Pentru creştini, cultul Bisericii Ortodoxe este o adevărată şcoală. Slujbele îi învaţă pe creştini să Îl cunoască pe Dumnezeu, să înveţe să Îl iubească şi să se iubească unii pe alţii. Bogăţia slujbelor îi face să devină cu adevărat teologi – vorbitori cu şi despre Dumnezeu. Mulţi oameni simpli, neştiutori de carte, au urcat pe culmile înţelepciunii hrănindu‑se doar cu cele auzite la Biserică. Cultul Bisericii face Tradiţia vie în vremurile noastre. El exprimă învăţăturile dogmatice ale Bisericii, fiind o cateheză continuă prin care credinciosul este urcat pe treptele cunoaşterii lui Dumnezeu…
În Catehismul ortodox se afirmă că „Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea şi propovăduitoarea fără greş a Descoperirii dumnezeieşti şi, prin aceasta, a Tradiţiei”[1]. Apoi se arată care sunt izvoarele Sfintei Tradiţii: „Conţinutul Sfintei Tradiţii, adică al Tradiţiei apostolice, a fost fixat de Biserică în opt izvoare şi anume:
1. Simbolurile de credinţă (…)
2. Cele 85 de canoane apostolice;
3. Definiţiile dogmatice şi canoanele celor 7 Sinoade Ecumenice şi ale celor 9 Sinoade particulare (aprobate de Sinodul Trulan);
4. Mărturisirile de credinţă ale martirilor;
5. Scrierile Sfinţilor Părinţi;
6. Cărţile de slujbă ale Bisericii şi
7. Mărturiile istorice şi arheologice referitoare la credinţa creştină apostolică.”[2]
Un creştin, citind că unul din cele opt izvoare ale Sfintei Tradiţii este cel al cărţilor de cult, şi citind că Biserica este păzitoarea Sfintei Tradiţii, trage concluzia că nimeni nu va îndrăzni să cenzureze cărţile de cult. Şi asta pentru că, implicit, ar lovi în Sfânta Tradiţie. Cu toate acestea însă, cultul ortodox se află într-o perioadă de grea încercare, şi asta pentru că ereticii necalcedonieni i-au convins pe ierarhii Bisericii Ortodoxe că trebuie să îl cenzureze.
În Referatul nr. 4870/1994, Mitropolitul Nestor Vornicescu şi ceilalţi membri ai comisiei de dialog cu necalcedonienii cereau Sinodului B.O.R.: „Propunem, de asemenea, ca toate anatematismele şi pasajele incriminatoare la adresa Bisericilor Ortodoxe Orientale şi a unor sfinţi cinstiţi de acestea să fie scoase din cărţile de cult ale Bisericii noastre.”
Această iniţiativă a fost popularizată în mediul teologic universitar. Părintele Nicolae Necula afirma, în Vestitorul Ortodoxiei, următoarele: „Cât priveşte cărţile de cult, acestea necesită o revizuire şi reeditare a lor, curăţite de anatemele sau blestemele îndreptate împotriva unor corifei ai celor două familii de Biserici şi mai ales din familia Bisericilor Vechi Orientale, condamnaţi şi înfieraţi în Sinodiconul care se citeşte în Duminica Ortodoxiei sau în slujba hirotonirii Episcopului ortodox”.[3]
Iniţiativa de purificare a cultului prin scoaterea referinţelor la ereticii necalcedonieni nu aparţinea însă ierarhilor B.O.R., ea fusese luată de Comisia Mixtă pentru Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice – în Geneva, 1-6 Noiembrie 1993. Pentru ca Biserica Ortodoxă să se unească cu ereticii era necesar ca Sfânta Tradiţie să fie cenzurată… Faţă de o astfel de fărădelege, părinţii athoniţi au avut o reacţie fermă. În Memoriul Comunităţii Sfântului Munte, din 14/27 mai 1995 este combătută şi „Decizia extrem de neliniştoare a Comisiei Mixte privitoare la «curăţirea» textelor liturgice de textele care se referă la anticalcedonieni ca la nişte eretici. Cu alte cuvinte, Sfintele Slujbe ale multor Sfinţi Mărturisitori ai credinţei, ale Sfinţilor Cuvioşi, şi mai cu seamă ale Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV-lea ecumenic vor înceta de a mai fi citite de către poporul lui Dumnezeu.
