BLOG – DANION VASILE

- Scrisoare de la o fată care a fost la un pas de apostazie -

Domnule Danion, nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte de mine, dar am să fac o scurtă introducere în acest sens.

Nu cu mult timp în urmă aţi susţinut o conferinţă la Braşov, după care aţi mers la sediul ASCOR nostru. Numele meu este Andreea. De câte ori m-am pregătit să vă scriu m-am împotmolit, mi-era greu să scriu unei persoane pe care nu am cunoscut-o efectiv, deşi citeam cu mult interes cărţile dumneavoastră. Dar acum mi-am învins temerile, încep să vă scriu din cauza unor lucruri care mă frământă ca pe orice tânăr care îşi pune la un moment dat întrebări.

Problemele mele, dacă le pot numi aşa, încep undeva în jurul vârstei de 15 ani, pentru că atunci am început să Îl caut pe Dumnezeu. Ştiu că poate părea paradoxal ca la o vârstă fragedă, în plină adolescenţă, când fetele îşi pun alt gen de întrebări, să am aceste frământări. La mine conjunctura a fost aceasta: până la vârsta adolescenţei ascultam muzică rock, eram o persoană foarte retrasă, stăteam mai mereu singură, deoarece părinţii mei prin natura profesiei lor (cadre militare) plecau adesea în aplicaţii şi misiuni. Iar dacă nu se nimerea să plece, nu ne vedeam decât rar, doar seara la masă şi atât, în rest erau zile când nici cu mama nu prea vorbeam Şi câtă nevoie de comunicare aveam – să mă înţeleagă cineva… Tot ascultând muzică din aceasta am reuşit din păcate să mă închid în mine, nu aveam prieteni, nici nu prea ieşeam afară, stăteam şi desenam în timpul liber.

Cum s-a întâmplat întoarcerea mea la Dumnezeu? Nimic spectaculos, aşa cum se întâmplă la unii oameni, fiecăruia după credinţa lui îi dă Dumnezeu. Îmi aduc aminte că ai mei se hotărâseră să schimbe totul în casă. La un moment dat, mama vine la mine şi îmi aduce nişte cărţi pe care le primisem mai demult de la profesoara de religie. M-a întrebat dacă mai am nevoie de ele sau dacă le poate arunca. I-am zis să mi le dea, să nu le arunce. În week-endul următor părinţii au plecat la ţară, aşa că am rămas singură în casă şi am început să citesc cărţile respective. Prima carte, scrisă de părintele Nicodim Măndiţă se numea Drumul Crucii, a doua carte era Războiul Nevăzut. Le-am citit cu mare atenţie, iar după aceea am început să lăcrimez gândindu-mă că păcatul nu are vârstă, chiar dacă eram o adolescentă care s-a închis în sine prin natura muzicii pe care o asculta. Acum îmi dădeam seama de gravitatea păcatului şi începeam să cred că, în afară de părinţi, mă mai înţelege cineva şi încă foarte bine. Acel Cineva nu era nimeni altul decât Hristos, care îmi întindea braţul Său…

Din ziua aceea m-am întors spre Dumnezeu şi tot de aici au început practic şi problemele cu familia care îmi reproşa că intrasem în vreo sectă periculoasă Din păcate aşa înţelegeau ei Biserica, aşa o vedeau ei: ca pe o sectă. Dar nu era vina lor, aşa era natura meseriei lor, fiind militari de carieră. Sau poate felul meu de-a fi îi făcea să mă privească ca şi cum aş fi fost într-o sectă. Vă spun sincer că îmi era şi teamă, ştiam de-acum că era un drum foarte greu şi trebuie să am foarte mult discernământ în ceea ce urma să fac. Or mie, cum eram un om fără experienţă şi care de-abia acum învăţam, îmi era destul de greu să îi fac să mă înţeleagă că nu era ceea ce credeau ei… Cu toate astea mama, cum îmi vedea vreo icoană sau vreo carte cu specific religios, nu pregeta să mi le rupă ….

În fine – a trecut şi perioada liceului, mai pe la sfârşit rudele din partea tatălui meu, care sunt baptişti, adventişti respectiv charismatici, văzându-mi râvna de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a fi aproape de El, au început să mă înveţe cum să mă închin Lui Eu fiind atunci la început, după cum v-am spus, nu prea ştiam să fac deosebirea dintre adevăr şi minciună. Îmi aduc aminte că m-am dus la duhovnicul meu şi i-am spus toate astea. El m-a privit în ochi, spunându-mi că va trebui să mă feresc cât pot de mult de eretici şi mi-a explicat atunci pe înţelesul meu şi de ce. Am început un studiu amplu despre secte şi ereziile lor..

De câte ori venea în vizită la noi, vărul meu îmi spunea: „Andreea, ai grijă cui te închini, mântuirea nu este o chestiune de ani, ci este o chestiune de doar de un minut.” Astea erau vorbele cu care mă întâmpina. Sau: „Nu trebuie decât să îl accepţi pe Iisus în viaţa ta şi să citeşti Biblia şi te-ai mântuit”. Iar cel mai rău lucru, care mă durea cel mai mult şi care mi-l spuneau de fiecare dată, ştiind că prin asta mă răneau era: „Andreea, Maica Domnului la care voi şi tu vă închinaţi nu este decât o preînchipuire a zeiţei Athena din păgânism.” Când auzeam toate astea, sincer vă spun, preferam să plec din casă, spunând că am treabă… Mă plimbam prin parc dar, neputându-mi lua gândul de le ceea ce mi-au spus, îmi era ciudă că nu puteam face nimic, mă durea ceea ce spuneau despre Maica Domnului.

A trecut şi perioada liceului, venise perioada examenului de bacalaureat, eu mă pregăteam de acum pentru examenul de admitere la Facultatea de Teologie, iar părinţii îşi făceau planuri ca eu să dau la Institutul Militar. Ce contrast între ce voiam eu şi ce voiau ei! Voiau ca eu să respect tradiţia familiei şi să nu îi fac de ruşine, căci pentru ei era o ruşine să fac Teologia. Dar nu i-am ascultat!

Am plecat într-o zi la Galaţi. Acolo mă informasem cu privire la criteriile de admitere. Alor mei le spusesem că sunt plecată la bibliotecă şi că voi întârzia. Între timp eu puneam la punct ultimele subiecte pentru examenul de dogmatică, asta fără ca ai mei să ştie… De fapt eu învăţam noaptea, când era linişte şi toată lumea se odihnea.

A venit şi ziua mult aşteptată. Între timp mă împrietenisem cu o fată, care mi-a fost pe urmă şi colegă de facultate, şi am rugat-o ca în ziua examenului să îmi împrumute o fustă ca să mă prezint în faţa comisiei. Eu venisem de la Brăila îmbrăcată în blugi, ca să nu bănuiască ai mei ceva, şi acolo mi-am schimbat ţinuta. Aşa au trecut toate examenele.

Când a venit ziua aflării rezultatelor le-am spus din nou alor mei că voi pleca la bibliotecă, căci doar peste două zile aveam examen la Institut, şi m-am dus din nou la Galaţi ca să văd dacă am intrat. Cu ajutorul Domnului intrasem a şasea din cincizeci de candidaţi Eram foarte bucuroasă de rezultat, ştiam că Maica Domnului a fost cu mine.

Când am ajuns acasă şi le-am dat vestea alor mei, tata mi-a dat o palmă: cum de am îndrăznit să fac aşa ceva, să fac familia de ruşine! Şi nu în ultimul rând îmi reproşa că făcusem un lucru fără ca ei să ştie. Nu m-au crezut că intrasem, au mers cu mine la Galaţi ca să se convingă. Cu timpul, s-au obişnuit cu asta – dar au acceptat cu greu.

A venit şi perioada studenţiei mult aşteptată şi dorită de mine…. Mă refer la ceea ce urma să studiez aici, nădăjduiam că voi avea părinţi profesori exemplari, ceva de genul părinţilor patristici…

Dar anii studenţiei au însemnat cea mai dificilă perioadă pentru mine. De ce spun asta? Pentru că au început să fie mult mai multe probleme din partea rudelor. Uneori verişorii chiar mă certau, spunând că sunt oarbă şi nu văd care este adevărul. Îmi venea foarte greu uneori. În sinea mea mă gândeam că, dacă sunt singură sau dacă Dumnezeu m-a părăsit, sunt mai tare în credinţă .

Curând a venit şi căderea, care a fost atât de gravă, cel puţin pentru mine! Prin anul trei de facultate veniseră la noi la Galaţi, mai precis la Facultate, un grup de studenţi de la Universitatea Lutherană din Tubingen. Toate cu binecuvântarea Prea Sfinţitului nostru, care ne spunea să fim deschişi pentru Europa şi pentru binele Bisericii. Iniţial, eu ştiind deja ce am în familie şi cu ceea ce mă confruntam direct, nu am prea fost de acord să mă implic în acest proiect. Dar colegii din ASCOR mi-au zis că nu are nimic – „că ştii deja de unde vin fondurile pentru plecarea de la anul în Germania, la ei…” Au venit, şi o parte din studenţi au fost cazaţi la Orfelinatul Eparhial, unde eu stăteam ca studentă. Începusem prin natura mea prietenoasă să mă înţeleg bine cu o nemţoaică din grupul lor, chiar stăteam cu ei şi începusem să împărtăşesc aceleaşi lucruri cu ei…

Vă spun sincer, deja căderea mea era foarte gravă De atunci începusem să nu mai gândesc ca un creştin ortodox, care apără dreapta credinţă, aşa cum făceam înainte cu rudele mele. Am mers cu toţii şi la Mănăstirea Buciumeni, acolo unde era vieţuitoare şi o mătuşă de-a mea. Maicile au fost foarte reticente cu noi, nu mai vorbeau cu cei pe care îi cunoşteau. Cel puţin mie, care îmi doream atât de mult mănăstirea, mătuşa mea, când m-a văzut cum mă comport, mi-a zis: „Andreea, nu te mai cunosc, nu mai eşti nepoata mea!”: Se supărase pe mine pentru simplu fapt că venisem acolo împreuna cu ereticii şi ca să fac ecumenism – că asta făceam, la urma urmei..

Între timp au plecat şi lutheranii, şi începusem deja să îmi fac planuri că voi ţine legătura cu Anya, că aşa o chema pe nemţoaica cu care mă împrietenisem. Primeam într-adevăr scrisori de la ea.

Într-o bună zi (deja, cu mintea şi sufletul nu  mai eram în dreapta credinţă) sună acasă la ai mei vărul meu, baptist. Tata, pe atunci, era plecat în misiune în Afganistan, iar vărul i-a propus mamei să mă lase să merg într-o tabără internaţională creştină, unde vor veni foarte mulţi tineri şi mă voi simţi bine. Eu mi-am spus că nu are ce să fie rău în asta, doar trebuie să ne unim în spiritul creştin şi să nu ne mai urâm. Gândeam deja ca un eretic, nu mai eram creştin ortodox cu sufletul. Am acceptat să merg cu ei în tabără, deja ajunsesem prea departe.

Dar mila lui Dumnezeu nu m-a lăsat să pier de tot… Am început să am mustrări de conştiinţă foarte mari, începusem să mă simt rău atât sufleteşte cât şi fizic. Cum am ajuns în tabără au început durerile de cap şi sufletul parcă-mi plângea, dar eu, cu raţiunea, îmi spuneam mereu că nu e adevărat, totul e în mintea mea. Vărul meu când m-a văzut în ce hal arătam în tabără – el spera că eu să mă simt bine – mi-a propus să fac legământul cu Iisus, că numai aşa voi scăpa de „ispite”. Am acceptat şi am făcut acel pogorământ – eu, studenta la teologie ortodoxă! Vă daţi seama în ce erezie eram, din cauza naivităţii de a crede că asta însemna a fi bun: a accepta pe toată lumea.

