Pr. Dan Badulescu: Elemente de baza calendaristice

Despre calendarul bisericesc

Scurt istoric

Calendarul are în viaţa oamenilor o importanţă covârşitoare. Această orânduire a timpului are mai multe planuri: religios (duhovnicesc, teologic), politic (social şi economic), ştiinţific (astronomic, matematic, geografic, meteorologic). Fiind o lucrare de obşte el este predat şi impus de către conducerile respective ale statului şi religiei dominante din cadrul acestuia. Deci putem vorbi de două calendare: cel religios şi cel politic (civil).

În trecut însă, statul şi religia formau o unitate atât de strânsă, încât calendarul religios şi cel civil pur şi simplu se confundau. Diferenţa era minimală, cel civil adăugând sărbători ale conducătorilor, etc.

Nu vom aici un istoric amplu al diferitelor calendare, ci ne vom concentra asupra calendarelor la care a contribuit şi Duhul Sfânt. Am văzut această conlucrare în Vechiul Testament, şi vom continua cu ceea ce ne interesează în modul cel mai înalt: calendarul bisericesc. Desigur că şi acest calendar cuprinde aspectele menţionate mai sus. Duhovniceşte, el este insuflat celor ce-l alcătuiesc – Sfinţilor Părinţi – de către Duhul Sfânt.

În ceea ce priveşte aspectul politic, aici lucrurile se complică, deoarece puterea temporală se implică intensiv, calendarul fiind un instrument de normare a societăţii, de omogenizare religioasă, culturală, economică, deosebit de important, ceea ce face ca statul – în orice formă de organizare şi conducere, să stabilească şi să impună calendarul respectiv cu hotărâri de lege.

Primii creştini proveneau dintre iudei şi trăiau în cadrul Imperiului Roman. Au urmat apoi convertiri ce depăşeau graniţele etnice iudaice şi cele politice ale Imperiului. Din punctul de vedere care ne interesează aici, cel al calendarului, desigur că iudeii, având religia lor proprie, cultul, sinagoga, păstrau şi calendarul lor religios.

În această privinţă trebuie menţionat faptul că, în perioada Vechiului Testament, începând cu Proorocul Moise – cel ce a revelat calendarul liturgic evreiesc -, continuând cu judecătorii şi apoi cu regii, calendarul religios era acelaşi cu cel politic (civil). Preluând aceste învăţături, Biserica Creştină a luat în calcul modalitate de calculare a paştelui legii, pentru care s-au elaborat mai multe metode şi tabele. Vom vedea mai târziu ce importanţă prezintă pentru cei aflaţi în legea harului această determinare şi ce legătură au paştile legii cu cele creştine.

Din cronologia evreilor.

Cea dintâi ştire mai sigură despre cronologia evreilor o găsim în legislaţia lui Moise.

În aceasta ori se întăresc, ori se descriu ca părţi de ale timpului: ziua, săptămâna, luna, săptămâna săptămânilor, anul, săptămâna anilor şi săptămâna săptămânilor anilor.

Săptămâna

…Evreii nu dădeau numiri speciale zilelor săptămânale, ci le însemnau cu numerale, întrebuinţând mai adeseori pe cele cardinale; numai ziua a şaptea, care era zi de repaus şi cea mai de frunte ca una ce s-a binecuvântat de Dumnezeu, primi numele special de „şabat” (sâmbătă), expresie ce se deduce dela o rădăcină ce înseamnă „a termina lucrul, a serba”. Numele „sâmbătă” se dă însă şi întregii săptămâni şi deci se numeau zilele săptămânale: una, adică întâia, două, adică a doua, trei, adică a treia ş.a.m.d. a sâmbetei. De la iudei au deprins şi grecii creştini a numi aşa zilele săptămânale, dar de regulă nu cu cardinale, ci cu ordinale, pe când la romani ele primiră sub influenţa astrologiei vechi denumiri luate dela planete… de la care aceste denumiri trecură la toate popoarele romanice şi printre acestea şi la români.

Lunile.

