Danion Vasile: Despre marturisirea Adevarului

Predică la mănăstirea Petru Vodă în Duminica Ortodoxiei , 2008

Preacucernici părinţi, iubiţi fraţi şi surori în Hristos, astăzi Biserica întreagă prăznuieşte biruinţa Ortodoxiei, biruinţa sfintelor icoane, biruinţa adevărului lui Hristos în faţa diavolului care şi-a trimis prigonitorii să lupte împotriva sfintelor icoane. Zice aşa o cântare din Triod: „Să dănţuiască împreună cu veselia Bisericii, întru dumnezeiasca dragoste, oastea cea îngerească, cu dumnezeiesc duh într-însa. Bine eşti cuvântat Doamne, în Biserica slavei Tale. Biserica celor întâi născuţi şi adunarea se bucură văzând acum pe dumnezeiescul popor cu un gând cântând: Bine eşti cuvântat Doamne, în Biserica slavei Tale”.

Câţi oare dintre noi ştim să ne bucurăm astăzi de biruinţa Ortodoxiei? Câţi dintre noi trăim acel fior sfânt pe care l-au trăit creştinii care s-au bucurat de triumful icoanelor? Dacă acum ar fi  un mare meci de fotbal,  zecile de mii de spectatori ar fi în extaz. Dacă acum ar fi un mare concert rock, tinerii ar fi înnebuniţi, şi-ar ieşi din minţi din cauza unei bucurii trecătoare; şi astăzi, când se prăznuieşte biruinţa Ortodoxiei, din păcate, unii dintre creştini nu ştiu să se bucure pentru că nu înţeleg faptul că biruinţa icoanelor a fost de fapt o preînchipuire a biruinţei întregii Biserici în vremurile din urmă. Dumnezeu a făcut multe minuni pentru a arăta importanţa cinstirii icoanelor. Într-o vreme de grea prigoană, în Rusia s-au făcut zeci şi sute de minuni prin care Hristos a ţinut partea ortodocşilor – mireni, călugări, preoţi care au apărat sfintele icoane. Când în satul Seliavna, din regiunea Voronej, a fost dărâmată biserica, preşedintele sovietului sătesc împreună cu două ajutoare au spart singura icoană mare a Mântuitorului. Au călcat-o în picioare şi au pus mucuri de ţigară pe chipul lui Hristos. Şi preşedintele sovietului a strigat: „Dacă Tu exişti, ucide-mă!” În momentul acela erau în biserică mulţi oameni care l-au auzit. Altul a spus: „Să-mi reteze mie picioarele!”, iar al treilea: „Iar mie să-mi ia mâinile!” – strigau hulitorii. Şi ce s-a întâmplat: în trei zile, toţi aceştia au primit ceea ce ceruseră; unul a căzut sub drezină şi i s-a retezat piciorul şi jumătate din bazin şi a murit cu moarte năprasnică, celui de-al doilea, treierătoarea i-a rupt mâna, iar preşedintele a murit chiar în altarul bisericii, a căzut cu faţa în jos şi a rămas aşa. Şi de o astfel de osândă vor avea parte toţi cei care hulesc icoanele.

Trăim o vreme în care ni se spune să nu fim tradiţionalişti, să nu fim fanatici, apărând sfintele icoane, că uite şi sectanţii sunt buni, nu fumează, nu înjură şi merg pe calea mântuirii. Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă aşa: cine nu se închină icoanei lui Hristos în viaţa aceasta, nu-i va vedea chipul în viaţa viitoare. Şi noi, creştini fiind, să ne bucurăm că ne închinăm icoanei lui Hristos şi să nădăjduim că în viaţa viitoare Îi vom vedea chipul. Astăzi, în bisericile ortodoxe din Grecia, Rusia, chiar şi în America se citeşte Sinodiconul Ortodoxiei, un text, o slujbă specială prin care Biserica îi laudă pe sfinţii mărturisitori şi dă anatemei încă şi încă o dată pe eretici. Din păcate în ţara noastră această slujbă nu a fost inclusă în Triod şi nu ne putem bucura lăudându-i pe sfinţi şi nu putem întări conştiinţa noastră dogmatică făcându-ne părtaşi celor care, într-un glas cu Sfinţii Părinţi, îi dau anatemei pe eretici. Trăim o vreme în care unii îndrăznesc să vorbească despre ridicarea anatemelor pronunţate la Sfintele Sinoade Ecumenice. Noi trebuie să înţelegem că şi la Sinodul al şaptelea Ecumenic, la care s-a rânduit cinstirea icoanelor, şi la sinoadele anterioare, nu au vorbit episcopii, ci prin sobor a vorbit Duhul Sfânt. Ni se spune că nu este atât de important să apărăm icoanele, şi asistăm indiferenţi la această luptă pentru scoaterea icoanelor din şcoli.