Dar, după cum vă spuneam, mila Domnului mă aştepta. După ce am făcut acel  legământ, am simţit că ceva s-a rupt în mine şi m-a părăsit, dar nu ştiu de ce, iar gândul îmi zburase la Maica Domnului, parcă voiam să o strig şi nu mai puteam.

După câteva zile petrecute în tabără, nu cred că întâmplător, eu mă dusesem mai departe de restul grupului, să stau şi să mă liniştesc la umbra unui brad. Stând şi cugetând că Dumnezeu o să îmi arate care este Adevărul, bag mâinile în buzunar şi găsesc o iconiţă cu Maica Domnului. Nu ştiam când o pusesem acolo, dar, când am privit-o, am început să plâng. Nu mai puteam să-i cer ajutorul. Îmi spuneam în minte: „Gata te-ai lepădat, nu mai poţi!” - aşa îmi răsunau gândurile. Am băgat iconiţa în buzunar, ca nu cumva să mă vadă verii mei, şi m-am dus la seara de rugăciune. Eram obligată într-un fel să merg. Îmi trecuse din mâhnire că na, eram iar cu toţii şi am zis că nu poate fi adevărat ceea ce mi se întâmpla.

Într-o altă zi ne-am împărţit pe grupuri de rugăciune şi am nimerit în grupul de rugăciune cu tinerii americani. Ne-am dus într-un foişor, şi au început să se roage în limba engleză, iar la sfârşit şi pentru mine. Ei aveau un anumit ritual de a se ruga, şi anume, ţineau ochii închişi şi mâinile ridicate, iar eu stăteam şi mă gândeam în altă parte. Mă uitam în jos, dar în sinea mea mă gândeam: „oare ăsta e Adevărul?” Stând cu privirea în jos, am văzut la picioarele mele un şarpe – da, un şarpe, care s-a plimbat printre picioarele tuturor, după care a ieşit afară prin iarbă. Nu m-am speriat, dar am rămas foarte uimită pentru că eu mă rugam în sinea mea ca Dumnezeu să îmi arate Adevărul.

Dumnezeu îmi arăta pur şi simplu că eram în pericol din punct de vedere sufletesc, dar eu refuzam încă să accept aceste avertismente. Au mai trecut câteva zile, erau ultimele zile petrecute în tabără, şi Dumnezeu nu m-a lăsat, a insistat să îmi arate că eram în mare erezie.

În taberele care se fac la neoprotestanţi există o regulă: să faci un drum, un drum lung de câţiva km. Fiecare adept trebuia să parcurgă acest drum pe jos, astfel încât să aibă timpul necesar să mediteze la Biblie şi la Iisus. Noi am făcut acest drum dus – întors cam timp de o zi , adică am mers vreo 30 km pe jos, prin munţi – tabăra îşi avea locaţia undeva în Râul Sadului, în judeţul Sibiu. Când am ajuns la locaţia noastră ne-am aşezat să mâncăm. Le-am cerut voie vărului meu şi şefului taberei, care era pastor american, să stau mai departe un pic, iar ei bucuroşi m-au lăsat spunându-mi că orice adept, la început, are nevoie de timp liber ca să se gândească serios la botez. Eu am început să privesc aceeaşi iconiţă când am observat ceva foşnind prin iarbă şi venind spre mine. Apropiindu-se văd că era o viperă (locaţia noastră era cunoscută prin specia de vipere care exista acolo), am rămas fără grai nu am schiţat niciun gest, ceilalţi râdeau şi mâncau, iar eu stăteam faţă în fată cu moartea. Atunci, cum stăteam cu iconiţa în mână, am privit-o şi am început să strig în sinea mea la Maica Domnului: „Maica Domnului, dacă  exişti, scapă-mă”, aşa ziceam! Şi vipera, care se apropiase destul de mine, a făcut dreapta, luându-şi alt drum. Aşa am scăpat de moarte sigură.

A trecut şi tabăra, am ajuns acasă. Între timp vărul meu aranjase la biserica din Brăila să fiu primită cu căldură, ceea ce s-a şi întâmplat. Chiar dacă Maica Domnului mă scăpase şi Dumnezeu îmi arătase care este Adevărul, eu m-am încăpăţânat şi am făcut după sfatul celui viclean. Venise aici şi un grup de pastori baptişti din USA, care erau bucuroşi să audă de „întoarcerea mea la Iisus”. Îmi propuseseră să merg în USA şi să studiez teologia baptistă, să fac într-un fel transferul. Cu asta nu am fost de acord, totuşi ceva nu mă lăsa! Când ajungeam acasă mă simţeam singură şi părăsită, mă întrebam dacă Dumnezeu mă mai iubeşte şi dacă alegerea pe care am făcut-o a fost corectă, amintindu-mi de semnele pe care pe care Dumnezeu mi le arătase în tabără. Au trecut aşa, în agonia aceasta şapte luni de zile. În noiembrie, chiar de prăznuirea Sfântului Nectarie din Eghina, m-am hotărât să merg la liceul unde învăţasem. Această vizită mi-a trezit toate amintirile legate de începutul meu spre Hristos. Acolo m-am împrietenit cu o fată. Se uita lung la mine, eram în bibliotecă şi ea mă privea cu bunăvoinţă. Eu am dat să plec, dar înainte de a pleca – ieşea şi ea – i-am deschis uşa şi pe urmă am ieşit. Mi-a mulţumit, apoi am făcut cunoştinţă. După ce am stat îndelung la vorbă, ea mi-a spus că am privirea foarte tristă, că ascund ceva. Da, până la urmă aşa era, ascundeam ceva, mă minţeam pe mine însămi fiind în erezia baptistă, era o durere care nu poate fi descrisă în cuvinte. M-a întrebat Irina – că acesta era numele ei – la ce duhovnic merg. Când am auzit de duhovnic, mi-am ascuns lacrimile, pentru că instantaneu am început să lăcrimez, şi i-am spus că duhovnicul meu e părintele Victor. Ea, bucuroasă, mi-a spus că are acelaşi părinte duhovnic şi îi părea rău că nu mă cunoscuse, nu mă văzuse în biserică… Da, aşa era, nu mai eram în Biserică, dar până la urmă, ce eram eu? O rătăcită care nu vedea Lumina, studentă la teologie fiind. V-am spus, căderea a fost foarte puternică, nu mă mai recunoşteam. M-a invitat cu mare bucurie să mergem împreuna la biserică, am ezitat – mai mult de ruşine, şi abia atunci conştientizam păcatul şi căderea mea… Până la urmă am mers, eu am stat în spate. Nu îmi păsa ce ar fi zis baptiştii dacă ar fi aflat, ceva începea să răsară în sufletul meu pierdut care tânjea să cunoască Adevărul şi nu în ultimul rând să se ridice din pierzare. Părintele, care înainte de cădere era duhovnicul meu, şi care nu mai ştia nimic de mine, s-a întors brusc cu faţa spre mine (era slujba Sfântului Maslu) m-a privit cu tristeţe şi parcă atunci m-au răscolit amintiri vii. Priveam la icoana Maicii Domnului care se uita cu dragoste la mine şi la Mântuitorul. Îi simţeam pe toţi că se uitau la mine ca la un fiu risipitor care s-a întors în sfârşit ACASĂ. Am început să mă rog zicând: „Dacă Voi mă mai iubiţi...” Erau întrebări care mă măcinau. După slujbă, părintele a venit la mine – era şi Irina de faţă, şi mi-a zis: „Andreea, nu te mai cunosc, ce s-a întâmplat cu sufletul tău?” I-am răspuns printre lacrimi că simt moartea  şi-am izbucnit într-un plâns fără contenire. Nu mai era nimeni în biserică, părintele m-a ajutat să-mi revin, m-am spovedit. Părintele a rămas fără cuvinte că am fost atât de oarbă la semnele pe care Dumnezeu mi le arătase în tabără.

Am mai am uitat un lucru: cât timp am fost în biserica baptistă şi se făceau pregătiri pentru botezul meu într-un fel forţat, în Duminica Intrării Maicii Domnului, când eu încă eram la baptişti, mama mea a intrat în cameră şi mi-a spus să mă îmbrac repede că vom merge la ţară să culegem via. Ceva o grăbea, era ceva neobişnuit la ea şi am mers până la urmă. Aşa am scăpat de botezul baptist. De atunci au început telefoanele din partea baptiştilor şi continuă şi acum, după reîntoarcerea mea la Ortodoxie. Credeţi-mă că am aceeaşi luptă cu rudele mele. Aseară m-au sunat să mă solicite să am grijă de copiii lor – căci ei pleacă la Bucureşti. Am amânat să le comunic răspunsul meu până azi, gândindu-mă că aş putea fi de ajutor, dar conştiinţa, care este glasul lui Dumnezeu, nu m-a lăsat împăcată şi am refuzat. Acum mă simt mai bine sufleteşte că nu am acceptat.

V-am spus în mare toate aceste lucruri pentru că am simţit că sunteţi apropiat de tineri şi vorbiţi „aceeaşi limbă” cu ei. Un tânăr are nevoie de înţelegere şi de cineva care să îl îndrume pe drumul bun. În cazul meu am nevoie ca cineva să-mi asculte povestea care nu este altceva decât viaţa mea, o parte din viaţa mea aş putea spune. Poate o să mă ajutaţi cu un sfat creştinesc. Ascultându-vă atunci în acea seară cum vorbeaţi despre lupta cu compromisurile şi mai ales despre curajul de-a mărturisi fără teamă Adevărul de credinţă într-o lume în care se fac atâtea compromisuri pentru vreo satisfacţie materială, nu mă gândeam decât la păcatul şi greşeala făcută de mine… Dar, în acelaşi timp, simt şi ştiu că o dată cu acest lucru am cunoscut mai în profunzime Ortodoxia, nu ştiu cât, Dumnezeu ştie asta, dar un singur lucru ştiu, că trebuie să apăr pentru orice, Credinţa Adevărată.

Andreea

‘Father, what are your thoughts about Aiud ?’

‘Aiud… it was the prison of the spirituality of our youth; this is where the life and the sacrifice of those noble souls is depicted, and, at the same time, the cruelty of the Judaic law: sowing off a person’s head, nailing him… something unimaginable within Christianity. I was very glad to see the large number of people who came to Aiud to give praise to the new martyrs. The voice of these martyrs called each person to identify with the spirituality of that generation’s youth.

The movement of the young people of those times, most of them legionaries, had shocked the entire world with their courage and their self-sacrifice, but most of all with the strength of their unity. Their unity was so fruitful that in a short time they would have won the hearts of the entire nation, and the communists realized that this would have greatly endangered their authority. You can imagine the strength of this youth if in a time, in the ‘40s, when the communists had taken control of the country and even the West was against any right-wing movements, if even in such days their unity was not broken. Everyone was amazed at this, even the Security officials were amazed by the strength of our youth organizations.

The largest number of arrests took place during 1984. This was partly due to the fact that a group of over 9000 young people had arranged to have a reunion in the Mountains of Tarcău. When the communists saw the number of people involved, the arrests started. They had found themselves so weak and helpless that Moscow started questioning them. So on the 14th of May those massive arrests began, so many that in 48 hours all the prisons had been filled…

One year before this, in 1947, at the yearly opening ceremony, Gheorghiu Dej had given a speech at the University of Iasi. As soon as he began, he was interrupted by students, who began rolling pencils under their shoes; he closed his briefcase and left. ‘You will pay dearly for this’ – were his words. Those days, all photos of Gheorghiu Dej or Ana Pauker were found lying on the floor in the mornings… This state of affairs lasted for about one month and a half, almost two. And when they saw they were in danger, they started taking them in… and this is how the elite of our youth ended up in prisons.’

‘How did you perceive your imprisonment at Aiud?’

