. Am rămas datori şi va mai dura până când îi vom trece şi pe aceştia în rândul sfinţilor. De ce? Pentru că le trăiesc călăii. Trăiesc cei care i-au maltratat, i-au pârât, i-au închis sau i-au bătut în temniţe, şi Biserica nu poate să zidească sfinţenie pe cadavrul acestor rău-voitori sau rău-făcători. Canonizându-i pe martiri, ar trebui să-i arate cu degetul pe călăii lor, dintre care unii trăiesc încă. Biserica însă nu înţelege să arate vreodată cu degetul pe cel care a greşit, ci să-l povăţuiască la pocăinţă şi să-l aştepte la mărturisire şi la îndreptare. Dar va veni şi vremea sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au fost închişi şi bătuţi pentru credinţa lor creştinească în închisorile comuniste”. Afirmaţia Preasfinţitului Sebastian şochează prin sinceritate: avem datoria de a ne cinsti mucenicii, dar trebuie să aşteptăm până ce vor muri călăii lor… O astfel de idee este însă străină cugetului Bisericii. În primele secole de după întemeierea Bisericii, mucenicii erau cinstiţi ca sfinţi imediat după moartea lor. Nu rareori însă, cinstirea acestor sfinţi avea ca şi consecinţă întemniţarea, chinurile şi moartea. Cinstirea mucenicilor a fost asociată cu râvna pentru mărturisirea jertfelnică a lui Hristos. Nu era o practică politically corect, ci dimpotrivă. Dacă ar fi aşteptat creştinii să moară împăraţii prigonitori, încet-încet cultul mucenicilor ar fi intrat în uitare…

Cel mai bun exemplu că aşteptarea propusă de PS Sebastian – ca şi de alţi ierarhi ai Bisericii – nu este specifică Ortodoxiei ne este oferit de Sinodul Bisericii Ruse, care a canonizat sute de noi mucenici – episcopi, preoţi, diaconi, călugări şi mireni. Unii dintre călăii acestora trăiesc, ba chiar în funcţii sus-puse – civile sau bisericeşti. Dar acest fapt nu a împiedicat canonizarea acestora. Pentru astfel de călăi contemporani, această canonizare a fost un prilej de pocăinţă, un examen al conştiinţei, o şansă pe care nu au ratat-o. Pentru a se pocăi cu sinceritate pentru fărădelegile lor, a trebuit ca aceşti prigonitori să înţeleagă că au prigonit sfinţi. Şi că, luptându-se cu sfinţii, s-au luptat cu Însuşi Dumnezeu…

Pentru a ajuta un criminal să se pocăiască de crima lui nu trebuie să îl convingi că nu a ucis, că de fapt mortul ar fi murit oricum sau că respectiva crimă nu e un păcat grozav… Tot aşa, cei care i-au prigonit pe noii mucenici trebuie să îşi înţeleagă greşelile şi să se pocăiască pentru ele…

Ar fi bine ca ierarhii Bisericii Ortodoxe Române să ia exemplu de la ierarhii ruşi, şi să pornească procesul de canonizare a noilor mucenici. Când va avea loc această canonizare, nu ştim.

Ceea ce ştim însă este că, la Aiud, unde este altarul pătimirii Ortodoxiei româneşti, părintele Justin Pârvu şi alţi foşti deţinuţi politici au avut iniţiativa construirii unei mănăstiri. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel arăta că atunci „când se sfinţeşte o biserică nouă în tradiţia ortodoxă se înconjoară biserica purtând părticele din relicve de martiri, care apoi, la sfinţirea altarului, se fixează în interiorul sfintei mese, pe care se săvârşeşte apoi Sfânta Jertfă euharistică a lui Hristos. Această practică nu numai că aminteşte de faptul că multe din primele biserici creştine au fost construite pe mormintele martirilor, ci are şi o semnificaţie teologică. Semnificaţia teologică şi spirituală a prezenţei relicvelor de martiri în piciorul (interiorul) sfintei mese din sfântul altar provine din legătura ce există între moartea martirilor şi taina iubirii lui Hristos mai tare decât moartea” (http://www.patriarhia.ro/ro/patriarhul/salzburg13iunie09.html).