Împărţirea anului în 12 luni este foarte veche la evrei. Din istoria potopului se vede că ele ca şi zilele săptămânale nu aveau numiri speciale, ci se însemnau cu numele general de lună (chodeş, ierach), determinându-se mai exact prin numerale şi zicându-se: luna 1-a, a 2-a ş.a.m.d. Aşa se numesc lunile pretutindeni în pentateuh; numai o singură lună, adică aceea în care israilitenii ieşiră din Egipt şi pe care Moise hotărăşte ca să fie luna lor cea dintâi, avea o numire specială, numindu-se „chodeş haabib” (luna spicelor), pentru că într-însa se cocea cea mai timpurie specie a grânelor, orzul. Fiindcă după cum ni se spune de o mulţime de călători ce au cercetat Palestina, orzul se coace în aceasta ţară cam la două săptămâni după echinocţiul de primăvară, apoi de aici rezultă că după prescripţia lui Moise luna spicelor ar fi început cam cu acest punct al anului, dacă ea s-ar fi măsurat după cursul soarelui.

Paştele legii, sărbătoarea

azimelor

În ziua a 14-a a acestei luni între cele două seri se înjunghia după porunca legii la început un miel sau un ied, mai târziu numai un miel, şi se mânca în acea noapte întreg cu azimă şi cu ierburi amare, serbându-se astfel Paştele. Iar cu sărbătoarea aceasta stă în strânsă legătură şi o altă sărbătoare, sărbătoarea azimelor, care dura 7 zile, dela ziua a 15-a până la a 21-a a lunii spicelor. Mai târziu ambele sărbătorile acestea se priveau ca o sărbătoare şi se numeau cu un nume, cu cel de „Paşti”. Dar nu toate cele 7 zile erau sărbători proprii, în care lucrul ar fi fost cu totul oprit, ci numai 1-a (adică a 15-a a lunii spicelor) şi a 7-a (adică a 21-a a lunii numite), care se ţineau ca un sabat. În ziua a 2-a a azimelor (adică în a 16-a a lunii amintite) se aducea preotului un snop de orz ca primită de seceriş, spre a fi închinat Domnului ca dar legănat (Levitic XXIII, 5-12). Pe parcurs primiră şi alte luni denumiri proprii, şi anume în cartea a 3-a a Regilor găsim: Luna luciului – ziv -, care este a doua în an, luna inundărilor – ethanim -, a şaptea, şi luna fructelor bul -, a opta în an (3 Regi VI, 1, 36-37; VIII, 2)… Numele general „chodeş” care se da lunilor demonstra că şi în timpurile cele mai vechi ele se măsurau la numitul popor după cursul lunii. Căci „chodeş” deducându-se dela o rădăcină cu noţiunea de „a fi nou” are un dublu înţeles, mai întâi analog cu termenul grecesc „νουμηνία” înţelesul de „zi în care cade o lună nouă”, dar şi înţelesul de „lună” ca sinonim al cuvântului evreiesc „jerach” şi ca una din cele 12 părţi ale anului…

Anul.

Anul evreilor nu era un an lunar curat. Căci dacă el ar fi numărat totdeauna 12 luni lunare, ar fi trebuit atunci luna primă să se mute cu trecerea timpului prin toate anotimpurile şi numele de luna spicelor nu s-ar mai fi potrivit pentru dânsa…

Ciclul solar de 28 de ani la iudei.

În timpul lui Moise luna spicelor nu putea să aibă începutul înainte de zilele prime ale lui aprilie iulian, în care cădea atunci echinocţiul de primăvară… Aşa se întâmplă că paştele iudeilor cad adeseori în martie şi câteodată destul de timpuriu, cu atât mai mult 1 nisan. De exemplu în anii 1877 şi 1896 paştele lor au picat în 17 martie şi 1 nisan în 3 martie. Luna nisan se poate pune aşadar în paralelă şi cu luna martie, precum vedem făcând pe Vlastare. Dar ea nu coincide deplin nici cu martie nici cu aprilie.” (prelucrare după prof. C. Popovici)

„Despre calendarul iulian

Reformarea calendarului prin Iuliu Cezar.

