BLOG – DANION VASILE

Intervenţia telefonică a Mitropolitului Nicolae Corneanu la dezbaterea publică organizată de AZEC pe 4 iunie 2008  – se poate asculta pe

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/06/05/ips-nicolae-corneanu-la-azec-da-m-am-impartasit-sincer-nu-mi-pare-rau/

Răzvan Bucuroiu: Hristos a înviat, Înalt Prea Sfinţia Voastră!

Adevărat a înviat!

R.B.: Răzvan Bucuroiu sunt, preşedintele AZEC şi unul dintre organizatorii acestei dezbateri.

Mă bucur să fiu alături de dumneavoastră.

Înalt Prea Sfinţia Voastră, în primul rând, mulţumim sincer pentru faptul că aţi acceptat să fiţi alături de noi şi acceptaţi să vă punem câteva întrebări, dacă este posibil.

Cu plăcere, vă voi răspunde.

R.B.: Înalt Prea Sfinţia Voastră, este adevărat că v-aţi împărtăşit la biserica greco-catolică din Timişoara, acum două duminici?

Da, este perfect adevărat. Am fost invitat de către confraţii greco-catolici la sfinţirea unei noi biserici de aici, în oraşul Timişoara. În momentul când s-a făcut împărtăşania… împărtăşirea credincioşilor, m-a impre­sio­nat mulţimea de credincioşi care toţi, alături de mireni, de preoţii care erau de faţă, au cerut să fie şi ei împărtăşiţi. Printre acei credincioşi erau nu numai greco-catolici, ci şi ortodocşi, pentru că în zona respectivă trăiesc mai mulţi ortodocşi decât greco-catolici, dar, sigur, solemnitatea şi serviciul religios au fost ale greco-catolicilor. În momentul când s-a împărtăşit toată lumea, repet din nou, am fost impresionat, emoţionat de modul cum toată asistenţa, toţi participanţii la serviciul religios s-au apropiat de preoţii care cuminecau, ca să primească şi ei împărtăşanie. Am simţit un sentiment de… dacă pot spune aşa, de frăţietate faţă de toată obştea celor credincioşi, printre care erau nu numai greco-catolici, repet, ci şi ortodocşi, şi, printr-un gest spontan, m-am apropiat şi eu de cei care se împărtăşeau şi m-am împărtăşit şi eu alături de ceilalţi. Sigur, trebuia să reflectez la consecinţele sau comentariile care erau previzibile pe această temă, dar a fost un gest spontan şi de frăţietate, pe care, în acel moment, l-am simţit, să zic aşa, necesar să-l fac şi eu alături de toată obştea celor care se aflau atunci la acel serviciu religios.

Îmi pare rău că am dat, în felul acesta, posibilitatea unor comentarii din cele mai, să zic aşa, negative, dar pentru mine, ca şi om al lui Hristos şi al lui Dumnezeu, a fost un gest de frăţietate. Pe lângă toate, în acel moment mi‑am adus aminte de foarte multele întruniri ecumenice la care luam şi eu parte în trecut, şi la care se dezbătea, pe vremea aceea, un document care se chema „Botez, Euharistie şi Comuniune”. Şi sigur că, pe plan ecumenic, am fost toţi de acord că e necesar să ne apropiem unii de alţii şi să recurgem la tot ceea ce se poate pentru a manifesta frăţietatea dintre marile confesiuni creştine.

R.B.: Înalt Prea Sfinţia Voastră, după ce emoţia a trecut, vă pare rău pentru acest gest?

Sincer să spun, nu-mi pare rău, doar că regret că am dat un prilej la comentarii din cele mai felurite, şi majori­tatea destul de negative. Ar fi trebuit să calculez foarte bine gestul [pe] care l-am făcut atunci, dar a fost un gest spontan şi, să zic aşa, o comuniune în Hristos, pe care am simţit-o alături de ceilalţi – să zic – creştini, pentru că sunt cu ade­vărat creştini şi ei, şi nu ne desparte în fond nimic, decât pe plan, să zicem, jurisdicţional, acceptarea primatului papal, pe care, sigur, noi o privim sub alt unghi şi din alt punct de vedere – dar încolo nu există nici un fel de deosebire între noi. Ne asemănăm şi ne identificăm, aş zice, din toate punctele de vedere.