Întrebăm: Toate aceste scrieri sfinte sunt simple piese de ornament ale imnografiei ortodoxe, încât să poate fi îndepărtate fără durere şi fără vătămare, sau sunt elemente fundamentale ale Ortodoxiei care, odată eliminate, pot pricinui dispariţia a ceea ce înseamnă Ortodoxia? După părerea noastră, această decizie consituie o inovaţie de neacceptat, care va avea consecinţe nefaste asupra identităţii însăşi a Bisericii Ortodoxe.”[4]
Cenzura cărţilor de cult înseamnă batjocorirea Sfintei Tradiţii. Această fărădelege nu a pornit însă din iniţiativa anticalcedonienilor, ci este mult mai veche. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens – în Biserica Ortodoxă Română – este cenzurarea Triodului. De exemplu, strofa a noua de la Starea a treia:
„O, ce nebunie!
Pe Hristos omoară
Cei ce‑au ucis pe profeţi” lipseşte din Prohodurile tipărite în ultima vreme.[5] Să nu se creadă că cenzurarea Prohodului a avut ca scop doar scurtarea slujbei – un aggiornamento pe placul creştinilor grăbiţi ai zilelor noastre, învăţaţi să trateze şi slujba în mare viteză. S‑au scos în mod special fragmentele în care era vorba de iudeii care L‑au răstignit pe Hristos.
Iată un alt exemplu strofa 58 din Cântarea întâi – în varianta completă:
„Îngâmfat Israil,
Ucigaşe popor !
Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,
Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?”
Aşa cum poate constata oricine face comparaţia, în total au fost cenzurate 12 strofe din Prohod[6]. Din prima cântare s‑au scos 3 strofe din 76, din a doua 3 din 63, din a treia 6 din 49.
Această cenzură, neunitară (care a micşorat şi mai mult raportul cantitativ dintre cântarea a treia şi primele două), nu poate da roade de folos. În momentul în care începem să cenzurăm cultul, nu mai considerăm că are inspiraţie dumnezeiască şi negăm harul Sfinţilor Părinţi şi al Cuvioşilor care au alcătuit sfintele slujbe.
Dacă cenzura s‑ar fi rezumat la scurtarea Prohodului, ar fi fost poate o excepţie fără ecouri. Dar, din păcate, cenzura s‑a extins şi asupra altor texte liturgice.
Iată, de exemplu, un fragment din Ceaslov, din Troparele Învierii – e vorba de Troparul Glasulului întâi : „Piatra fiind pecetluită de iudei şi ostaşii străjuind preacurat trupul Tău, înviat‑ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lumii viaţă….”[7].
În noile cărţi de muzică bisericească, acest tropar începe cu cuvintele „Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind…” Nu se mai precizează cine a pecetluit piatra de la Sfântul Mormânt, trecându‑se astfel cu vederea mărturia Sfintei Evanghelii: Iar a doua zi, care este după vineri, s‑au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: „Doamne, ne‑am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: «După trei zile Mă voi scula.» Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să‑L fure şi să spună poporului: «S‑a sculat din morţi.» Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi.” Pilat le‑a zis: „Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.” Iar ei, ducându‑se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra (Matei 27, 62‑66).
Mergând mai departe pe drumul cenzurării cultului ortodox, unii preoţi au îndrăznit chiar să nu mai citească în Săptămâna Mare pericopa evanghelică în care poporul iudeu cere răstignirea lui Pilat.
Dar una din cele mai grave cenzurări ale cultului este scoaterea din Molitfelnicul ortodox a slujbei de primire în biserică a evreilor (odată cu aceasta au fost scoase şi slujbele de primire a catolicilor, a armenilor şi a altor eretici).
Vorbind despre importanţa unor astfel de slujbe, Sfântul Ioan de Kronstadt scria: „Ce înseamnă rânduiala trecerii de la diferite credinţe şi confesiuni şi a unirii cu Biserica Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a lepădării de credinţele şi confesiunile false, a negării rătăcirilor, a mărturisirii adevăratei credinţe şi pocăinţei de toate păcatele dinainte, a făgăduinţei date lui Dumnezeu de a păzi şi mărturisi cu tărie credinţa nealterată, a feririi de păcate şi a vieţuirii în virtute”[8].
Nu putem tăia o parte dintr‑o slujbă fără ca aceasta să nu afecteze restul slujbei. E adevărat, citirea lepădărilor nu face parte din slujba propriu‑zisă a Botezului, ci doar o precede. Rostul catehezelor respective era de a‑i pregăti pe cei care veneau de la întunericul rătăcirii la lumina adevărului pentru marele pas pe care se pregăteau să îl facă. Totuşi, din moment ce alte Biserici Ortodoxe au considerat că slujba respectivă trebuie făcută înaintea Botezului, aşa cum am primit de la înaintaşii noştri, opţiunea de a renunţa la ea arată existenţa unei alte perspective dogmatice.