Cu demnitatea de „pontifex maximus”, Iuliu Cezar a ocupat în cei de pe urmă ani ai vieţii sale împreună cu oficiile de stat cele mai înalte, el se apucă de reformarea calendarului luându-şi în ajutor la această mare lucrare pe peripateticul grec din Alexandria Sosigen (Sosigenes) şi pe scribul M. Flaviu (Flavius). În timpul ce-l petrecuse într-orient, el luase cunoştinţă cu anul solar curat. Egiptenii, deşi întrebuinţau în viaţa civilă un an de 365 de zile, totuşi ştiau că anul tropic e ceva mai lung şi anume îl socoteau cu ¼ de zi mai lung. Cezar luă această dimensiune a anului ca bază pentru reforma sa şi avu ideea simplă de a introduce o ecuaţie cuadrienală făcând ca după 3 ani egipteni de 365 de zile să urmeze un al patrulea de 366 de zile. Prin aceasta se formă un ciclu de 1461 de zile, care în asemănare cu cursul soarelui e prea lung numai cu o diferenţă de cam ¾ de oră; iar ¾ de oră se însumează în 128 de ani la 1 zi. Calendele lui ianuarie în urma intercalării arbitrare a pontificilor de mai nainte erau decalate până către echinocţiul de toamnă. Spre a le readuce la locul lor original în anul solar, Cezar dădu anului 708 dela fundarea Romei sau 46 î.Hr., care avea deja un mercedoniu[1] de 23 de zile, încă un adaus de 67 de zile împărţindu-l pe acesta pe două luni intercalare extraordinare. Anul acesta, numit de cronologii mai noi „anul confuziei”, număra 15 luni şi 445 de zile. Astfel veni 1 ianuarie a anului 709 ab.u.c[2]. sau 45 î.Hr. pe lună nouă după solstiţiul de iarnă, iar echinocţiul de primăvară pe 24 martie. Cezar a întocmit anul său solar în modul următor: Din cele 10 zile pe care le-a adăugat anului lui Numa, câte două le-a dat lunilor ianuaries, sextilis şi december, iar câte una lunilor aprilis, iunius, september şi november, care toate 7 avuseră mai nainte numai câte 29 de zile, şi spre a nu altera intervalele dintre sărbătorile fiecărei luni a pus plusul cel de una sau două zile la sfârşitul lunii respective după încheierea celor 29 de zile. Celelalte 5 luni păstrară dimensiunea lor veche, adică martius, maius, quintilis şi october 31, iar februarius 28 de zile. Datarea era aceeaşi ca şi mai nainte, numai cu modificarea ce urma din prelungirea celor şapte luni.” (prelucrare după prof. C. Popovici)

Despre echinocţiul de primăvară

(Matei Vlastare Despre Sfintele Paşti)

Despre echinocţiu.

Natura universului face echinocţiul în tot anul tot la acelaşi timp, pentrucă spaţiul răstimpului anual are tot­deauna în sine o egalitate deplină. Dar numărul zilelor şi al lunilor, lucru îndătinat şi la alte popoare şi pe care noi îl întrebuinţăm după romani, nu permite să se facă echinocţiul nici la aceeaşi oră, nici în aceeaşi zi. Căci deoarece mărimea anului are adăugat la cele 365 de zile încă şi aproape o pătrime (de zi), dacă ar fi oarecând echinocţiul pe la amiazăzi, va fi el în anul următor pe la apusul soarelui, iar în cel după acesta pe la miezul nopţii şi astfel mai departe. Şi iarăşi pentrucă prisosul peste cele 365 de zile nu cuprinde un pătrar întreg al unei zile, ci fără de o treisutime, precum vom arăta mai precis în cele următoare, iar noi întrebuinţăm numărul zilelor şi al lunilor după romani, ca şi cum s-ar adăuga totdeauna o pătrime deplină, şi de aceea alăturăm la cele 365 de zile în 4 ani 1 zi, de aici urmează necesar ca echinocţiul în trei sute de ani să aibă loc cu o zi înainte. De pildă pentrucă s-a calculat că în timpul de faţă[3] echinocţiul are loc la 18 martie, el va fi după trei sute de ani pe 17, apoi după alţi tot atâţia pe 16, ş.a.m.d., căci şi în timpurile lui Nabunasar el era pe la sfârşitul serii pe 25 martie, iar în cele ale lui Filip Avideul pe la amiazăzi la 24 a lunii acesteia, iar atunci când Hristos a pătimit pentru noi moartea cea mântuitoare pe la miezul nopţii pe 23 a aceleiaşi luni, acum însă în timpurile noastre, precum s-a arătat cam în a 18-a a ei.