‘My first two years in Aiud were the most tranquil period of my life. It was the only place where I had time to devote myself to intensive prayer, apart from this, all the rest of my life was a continuous harassment. But I have always submitted myself to the will of God and I never wanted to hide from hardships. All I have received in my life, I took as if from God’s own hands. In Aiud I was isolated in a cell for about six months. And it was the most beautiful time of my life. I entertained myself with the writings on the walls. There was a lot written there, from all areas. Everything you could wish for: English vocabulary, French vocabulary, German, Italian, theology, agriculture, and from any other area you could find useful adnotations there. It was there that I truly discovered the mystery of the spiritual life. I also learned how to eat. In that little room I had moments of peace and serenity, of fasting, and I never lacked prayer.

I had a program consisting of the prayers ‘Lord, Jesus…’, ‘Most Holy Mother of God’ and the Paraclisis of the Mother of God. That is where I learned to pray, and I have never lived the beauty of that prayer again, after I was released. Those to whom God granted to perish there as martyrs, they had truly reached a superior state of prayer, and Christ hurriedly took them to Himself.’

‘There is so much evidence of the holiness of their lives, why doesn’t the Church proceed to canonize these saints?’

‘A saint or a martyr is a hero of the nations. His political orientation is of no interest to us. He is not the confined human being – limited to Romania, or Spain, or France – he is the man who overcame these boundaries. It is interesting that we have saints from the 14th century, the 16^th century, the 17th century; but why should we not consider the recent testimonies as well? Of course, it is of great importance to canonize Varlaam, the Metropolitan, but why should the other ones remain unnoticed?

Perhaps the poverty and the desolation in which we live today, which is the reason other nations treat us with such contempt, stems from the fact that we are passing over the bodies of our martyrs with such indifference. When we wish to canonize a saint, we should be interested to see if God’s grace had been working in his soul or not. But no! We are firstly interested to see what his political colour was, if we approve of it or not. For example, Father Ilie Lăcătuşu – what can we say about him? Is he a saint or not? If he is a legionary, he is no longer a saint! So then, where is the truth?

These young people who died for a Christian and a national truth, were truly a move for the regeneration of our Orthodox Christianity. But today we have the same mafia as we had before – it is here now, and will be in the future. Ask the political parties to show up and say how many from their youth would be ready to sacrifice themselves? Nobody wants to risk anything, everybody is protecting himself. This is why the people do not love them either.

The Metropolitan Varlaam was not at all an outsider to political life, he was involved in the life of the Romanian society. The Church was always present in the political life; there was never any conference of any government where a representative of the Church would not be present. And the last word, as you know, always belonged to the Church – ‘Do we approve the death penalty law, or not?’… They were very careful to see what the Church had to say.

But when it came to decide the execution of Codreanu and this entire elite of Orthodox Christians, everybody agreed – he must be executed, because he is agitating the people. The biggest mistake which was done within our orthodoxy was that politics arrested the entire attitude of the Church, meaning that the Church was ‘perfectly’ integrated to the political life, as circumstance commanded.’

And what greater proofs for canonization are required than what can be seen at someone like Virgil Maxim, or Ioan Ianolide, or Valeriu Gafencu, or Father Calciu.. But they cannot promote these saints, because they refuse to put their necks on the line.’

‘Why are young people today lacking the strength and courage of the previous generations?’

‘Young people in those days were coming out of generations and generations of men with a strong Christian and national feeling, who had been raised in a spirit of self-sacrifice; this was an inheritance which was promoted both through education and through society. But in the mean time, all these beautiful ideas were washed away, school was deformed, family was deformed, they seized the hierarchy of the Church, and there is no one left to sow the healthy seeds. No other country had such a youth, with so much unity and clarity and vision, during the communist period, as we had… And even today they are afraid of them, they are afraid even of their shadow (…)

And the generations which were born in this storm are, in my opinion, much stronger, few though they are, but they are alive, I tell you, something is boiling there in their souls. Something is boiling within our Christianity now. And it is like a cauldron where one boils all kinds of metals, noble ones and less noble ones, and in the end this will give birth to something new. It will give birth to a Christianity that has been shaped through suffering, like in the times of the Holy Apostles. This possibility of our resistance is something which is worrying them to this very day. They are trying to kill Christ and uproot him from our souls, but they will never succeed because we still have the strength to prove them wrong.

Let us not forget that not even the gates of hell will prevail over the Church. But it is the duty of each one of us to give witness to the Truth according to his or her own strength. This is not a great philosophy, the truth is simple. Not only the Saints gave witness to the Truth. The Truth was confessed by all Christian believers who received Christ’s Baptism. The one who considers himself Orthodox, is also a confessor, this is the obligation of all the Christians: ‘I confess one Baptism, I confess the Resurrection of the dead and the life of the age to come…’ Isn’t that what we say in our Creed?

Confessing the Truth is a Christian responsibility, especially when times are hard. Otherwise, we can say all the prayers and —– , if we do not confess the Truth at the right time, this accounts as a betrayal on our behalf. I believe that it is precisely through this confession that we can wash away our sins. And not only saints can confess, on the contrary, both sinners and righteous alike. Why, there were even torturers who converted.

I do not know where this whole philosophy about confession came from, in this century. Of course, if you have prepared yourself with more austerity, your confession will be more fruitful. Why, all those young people who sacrificed themselves during the Carlegian period, at Miercurea Ciuc, at Ramnicu Sarat, at Jilava, they knew how to prepare themselves, and how to cultivate their spirit of self-sacrifice, through their impeccable moral conduct, and fired by the most noble ideal of a nation – rising their nation to the level of the Church, sanctifying it, rising it up on the path of our Saviour’s Ascension, up to eternity.’

‘Father, since when do we have this struggle of the nations? We do not encounter this problem in the writings of the Fathers…’

‘But who said anything about fighting in nations? All nations should live in the most beautiful harmony, growing from the root which God has given them. We are only trying to clarify our values, we are not seeking nationalistic pride… We all have the same purpose – our salvation – but we are seeking it in different ways, that is in ways which are appropriate to the specific of each nation.

* * *

We are carrying this cross of Gherla, of Aiud, of Sighet, so that we can repent for the sins of our nation, from the beginning of the political life in the 19th century until this present day. If other evils will come upon us, and they will surely come, it will be for our ingratitude, as Romanians and orthodox, because we are treading over the sacrifices of our martyrs. Wherever we look there are drops of blood.

If our orthodox Church will not approach the martyrdom of these youths with the utmost love and reverence, we will share in the most degrading and desperate fate of those nations which have disappeared from history. This is why today we must draw near to those whom God has chosen through their self-sacrifice, and has granted them to die as martyrs in the most unbearable torments. Their political orientation should not be a stumbling block for us; politics is a thing of this world, but it is the Church’s duty to bring the divine out of the worldly context and to recognize its real value. We do not ask what was St. George, or what was St. Demetrius, or St. John Jacob, we do not ask if they followed the old or the new calendar, if they belonged to the legion, of not – they are martyrs because they have sacrificed their lives for God and for their nation. We must put off this mentality that they belonged to one party or another. Our duty is to look up to their icons, for the future of our nation and of our Church, because they are like fruitful mirrors for our orthodox Christian life. In the blood of these martyrs lies the very essence of Christianity. May the merciful Lord help us to reach the light and to illumine this nation through the sanctification of at least some of them.

* * *

If I would open the graves from one of our monasteries, I think I would not have the chance to find the relics which can be found in Aiud or in Gherla or in Pitesti… There you only need to look a few centimeters under the surface to find holy, beautiful, yellow bones. It is the sign of holiness, because they were brought there in those unseen and unknown cemeteries, through suffering and through their self-sacrifice.

* * *

Not sanctifying these new martyrs means not respecting the dogmas and the teachings of the Church of Christ. I am or course not against other saints, but what I mean is that we have this period in our history which we can offer to God, the icons of these martyrs from the entire country, from all the prisons, who fulfill all the canonical conditions required for their sanctification. The Russian Orthodox Church, for example, has over one thousand recently sanctified martyrs, and is continuously sanctifying new ones from the communist prisons. This gesture should be an encouragement for us as well. Let us lay aside fear and any kind of personal interests so that we can answer to the cry and the pains of our nation. Let us lay aside our bourgeois attitude which has brought us to laziness and slothfulness; all personal interests, of any kind, should be thrown away, because they are the bag of Judas, who betrayed Christ, and this betrayal is still being wrought today through our lust for power.

Traducere de Carmen Istrate – din volumul Din temniţe spre Sinaxare

M-am născut într-o familie în care nu se vorbea despre Dumnezeu. În toată copilăria mea, nu-mi aduc aminte decât de o singură dată când am intrat într-o biserică, cred că era biserica Zlătari. Şi eu şi sora mea eram mici şi foarte, foarte emoţionate de preotul bătrân care ne-a luat în faţa altarului. Nu prea înţelegeam noi mare lucru, nu ne vorbise nimeni despre credinţă. La 16 ani am suferit o depresie puternică. Mă uitam la părinţii mei a căror viaţă se împărţea între mersul la serviciu şi uitatul la televizor şi mă întrebam cu disperare: „Asta să fie viaţa? La asta se rezumă tot? Mai bine mă sinucid decât să duc o astfel de viaţă de robot, la capătul căreia mă aşteaptă doar nimicul.” Îmi aduc aminte că era imediat după Revoluţie, la televizor începuseră să se difuzeze emisiuni spirituale şi, într-o zi, am auzit „Tatăl Nostru”. Am simţit o emoţie atât de puternică… încă o mai simt, când mă gândesc… şi în clipa aceea, am ştiut că acesta este răspunsul, că singurul sens al vieţii este Dumnezeu şi că nu voi putea trăi altfel decât ducând o viaţă în Dumnezeu. În mintea mea de copil de 16 ani, mă hotărâsem să mă călugăresc. La 17 ani, mi s-au întâmplat două lucruri, practic simultan. Sora mea a primit o invitaţie la o conferinţă a unui pastor al adventiştilor de ziua a şaptea, şi am hotărât să mergem împreună. În acelaşi timp, o prietenă m-a dus la o întâlnire a tinerilor ortodocşi, care presupunea participarea săptămânală la slujbele Bisericii, şi care avea ca scop final plecarea la Întâlnirile Tinerilor Creştini de la Taizé. La conferinţa adventiştilor, am fost primite cu vorbe bune, cu amabilităţi, cu bunăvoinţă, ni se răspundea la orice întrebare aveam, chiar eram încurajate să punem întrebări. La biserica ortodoxă, preotul ne apostrofa şi mi se părea că ne priveşte de sus, pe noi, gloata de tineri, cam gălăgioşi şi fără cuvenitul respect faţă de Sfânta Slujbă care se ţinea. Şi, copil doritor de acceptare şi de mângâiere, am sucombat în faţa seducţiei sectanţilor. Am fost pe punctul de-a mă „boteza” în erezia lor, şi singurul lucru care m-a oprit au fost ameninţările părinţilor noştri, exasperaţi şi panicaţi de bruscul nostru interes pentru religie. Aşa că, nu m-am mai botezat adventistă, în schimb am plecat la Întâlnirile Tinerilor Creştini (cu asta ai mei au fost de acord, pentru ca fata lor pleca astfel la Viena), întâlniri care au avut loc, de fapt, tot într-o biserică protestantă, în care se cântau cântece religioase protestante, ortodoxe şi catolice. Un mare „ecumenism”. Care pe mine, fire împăciuitoare, şi deja sedusă de adventişti, mă atrăgea.