E foarte trist că din Triodul românesc lipseşte cea mai importantă slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc, e vorba de Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă în care sunt anatemizaţi nominal marii eretici şi sunt cinstiţi marii sfinţi apărători ai Ortodoxiei. Celelalte popoare ortodoxe au această slujbă, şi mari teologi – cum este Mitropolitul Hierotheos Vlachos – au scris mult despre importanţa ei. Întrucât cultul bisericesc are un caracter catehetic, dacă va fi văduvit de amprenta dogmatică va avea roade pe măsură, credincioşii fiind mult mai uşor de atras în ghearele diferitelor rătăciri.
„În Triodul de la Neamţ (1833), deşi se încerca totuşi o respectare cât mai fidelă a traducerii greceşti, «nimic adăugând sau scăzând, ci întocmai precum iaste [Triodul] cel Grecesc, afară de Canonul Litaniei Sfintelor Icoane din Duminica întâia a Sfântului Post ce să numeşte a Pravoslaviei şi a Cărţii Sfântului a toată lumea al Şaptelea Sobor, întru carea blestemă pre toţi ereticii luptători de Icoane şi pre toţi ceilalţi începători ai eresurilor ce au stătut în vremi împotriva Sfintei Pravoslavnicii Credinţe; şi binecuvântează pe toţi Păstorii, Apărătorii, Învăţătorii şi Luminătorii carii s‑au nevoit şi până la sânge au stătut pentru apărarea Pravoslaviei. Fericeşte şi pre toţi Pravoslavnicii împăraţi şi împărătese şi pre toţi Drept Slăvitorii carii au stătut în vremi, ajutători şi apărători dreptei credinţe. Care Canon, dimpreună cu soborniceasca Carte, fiind că până acum nici în Trioadele cele mai dinainte n‑au fost tipărit[9], nici noi n‑am găsit de cuviinţă ca chiar în locul lui în Duminica Pravoslaviei, pre cum iaste în cel grecesc, să se tipărească. Ci pentru oareşicare supţiri socoteli (altfel spus: „lăsându‑ne amăgiţi de înţelepciunea lumii acesteia” – n.n.), am poruncit ca pe urmă în deosebită filadă[10] să se tipărească”[11].
Mitropolitul Hierotheos Vlachos spune: „Ne este desigur cu neputinţă să analizăm şi să tâlcuim toate lucrurile minunate şi pline de semnificaţie din Sinodiconul Ortodoxiei. Cititorul va trebui să îl parcurgă cu băgare de seamă şi astfel îi va descoperi însemnătatea”[12].
Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici[13]. El explică de ce în zilele noastre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asupra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s‑au prăşit acum o mulţime de nihilişti şi de nihiliste, de darwinişti, de spiritişti: dacă în învăţătura lor ar fi vreo rătăcire nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n‑ar glăsui, nu i‑ar osândi şi nu i‑ar da anatemei? Dimpotrivă, s‑ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodoxiei s‑ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Renan, Cardec şi tuturor următorilor lor – anatema!». Dar nu e nicidecum nevoie de un sinod special pentru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor mincinoase au fost deja date anatemei…”[14].
Afirmaţia Sfântului Teofan Zăvorâtul este întărită de completarea anatematismelor din Sinodicon cu cele privitoare la învăţătura despre „teoria ramurilor”. Completarea a fost stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, care s‑a întrunit la Vancouver, Canada, în 1983 şi care a avut o poziţie mult mai dură: „Anatema celor care atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa‑zise «ramificaţii» ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate «ramificaţiile» – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într‑un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună‑ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici înainte‑menţionaţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, să fie Anatema”[15].
Într‑una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teologie din Bucureşti, arhimandritul Efrem, stareţul mănăstirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mănăstiri şi în catedrale şi dacă n‑ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Ortodoxiei, facem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecumenice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dumneavoastră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al părintelui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bine să‑l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Liturghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi rostim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pentru dreapta credinţă începând din timpul Sinoadelor şi ajungând până la Sfântul Grigorie Palama”[16].
Trebuie menţionat faptul că Sinodiconul Ortodoxiei este un text liturgic foarte important şi în ceea ce priveşte învăţătura ortodoxă împotriva ereziei monofizite şi a ereticilor monofiziţi. În studiul Imnografia Bisericii privitoare la hristologia ortodoxă şi la anticalcedonieni (din decembrie 1994), părinţii de la Sfântul Munte Athos, după ce spun despre Sinodicon: „El se pronunţă asupra tuturor marilor erezii şi constituie un adevărat text simbolic al Bisericii”[17], citează pasaje care arată cât de clar deosebeşte această slujbă între învăţătura Sfinţilor Părinţi şi învăţătura ereticilor. Iată un exemplu: „Lui Iacob Armeanul Zanzalul, lui Dioscor patriarhul Alexandriei şi lui Sever nelegiuitul… anatema”[18]
Cum să primim acum faptul că Dioscor sau Sever nu sunt eretici? Sau, mai mult încă, putem să îi considerăm sfinţi, aşa cum ne cer Comisiile de Dialog cu Bisericile necalcedoniene? Nu, nu, nu. Sub nicio formă.