Deci cei mai erudiţi dintre evrei şi mai ales cei ce locuiau în Iudeea, precum erau Iosif şi Filon, bărbaţi ce au ajuns la culmea întregii filosofii, credeau că nu se cuvine a prăznui paştele legii înainte de echinocţiu, căci aceştia înşişi zic că jertfele paştelor toţi trebuie să le jertfească de asemenea după echinocţiul de primăvară la mijlocul lunii prime, iar cei ce sunt mai rustici şi împrăştiaţi în toate părţile lumii socotind din neştiinţă că cea dintâi lună este aceea în care s-ar întâmpla numai să cadă echinocţiul de primăvară, şi neavând nici o grijă de străluceşte discul lunii cu lumină plină înainte sau după acesta şi nici dacă încă n-a ajuns deplin soarele în panelul echinocţiului prăznuiesc Paştele fără de nici un temei în această (lună) şi înainte de echinocţiu, despre care orânduieşte – mi se pare – şi Canonul 7 al dumnezeieştilor Apostoli, decretând excomunicarea, dacă careva din cei în cler ar prăznui Sfânta zi a Paştelor cu iudeii înainte de echinocţiul primăverii, căci deoarece Canonul nu dispune în mod disjunctiv să se certe acela ce prăznuieşte cu iudeii, sau înainte de echinocţiul de primăvară, apoi învaţă el prin aceasta a cugeta ceea ce s-a zis sus.

Şi se întâmplă, când luna trece prin ciclul al cincilea, căruia îi urmează numaidecât temelia a douăzeci şi opta (- căci astfel se numeşte la mulţi numărul de zile ce prisoseşte dela ciclurile ei -), şi luminează pe la 17 martie cu lumină de tot plină, că atunci săvârşesc aceia (adică iudeii) foarte cu neştiinţă şi nesocotire praznicul lor, că aceasta vedem pe aceia ce sunt aşezaţi prin oraşele noastre făcând încă şi acum, noi însă păstrând pentru noi înşine cele sigure şi ca şi cum le-am zice lor celor ce nu fac cele evlavioase, multe salutări de rămas bun, plecăm cu grăbire către luna cea următoare, pe care o umplu după datină zilele lui aprilie, când se şi întâmplă a se despărţi printr-un răstimp lung de zile Paştele noastre de cele ale iudeilor. Căci astfel au ţinut în seamă dumnezeieştii Părinţi legiuirile dumnezeieştilor Apostoli foarte înţelept şi cu acrivie, stabilind să aibă tărie mai mult decât orice aceea că nu trebuie a prăznui împreună cu dânşii nici chiar atunci când ei ar săvârşi Paştele şi după echinocţiul de primăvară, căci aceasta opreşte şi Canonul 1 al Sinodului dela Antiohia, înadins – precum se pare – tâlcuind înţelesul acestui Canon Apostolic prin aceea că Canonul pune două hotărâri cu privire la Paşte, deşi a întrebuinţat un astfel de fel de vorbire, ca noi să nu prăznuim cu iudeii şi să aşteptăm echinocţiul de primăvară, căror hotărâri au urmat numaidecât alte două, ca praznicul să-l săvârşim îndată la cea dintâi lună plină după echinocţiu şi după aceasta nu simplu în oricare zi, ci în ziua primă a săptămânii îndată după lună plină.

Şi celelalte hotărâri se ţin cu tărie încă şi acuma, iar duminica cea după lună plină ni se amână adeseori prin aceea că se adaugă la paştele legii din fiecare an două zile şi apoi se purcede la duminică. S-a făcut însă aceasta nu din neştiinţa sau ignoranţa Părinţilor ce au dat legea aceasta privitoare la Paşte, ci cauzele lucrului acestuia se reduc la cursul lunii, căci deoarece mişcarea anuală se restituie iarăşi în 365 de zile şi în aproape a patra parte de zi, precum s-a zis, iar cursurile medii ale lunii ce se referă la lungime nu se restituie în 19 ani întregi, număraţi cu adaosul pătrimii, ci fără de trei sexagesime prime ale unei zile şi 37 secunde, din cauza aceasta se face restituirea numită în 304 ani iarăşi nu întregi, ci micşoraţi cu zile nici una, sexagesime prime 57 şi secunde 52, adică aproape cu 1 zi, de aceea corect se află adăugate două zile după lună plină la aflarea paştelor legii, neputând luna plină atinge exact data lunii cea determinată atunci de Părinţi, micşorându-se ea, precum s-a zis, în 304 ani aproape cu 1 zi. Această neregularitate cu privire la ziua Paştelor a apărut datorită perioadei şi mişcării luminătorilor, dar asta nu strică nicidecum evlaviei, ci încă şi ajută foarte mult, căci de aici se arată mai lămurit intervalul între săvârşirea Paştelor legale şi ale noastre, luându-se la mijloc nu o zi, ca atunci, ci cel puţin trei zile. Căci de aceea au şi transferat Părinţii soborniceşte ziua pe o duminică, iar dacă s-ar întâmpla paştele legii într-o duminică, au hotărât să se mute (ale noastre) în cea următoare, socotind că este bine ca să fugim de praznicul lor cel luptător de Dumnezeu şi nesărbătoare şi în toate modurile să despărţim pe al nostru de acela printr-un interval lung.