R.B.: Înalt Prea Sfinţia Voastră, teologul Radu Preda de la Cluj vrea să vă pună o întrebare.

Vă rog, stau la dispoziţie.

R.B.: Înalt Prea Sfinţia Voastră, am vorbit şi eu cu câţiva prieteni timişoreni, cu artişti, oameni ai Bisericii, chiar şi teologi, unul dintre ei chiar preot, care au înţeles, şi înţeleg şi eu din mărturia pe care aţi depus-o chiar aici, în faţa noastră, că a fost un gest persona;, a fost, dacă vreţi, o comoţie a unei persoane care, în mijlocul unei comunităţi rugătoare, practic n-a putut refuza invitaţia de a duce până la ultima consecinţă această stare de comuniune. Vă înţeleg foarte bine, din punct de vedere psihologic – dacă vreţi, însă întrebarea este următoarea: dumneavoastră eraţi acolo ca Mitropolit al Banatului, practic reprezentaţi Biserica locală. Cum le veţi răspunde timişorenilor sau bănăţenilor şi, prin extrapolare nu fantezistă, ci foarte reală, ortodocşilor nu numai români – iată, ştirea aceasta a făcut deja înconjurul lumii panortodoxe, cum le veţi răspunde astfel încât să ia partea bună, dacă există vreuna, din acest gest, astfel încât să evităm pe cât posibil ca gestul dumneavoastră să rămână de fapt o sminteală. În ce măsură aveţi la îndemână criteriile teologice încât să faceţi distincţia între un gest personal constructiv, profetic, îl numim cum vreţi, dar pe de altă parte o sminteală care, până la urma urmei, ştiţi ce ne costă? Ne costă o polarizare inutilă în interiorul Bisericii între ecumenişti ş, dacă vreţi, tradiţionalişti. Or, eu cred că, dacă presa până acuma miza pe această polarizare – de obicei miza prosteşte, din lipsă de cunoştinţe, din superficialitate, iată că – eu, ca teolog şi om al cetăţii, văd că practic nu mai am răspunsuri. Într-adevăr, avem de-a face cu o polarizare în Biserică. Deci, cum răspundeţi la acest tip de… nu de lectură negativă, ci de anumite…

Aş vrea să vă relatez – fără a fi fost provocat, duminica următoare, în Catedrala Mitropolitană, la sfârşitul Sfintei Liturghii, m-am adresat credincioşilor, relatându-le cele ce s-au întâmplat. Nimeni nu mi-a cerut, să zic aşa, o explicaţie, dar, pentru că am aflat eu de comentariile care se făceau, să zic aşa, în afară, şi m-am adresat credincioşilor, relatându-le ceea ce s-a întâmplat. Şi vă mărturisesc că reacţia credincioşilor – catedrala a fost plină – a fost o reacţie pozitivă, în sensul că numai că nu m-au aplaudat. Eu i-am rugat ca să nu facă nici un astfel de gest, dar începuseră să aplaude. Şi le-am spus că-i rog în biserică să nu facă aşa ceva. Dar reacţia lor a fost pozitivă. Şi, dacă-mi permiteţi să spun, există un sentiment de frăţietate – acuma, la ora actuală, i se zice ecumenism, eu zic de frăţietate, [pe] care l-au simţit mereu, tot timpul, credincioşii de aici, din zona în care îmi desfăşor eu activitatea, ca să nu zic din Banat, şi au fost, permiteţi-mi să vă spun, încântaţi de gestul meu. Am primit şi reacţii în scris, am fost vizitat de credincioşi care, toţi, mi-au adresat cuvinte de apreciere. Asta a fost reacţia credincioşilor. Pentru că m-aţi întrebat de poziţia lor…

