Din Scrisoarea Fericitului Dionisie, Arhiepiscopul Alexandriei (†264) către Episcopul Vasilid

Mi-ai scris, fiul meu preacredincios şi preaînţelept, întrebând în care ceas trebuie a se lăsa ajunarea în ziua Paştilor; anume zici că unii fraţi zic că trebuie să se facă aceasta către cântatul cocoşilor; iar alţii că se cade de cu seară; că fraţii din Roma, precum zici, aşteaptă cocoşul; iar despre cei ce sunt aici, ziceai că mai degrabă. Deci cauţi a se pune termen precis şi ceas deplin măsurat, care lucru este şi dificil şi greşit. Căci de toţi se va mărturisi la fel, cum că sărbătoarea şi veselia trebuie a se începe după timpul Învierii Domnului nostru, smerind până la acel timp sufletele cu ajunări. Dar, prin cele ce mi-ai scris ai dovedit foarte corect şi înţelegând din dumnezeieştii evanghelişti că nu se vede nimic precis la dânşii în privinţa ceasului când a înviat. Căci evangheliştii au scris în feluri diferite despre cei ce au venit la mormânt în timpuri diferite, şi toţi au zis că au aflat pe Domnul înviat „şi târziu sâmbăta“ (28, 1), precum zice Matei; „şi de dimineaţă, fiind încă întunerec“ (20, 1), precum scrie Ioan; „şi dis-de dimineaţă“ (24, 1), precum Luca; „şi foarte dimineaţă răsărind soarele“ (16, 2), precum Marcu. Dar când a înviat cu adevărat, nici unul nu spune lămurit; se mărturiseşte însă că în seara sâmbetei, care lumina spre cea dintâi zi a săptămânii, până la răsăritul soarelui acelei dintâi zile a săptămânii, cei ce au venit la mormânt nu l-au mai aflat pe el zăcând acolo. Şi noi zicem că evangheliştii nici nu se deosebesc, nici nu se contrazic întreolaltă; căci, deşi se pare a fi o deosebire mică în privinţa chestiunii ridicate, dacă toţi se potrivesc că noaptea aceea a răsărit lumina lumii, Domnul nostru, ei se deosebesc numai în privinţa ceasului, ca noi să ne sârguim a le potrivi pe cele zise cu pricepere şi cu credinţă. Deci cele zise de Matei sunt aşa: „Târziu sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare; că îngerul Domnului pogorându-se din cer, venind a rostogolit piatra şi a stat deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada; şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, vorbind femeilor, a zis: Nu vă temeţi voi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit căutaţi. Nu este aici, căci s-a sculat precum a zis.“ (28, 1-16), iar cuvântul acesta „târziu“, unii cred că după graiul comun însemnează seara sâmbetei, iar cei ce înţeleg mai înţelept zic că nu este aceasta, ci noapte adâncă, deoarece „târziu“ însemnează după o întârziere şi după un timp lung; iar cum că zice că era noapte, iar nu seară, a adaus: „care lumina spre cea dintâi zi a săptămânii“. Şi femeile au venit, dar nu cum zic ceilalţi, aducând miresme, ci să vadă mormântul, şi au aflat că se făcuse cutremur şi pe înger şezând pe piatră şi au auzit de la el: „Nu este aici, s-a sculat“. Asemenea Ioan zice: „În cea dintâi zi a săptămânii, Maria Magdalena a venit de dimineaţă la mormânt, fiind încă întunerec şi a văzut piatra luată de pe mormânt“ (20, 1), după el deci, ea a venit încă întunerec fiind. Iar Luca zice: „Şi sâmbătă s-au odihnit după lege. Iar în întâia zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă au venit la mormânt, aducând miresmele cele ce gătiseră; şi au aflat piatra răsturnată de pe mormânt“ (23, 26; 24, 1-2). Acel „dis-de-dimineaţă” poate că însemnează zorile ce se ivesc mai înainte de dimineaţă în ziua întâi din săptămână, căci trecuse deja deci desăvârşit, împreună cu noaptea, sâmbăta întreagă şi s-a început altă zi când au venit ele aducând miresmele şi mirurile; de unde este evident că înviase cu mult mai înainte. Acestuia urmează şi Marcu, zicând: „Au cumpărat miresme ca să meargă să-l ungă; şi foarte de dimineaţă în cea dintâi zi a săptămânii au venit la mormânt, răsărind soarele“ (16, 1-2); deci şi acesta zice „foarte de dimineaţă“, ceea ce este asemenea cu „dis-de-dimineaţă” şi a adaus: „răsărind soarele”. Este evident că pornirea şi calea lor dis-de-dimineaţă şi foarte de dimineaţă s-a început; au întârziat însă pe cale şi la mormânt au petrecut până la răsăritul soarelui; şi zice că atunci tânărul cel în veşminte albe le-a zis acestora: „S-a sculat, nu este aici“. Deci aşa fiind acestea, descoperim celor ce cercetează cu de-amănuntul în care ceas, sau şi în care jumătate de ceas, sau pătrime de ceas, se cuvine a începe bucuria pentru Învierea din morţi a Domnului nostru; deci pe cei ce se prea grăbesc şi deja pe la miezul nopţii se lasă de ajunare, ca pe leneşi şi neînfrânaţi îi dojenim, ca pe unii care cu puţin mai înainte de ţintă întrerup calea, căci zice un înţelept: „Nu este lucru mic în viaţă, chiar dacă puţinul lipseşte”; iar pe cei ce se mai înfrânează şi rabdă mai mult, şi rabdă până la a patra strajă, la care şi celor ce călătoreau pe mare s-a arătat Mântuitorul nostru umblând pe apă, îi primim ca pe nişte viteji şi iubitori de osteneală. Dar să nu prea osândim nici pe aceia care au încetat între timp, sau fiindcă au fost îndemnaţi, sau fiindcă nu au putut, deoarece nici cele şase zile de ajunare nu le rabdă toţi în acelaşi şi în asemenea fel; ci unii perseverează, petrecându-le nemâncaţi chiar pe toate; alţii două, alţii trei, alţii patru, alţii nici una; iar celor ce s-au trudit foarte întru prelungirea zilelor de ajunare, încât au obosit şi numai că nu s-au istovit, li se dă învoire pentru gustare mai grabnică; iar dacă unii, care nu numai că nu au perseverat, dar nici nu au ajunat, sau chiar desfătându-se în cele patru zile trecute, apoi ajungând la cele două din urmă şi numai pe acestea le-au petrecut ajunând, vineri şi sâmbătă şi cred că fac vreun lucru mare şi strălucit dacă stăruiesc până seara, eu socotesc că aceştia nu au răbdat aceeaşi nevoinţă ca şi aceia care mai multe zile s-au înfrânat. Şi le-am scris acestea, precum cuget, sfătuind în privinţa acestora.

(Traducere preluată din „Canoanele Bisericii Ortodoxe” – note şi comentarii de Arhidiacon