Găsim o întâmplare în Pateric, în Patericul Egiptean, care ne atrage atenţia că diavolul este în stare să facă orice, pentru a ne rupe de cinstirea sfintelor icoane. În Muntele Eleonului era un sihastru care era foarte puternic ispitit de diavolul curviei, de diavolul desfrâului. „Iar odată, tare supărându-l, a început bătrânul a sta împotriva dracului şi i-a grăit: «Până când mă vei supăra aşa? De acum depărtează-te de la mine că ai îmbătrânit cu mine». Şi i s-a arătat lui dracul şi i-a zis la arătare: «Jură-te mie, călugăre, că nu vei spune nimănui ce-ţi voi zice şi de acum nu te voi mai bântui». Şi s-a jurat bătrânul grăind: «Mă jur pe Cel ce locuieşte în cer că nu voi spune nimănui din ce-mi vei zice». Atunci i-a grăit dracul: «Nu te mai închina acelui chip şi nu te voi mai bântui». Bătrânul avea zugrăvit chipul Stăpânei noastre, Prea Cinstitei Născătoarei de Dumnezeu, ţinând în mâini pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi a grăit bătrânul către drac: «Lasă-mă să mă mai gândesc». Iar a doua zi a spus părintelui Teodor, care ne-a spus nouă aceasta, că el locuia atunci la mănăstirea ce se cheamă Fara. Iar bătrânul i-a zis: «Adevărat, frate, batjocorit eşti, că te-ai jurat, dar bine ai făcut că ai spus, iar mai de folos îţi este într-această parte să nu laşi nici o curvă să rămână, decât să nu te închini chipului Domnului nostru Iisus Hristos cu Maica Lui». Şi l-a învăţat şi l-a întărit cu mai multe cuvinte şi s-a dus la locul lui. Şi iar i s-a arătat lui dracul şi a grăit: «Ce poate fi aceasta, călugăre, oare nu te-ai jurat că nu vei spune nimănui? Cum ai spus toate câte am vorbit către tine? Îţi grăiesc ţie, călugăre: ca un călcător de jurământ o să fii judecat în ziua judecăţii». Şi i-a răspuns lui bătrânul: «Ce m-am jurat, m-am jurat şi că sunt călcător de jurământ încă ştiu, dar Stăpânului meu sunt călcător de jurământ, iar pe tine nu te voi asculta, că de la tine este sfatul cel rău şi călcarea de jurământ ca un vinovat ce eşti acestora. Iar în ziua judecăţii, Domnul va căuta».”

Să înţelegem cât de puternic se luptă diavolul să ne îndepărteze de cinstirea sfintelor icoane. Şi fiecare dintre noi, creştini, călugări, să înţelegem că avem datoria  să punem genunchii la rugăciune, ca Dumnezeu să nu îngăduie iconolatrilor contemporani să dea afară icoanele din şcoli. Să înţelegem că cei care vor astăzi să dăm afară icoanele din şcoli, peste zeci şi zeci de ani vor vrea să dăm afară bisericile din oraşe, vor vrea să dăm afară bisericile din sate, pentru că bisericile îi stânjenesc şi astăzi, numai că nu au curajul să pornească o luptă făţişă împotriva lor, dar pe ascuns lupta au pornit-o. De ce? Pentru că în loc să Îl cinstească pe Dumnezeu, au ales calea morţii, calea păcatului, care se lărgeşte din ce în ce mai mult. În Olanda, de exemplu, li s-a dat voie oamenilor să curvească în anumite parcuri – şi în ceasurile după-amiezii şi noaptea, fără ca poliţia să ia niciun fel de măsură. S-a dat liber desfrânaţilor să păcătuiască în locuri publice. Şi dacă aceasta se întâmplă deocamdată numai în Olanda, peste ani şi ani de zile, această ciumă a desfrâului se va întinde în toate ţările, aşa cum s-a întins ciuma avortului, aşa cum s-a întins ciuma homosexualilor care încet, încet reuşesc să facă mari petreceri, mari carnavaluri în toate ţările lumii.