R.B.: Şi credincioşii care vor continua să vă întrebe cum vedeţi pastoral situaţia, pentru acei credincioşi care văd în asta o sminteală, cum le răspundeţi acelora? Nu celor care, ca să zicem aşa, sunt fani ai intercomuniunii, ci celor care, de pildă, au nelămuriri teologice. Pentru că înţeleg că dumneavoastră aveţi o viziune foarte coerentă, o înţeleg, fără să o pot accepta, bineînţeles, în integralitatea ei, dar cum răspundeţi acestora, pastoral? Îi puteţi sfătui pe credincioşii dumneavoastră să meargă la orice biserică, nu contează la care, pentru că oricum euharistia este peste tot aceeaşi? Deci, pastoral, ca păstor, ca Mitropolit al locului …

Nici nu îi voi îndemna, nici nu le voi interzice. Dar există acest sentiment de comuniune între credincioşii pe care eu îi păstoresc, sentiment [pe] care l-am împrumutat şi eu de la ei, [pe] care ni l-am – să zic aşa – comunicat unii altora de ani de zile, şi acest sentiment îl au şi ei. N-am avut, să zic aşa, niciun cuvânt de reproş din partea nimănui, ci dimpotrivă, când unii dintre cei care au urmărit presa sau care au mai aflat câte ceva din comentariile care s-au făcut, au venit la mine să-mi spună: „Vă lăudăm, vă apreciem pentru tot ceea ce aţi făcut, vă admirăm.” Am rămas, vă mărturisesc, foarte emoţionat de reacţia aceasta a credincioşilor.

R.B.: Înalt Prea Sfinţia Voastră, încă o întrebare din partea lui Visarion Alexa, de la radio.

Vă rog!

V.A.: Sunt Visarion Alexa de la Radio România Actualităţi. Înalt Prea Sfinţia Voastră, să-mi spuneţi vă rog, dacă puteţi, cu ce v-aţi împărtăşit în momentul în care aţi făcut gestul acesta.

M-am împărtăşit cu ceea ce aveau confraţii de acolo pregătit în potir, n-am, să zic aşa, cerut altceva. A fost… nu atât împărtăşania m-am dus s-o primesc de acolo, ci am voit să demonstrez un gest de comuniune, şi nimic altceva. Şi oamenii au apreciat ca atare acest gest.

V.A.: Ce consideraţi Înalt Prea Sfinţia Voastră că se afla în potirul de pe altarul de acolo?

Din punctul lor de vedere…

V.A.: Nu, nu, nu! Din punctul Înalt Prea Sfinţiei Voastre de vedere, că ei, ştim ce cred. Ce credeţi Înalt Prea Sfinţia Voastră.

Din punctul nostru de vedere, dacă-mi permiteţi s-o spun, teologic…

V.A.: Din al Înalt Prea Sfinţiei Voastre!

Din punct de vedere teologic, între preoţia, să zicem, tainele, Llturghia confraţilor – nu numai greco-catolici, ci şi romano-catolici, noi recunoaştem, să zicem, taina euharistică pe care o au şi ei. N-am negat-o, a fost totdeauna, în privinţa aceasta, o unitate de păreri în ceea ce priveşte romano-catolicii şi greco-catolicii. Şi, dacă îmi permiteţi, aş aduce aminte de un document care a fost adoptat înainte cu mai mulţi ani – e adevărat, prin intermediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care se numea „Botez, Euharistie şi Preoţie”. Şi, din punct de vedere teologic şi ecumenic, noi am recunoscut aceste taine ale confraţilor noştri. Asta e, din câte ştiu eu, din punct de vedere teologic, pentru că m-aţi întrebat.

R.B.: Înalt Prea Sfinţia Voastră, o altă întrebare din partea teologului Danion Vasile.

D.V.: Deci, Sfinţia Voastră consideraţi că v-aţi împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos…

Da, da…

D.V.: … conform documentului pe care l-aţi invocat.

Da.