O întrebare se pune de la sine: oare nu cumva faptul că Biserica Ortodoxă Română are o deschidere atât de mare spre Bisericile eretice necalcedoniene se datorează şi faptului că din cultul ei a fost cenzurat Sinodiconul? (Biserica Ortodoxă Română a fost prima Biserică, care a aprobat oficial acest dialog după 1993.[19])
De ce în Bisericile Ortodoxe surori există mult mai mare reţinere faţă de dialogul cu necalcedonienii? Nu cumva pentru faptul că ierarhii, teologii şi credincioşii lor au înţeles din Sinodicon că necalcedonienii sunt eretici?
Rostul articolului de faţă este de a atrage atenţia asupra faptului că aşa cum mucenicii au apărat învăţătura Bisericii aşa trebuie să o apărăm şi noi astăzi. Să înţelegem că secularizarea cultului înseamnă lepădarea de Tradiţie, lepădarea de Sfinţii Părinţi, lepădarea de Biserică, lepădarea de Hristos. Să înţelegem că, aşa cum Hristos a fost vândut pe treizeci de arginţi, astăzi alţii vor să cumpere învăţătura cea adevărată. Dând un preţ mai mare, e adevărat. Dar niciun preţ nu poate acoperi valoarea cultului ortodox, valoarea învăţăturilor Sfintei Biserici…
[1] Învăţătură de credinţă creştin ortodoxă – Catehism, Cluj, 1993, p. 32.
[2] Idem, pp. 34-35.
[3] Din articolul Ce reprezintă Biserica Ortodoxă Coptă în dialogul dintre Bisericile Ortodoxe Răsăritene şi Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale?, în Vestitorul Ortodoxiei, nr. 349‑350 din 31 ianuarie 2005, p. 13.
[4] Documentul este citat din volumul Sunt anticalcedonienii ortodocşi?- (S.A.O.), Editura Evanghelismos, 2007, p. 43.
[5] În locul ei se află strofa care înainte era a unsprezecea, şi asta deoarece a fost eliminată şi strofa a şaptea.
[6] În format electronic, ediţia necenzurată a Prohodului se poate găsi pe www.nistea.com/postul‑mare/.
[7] Ceaslov, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 233.
[8] Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ, Editura Deisis, Bucureşti, 1996, p. 83.
[9] Dacă slujba ar fi lipsit numai dintr‑o ediţie a Triodului, ar fi putut fi doar o greşeală personală – intenţionată sau nu – a celui care a făcut traducerea. Faptul că greşeala nu a fost remediată vreme de zeci şi chiar sute de ani arată totuşi că s‑a preferat o viaţă liturgică „văduvită” de slujba Sinodiconului.
[10] Iniţiativa separării slujbei într‑o „filadă separată” a fost de fapt o tentativă – din păcate reuşită, cum putem constata – de a lipsi cultul liturgic în limba română de Sinodicon. Credem că, dacă poporul ortodox din România ar fi avut parte de o asemenea slujbă, atitudinea faţă de învăţăturile celorlalte confesiuni ar fi fost mai puţin laxă.
[11] Arhim. Efrem Vatopedinul, Cuvânt din Sfântul Munte, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 42.
[12] Vlachos, Mitrop. Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 177.
[13] Aşa cum se vede în Canoanele Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi, nu este osândită doar erezia, ci şi ereticii. Afirmaţiile unor teologi contemporani cum că s‑ar condamna doar ereziile, nu şi ereticii sunt contrazise flagrant de canoane.
[14] Sfântul Teofan, Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 124.
[15] Din Orthodox Life, Vol. 27, martie‑aprilie 1977, pp. 16-17.
[16] Arhim. Efrem Vatopedinul, Cuvânt din Sfântul Munte, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, .p. 173.
[17] S.A.O.. p. 131.
[18] S.A.O., p. 34.
[19] www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_1.html
1 user commented in " Despre cenzurarea cultului ortodox şi noua inchizitie ecumenista "
Follow-up comment rss or Leave a TrackbackDaca vreti sa intelegeti ce este zilotismul adevarat, cititi aici http://users.sisqtel.net/williams/archbishopaverky/holyzeal.html Vladica Averchie de Jordansville despre zilotism.
In concluzie, uitati-va la ortodoxia adevarata si nu va luati dupa toate modernismele si toti modernistii cu gandirea mutilata, fie ei neoereziarhi fie doar naivi imbroboditi de masoni!