Apoi, preocupările mele au devenit mai lumeşti, am început să învăţ pentru facultate, nu mai aveam timp să mă gândesc la Dumnezeu, decât poate înainte de examene, când m-am rugat pentru reuşită. Şi Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni, şi am intrat la facultate fără prea multe pregătiri. Brusc mă simţeam importantă, eram apreciată şi iubită de colegii de facultate (eu, mica fată timidă, respinsă de părinţi şi de colegii de şcoală). Şi-atunci, i-am spus lui Dumnezeu, cu îngâmfare şi sfidător: „Doamne, vreau sa cunosc şi iubirea oamenilor, nu doar pe a Ta”.
Un an mai târziu, cunoşteam un cuplu de tineri, care în loc să vorbească despre discoteci şi petreceri, vorbeau despre Dumnezeu, dar şi despre nişte lumi fascinante, paralele, despre misiunea României, despre extratereştri, despre yoga, despre reîncarnarea marilor maeştri şi a marilor sfinţi în România, despre cum toate religiile sunt căi spre acelaşi mare adevăr, despre cum fiecare om poate ajunge una cu Dumnezeu. Vorbe frumoase, vise frumoase, poveşti frumoase… Îmi înaripau imaginaţia. Toate dublate de o primire cu braţele deschise. Eram „iubită”, eram „acceptată”. Apoi a început să mi se spună că eu sunt o aleasă, o sfântă reîncarnată pentru marea misiune. Ooooo…, ce putea cere mai mult o fată de 19 ani? Orgoliul meu era consternat şi încântat. Începusem să cred şi să înghit absolut tot ce mi se spunea. Când mi s-a spus că chiar „conducătorul” acestui mic grup de „prieteni”, este reîncarnarea lui Iisus, revenit pe Pământ pentru judecată, aveam deja creierul atât de spălat, încât am acceptat fără rezerve. După doi ani în această companie, „vedeam” aure, „vorbeam” cu „spiritele” morţilor, testam chakre, făceam tehnici de yoga, magie „albă”, credeam că tot ce-i rău e bine şi că tot ce-i bine e rău, aruncam cu noroi în lucrurile sfinte. Mi-am vândut sufletul, iar când m-au legat bine, au întors foaia. Am fost umilită, folosită, torturată psihic, fizic si moral în moduri inimaginabile, despre care încă mi-e greu să vorbesc, şi nici nu vreau, pentru a nu sminti pe nimeni. Am fost aruncată în păcate cumplite, pentru că astfel, ni se spunea, ne putem smeri mai bine. Şi după un timp, păcatul a devenit însuşi felul meu de a trăi. Ba încă şi pe mulţi alţii i-am tras în păcat. Cu gura ajunsesem să „propovăduiesc” ereziile şi păcatul, viaţa mea întreagă era înglodată în păcate cumplite, în timp ce sufletul meu se tortura în chinuri groaznice. Am fost la un pas de nebunie, la un pas de sinucidere (oricum, m-aş fi sinucis oricând, dacă „gurul” ar fi cerut-o, chiar eram pregătiţi pentru această posibilitate). Dar, sufletul meu plângea. Eram ruptă între ceea ce mi se băgase în cap, şi credinţa mea profund interioară că Dumnezeu înseamnă Bunătate, Iubire, Curăţenie. Aveam nevoie de cineva care să-mi confirme că aceşti oameni nu sunt cine se pretind a fi, cineva care să mă ajute să ies de sub puterea lor malefică, pentru că singură nu mai puteam. Într-o zi, m-am rugat cu disperare: „Doamne, te rog, ajută-mă, ajută-mă să înţeleg, să văd care este adevărul, să înţeleg.” Şi, da, Dumnezeu mi-a trimis pe cineva care m-a scos din această sectă. Cu puterea dragostei. Trecuseră şapte ani de când cunoscusem acel cuplu de tineri. Şi, nu, nu m-am întors instantaneu la o viaţă curată, şi nici la Ortodoxie. Continuam să duc o viaţă păcătoasă, continuam să cred o parte din minciunile care mi se băgaseră în cap.

Dar au început să mă ardă din ce în ce mai tare păcatele pe care le făcusem, viaţa pe care continuam să o duc. Nu eram convinsă de Ortodoxie, dar la insistenţele celui care mă scosese din acea sectă, şi pentru că sufletul meu căuta alinare, am ajuns la o mănăstire, la un duhovnic, cu gândul să mă spovedesc. Nu m-a spovedit acel duhovnic faimos, ci un preot tânăr, de-o vârstă cu mine, blând, care nici măcar nu m-a lăsat să citesc de pe o hârtie păcatele pe care le scrisesem, ci a stat muuult, mult de tot de vorbă cu mine, mai mult ca un frate, cu blândeţe şi înţelegere. Dar n-am plecat bine din mănăstirea aceea, că am căzut repede în păcate cu bărbatul pe care îl iubeam (şi se vede treaba că îl iubeam mai mult decât pe Dumnezeu). La nici două luni, am rămas însărcinată. În clipa în care i-am spus acest lucru, bărbatul respectiv, nu numai ca mi-a întors spatele şi şi-a uitat toate promisiunile şi declaraţiile de dragoste, dar, deşi eram însărcinată, m-a distrus psihic, amintindu-mi zilnic cât de scârbit se simte de mine şi de viaţa mea păcătoasă.

M-am trezit singură, însărcinată, umilită, hăituită. Părăsită de părinţi, bărbatul iubit, prieteni. De toţi cei pe care căutasem toată viaţa să-i mulţumesc. Parcă deodată mi s-a înfăţişat înaintea ochilor toată greşeala mea, tot păcatul meu, toată minciuna şi înşelăciunea. Nici măcar copilul din pântece nu mi-l puteam iubi, căci vedeam în el minciuna şi păcatul meu. N-am avortat pentru că n-am îndrăznit să pun şi omorul pe lista păcatelor mele, dar aş minţi dacă aş spune că nu mi-am dorit ca acest copil să nu mai existe. Aş fi vrut să alerg la preotul care mă spovedise, dar n-am făcut-o, îmi era îngrozitor de ruşine. Toată sarcina şi încă trei ani după naşterea băieţelului meu, am trecut prin depresii cumplite. Când copilul era foarte mic am fost la un pas de sinucidere. Nu-mi mai păsa de nimic. În secunda aceea, în întunericul cumplit din mine, undeva adânc în sufletul meu am simţit (altfel nu pot spune), o voce blândă, care îmi spunea că totul va fi bine. Scriu şi plâng, pentru că mare e iubirea lui Dumnezeu, care îl scoate pe păcătos şi de pe buza iadului.
Şi dacă vă întrebaţi ce m-a adus la Ortodoxie… Dacă toate ar fi fost bine după naşterea băieţelului meu, poate că m-aş fi întors la viaţa de compromis şi păcat. Dar copilul meu, încă de la naştere, avea noaptea coşmaruri, se speria din orice, se închidea în lumea lui, refuza să vorbească, a devenit chiar violent. Şi în sufletul meu de mamă am ştiut că din cauza păcatelor mele e aşa. Şi-am început să mă rog la Dumnezeu cu toată puterea şi să-mi plâng păcatele a căror urmare o vedeam în copilul meu. Şi amintirea blândeţii preotului care m-a spovedit cu patru ani în urmă m-a făcut să intru în biserici ortodoxe şi să mă rog înaintea sfintelor icoane. Apoi, Dumnezeu a rânduit ca lângă blocul nostru, să se ridice o bisericuţă în care slujeşte un preot blând şi plin de dragoste, care face ca duminica, la Sfânta Liturghie bisericuţa noastră să fie neîncăpătoare. Un preot care se umple de bucurie când un copil îi intră în biserică, îl ridică în braţe şi îl binecuvântează şi ne povăţuieşte pe noi, mamele grijulii să îi lăsăm să meargă oriunde vor ei, să mângâie icoanele, să aprindă lumânări…
Şi într-o zi, mi-am luat inima în dinţi, am cumpărat un îndreptar de spovedanie, am umplut multe, multe pagini, şi cu prima ocazie în care am avut cu cine să-mi las copilul, m-am dus şi m-am spovedit la primul preot pe care l-am găsit dispus să mă spovedească. Şi numai voi, cei ce v-aţi întors la Dumnezeu puteţi să înţelegeţi bucuria, pacea şi liniştea din sufletul meu. Parcă m-am întors cu adevărat acasă.
Şi dacă vă întrebaţi cum ne este azi, am să vă mai spun încă ceva. Chiar înainte de a mă spovedi, câteva zile la rând, tot auzeam despre minunile Sfântului Nectarie. Iar în ziua în care m-am spovedit, în biserică, în timp ce îl aşteptam pe preot, o doamnă în vârstă s-a apropiat de mine, spunându-mi că aşa simte, că Dumnezeu o trimite la mine, şi printre altele, mi-a dăruit Acatistul Sfântului Nectarie. Pe care de-atunci îl fac în fiecare zi, iar copilul meu devine de la o zi la alta un îngeraş cuminte, ascultător, sensibil, spre mirarea şi uimirea multora.

Mă gândesc la acele cuvinte pe care le-am spus acum mulţi ani: „Vreau să simt şi dragostea oamenilor, nu numai a Ta, Doamne”… Azi spun „Lasă-mă Doamne să simt numai dragostea Ta, că de nimic altceva nu mai am nevoie”.
Îţi mulţumesc Doamne, că nu te-ai scârbit de mine atunci când oamenii m-au lepădat ca pe un gunoi, Îţi mulţumesc pentru dragostea ta infinită.

Doamne Iisuse Hristoase, Maica Domnului, Sfinte Nectarie, Sfinte Stelian vă mulţumesc că ne protejaţi şi că m-aţi călăuzit înapoi, spre dreapta credinţă.
Iertare îmi cer că am scris atât de mult. Aici e toata viaţa mea. Să fie spre folos şi altora. Căci şi mie mi-a fost de folos să citesc mărturia lui Danion şi a altora care au trecut prin ce am trecut eu, să aflu că Dumnezeu i-a primit cu braţele deschise atunci când s-au întors. Doamne ajută!

Miruna

Şi pe harta duhovnicească a lumii se petrec lucruri noi. Deprinderi şi bunuri duhovniceşti, cunoscute şi folosite altădată numai de călugări, au început a fi cunoscute şi folosite de o lume mai largă. Bunurile spirituale agonisite cu migală, vieţi de-a rândul în incinta mânăstirilor, au trecut azi dincolo de ziduri şi au început să trăiască din ele şi oamenii din lume.

Privind lucrurile mai aproape, ai impresia că, aşa cum dezlegările la marile probleme de ştiinţă întâi în laborator sunt descoperite şi apoi încep să circule prin lume, tot aşa dezlegările la marile probleme spirituale ale umanităţii întregi în aceste mânăstiri, în aceste minunate câmpuri de experienţă spirituală, sunt descoperite, şi abia după aceea pornesc să circule, să ardă şi să rodească în lume.

Unul dintre aceste bunuri spirituale mânăstireşti, care astăzi a început să circule des prin lume, e bunul însingurării; căci mânăstirile, dacă sunt ceva, înainte de toate sunt cetăţi de însingurare.

Am ales să medităm în ceasul de acum ce este bunul acesta al însingurării; să medităm, cu alte cuvinte, ce au dat lumii mânăstirile, dându-i însingurarea?

Voi împărţi ce am să spun în trei momente:

I. Ce trebuie să înţelegem prin însingurare?

II. Cum au trăit sfinţii şi pustnicii creştini însingurarea aceasta? şi

III. Ce înfăţişări a luat şi ia însingurarea la oamenii din lume?

Aşadar, mai întâi, ce trebuie să înţelegem prin însingurare?

I.

Iată, în adevăr, oameni în toată firea, care fug de lume, se zidesc de vii, pe toată viaţa, petrec până la cincizeci de ani din existenţa lor suspendaţi de un stâlp, trăiesc în peşteri zeci de ani, laolaltă cu fiarele, ce li se supun ca mieii, se ferecă în lanţuri până la moarte, ba unii dintre ei se poartă ca şi cum şi-ar fi pierdut minţi­le; şi toate acestea pentru că i-a vrăjit însingurarea. Să fie oare însingurarea o simplă născocire, rodul unei fantezii de nebuni?

Cu cât reflectez mai mult, cu atât mi se pare mai limpede că însingurarea e oarecum în însăşi fiinţa stării noastre de oameni. Trecători ca şi lumea, cum ştim că suntem, şi călători spre ţara Învierii, e lucru de elementară înţelepciune să dăm vremelniciei întreaga ei valoare de vremelnicie – se va vedea mai încolo în ce sens – dar nimic mai mult; iar realităţilor cu adevărat veşnice, ce ne domină, tot preţul lor viu de veşnicie, şi nimic mai puţin. Trăirea plină, într-o existenţă puternică a acestei înţelepciuni, este, după cât pot înţelege, adevărata îndreptăţire a însingurării şi forma ei de început: aceea de fundamentală opţiune de nediscutat.