Să înţelegem că ortodoxia este astăzi prigonită. Cuviosul părinte Serafim Rose  de la Platina spunea că dacă Hristos ar merge astăzi pe stradă, ori L-ar răstigni a doua oară, ori L-ar interna într-un spital de nebuni pentru că lumea de astăzi nu are nevoie de Hristos.  Părintele Efrem Filotheitul, cunoscut stareţ athonit care acum face multă misiune în America – a întemeiat câteva mănăstiri în Arizona – a spus că vremea de astăzi este o vreme a mântuirii prin mărturisirea lui Hristos. A zis că nu mai suntem la fel de tari în nevoinţă, în postire, precum Sfinţii Părinţi, şi că ne vom mântui având curajul de a da mărturia cea bună. Părintele Arsenie Papacioc spunea într-un interviu, luat nu cu multă vreme în urmă, că singura soluţie pentru a putea face faţă apostaziei din vremurile noastre, este să fim gata de moarte. Să fim gata de moarte, să nu ne temem de nimic. El a zis un cuvânt frumos privitor la lupta duhovnicească, la faptul că cei ce vor să fie ai lui Hristos sunt din ce în ce mai puţini: „Şi când suntem singuri, suntem prea mulţi” – pentru că, deşi suntem singuri, puţini, cu noi este Hristos – şi fiind puţini cu Hristos suntem de fapt mai mulţi decât duşmanii noştri, decât duşmanii Bisericii lui Hristos; pentru că îi avem cu noi pe Sfinţii Apostoli, pe sfinţii cuvioşi, pe sfinţii mărturisitori, şi avem cetele îngerilor alături de noi, iar dacă vom trece de partea majorităţii, dacă vom fi cu mulţimea fără Hristos, vom fi cu majoritatea dar fără adevăr. Părintele Arsenie Papacioc spunea cum la un moment dat duşmanul i-a înfipt baioneta în picior şi el şi-a scos baioneta din picior şi i-a spus celui care-l rănise: „Ia-ţi, frate, baioneta că dacă o să te prindă la cazarmă dezarmat o să te pedepsească foarte aspru”. Şi a zis părintele Arsenie: „Aşa trebuie să luptăm, cu dragoste faţă de duşman”. Să înţelegem că cea mai mare putere în această luptă este jertfa noastră.

Să nu ne fie teamă că murim… Deşi nouă ne este frică de moarte. Îmi spunea părintele Iulian de la Prodromu că vin la el părinţi din România şi se spovedesc şi spun: „Părinte, ne este frică. Părinte, alegem calea compromisului pentru că ne este frică să-L mărturisim pe Hristos”. Şi părintele Iulian a spus aşa: „Nu trebuie să ne temem de moarte. Ce putem pierde? Doar viaţa aceasta. Ce putem pierde în această luptă? Doar trupul.” Şi spunea părintele Iulian: „Dacă vom avea acest curaj de a da mărturia cea bună, la sfârşitul vieţii noastre ne vom duce la Hristos cu palmele răstignite şi o să spunem: Doamne, pentru Tine am pătimit. Doamne, pentru Tine am suferit”. Şi Hristos ne va primi în împărăţia Sa. Să înţelegem că icoanele  au biruit şi ortodoxia va birui. Şi aşa cum după cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic iar a început prigoana contra icoanelor şi abia la Sinodul din 842 s-a stabilit biruinţa definitivă a icoanelor şi astăzi există teologi eretici care spun că au greşit Sfinţii Părinţi, că monofiziţii nu sunt eretici, că trebuie, de exemplu, ridicate anatemele pronunţate de Biserică  împotriva „sfinţilor” monofiziţi. Numai că noi ştim că ceea ce au dat anatema Sfinţii Părinţi, anatema rămâne până la sfârşitul veacurilor. Trebuie însă să iubim pe cei înşelaţi, nu trebuie să fim duri, nu trebuie să fim cu sufletele pline de mândrie. Între cei care au oarecare mici sau mari greşeli în mărturisirea Adevărului există poate unii care mâine vor fi mai râvnitori decât noi în mărturisirea lui Hristos. Dacă, de exemplu, prin anii 1960 părintele Stăniloae spunea că nu se poate să nu vedem în mişcarea ecumenică mâna lui Dumnezeu, acelaşi părinte Stăniloae, după aproape 40 de ani, a spus că mişcarea ecumenică este un produs al masoneriei şi i-a dat dreptate părintelui Iustin Popovici care a afirmat că ecumenismul este erezia tuturor ereziilor. Au fost ani şi ani de zile în care părintele Stăniloae a cercetat mişcarea ecumenică şi în cele din urmă a dat mărturia în duh patristic potrivit căreia ecumenismul este erezie.