D.V.: Mitropolitul Hierotheos Vlahos, ca mulţi alţi ierarhi de seamă, ortodocşi, contestă documentul respectiv. Mitropolitul Hierotheos Vlahos, de Nafpaktos, afirmă: „Papistaşii nu au preoţie, nici taine. Vaticanul nu este Biserică, ci un sistem politico-economic situat în afara Bisericii. Iar Papa, cu toţi clericii Vaticanului, nu sunt urmaşi ai apostolilor, nu au predania şi succesiunea apostolică.” Prea Sfinţia Voastră aţi afirmat despre greco-catolicism, în interviul pe care l-aţi dat „Formulei As”, că „crearea Bisericii greco-catolice a fost o necesitate de ordin istoric pentru români”. Sfinţia Voastră consideraţi că a fost o necesitate, în timp ce sfinţii Bisericii Ortodoxe au spus cu totul altceva.

Eu îmi pun problema din punctul de vedere al Ardealului şi al românilor ardeleni, care, aflându-se sub ocupaţie străină, au văzut în Roma un fel de salvare a originii noastre latine şi… latino-dacice.

D.V.: Perspectiva Sfinţiei Voastre, mă iertaţi, e diferită de perspectiva tradiţionalistă ortodoxă. Sfântul Paisie Velicicovski spune aşa: „Uniaţia este o aşchie desprinsă de la Sfânta Biserică a Răsăritului şi unire cu necredincioasa, ca să nu-i zic biserică, râmlenească. Uniaţia este înşelăciunea diavolului, ce-i vânează pe cei nesocotiţi întru pierzanie….” Cum vă raportaţi la învăţătura sfinţilor, care sunt foarte categorici. Tocmai a fost canonizat Sfântul Atanasie Todoran, care l‑a oprit pe fiul său să primească împărtăşania apostată, întrucât Sfinţii Părinţi spun că împărtăşirea de la eretici este părtăşie cu diavolul…

Aceasta a fost poziţia unora din credincioşii ardeleni, care identificau catolicismul – nu atât greco-catolicismul, ci catolicismul, cu maghiarismul; şi pentru că exista ocupaţia maghiară care, cunoaştem, a avut consecinţe negative în conştiinţa românilor ardeleni, ei au identificat catolicismul, la vremea respectivă, cu maghiarismul. Dar lumea a evoluat şi, la ora actuală, iată, noi avem relaţii foarte bune şi cu Ungaria, şi cu alte comunităţi care nu sunt, să zicem, româneşti. Lumea a evoluat, istoria a evoluat, şi cred că la ora actuală nu ne mai putem întoarce, să zicem, la percepţiile [pe] care le-au avut oamenii în momentul când istoria era cu totul alta decât cea de astăzi.

R.B.: Înalt Prea Sfinţia Voastră, ultima întrebare – din partea lui Remus Rădulescu, de la radio:

R.R.: Părinte Mitropolit, vi s-a întâmplat, în activitatea dumneavoastră liturgică, să acordaţi Sfânta Împărtăşanie unui alt credincios decât ortodox, adică unui greco-catolic sau catolic?

Vă mărturisesc că, atunci când slujesc şi puterile fizice mă ajută, împărtăşesc şi eu pe toţi credincioşii…

R. B.: … fără să-i întrebaţi…

Şi nu l-am întrebat pe niciunul nici măcar dacă s-a spovedit. Pentru că dacă a venit să ceară Sfânta Împărtăşanie, am considerat că această dorinţă de a fi împărtăşit cu Trupul şi Sângele Mântuitorului e bine s-o satisfac.

R.R.: Dar vreun cleric din Mitropolia dumneavoastră, de altă confesiune, greco-catolic sau romano-catolic, participând sau asistând la o Liturghie ortodoxă, s-a împărtăşit vreodată?

Nici n-am cerut nimănui.

R.R.: Nu neapărat. S-a împărtăşit?