Există, aşadar, de la început, o desprindere bărbătească în lucrul însingurării, dar nu fără izbutirea unui echilibru în însăşi această desprindere.

E drept, se poate cineva însingura de silă, resemnat şi trist, consimţind la însingurare ca la un rău necesar. Dar te poţi însingura cu drag, de bună voie, îmbrăţişând însingurarea ca o dovadă de iubire ce răspunde la dăruirea Marii Iubiri ce te cheamă. Ar fi o naivitate negreşit să se înşele cineva asupra sângerărilor reale ce se cer la orice stadiu de însingurare, dar dragostea e sămânţa adevărată din care odrăsleşte floarea însingurării. Nu-i vorba aici de iubirea sentiment, ci de iubirea putere-dumnezeiească, mai tare ca moartea, singura în care sunt cu putinţă jertfele şi dăruirile cele mai întregi.

Nu putem tăgădui, fireşte, măreţia însingurărilor făcute în cinstea valorilor umane, ca: dragostea de oameni, jertfa de patrie, pentru ştiinţă etc.; dar, când aceste însingurări rămân închise faţă de suprema însingurare, toată măreţia lor ia figura primejdioasă a unei micşorări de sine şi ciuntiri de care e bine să ne putem şti liberă, pentru a nu ne cristaliza sterp sub nivelul adevăratelor împliniri.

Cine a gustat paginile lui Maurice Blondel, despre ravagiile suficienţei, poate nu va dispreţui acest semnificativ pasaj – scris de un mare sfânt şi mistic răsăritean, care spune cam acelaşi lucru: Dacă omul care-şi subţiază mintea, ca să pătrundă în tainele tuturor firilor, întru toată cunoştinţa, este bogat în pricepere şi înţelegere, întru toată cunoştinţa, dar are sufletul întinat de stricăciunea păcatului şi din toată strădania lui nu a agonisit îndemn către împlinirea cea mai de pe urmă a sufletului său ci, dimpotrivă, i se pare că acolo unde stă e limanul izbăvirii, se cuvine a şti că lumea nu are pe nimeni mai de plâns decât acesta. Fiindcă înseamnă că numai până la nădejdile mărunte ale lumii acesteia l-au dus pe el toate silinţele lui întru necontenita cercetare a celor ale lumii.

Totul trebuie dus până la capăt. Nimic nu poate trece, în adevăr, înaintea marii înflăcărări, înaintea Marii Iubiri atotţiitoare. E singura iubire cu care ne putem împăca total, şi fără micşorare de noi înşine. Şi asta pentru că, în fond, pentru Ea şi după chipul Ei, suntem făcuţi. E singurul dialog în care ne aflăm creşterea întreagă, neînşelătoarea împlinire.

În ce stă însingurarea pentru împlinirea aceasta, ne-o spune Marea Iubire însăşi: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa, şi pe femeia sa şi pe copiii săi, şi pe fraţii şi surorile sale, ba încă şi viaţa sa, nu poate să fie ucenicul meu (Luca 14, 2). Cu acest neîmblânzit comentariu: Cine va vrea să-şi mântuiască (cruţe) sufletul său, îl va pierde. Iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine, şi-l va mântui (Luca 9, 24).

Omeneşte vorbind, însingurarea, în aceste condiţii, pare ceva de neînchipuit, de neajuns. Şi totuşi. Istoria tuturor sfinţeniilor e numai “pierderi de suflet”, de toate mărimile şi toate felurile, în cinstea acestui “pentru Mine”, al Sfintei Iubiri. În ce priveşte chipurile ei, însingurarea nu e mai puţin stranie: a fi prezent în lume, fără a fi din lume (Ioan 17, 16), e desigur o paradoxală formă de însingurare. Dar iarăşi cine poate să spună noianul de nume înscrise în “Cartea vieţii”, pe calea aceasta?

Că însingurarea e un puternic al lumii, sub toate înfăţişările ei, este, aşadar, de netăgăduit. Într-o vreme când toată cultura şi îndeletnicirea oamenilor sunt întoarse spre aici, spre pământ, spre gătirea şi pregătirea lui mai bună, mai justă, mai omenească, chemarea la însingurare are, prin urmare, toţi sorţii să apară ca un strigăt de nebunie, sau, cel puţin, ca ceva foarte neactual.

La acest deznădăjduitor impas să se reducă oare toată problematica însingurării?

Există însă şi o altă faţă a lucrurilor, care merită să fie tot atât de bine cunoscută. Viaţa sihaştrilor şi a marilor însinguraţi nu stă în ura de oameni şi de lume. E aici un paradox, o cruce. Ar trebui să se cunoască, într-o egală măsură, şi iubirea, gingăşia sihaştrilor faţă de făpturile lui Dumnezeu din lume; ca să se vadă că ura lor reală faţă de lume e altceva decât josnica ură a sufletelor de rând.

Şi, fiindcă pildele sunt mai lămuritoare, iată una din nesfârşitul lor şirag:

A fost întrebat un ucenic: Ce este inima milostivă? Şi a răspuns avva: Adierea inimii omului pentru toată zidirea: pentru oameni şi păsări şi pentru jivine şi pentru draci şi pentru orice făptură, încât la amintirea şi la vederea lor curg ochilor lacrămi. Din multa şi puternica milostivire care le stăpâneşte inima şi din prea marea lui împreună-pătimire, i se face inima mică şi nu poate îndura, auzi sau vedea vreo vătămare sau cât de mică stânjenire făcându-se făpturilor. Şi pentru aceasta, atât pentru dobitoace cât şi pentru vrăjmaşii adevărului şi pentru cei ce-l vatămă, el aduce rugăciuni în lacrimi, în tot ceasul, ca să se păzească şi să se ierte lor (Sfântul Isaac Sirul). Iar avva Agaton zice: Aş fi voit să aflu pe un bubos şi să iau trupul lui şi să-i dau lui trupul meu (Pateric).

Dragostea adevărată, respect, milă gingaşă faţă de făptură, pe de o parte, refuzul lumii, ură neîmblânzită faţă de lume, pe de alta. E, după cât se vede, antinomia clară, crucea vie din care trăiesc marii însinguraţi. Şi, într-un fel, o adevărată enigmă, omeneşte de nedezlegat.

Dar, în însingurarea aceasta, nu suntem lăsaţi numai la puterile noastre, Şi iată de ce enigma ajunge un lucru foarte simplu: este, nici mai mult nici mai puţin, refuzul categoric de a iubi şi de a primi lumea, după felul ei de-a fi, lumesc şi păcătos, ci, dimpotrivă, întâlnirea cu lumea în lumina sfinţitoare, primirea lumii prin Dumnezeu, descoperirea ei în lumina lui Dumnezeu.

De ce acest refuz de a primi lumea, “după chipul lumii”? – se va zice. Fiindcă lumea a învăţat să se iubească pe sine numai întru cât e trecătoare, întâmplătoare, realitate a morţii şi a păcatului.

Sihaştrii nu puteau să nu urască această lume. Pentru cârdăşia aceasta a ei cu zadarnicul, cu diabolicul, cu păcatul, au urât-o cu pasiune. Au iubit însă zidirile lui Dumnezeu din lume, veşnicul din ea, cu tot atâta avânt; şi, sub paşii şi ploaia rugăciunii lor, firea îşi agonisea mult suspinata izbăvire. Dar mai e ceva. Nici ura lor faţă de păcătoşenia lumii şi nici dragostea lor de făptură n-ar fi căpătat atâta avânt şi putere, dacă n-ar fi avut înaintea ochilor dumnezeiasca pildă a Domnului. Dumnezeu în pustiu şi însingurare îşi dezvăluie toată puterea ei de subjugare.

Ceva asemănător trebuie spus şi în cazul de faţă: pentru pricinile arătate, nu ne putem înţelege deloc cu lumea decât prin Dumnezeu. Trebuie să pierdem lumea ca s-o primim altfel: ca s-o primim pe calea însingurării, prin Dumnezeu, ca dor al dragostei dumnezeieşti.

II.

Şi acum, după ce am văzut şi latura de ură şi latura de dragoste cuprinse în lucrul însingurării, ca şi condiţia ei de căpetenie, lipirea sufletului de Dumnezeu, am vrea să ştim, desigur, în ce fel au trăit sfinţii însingurarea aceasta. Practic şi omeneşte, drumul însingurării l-au deschis sfinţii, oameni ca şi noi. Şi ei ne pot servi drept pildă. Pentru că, dacă chipurile însingurării pot fi multe, intensitatea ei, înălţimea ei nu poate fi decât una: aceea a sfinţilor.

E drept că icoana vie a însingurării e pilda vieţii Domnului. A lăsat o puternică întipărire în inimile noastre.

Ca om, Mântuitorul de toate S-a golit, de bunăvoie, până la ultima limită. Aşijderea, nici o robire, nimic din cele ce sunt numai ale pământului, nimic din cele ce nu sunt voia Tatălui nu L-au putut înlănţui. El e numai adevărata slugă a slugilor şi aceasta înţelege El să rămână: independent de toate, perfect, liber, generos, liniştit şi puternic.

Vorbind după modelul omenesc, ai zice că fiecare smerire, fiecare despuiere de bună voie a Domnului, în loc să însemneze o pogorâre spre nimicnicie, o sărăcire, e dimpotrivă ca o ridicare de nivel a sufletului spre mai multă libertate, o îmbogăţire. Dar e înfricoşătoare taina vieţii Domnului şi sub toate laturile ne depăşeşte.

Numai când au venit sfinţii, oameni ca noi, însingurarea a ajuns mai a noastră. Sunt pline cărţile sihaştrilor de suspine, de lacrimi, de privegheri, de nopţile întregi în rugăciuni, de meditaţii şi neînchipuite înfrânări, toate numai ca să se poată rupe din lumea păcatului din jurul lor şi de lumea din ei, să-şi ia zbor liber heruvimul lăuntric şi să guste, în blânda însingurare a liniştii, bucuriile de negrăit ale unirii sfinte. Dar ce n-au îndurat sihaştrii ca să răspundă Marii Iubiri odată ce şi-au dat seama că acest răspuns coincide cu însăşi suprema lor împlinire ca oameni?

Desprinderii, cuprinsă în lucrul însingurării, sihaştrii îi zic depărtare şi ură de lume, iar echilibrului în desprindere – izbutirea însingurării – îi spun dragoste şi linişte în Dumnezeu. Că marea majoritate dintre ei au izbutit e lucru sigur; câteva destăinuiri ar putea să dea o ideea despre felul cum s-au însingurat ei: Ce este lumea? a întrebat un ucenic; şi a răspuns Părintele: O desfrânată este lumea; care cu pofta frumuseţii ei trage pe toţi care şi-au întors privirea la dragostea ei. Numai când cineva se va nevoi, mai înainte de moarte, a ieşi din întunericul acestei lumi, află toată amărăciunea ascunsă în dulceaţa ei. Drept aceea, atâta vreme cât va fi ascuns în lume, omul nu poate vedea cursele ei. Dar lumea nu numai pe urmaşii ei, pe fiii ei, îi ţine legaţi de ea, ci chiar şi pe cei dornici de sărăcie, pe sihaştri, şi pe cei ce au rupt legăturile ei şi s-au ridicat deodată deasupra ei.

Negreşit, din toate cursele acestea ale lumii din jur, sihaştrii s-au desprins prin depărtarea în pustie, sărăcie, castitate, post şi înfrânare. A mai rămas însă ceva: lumea pe care o purtau în ei; adică cugetarea la lume, slava deşartă, mândria, lenea, osândirea, dispreţuirea şi celelalte care trăiesc în inimă şi după fuga din lume.