Tocmai de aceea este potrivit ca, pe moaştele noilor mucenici de la Aiud, este potrivită ridicarea unei mănăstiri. Anumiţi intelectuali, care au sprijinul ierarhului locului – Ps Andrei Andreicuţ, îşi doresc ca la Aiud să fie un centru de cercetare martirologică, lângă care să se construiască şi o mănăstire. Unde apare problema?

O dovadă clară că avem de-a face cu o problemă a fost că părintele Justin Pârvu şi foştii deţinuţi politici nu au fost chemaţi la sfinţirea locului de la Aiud. Faptul acesta a arătat că avem de-a face cu confiscarea cazului Aiud, cu încercarea de a transforma Aiudul în altceva decât este.

Pe de altă parte, cele două proiecte – unul susţinut de părintele Justin, celălalt susţinut de PS Andrei, de Dan Puric şi de alţi intelectuali, se diferenţiază foarte puternic. Unul e în lucrat în duh ortodox, celălalt nu. Imaginile celor două proiecte au fost puse de mai multă vreme pe net – şi astfel cei interesaţi au văzut care este raportul dintre ele.

Pe mine proiectul susţinut de PS Andrei m-a dus cu gândul la centrul martirologic din Insula Tiberină din Roma – de la Biserica San Bartolomeo. Acolo unde – în octombrie 2002 – Preafericitul Părinte Teoctist a donat paramanul părintelui Sofian Boghiu, unul dintre părinţii care au pătimit în închisorile comuniste.

Paramanul părintelui Sofian trebuia aşezat la loc de cinste în biserica Mănăstirii Antim, nu trebuia exilat într-un spaţiu neortodox (tot aşa cum sfintele moaşte ale mărturisitorilor de la Aiud nu trebuie puse într-un muzeu, ci trebuie puse spre închinare…) În San Bartolomeo patriarhul Teoctist s-a rugat, de altfel, la o slujbă de pomenire interconfesională, pentru toţi martirii secolului XX. S-a rugat împreună cu Cardinalul Ruini şi cu alţi clerici catolici (textul slujbei se poate citi pe: /www.santegidio.org/it/eventi/20021012/preghiera01.htm). Dar prin această această rugăciune a fost călcată în picioare predania Sfinţilor Părinţi. Printr-o aparentă cinstire a sfinţilor închisorilor s-a ajuns la propagarea ereziei ecumeniste.

Mă doare mult faptul că problema mănăstirii de la Aiud a generat atâta dezbinare, că spiritele şi orgoliile s-au încins şi nimeni nu vrea să îl mai asculte pe părintele Justin. Părintelui i-a fost invocat numele de foarte multe ori, în conferinţe sau articole pompoase – dar acum, când părintele cere să fie sprijinit, nimeni nu mai vrea să îi stea aproape.

Eu nu consider că e vorba de o luptă între Petru Vodă şi PS Andrei, sau între Petru Vodă şi Dan Puric sau Claudiu Târziu. Nici PS Andrei, nici Dan Puric şi nici Claudiu Târziu nu se pot compara cu părintele Justin – şi nici nu cred că le trece prin minte o astfel de comparaţie. Lupta este la alt nivel: se va face la Aiud o mănăstire, în care noii mucenici vor fi cinstiţi cu evlavie, sau se va face un centru martirologic pentru care mănăstirea va fi o anexă…