Să fim deci cu inimile pline de înţelegere faţă de cei amăgiţi şi să ne rugăm ca Dumnezeu să-i aducă la lumină. Să înţelegem că oricât ar fi de mare înşelarea din vremurile noastre, rămâne adevărat cuvântul Scripturii pe care l-a rostit Sf. Apostol Pavel: „Chiar dacă noi sau un înger din cer va vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!” Iar Sfântul Ioan Evanghelistul, în cartea Apocalipsei, ne-a atras atenţia asupra faptului că vor veni teologi mincinoşi care vor vrea să modifice Cartea Apocalipsei, vor veni teologi mincinoşi care vor căuta să deformeze înţelegerea ultimei cărţi a Noului Testament – pentru că există teologi care spun că Apocalipsa nu este o carte despre sfârşitul lumii, ci este o carte de sfaturi alegorice date creştinilor din primul veac – şi nu-i adevărat. Ei, bine, Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan a zis aşa: „Eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi. De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta, iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta”.

 Noi trebuie să primim ortodoxia aşa cum ne-au lăsat-o Sfinţii Părinţi, trebuie să fim gata să apărăm sfintele icoane aşa cum a făcut-o de exemplu Noul Mucenic Filumen care a murit pentru Hristos nu cu mulţi ani în urmă, în 1979, cu 29 de ani în urmă, pe data de 29 noiembrie, chiar de praznicul Sfântului Filumen. A murit ucis de extremiştii evrei pentru că n-a vrut să schimbe fântâna lui Iacob din loc de pelerinaj creştin în loc de închinăciune evreiască. Au venit evreii în repetate rânduri, l-au ameninţat cu moartea, i-au spus: „Pleacă de aici, fântâna lui Iacob este locul nostru, nu este  locul vostru, al creştinilor, ia-ţi icoanele şi du-te.” Dar părintele Filumen nu a vrut să facă acest lucru, nu s-a temut de frica morţii, şi pe data de 29 noiembrie, evreii au venit în biserică, l-au lovit cu toporul în frunte şi i-au scos ochii. Cu a doua lovitură i-au rupt maxilarul. Părintele a alergat spre ieşire ca să ceară ajutor, dar i-au tăiat picioarele de la genunchi. L-au omorât în timp ce săvârşea vecernia şi purta patrafirul la gât. Şi, în timp ce era înjunghiat, fratele lui geamăn din Sfântul Munte Athos, părintele Elpidie l-a auzit strigându-i: „Mă taie, frate!” Noi trebuie să auzim acest glas pe care l-a auzit părintele Elpidie din Sfântul Munte şi să răsune şi în inimile noastre: „Mă taie, frate”. Să înţelegem că în secolul XX au fost atâţia şi atâţia mărturisitori ai lui Hristos. Şi acest Nou Mucenic Filumen a fost găsit întreg, neputrezit, sfinte moaşte, doar cu piciorul tăiat separat de trup. Dumnezeu a rânduit ca pentru mărturisirea sa, Sfântul Mucenic Filumen să intre în cetele sfinţilor.

Să-i cinstim pe aceşti noi mucenici, fraţilor. Să-i cinstim pe sfinţii închisorilor. De ce nu sunt canonizaţi încă sfinţii închisorilor? Pentru că n-au fost cinstiţi mai întâi în inimile noastre. Dacă noi îi vom cinsti în inimile noastre ca pe nişte sfinţi, atunci şi Biserica îi va canoniza. Comuniştii au luat în Rusia moaştele unui sfânt şi le-au dus la o unitate militară, unde le cercetau ca pe un exponat de muzeu – pentru că sfântul era întreg şi neputrezit. Şi cineva cu multă râvnă a vrut să găsească moaştele sfântului şi s-a interesat unde erau, s-a dus acolo împreună cu preoţi, cu mai multă lume şi au cerut moaştele sfântului. Şi li s-a spus: „N-avem niciun trup neputrezit aici”. Şi atunci preoţii au zis: „Ne lăsaţi măcar să facem o mică rugăciune?” „Faceţi” – au zis necredincioşii. Şi, în timp ce săvârşeau sfânta slujbă, întreagă unitate militară s-a umplut de miros de mir. Foarte, foarte puternic mirosea a mir. Şi atunci i-a mustrat conştiinţa şi au zis preoţilor: „Da, aveţi dreptate, sfântul vostru este aici, luaţi-l.” Şi l-au luat. Dacă noi îi vom cinsti pe sfinţii închisorilor, va rândui Dumnezeu să se găsească şi moaştele lui Valeriu Gafencu, pentru că nu întâmplător a rânduit să-i fie pusă acea cruciuliţă în gură, pentru a fi identificat; vor fi găsite şi moaştele celorlalţi sfinţi. Pentru că dacă noi nu vom cinsti sfinţii închisorilor, înseamnă că în secolul XX Biserica din România a fost îngenuncheată, ori noi ştim din cuvântul Mântuitorului că până la sfârşitul veacurilor Biserica nu va fi biruită de diavol.