Lucrarea aceasta pentru desprinderea de lumea din ei, de lumea din inima lor şi deplina liberare lăuntrică, e o adevărată scară cu o larg-cuprinzătoare înlănţuire de trepte, scară de la pământ la cer.

Cel ce s-a afierosit pe sineşi lui Dumnezeu se cade a petrece întru odihna minţii. Dar fără de sărăcie, sufletul nu se poate slobozi din tulburarea gândurilor, iar fără de liniştirea simţirilor nu va încerca pacea minţii. Aşijderea, fără răbdarea în ispite nu va câştiga cineva înţelepciunea Duhului; şi subţirimea cugetării nu o va ajunge, fără citire cu durere. Fără de potolirea gândului, mintea nu poate porni către ascunse taine; şi fără de nădejdea cea din credinţă, sufletul nu poate porni, cu îndrăzneală, împotriva ispitelor. Şi iarăşi, fără de luminoasa cunoaştere a ceea ce este acoperământul lui Dumnezeu, inima nu poate năzui spre Dânsul, şi fără înfruptarea cu bună ştiinţă din patimile Hristosului, sufletul nu va avea împărtăşirea cu Dânsul.

Mult se vor mira cei obişnuiţi a crede că rutină îndobitocită este viaţa pustnicilor, citind această podoabă de fină psihologie întru cercetarea cugetului la toate încheieturile lui:

Pune semn şi întru tine mereu ia seamă să vezi care patimi au slăbit şi care s-au întărit; care din ele au pierit şi s-au depărtat cu totul şi care au început a tăcea, nu din cauza depărtării de prilejurile ispitei, ci din sănătatea sufletului tău; aşijderea, care din ele ai deprins a birui cu mintea, şi nu din lipsa prilejurilor, şi ia aminte de nu vezi cumva la lăuntrul putrejunii ranei tale, că a prins a creşte ca o carne nouă pacea sufletului. Din aceasta îţi este cu putinţă să cunoşti măsura sufletului tău.

Dar acestei scări a însingurării, pe care a privit-o Iacob în vis, cine să-i spună toată felurimea liberului ei suiş, şi cum să-i hotărâm la amănunt toată necuprinderea desfăşurării?

În schimb, îi ştim bine cele două praguri.

Întâiul prag, pragul care pătrunde în cer, se numeşte iubire, fiindcă Dumnezeu este Iubirea însăşi, iar toată duhovniceasca dragoste şi străduinţa, de-a dreptul scoborând din ea, se sprijină pe pământ, de pragul milosteniei. Orice faptă de milostenie este, aşadar, în sine, o împărtăşire aievea din Iubirea-Dumnezeu şi o unire în sfânta dragoste:

Lucrarea cea cuprinzătoare a milei duce înlăuntru, prin suflet, la împărtăşirea dumnezeirii. Altă cale nu este spre dragostea cea duhovnicească – care pre chipul cel nevăzut îl sădeşte în suflet – dacă nu începe cineva prin a fi milostiv. Iară mişcarea aceasta, prin însingurare, suind de la pământ la cer şi scoborând înapoi, împreună cu îngerii, este rugăciunea.

Nici o asceză nu poate rodi fără rugăciune, precum nici o rugăciune fără truda trupului şi căinţa inimii. Toată rugăciunea în care nu se osteneşte trupul şi nu se necăjeşte inima, drept lepădare se socoteşte.

La capăt, însingurarea şi nepătimirea ei sfârşesc în extaz, în răpiri, în vedenia Domnului:

Şi puterea aceasta a dulceţii lui Dumnezeu şi înfocarea dragostei Lui care arde în inimă şi mistuie toate patimile sufletului şi trupului, o simte cineva când în toate firile zidirii şi în tot lucrul ce se întâmplă lui cugetă cu înţelegere şi face socotire duhovniceşte.

Atunci, printr-o multă bună ştiinţă şi dumnezeiască purtare de grijă, începe omul a se porni spre dumnezeiasca dorire şi deodată se îmbată cu dânsa ca şi cu un vin. Şi cu cât se nevoieşte a vieţui bine, şi a se păzi şi a lucra întru citire şi întru rugăciuni, cu atât se împuterniceşte şi adeverită se face în el purtarea aceasta.

Cu adevărat, cu adevărat, o fraţilor, unuia ca acesta i se întâmplă uneori de nu-şi mai aduce aminte că poartă trup şi nu mai cunoaşte că se află în lumea aceasta.

O dată ajuns la această treaptă, iată că pustnicului i se întâmplă un lucru neaşteptat. În adevăr, cine a ajuns la o dragoste de Dumnezeu însingurată, de felul acesta, recâştigă, în dragoste sfântă – prin Dumnezeu şi de la Dumnezeu – , şi pe oameni şi întreaga făptură. Şi lucrul acesta este foarte important:

Nu pot câştiga dragostea oamenilor cei ce iubesc lumea aceasta. Când cineva ar câştiga dragostea, atunci acela, o dată cu dragostea, cu Însuşi Dumnezeu se îmbracă.

Dar semnul celor ce au ajuns la desăvârşire acesta este: dacă ar fi daţi, în fiecare zi, de nenumărate ori spre ardere, pentru dragostea oamenilor, a-i iubi pe oameni nu se satură.

Dar nu numai atât. În liniştea însingurării în Dumnezeu, ni se dezvăluie totodată şi frumuseţea, icoana dumnezeiască din făpturi:

Când te-ar umbri şi pe tine puterea liniştii, întâi te întâlneşti cu bucuria care fără de pricină îţi stăpâneşte, când şi când, sufletul, şi-atunci ţi se deschid ochii şi descoperi tăria zidirii lui Dumnezeu şi frumuseţea făpturilor, dar aceasta, după măsura curăţiei tale. Iar dacă mintea ţi-ar fi întruna ţintită întru vederea minunii acesteia, atunci şi ziua şi noaptea întruna ai fi întru uimirile cele slăvite ale lui Dumnezeu.

În rezumat, predania pustnicească a însingurării e clară:

Dacă la Dumnezeu nu ajungi decât prin dezlipirea totală de tot ce nu-i Dumnezeu, în faţa Lui nu te găseşti însă niciodată singur şi micşorat. În adevăr, după ce ai renunţat pentru El la toate câte sunt, descoperi în El şi prin El toate fiinţele şi lucrurile, care numai prin El sunt ceea ce sunt. Iluzia dezlipirii de toate fără nici o compensaţie se schimbă atunci în bucuria posedării tuturor fără nici o lipsă, după modelul lui Dumnezeu Însuşi. (Maurice Blondel)

La stadiul acesta, omul e cu adevărat, aşa cum zice Evagrie Ponticul (Cuvânt despre rugăciune): dezlipit de toate, dar şi unit cu toate.

Ar spune unii, poate, că însingurata dragoste a sihaştrilor pentru făpturi e – cu tot focul ei de netăgăduit – îndreptată mai mult spre latura spirituală, contemplativă, a creaţiei. Că aceasta e lumea şi specialitatea lor. Dar nu este aşa. În felul lor, Părinţii n-au fost numai contemplativi, ci erau şi oameni de acţiune. Aşa încât, prin însingurare, ei ne-au dăruit, iubind, mai mult; în realitate, ei ne-au dăruit o cheie a unor bogăţii nebănuite, o atitudine fundamentală, un principiu al multor aplicaţii viitoare, pe care încă nu le întrezărim.

Spus pe scurt, în însingurare, ei ne-au dăruit însuşi secretul dezlegării uneia din cele mai fundamentale probleme universal-creştineşti, şi anume secretul problemei: cum să fii prezent în lumea aceasta, cu acţiunea ta, fără să fii din lume.

Cu simţul lor adânc şi lucid, marii însinguraţi au văzut clar, în adevăr, că un singur lucru au de făcut: o angajare totală şi definitivă în ordinea lui Dumnezeu. Şi au făcut lucrul acesta cu toată voinţa lor de uriaşi nebănuiţi.

Nimeni nu i-a făcut să şovăiască, nici o lepădare nu i-a costat prea mult, nici o sfâşiere proprie nu i-a înduioşat; era în joc împlinirea închipuirii lui Dumnezeu din însăşi inima lor şi pentru aceasta nici o strădanie nu a fost prea grea, nici o jertfă prea mare.

S-au rupt cu totul din falsa ordine, demonic, păcătos şi părelnic unitară, de fapt spartă din marea Unitate, s-au rupt din ordinea anti-dumnezeiască a lumii şi s-au integrat vânjos, necurmat şi exclusiv în adevărata şi unica rânduială a Viului Dumnezeu. Ruptura lor de lume a descoperit oamenilor un echilibru sufletesc nou: liniştea, în despuierea cu totul de lume şi în dragostea aprinsă de Dumnezeu, de la Care şi prin Care au primit înapoi şi făptura în dragoste şi în slujire. În ei frumuseţea lui Dumnezeu a biruit frumuseţea lumii, înfrăţind şi întregind totul. Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare (Daniel Turcea).

III.

Dar ce înfăţişări ia însingurarea la oamenii din lume, în lumea mirenilor?

Însingurarea nu este bună pentru toată lumea, numai în chip teoretic. Există o predanie a însingurării chiar în lumea mirenilor. De la primele generaţii creştine, nedespărţite în mireni şi monahi, şi care în însingurarea lor de păgânitate aveau conştiinţa că ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în mijlocul lumii (Epistola către Diognet), şi până la creştinii însinguraţi de azi, pierduţi în necredinţa de acum şi pe care, uneori, trebuie să fii duhovnic ca să-i descoperi, această predanie a însingurării stăruie vie.

Există în predania răsăriteană un amănunt de antropologie, un fel anumit de a vedea pe om, care ne pare a fi uşurat mult lucrul însingurării. În tot omul, pentru marii însinguraţi ai răsăritului, e întrupat un înger, un heruvim în devenire.

E probabil că, sub lumina cuvântului că după Înviere veţi fi ca îngerii lui Dumnezeu, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, icoana de Logos din nou – în trăirea răsăriteană a sfinţilor – a luat figura mai dinamică a unui înger în devenire întrupat în fiecare om.

Oricum ar fi, lucrul a rămas şi rămâne caracteristic predaniei răsăritene. Îl regăsim covârşitor ilustrat în acest lucrător poem al însingurării care este Imnul Heruvimilor din obşteasca noastră Sfântă Liturghie:

Noi, care închipuim cu taină pe Heruvimi şi făcătoarei de viaţă Treimi cântare întreit sfântă aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca să primim pe Împăratul tuturor înconjurat de cetele îngereşti.

Aleluia.

Nu ne înşelăm asupra neînchipuitelor greutăţi. A vorbi de însingurare unor făpturi ale lui Dumnezeu care nu sunt decât nişte bieţi oameni, vânaţi de toate ispitele, de toţi idolii, de toate vrăjile şi miturile lumii, trăind cu aceleaşi doborâtoare slăbiciuni şi mizerii în plin vârtejul unei vieţi întoarse toată spre pământ, agitate de toate duhurile şi sfâşiate de nebănuite încurcături, patimi şi avânturi de tot felul, vecuind – cu un cuvânt – într-o lume în care totul pare sistematic organizat ca să-i gonească pe oameni afară din ei înşişi şi împotriva lor – a vorbi de însingurare în aceste condiţii pare, la prima vedere, că vrei să faci război cu imposibilitatea.

Înţelegem că nu este lucru uşor, pentru oamenii din lume, să se reculeagă, să se însingureze pentru a se reîmprospăta din fântânile cele adânci ale Existenţei, a se regăsi în Dumnezeu şi a se reintegra în ordinea Lui. Dar unde altfel va găsi omul curajul să se vadă aşa cum este? Ceea ce, teoretic, pare aproape de neînchipuit, faptele ne arată că, printr-o surprinzătoare iconomie, este realizabil. Sunt luminişuri cu putinţă şi în cele mai haotice complicaţii.