Din care cauză se fac Paştele după echinocţiu?

Dar desigur e bine a privi şi cauza pentru care ni s-a poruncit a prăznui Paştele după echinocţiul de primăvară, deci când Dumnezeu a adus lumea din nefiinţă întru fiinţă, dela ziua întâia şi până la a şaptea a fost echinocţiu deplin, încât nici ziua, nici noaptea nu întrecea nici cât de puţin una pe alta, căci dacă ziua a patra se bucura de vederea facerii luminătorilor, totuşi acestora nu le era îngăduit ca acuma de a plana şi pe partea cea opusă a universului, căci soarele intrând îndată în secţiunea primă echinocţială a zodiacului se aşeză în gradul prim al berbecului, iar luna se puse îndată în distanţă de acesta pe locul ce este lui opus diametral, trecând şi ea prin secţiunea echinocţială de toamnă, prin cumpănă[4], fără să se precipite câtuşi de puţin înaintea soarelui, precum se întâmplă să alerge cel puţin în timpul de acum pentru că în alt mod nu era cu putinţă să i se susţină cu stricteţe lu­mina cea plină, arătându-ne Dumnezeu că n-a făcut la început nimic nedeplin, deoarece şi toată partea lunii cea întoarsă către soare fiind luminată de-a întregul ne arată prin deosebirea mişcării formele cele variate ale luminătorilor. Drept aceea ambii luminători se şi mişcau împreună de o potrivă sau mai degrabă nevariat deodată cu uni­versul ca şi cum ar fi aşteptat sfârşitul creării universului. Iar în ziua a şasea se formează omul prin mâinile lui Dumnezeu, înflorind încă frumos echinocţiul şi fiind luna aproape asemenea cu soarele în plinirea strălucirii, căci nu se cuvenea nici ca omul cel dintâi, care pentru multa sa înrudire cu lumina s-a numit şi de către cei înstrăinaţi de lumina religiei cu drept cuvânt lumină, să se facă înainte de echinocţiu, când toate erau acoperite cu întuneric, nici ca luminătorii lumii (să se facă înainte de acel timp), ai aceleia ce trebuia să fie supusă (omului), înconjurând ei acuma pentru prima oară ca nişte sateliţi pe acela ce avea să împărăţească asupra creaţiei, de altminterea având încă a se crea şi timpul[5] trebuia neapărat ca ziua şi noaptea ce erau acum prezente să înceapă dela egalitate, pentru că aceasta şi este firesc de mai nainte, decât neegalitatea, precum şi averile de mai nainte, decât pierderile, învăţându-ne de aicea Dumnezeu a pune legea egalităţii, în care stă fiinţa virtuţilor, înaintea a toată pestemăsura şi ne­potrivirea, apoi astfel după ziua a şaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise şi nefiind făcuţi a se mişca asemenea de iute s-a introdus anomalia. Deci deoarece Domnul a binevoit să îndrepte căderea omului cea din păcat, era cuviincios, ca la începutul echinocţial al timpului în care omul a primit întâia formare, să se facă şi iconomia reformării lui, şi deoarece (de atunci înainte) lumina evlaviei avea să crească şi întunericul necredinţei să scadă, se prăznuiesc Paştele cele mântuitoare nu fără de temei după echinocţiu, când lumina zilei creşte, iar întunericul nopţii se micşorează.

Despre echinocţiul de primăvară.