Închei, făcând referire la ceea ce se întâmplă în Kosovo. Pentru că nu putem să vorbim despre sfintele icoane, fără să vorbim despre pângărirea bisericilor şi a crucilor în Kosovo. Am să fac o paranteză, o referire la o altă minune care s-a întâmplat tot în Rusia. În anul 1922, un comsomolist a primit un milion de ruble pentru că a aruncat crucile de pe o biserică. Propunerea a fost foarte atrăgătoare şi a acceptat-o. După ce a primit geanta de bani, a venit acasă, a lăsat geanta şi s-a dus să-i spună soţiei ce mare lucru făcuse dărâmând crucile de pe biserică. Soţia o spăla pe fetiţă, care era pruncă, în camera alăturată. Fiul lui de cinci ani, care stătea lângă cuptor, a luat banii şi a început să-i arunce încet în foc, jucându-se. Când comsomolistul a văzut că aproape toţi banii erau aruncaţi în foc, l-a lovit tare pe copil şi copilul a murit. Strigând că şi-a ucis copilul, soţia a venit în cameră să-l vadă pe copil mort, dar în cealaltă cameră fetiţa a s-a înecat în cădiţa în care mama o spălase, şi văzând că şi-a ucis amândoi copiii, comsomolistul şi-a pus capăt zilelor.

 Citind despre această lucrare, pedeapsă dumnezeiască, atunci când am văzut un film în care musulmanii dădeau jos crucile de pe o biserică din Kosovo, am aşteptat ca Dumnezeu să-i pedepsească. Nu aşteptam cu răutate, dar văzându-i cu câtă ură s-au suit şi cu câtă răutate sufletească dărâmau crucile şi pângăreau  biserica lui Hristos dându-i foc, m-am gândit că poate Dumnezeu îi va pedepsi. Nu s-a întâmplat însă aşa. Dumnezeu nu i-a pedepsit imediat, îi va pedepsi poate la sfârşitul vieţii, dacă nu se vor pocăi. Dar Dumnezeu nu va lăsa nepedepsită pângărirea bisericilor din Kosovo. Trebuie ca inimile noastre să fie alături de inimile credincioşilor sârbi. Trebuie să înţelegem că aşa cum duşmanii au distrus Serbia pentru credinţa ortodoxă, tot aşa puteau să distrugă şi ţara noastră şi poate tot aşa vor încerca să o distrugă, luându-ne Ardealul şi prigonind Biserica Ortodoxă aşa cum au mai prigonit-o.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să punem în această duminică a Postului început bun, aşa cum se cuvine. Cei care v-aţi spovedit să înţelegeţi că prin spovedanie aţi murit păcatului şi trebuie să trăiţi lui Hristos, să înţelegeţi că Dumnezeu vă dă puterea de a da mărturia cea bună. Cei care vă împărtăşiţi cu Sfintele Taine să înţelegeţi că Îl primiţi pe Hristos pentru a-L mărturisi pe Hristos, să înţelegeţi că nu primiţi Sfintele Taine pentru ca mâine-poimâine să le batjocoriţi. Să mergem cu toţi pe calea rugăciunii şi a postului şi viaţa noastră întreagă să fie pecetluită de această biruinţă a Ortodoxiei. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, luminează-ne, sfinţeşte-ne, întăreşte-ne, călăuzeşte-ne prin duhovnicii noştri, ca să dăm mărturia cea bună pentru apărarea adevărului Tău. Amin.

(din revista Atitudini, nr. 2- 2008, pp. 50-54)