Cu o trezie lăuntrică mereu gata, cu simţul grav al existenţei, cu înfocate strigări de rugăciuni, cu voinţa nezdruncinată de a rămâne credincios Marii Iubiri, cu smulgeri din foc şi cu zvâcniri de duh care dau bucurie îngerilor şi cinstesc omenirea, mirenii au izbutit şi izbutesc zilnic în felul lor cu Darul Duhului – acolo, la postul de încredere din lume, unde i-a rânduit pronia, să rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent în lume, fără a fi din lume – să libereze heruvimul din ei şi, însinguraţi cu duhul, să trăiască în dragoste cu Dumnezeu. Au izbutit şi izbutesc însingurarea nu numai oamenii simpli, ci fruntaşi, oameni de carte şi chiar conducători de popoare.

Sunt mii şi mii formele pe care le poate lua efortul însingurării la oamenii din lume. Unii au ajuns-o, imitând, cu duhul şi cât este cu putinţă unui mirean, modelul sihaştrilor. Mă gândesc, îndeosebi, la acel strălucit voievod muntean care a fost Neagoe Basarab, despre care se spune că – sub grijile domniei – trăia rugăciunea isihastă, rugăciunea minţii. De altfel, după pravile, aceasta este calea împărătească a trăirii ortodoxe. Alţii îşi călesc duhul însingurării evadând, la vreme potrivită, în locuri de meditare, rugăciune şi sihăstrie. Unii au dobândit-o fulgerător. Alţii au agonisit-o mult mai anevoie.

Greutatea cea mare e, înainte de toate, întoarcerea către tine însuţi, regăsirea, întâlnirea – desigur printr-un necurmat lanţ de convertiri intime, de război şi ceartă cu tine – a lăuntrului tău cel adevărat, personal original, a lăuntrului tău cel din fire, aplecat spre Sfânta Rânduială, cel de sub copleşitorul înveliş de împrumuturi, influenţe, psihoze şi exasperări de tot felul, sub care ne mascăm.

Această regăsire e semnalul încordării şi cuceririi tale cu tot adâncul fiinţei tale pentru Ordine; şi sforţarea aceasta de cinstită şi sinceră înrădăcinare în ordinea dumnezeiască se continuă şi rămâne aprinsă în adâncul vieţii tale sufleteşti, ca o rezervă permanentă într-o zonă de ascunsă dar vie putere de a te despărţi de toate fără şovăire – ori de câte ori se cere – pentru adevărul Domnului şi voia Lui.

Negreşit, pentru că orice însingurare e un fapt absolut original, cel mai personal şi cel mai al nostru, dintre toate faptele pe care le facem, s-ar putea spune că formele însingurării sunt tot atâtea câţi oameni sunt. Dar oricare ar fi aceste forme ale ei, două elemente domină şi aici, ca pretutindenea în însingurare: o sforţare de cât mai adevărată desprindere, liberare, de lumea din jur şi din noi, şi iarăşi o sforţare de a spori în liniştea cea împărătească, în împăcarea cu noi şi cu Dumnezeu, în echilibrul viu izbutit prin această desprindere.

Şi totuşi, problema însingurării cuprinde extensiuni de o mare actualitate. E un fapt banal că toată iubirea oamenilor este întoarsă azi numai spre rosturi pământeşti. Am arătat însă că această preocupare, până la un punct, poate fi transfigurată şi ea, poate avea un înţeles, nu numai potrivnic, dar şi pe linia însăşi a drumului nostru cel duhovnicesc.

În adevăr, iată ce spune în privinţa aceasta şi un luminat cugetător creştin, care scria:

Cred cu tărie că Evanghelia este abia la începutul ei, că noi nu o cunoaştem încă, şi cu atât mai mult că ea nu şi-a dat toate roadele. V-o repet, niciodată şansele creştinismului civilizator n-au fost mai prielnice ca astăzi.

Surâd când aud pe unul sau pe altul socotind moartea singura instituţie care poartă în sânul ei veşnicia şi al cărei program de viitor este cu siguranţă mult mai larg şi mai întemeiat decât chiar trecutul ei de două ori milenar. Vă spun, trăim încă începuturile; adevărata istorie abia de-acum începe.

Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, să fie până într-atâta de cu neputinţă a întrezări o zi când oamenii îşi vor refăuri cultura şi civilizaţia lor ca pe o slujire cu adevărat dumnezeiască, slujind prin aceasta desăvârşit înseşi marile nevoi umane, de la cele mai umile până la cele mai înalte, de la cele mai pure, până la cele mai angajate în materie, de la altar până la afaceri, la birou, în laborator, pe şantier şi în uzine, cu suflete îndumnezeite, de fii şi împreună-lucrători cu Dumnezeu, cu suflete de însinguraţi?

Lucrul poate părea o îndrăzneaţă himeră. O înţelegere mai adâncă descoperă şi o altă faţă a realităţilor, aşa cum o vedea de pildă Sfântul Grigorie de Nyssa. Lucrarea de construire, organizare, cercetare, de cultură, perfecţionarea lumii, săvârşită de oameni, prin toate soiurile de muncă, nu capătă în această viziune – cu toată vremelnicia lumii – un înţeles şi o valoare de proporţii cu adevărat covârşitoare, cosmice?

E, nici mai mult, nici mai puţin, integrarea omului în planul de conlucrare cu tainicul Dumnezeu, pentru desăvârşirea zidirii, pentru restaurarea icoanei Logosului, după care este urzită lumea, şi ca atare lucrarea aceasta e partea întregitoare din suprema noastră împlinire ca oameni.

Dar pentru a ajunge până aici trebuie să ştim la perfecţie arta de a ne elibera de lumea păcatului, ca s-o primim din nou mai frumoasă, mai pasionată prin şi de la Dumnezeu. Şi aici e tragica actualitate a însingurării.

Nebănuit şi ciudat, în adevăr, e destinul însingurării: dacă pilda Mântuitorului pe Carantania şi desele Lui însingurări o pun în lumină, totuşi pustnicii sunt aceia care-i statornicesc la amănunt lucrarea şi o încetăţenesc de-a binelea printre oameni; şi iată astăzi aşteptăm peste tot roadele evanghelice ale însingurării.

Pe toate fronturile vieţii ne trebuie astăzi oameni cu rezerve de însingurare. Vreau să spun: oameni cu rezerve de înţelegere, de dragoste, de rugăciune, de curăţire de păcat şi de patimi, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu şi devotaţi, luminaţi şi întăriţi cu puteri de slujire, în Duhul lui Dumnezeu, în numele Lui şi după principiile Lui; oameni, într-un cuvânt, care nu numai la şcoala lumii, ci şi la şcoala lui Dumnezeu au învăţat să îndrăgească şi să slujească valorile vieţii.

Meşteşugul înstrăinării, iată în adevăr vinul care veseleşte de-a pururi inima omului. Şi fericit este cel ce bea din acest vin.

Din el au băut desfrânaţii şi s-au ruşinat şi păcătoşii au băut şi au uitat căile poticnirilor; au băut beţivii şi au început să postească; au băut bogaţii şi au îndrăgit sărăcia; au băut săracii şi s-au îmbogăţit în nădejde; au băut cei bolnavi şi s-au făcut sănătoşi; au băut cei muncitori şi simpli şi s-au făcut înţelepţi.

Fără îndoială, lucrul pare astăzi aproape cu neputinţă. Dar viitorul e – cu siguranţă – al acestei înţelegeri. Vremurile mari ce străbatem gem de toate făgăduinţele şi Pronia le are pe ale Sale, uimitoare şi neaşteptate: încă de pe acum sunt semne că duhul ne apropie de pragul Sfintei Însingurări, care ne va face generoşi şi darnici de noi înşine şi ne va scăpa de greutatea de a ne purta sterpi în spinare numai pe noi înşine, integrându-ne în plinătate.

Pentru bucuria acestor gânduri, fie-mi îngăduit să mărturisesc simţământul de adâncă emoţie pe care l-am încercat, descoperind că Biserica noastră a făcut de mult o strânsă apropiere între Naşterea Domnului şi gândul însingurării. În adevăr, preamărind taina Întrupării, Acatistul Bunei-Vestiri, la condacul al optulea, cântă:

„Văzând naştere străină, să ne înstrăinăm din lume, mutându-ne mintea la cer; că pentru aceasta Dumnezeu cel Preaînalt pe pământ S-a arătat om plecat, vrând să tragă la înălţime pe cei ce strigă Lui: Aliluia.”

E atât de bogat în atâtea învăţăminte adânci praznicul Naşterii Domnului! Dar cine ar fi bănuit că este şi praznicul însingurării? Fără să vrei îţi vin în minte cuvintele evanghelistului: „Întru ale Sale a venit, dar ai săi nu L-au primit; în lume era şi lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut” (Ioan 1, 10-11).

Şi cu toate acestea, însingurarea Domnului n-a fost nici evadare, nici dezertare din lume. Dimpotrivă, ea a început prin Întrupare, prin luare adică de bunăvoie pe umerii Săi a poverii tuturor problemelor vieţii şi fiinţei omeneşti şi a sfârşit, în restaurare, în transfigurarea lor, în Înviere. E un fapt: nimeni n-a iubit mai adevărat lumea şi nimeni n-a făcut mai mult bine oamenilor decât Însinguratul Acesta, Care este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, făcut om.

Să învăţăm la şcoala Lui datoriile însingurării.

Am aflat în scrisul unui om de rugăciune această apostrofă a evlaviei luminate:

„M-am săturat, Doamne, vorbindu-Ţi întruna de mine, ca şi cum numai eu aş fi vrednic de luat în seamă, ca şi când eu aş fi, şi nu Tu, Alfa şi Omega.

Grăieşte-mi, Doamne, de Tine, căci asta-mi dă odihnă. Arată-mi ce simţi Tu, ce plănuieşti Tu, ce aştepţi Tu de la noi!”

Aiudule, Aiudule,

Temniţă cruntă

Fă-te, zăludule,

Piatră măruntă…

(Radu Gyr – din „Blestemul Aiudului”)