Dar nici momentele echinocţiului n-au fost totdeauna în aceeaşi zi. Căci deoarece soarele îşi execută mişcarea ce îi este lui proprie în ecliptică prin mijlocul zodiilor lent, încât o singură revoluţie a sa durează un an întreg, iar împreună cu universul se roteşte aproape la fel de repede, astfel că într-o singură rotaţie face aproape o zi şi o noapte, el face aşadar atunci când se află în tăieturile comune ale cercului său (eclipticei) şi ale cercului celui mai mare al paralelelor (ecuatorului), în timpul acelei rotaţii ziua este neapărat pretutindeni egală cu noaptea. Căci având cercul cel mai mare al paralelelor segmente egale, unul de asupra pământului şi altul dedesubtul pământului soarele face neapărat atunci când se află în acel cerc şi se roteşte împreună cu universul timpul cel de deasupra pământului egal cu timpul cel de dedesubtul pământului, căci cele ce se mişcă simetric străbat în timp egal distanţe egale. Deci pentru aceasta egalitate a nopţii cu ziua ce se face într-însul, (în ecuator), el se numeşte cercul echinocţial, iar punctele co­mune ale sale şi ale eclipticei în care se fac egalităţile nopţilor şi ale zilelor, echinocţiale, iar ora când centrul soarelui intră mai întâi în tăietura comună a ambelor cercuri numite, echinocţiu: punctele acestea echinocţiale sunt însă două, unul de toamnă, care se află la începutul Cumpenei, unde soarele ajunge trecând din părţile nordice la cele sudice, şi altul de primăvară care se vede la începutul Berbecului, cu care se întâlneşte centrul soarelui când se mişcă din părţile sudice către cele nor­dice, şi ora din urmă se numeşte echinocţiul de primăvară, după care legea dumnezeiască porunceşte a se prăznui Paştile. În conformitate cu natura universului momentele echinocţiului au loc neapărat totdeauna în acelaşi timp, pentru că mărimea timpului anual este totdeauna aceeaşi, dar în urma poziţiei de fiecare dată a corpurilor cereşti faţă de pământ, (adică a poziţiei ce se schimbă într-una) şi în urma măsurii zilelor şi a lunilor ce noi o întrebuinţăm după romani se întâmplă totdeauna că echinocţiul nu are loc nici la aceeaşi oră nici în aceeaşi zi. Căci deoarece mărimea anului adaugă la cele 365 de zile încă aproape un pătrar (de zi), dacă echinocţiul ar fi cândva pe la amiazăzi, în anul următor el va fi pe la apusul soarelui, iar în cel după acesta pe la miezul nopţii şi aşa mai departe, căci de aicea se umple în 4 ani ziua bisectului, dar iarăşi după ce priso­sul peste 365 de zile nu conţine un pătrar întreg de zi ci fără de o treisutime, noi însă întrebuinţăm numărul zilelor şi al lunilor după romani ca şi cum s-ar adăuga totdeauna un pătrar deplin şi punem din cauza aceasta în patru ani o zi la cele 365, de unde se întâmplă neapărat că echinocţiul după 300 de ani cade cu o zi înainte, de pildă deoarece echinocţiul se face în timpul de faţă[6] în 18 martie, după 300 de ani el va fi în 17, după aceea după alţi tot atâţia în 16, şi astfel totdeauna. Drept aceea echinocţiul de primăvară din anul 4156 de la facerea lumii ni s-a calculat că a fost în 27 martie în timpul de amiazăzi, zic însă timpul de amiazăzi după meridianul din Alexandria, iar din echinocţiile următoare, câte se deosebesc deolaltă prin 300 de ani, se face fiecare o zi înainte de cea premergătoare în aceeaşi oră… iar echinocţiile cele intermediare se fac desigur în intervale intermediare. Dacă vrei să cunoşti momentele timpului şi mai clar, în timpurile lui Nabunasar echinocţiul era pe la sfârşitul serii din 25 martie, iar în cele ale lui Filip Arideul pe la amiazăzi în 24 (martie),

Anii dela facerea lumii: Echinocţiile din Martie:

4156 27

4456 26

4756 25

5056 24

5356 23

5556 22

5956 21

6256 20

6556 19

6856 18

iar în zilele în care Hristos a omorât moartea prin moartea Sa proprie, împlinind martie ziua a 23-a, pe la miezul acelei nopţi, iar când s-a făcut tabelul aceasta al Părinţilor, momentele echinocţiului coin­cideau cu 21 a lunii acesteia, iar acum în timpurile noastre, precum s-a arătat, ziua a 18-a în întregul ei îl vede făcându-se pe acesta (adică pe echinocţiu), astfel o anomalie a produs de­fectul cel foarte mic ce provine la mişcarea luminătorilor prin aceea că se adaugă succesiv şi a făcut ca luminătorii se fie retrograzi.”