Dacă totuşi se va încerca să se treacă peste cuvântul părintelui Justin Pârvu, cred că Dumnezeu va sta împotrivă. Aşa cum a stat împotrivă şi când împăratul Iulian Apostatul a încercat să reconstruiască templul lui Solomon. Cuviosul părinte Serafim Rose scrie: „Cunoaşterea acestui aspect este un foarte bun exemplu al modului cum ne poate lumina lectura istoriei Bisericii. În secolul IV avem mai multe izvoare care o menţionează: Sfântul Chiril, precum şi alţi istorici ai timpului. Iulian Apostatul, ca unul care şi-a făcut o pasiune din a răsturna Creştinismul, a hotărât ca, deoarece Hristos a profeţit că nu va rămâne piatră pe piatră din Templu, dacă el ar reconstrui Templul, ar dovedi că Hristos este un impostor şi, astfel, păgânismul ar fi revigorat. Astfel că a purces cu tot dinadinsul la invitarea iudeilor înapoi în Ierusalim, aceştia începând reconstruirea Templului cu «binecuvântarea» lui Iulian Apostatul. Ei construiau câte puţin în timpul zilei, iar a doua zi dimineaţa, când veneau din nou, toate pietrele erau la pământ. Au încercat din nou, iar din pământ au început să iasă mingi de foc. Istoricii s-au pus de acord în privinţa acestui episod. Numai istoricii raţionalişti moderni, văzând că nu se pot nega cu nici un chip textele şi că ceva tot s-a întâmplat, au început să afirme lucruri de genul: «Trebuie să fi dat de petrol sau de vreo pungă de gaze». Era limpede că a fost o minune a lui Dumnezeu care se împotrivea construirii templului, deoarece nu era timpul – Templul urma să fie construit numai la sfârşitul lumii. Oricum, încercările lor au eşuat, ei renunţând în cele din urmă la această lucrare. Din cele câteva pietre care au rămas, nici una n-a rămas pe cealaltă. Astfel că proorocia s-a împlinit în vremea lui Iulian Apostatul” („Semnele sfârşitului lumii”, Editura Egumeniţa, 2003).

Nu am făcut referire la reconstruirea templului lui Solomon pentru a se face vreo comparaţie între Iulian Apostatul şi susţinătorii centrului martirologic. Nu îmi plac intrigile şi nu cred că e vorba de o conspiraţie a unor intelectuali ortodocşi pentru deturnarea Aiudului (deşi e puţin probabil ca adevăraţii conspiratori, profesioniştii din umbră, să fie total pasivi faţă de un subiect atât de important…)

Cred însă că miza legată de cazul Aiud este foarte mare. Tocmai de aceea îi rog pe toţi cei care vor să se implice în construirea centrului martirologic de la Aiud – fie că sunt mireni sau clerici – să nu facă nimic fără acordul foştilor deţinuţi politici. Ei au suferit acolo, nu noi. Ei şi-au vărsat sângele acolo, nu noi. Şi nu avem dreptul să le confiscăm trecutul…

***

Îi rog pe toţi cei care au evlavie faţă de sfinţii închisorilor să facă rugăciune la Dumnezeu ca să îi lumineze pe toţi cei implicaţi în proiectul Aiud. Ca Dumnezeu să alunge duhul dezbinării şi al mândriei şi să îi ajute să pornească la o împreună lucrare care să dea roadele cele bune.

Până ce construcţia va fi gata, e nevoie de multă, multă rugăciune. Vreţi să ajutaţi cu ceva? Faceţi o jertfă: mergeţi la Aiud, mergeţi la Aiud în pelerinaj – nu în vizită, ca la muzeu – şi rugaţi-vă sfinţilor mucenici să îi ocrotească pe toţi cei implicaţi în acest proiect. Fie că sunt clerici sau mireni, intelectuali sau oameni simpli…

Da, propun această soluţie pentru depăşirea impasului: pelerinajul la sfintele moaşte ale noilor mărturisitori. Vom face oare această mică jertfă, sau ne vom mulţumi să facem revista presei electronice, bârfind ultima declaraţie a lui Dan Puric (care a afirmat cu vreme în urmă că se retrage din proiectul Aiud) şi criticându-i pe ceilalţi potenţiali „adversari” ai părintelui Justin?…

Cred că cei care încercăm să mărturisim dreapta credinţă ar trebui să stăm umăr lângă umăr, nu unul împotriva celuilalt. Toţi avem greşeli, toţi avem scăpări, toţi avem neputinţe. Dar, dacă lepădăm mândria şi primim mustrările fraţilor, avem şansa de a ne îndrepta…