Nu cu mult timp în urmă, Preafericitul Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a ţinut în Austria o predică în care a făcut referiri şi la martirii ultimei prigoane, prigoana comunistă: „Mărturisitori şi martiri ai credinţei s-au «născut» şi în vremurile noastre, iar lumina mărturiei lor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi. Mulţimea mărturisitorilor şi martirilor credinţei din fostele ţări cu regim comunist din Europa centrală şi orientală ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare este puterea jertfei şi cât de necesară este lucrarea de vindecare şi înnoire a umanităţii, rănită de ură şi violenţă, de discriminare şi dominaţie, de intoleranţă şi indiferenţă, de multe forme ale morţii fizice şi spirituale. În timpul persecuţiei comuniste din Europa răsăriteană, o mulţime de episcopi, preoţi, monahi şi laici au murit în închisori sau au suferit pentru credinţa lor. Aceşti martiri şi mărturisitori ai credinţei şi luptei pentru libertate sunt pomeniţi azi în rugăciunile Bisericii noastre în mod permanent la Sfânta Liturghie. Pilda vieţii lor şi rugăciunile lor sunt izvor de inspiraţie şi înnoire pentru viaţa Bisericilor noastre azi. Ei ne cheamă azi să nu despărţim darul libertăţii de darul credinţei şi al sfinţeniei vieţii” (din „Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel la sfinţirea noii biserici ortodoxe româneşti din Salzburg”, Austria – 13 iunie 2009, http://www.patriarhia.ro/ro/p mărturisitori atriarhul/salzburg13iunie09.html). Din păcate însă, aceşti noi nu primesc – cel puţin nu deocamdată – recunoaşterea sfinţeniei la care au ajuns prin mucenicia lor. Preasfinţitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanţilor, explică de ce această recunoaştere întârzie: „Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinţi. Nu Noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinţi. Ci pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Dumnezeu – pentru că le recunoaşte sfinţenia lor şi poporul – pentru că păstrează în memoria sa faptele lor [...] Am mai rămaşi datori, noi oamenii Bisericii, să recunoaştem ca sfinţi şi pe cei ce au murit în temniţele comunismului, care au fost prigoniţi, închişi, bătuţi, ţinuţi în frig şi foame, pentru că erau preoţi sau credincioşi care n-au înţeles să se lepede de credinţă şi să adopte ideologia comunistă atee. Am rămas datori şi va mai dura până când îi vom trece şi pe aceştia în rândul sfinţilor. De ce? Pentru că le trăiesc călăii. Trăiesc cei care i-au maltratat, i-au pârât, i-au închis sau i-au bătut în temniţe, şi Biserica nu poate să zidească sfinţenie pe cadavrul acestor rău-voitori sau rău-făcători. Canonizându-i pe martiri, ar trebui să-i arate cu degetul pe călăii lor, dintre care unii trăiesc încă. Biserica însă nu înţelege să arate vreodată cu degetul pe cel care a greşit, ci să-l povăţuiască la pocăinţă şi să-l aştepte la mărturisire şi la îndreptare. Dar va veni şi vremea sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au fost închişi şi bătuţi pentru credinţa lor creştinească în închisorile comuniste”. Afirmaţia Preasfinţitului Sebastian şochează prin sinceritate: avem datoria de a ne cinsti mucenicii, dar trebuie să aşteptăm până ce vor muri călăii lor… O astfel de idee este însă străină cugetului Bisericii. În primele secole de după întemeierea Bisericii, mucenicii erau cinstiţi ca sfinţi imediat după moartea lor. Nu rareori însă, cinstirea acestor sfinţi avea ca şi consecinţă întemniţarea, chinurile şi moartea. Cinstirea mucenicilor a fost asociată cu râvna pentru mărturisirea jertfelnică a lui Hristos. Nu era o practică politically corect, ci dimpotrivă. Dacă ar fi aşteptat creştinii să moară împăraţii prigonitori, încet-încet cultul mucenicilor ar fi intrat în uitare… Cel mai bun exemplu că aşteptarea propusă de PS Sebastian – ca şi de alţi ierarhi ai Bisericii – nu este specifică Ortodoxiei ne este oferit de Sinodul Bisericii Ruse, care a canonizat sute de noi mucenici – episcopi, preoţi, diaconi, călugări şi mireni. Unii dintre călăii acestora trăiesc, ba chiar în funcţii sus-puse – civile sau bisericeşti. Dar acest fapt nu a împiedicat canonizarea acestora. Pentru astfel de călăi contemporani, această canonizare a fost un prilej de pocăinţă, un examen al conştiinţei, o şansă pe care nu au ratat-o. Pentru a se pocăi cu sinceritate pentru fărădelegile lor, a trebuit ca aceşti prigonitori să înţeleagă că au prigonit sfinţi. Şi că, luptându-se cu sfinţii, s-au luptat cu Însuşi Dumnezeu… Pentru a ajuta un criminal să se pocăiască de crima lui nu trebuie să îl convingi că nu a ucis, că de fapt mortul ar fi murit oricum sau că respectiva crimă nu e un păcat grozav… Tot aşa, cei care i-au prigonit pe noii mucenici trebuie să îşi înţeleagă greşelile şi să se pocăiască pentru ele… Ar fi bine ca ierarhii Bisericii Ortodoxe Române să ia exemplu de la ierarhii ruşi, şi să pornească procesul de canonizare a noilor mucenici. Când va avea loc această canonizare, nu ştim. Ceea ce ştim însă este că, la Aiud, unde este altarul pătimirii Ortodoxiei româneşti, părintele Justin Pârvu şi alţi foşti deţinuţi politici au avut iniţiativa construirii unei mănăstiri. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel arăta că atunci „când se sfinţeşte o biserică nouă în tradiţia ortodoxă se înconjoară biserica purtând părticele din relicve de martiri, care apoi, la sfinţirea altarului, se fixează în interiorul sfintei mese, pe care se săvârşeşte apoi Sfânta Jertfă euharistică a lui Hristos. Această practică nu numai că aminteşte de faptul că multe din primele biserici creştine au fost construite pe mormintele martirilor, ci are şi o semnificaţie teologică. Semnificaţia teologică şi spirituală a prezenţei relicvelor de martiri în piciorul (interiorul) sfintei mese din sfântul altar provine din legătura ce există între moartea martirilor şi taina iubirii lui Hristos mai tare decât moartea” (http://www.patriarhia.ro/ro/patriarhul/salzburg13iunie09.html). Tocmai de aceea este potrivit ca, pe moaştele noilor mucenici de la Aiud, este potrivită ridicarea unei mănăstiri. Anumiţi intelectuali, care au sprijinul ierarhului locului – Ps Andrei Andreicuţ, îşi doresc ca la Aiud să fie un centru de cercetare martirologică, lângă care să se construiască şi o mănăstire. Unde apare problema? O dovadă clară că avem de-a face cu o problemă a fost că părintele Justin Pârvu şi foştii deţinuţi politici nu au fost chemaţi la sfinţirea locului de la Aiud. Faptul acesta a arătat că avem de-a face cu confiscarea cazului Aiud, cu încercarea de a transforma Aiudul în altceva decât este. Pe de altă parte, cele două proiecte – unul susţinut de părintele Justin, celălalt susţinut de PS Andrei, de Dan Puric şi de alţi intelectuali, se diferenţiază foarte puternic. Unul e în lucrat în duh ortodox, celălalt nu. Imaginile celor două proiecte au fost puse de mai multă vreme pe net – şi astfel cei interesaţi au văzut care este raportul dintre ele. Pe mine proiectul susţinut de PS Andrei m-a dus cu gândul la centrul martirologic din Insula Tiberină din Roma – de la Biserica San Bartolomeo. Acolo unde – în octombrie 2002 – Preafericitul Părinte Teoctist a donat paramanul părintelui Sofian Boghiu, unul dintre părinţii care au pătimit în închisorile comuniste. Paramanul părintelui Sofian trebuia aşezat la loc de cinste în biserica Mănăstirii Antim, nu trebuia exilat într-un spaţiu neortodox (tot aşa cum sfintele moaşte ale mărturisitorilor de la Aiud nu trebuie puse într-un muzeu, ci trebuie puse spre închinare…) În San Bartolomeo patriarhul Teoctist s-a rugat, de altfel, la o slujbă de pomenire interconfesională, pentru toţi martirii secolului XX. S-a rugat împreună cu Cardinalul Ruini şi cu alţi clerici catolici (textul slujbei se poate citi pe: /www.santegidio.org/it/eventi/20021012/preghiera01.htm). Dar prin această această rugăciune a fost călcată în picioare predania Sfinţilor Părinţi. Printr-o aparentă cinstire a sfinţilor închisorilor s-a ajuns la propagarea ereziei ecumeniste. Mă doare mult faptul că problema mănăstirii de la Aiud a generat atâta dezbinare, că spiritele şi orgoliile s-au încins şi nimeni nu vrea să îl mai asculte pe părintele Justin. Părintelui i-a fost invocat numele de foarte multe ori, în conferinţe sau articole pompoase – dar acum, când părintele cere să fie sprijinit, nimeni nu mai vrea să îi stea aproape. Eu nu consider că e vorba de o luptă între Petru Vodă şi PS Andrei, sau între Petru Vodă şi Dan Puric sau Claudiu Târziu. Nici PS Andrei, nici Dan Puric şi nici Claudiu Târziu nu se pot compara cu părintele Justin – şi nici nu cred că le trece prin minte o astfel de comparaţie. Lupta este la alt nivel: se va face la Aiud o mănăstire, în care noii mucenici vor fi cinstiţi cu evlavie, sau se va face un centru martirologic pentru care mănăstirea va fi o anexă… Dacă totuşi se va încerca să se treacă peste cuvântul părintelui Justin Pârvu, cred că Dumnezeu va sta împotrivă. Aşa cum a stat împotrivă şi când împăratul Iulian Apostatul a încercat să reconstruiască templul lui Solomon. Cuviosul părinte Serafim Rose scrie: „Cunoaşterea acestui aspect este un foarte bun exemplu al modului cum ne poate lumina lectura istoriei Bisericii. În secolul IV avem mai multe izvoare care o menţionează: Sfântul Chiril, precum şi alţi istorici ai timpului. Iulian Apostatul, ca unul care şi-a făcut o pasiune din a răsturna Creştinismul, a hotărât ca, deoarece Hristos a profeţit că nu va rămâne piatră pe piatră din Templu, dacă el ar reconstrui Templul, ar dovedi că Hristos este un impostor şi, astfel, păgânismul ar fi revigorat. Astfel că a purces cu tot dinadinsul la invitarea iudeilor înapoi în Ierusalim, aceştia începând reconstruirea Templului cu «binecuvântarea» lui Iulian Apostatul. Ei construiau câte puţin în timpul zilei, iar a doua zi dimineaţa, când veneau din nou, toate pietrele erau la pământ. Au încercat din nou, iar din pământ au început să iasă mingi de foc. Istoricii s-au pus de acord în privinţa acestui episod. Numai istoricii raţionalişti moderni, văzând că nu se pot nega cu nici un chip textele şi că ceva tot s-a întâmplat, au început să afirme lucruri de genul: «Trebuie să fi dat de petrol sau de vreo pungă de gaze». Era limpede că a fost o minune a lui Dumnezeu care se împotrivea construirii templului, deoarece nu era timpul – Templul urma să fie construit numai la sfârşitul lumii. Oricum, încercările lor au eşuat, ei renunţând în cele din urmă la această lucrare. Din cele câteva pietre care au rămas, nici una n-a rămas pe cealaltă. Astfel că proorocia s-a împlinit în vremea lui Iulian Apostatul” („Semnele sfârşitului lumii”, Editura Egumeniţa, 2003). Nu am făcut referire la reconstruirea templului lui Solomon pentru a se face vreo comparaţie între Iulian Apostatul şi susţinătorii centrului martirologic. Nu îmi plac intrigile şi nu cred că e vorba de o conspiraţie a unor intelectuali ortodocşi pentru deturnarea Aiudului (deşi e puţin probabil ca adevăraţii conspiratori, profesioniştii din umbră, să fie total pasivi faţă de un subiect atât de important…) Cred însă că miza legată de cazul Aiud este foarte mare. Tocmai de aceea îi rog pe toţi cei care vor să se implice în construirea centrului martirologic de la Aiud – fie că sunt mireni sau clerici – să nu facă nimic fără acordul foştilor deţinuţi politici. Ei au suferit acolo, nu noi. Ei şi-au vărsat sângele acolo, nu noi. Şi nu avem dreptul să le confiscăm trecutul… *** Îi rog pe toţi cei care au evlavie faţă de sfinţii închisorilor să facă rugăciune la Dumnezeu ca să îi lumineze pe toţi cei implicaţi în proiectul Aiud. Ca Dumnezeu să alunge duhul dezbinării şi al mândriei şi să îi ajute să pornească la o împreună lucrare care să dea roadele cele bune. Până ce construcţia va fi gata, e nevoie de multă, multă rugăciune. Vreţi să ajutaţi cu ceva? Faceţi o jertfă: mergeţi la Aiud, mergeţi la Aiud în pelerinaj – nu în vizită, ca la muzeu – şi rugaţi-vă sfinţilor mucenici să îi ocrotească pe toţi cei implicaţi în acest proiect. Fie că sunt clerici sau mireni, intelectuali sau oameni simpli… Da, propun această soluţie pentru depăşirea impasului: pelerinajul la sfintele moaşte ale noilor mărturisitori. Vom face oare această mică jertfă, sau ne vom mulţumi să facem revista presei electronice, bârfind ultima declaraţie a lui Dan Puric (care a afirmat cu vreme în urmă că se retrage din proiectul Aiud) şi criticându-i pe ceilalţi potenţiali „adversari” ai părintelui Justin?… Cred că cei care încercăm să mărturisim dreapta credinţă ar trebui să stăm umăr lângă umăr, nu unul împotriva celuilalt. Toţi avem greşeli, toţi avem scăpări, toţi avem neputinţe. Dar, dacă lepădăm mândria şi primim mustrările fraţilor, avem şansa de a ne îndrepta…