Nu s-a împărtăşit pentru că nu se punea problema. N-au cerut oamenii, n-au simţit nevoia, şi fiecare şi-a urmat drumul lui. Aşa cum şi eu îmi urmez drumul meu, n-am făcut nici o concesie nimănui, din punct de vedere dogmatic, din alte puncte de vedere. Sunt ortodox, rămân ortodox până la moarte şi nu pot să fiu altceva.

R.B.: Mulţumim foarte mult, Înalt Prea Sfinţia Voastră, acestea au fost cele câteva întrebări pe care ziariştii şi cei prezenţi vroiau să vi le adreseze.

Vă mulţumesc şi eu.

R.B.: Eu aş vrea să vă mai întreb un lucru, dacă-mi îngăduiţi: vă asumaţi până la capăt toate consecinţele acestui gest?

N-am încotro, l-am făcut şi nu pot să-l reneg. E o realitate pe care o recunosc şi, dacă va fi să trag nişte consecinţe negative, cu voia lui Dumnezeu voi trage aceste consecinţe.

R.B.: Mulţumim…

Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc

- Preacuvioase Părinte Arsenie, ce părere aveţi despre evenimentul care a avut loc recent în Banat? Mitropolitul Nicolae Corneanu s-a împărtăşit de bunăvoie şi nesilit de nimeni într-o biserică greco-catolică din Timişoara…

Părinte, ce părere să am? O părere negativă, pentru că gestul Mitropolitului Nicolae Corneanu nu este necontrolat, ci este demonstrativ. Mă exprim şi ceva mai mult: nici măcar un recunoaşte, după ce a fost fotografiat, de unde se vede că el însuşi se consideră vinovat. Consider că este o batjocură ceea ce a făcut Mitropolitul Nicolae Corneanu. Habar nu are că este ortodox! A fost comunist şi nu orice fel de comunist, ci unul vândut comuniştilor. Este şi rămâne o căpetenie comunistă. Referitor la apostazia sa, am primit veşti şi din Grecia. Grecii ăştia, domnule, le ştiu pe toate, sunt foarte atenţi. Sinodul BOR, însă, nu a dat nici un răspuns. Sinodul nostru tace. Ar fi cazul să se trezească şi să ia o măsură. Nu sunt de părere să se ia o atitudine de jos în sus, pentru că riscăm să ne risipim forţele, care ne sunt atât de necesare într-un moment de mai mare eficacitate…

- Preacuvioase, consideraţi că Mitropolitul astfel s-a lepădat de ortodoxie şi că ar trebui imediat să fie depus din treapta de mitropolit?

- Nu sunt eu în măsură să dau un răspuns la această întrebare. Avem în acest sens Sfântul Sinod, care pretinde că încă nu este depăşit. Mitropolitul Corneanu este cel mai în vârstă arhiereu la noi (mai în vârstă decât el a fost Patriarhul Teoctist, care deja a murit). Personal îl consider un alintat, nici măcar un copil (pentru că unui copil îi poţi găsi o scuză). Să nu credeţi că am ceva personal cu el. Dimpotrivă, îi purtam un profund respect.

Îmi aduc aminte o întâmplare, când eram la Palatul Patriarhal (după ce mă eliberasem din închisoare). Povesteam, pe coridoarele palatului, cu un preot, care era un fiu duhovnicesc de-al meu. Eram bărbierit, pentru că abia mă eliberasem din închisoare… Deodată, un părinte înalt, tânăr, a trecut prin holul patriarhiei, s-a oprit, s-a uitat la mine, m-a sărutat şi a plecat mai departe. Nu ştiam cine e. Apoi am aflat că era Mitropolitul Banatului. De atunci i-am purtat respect ca, de altfel, tuturor Mitropoliţilor…

- Care ar fi cea mai potrivită modalitate de a linişti evenimentul? Care ar fi cea mai bună atitudine?

- Autoritatea cea mai mare o are Sinodul. Fără o decizie oficială din partea Sfântului Sinod, orice iniţiativă a unui grup de trăitori rămâne doar o reacţie izolată şi poate fi chiar dăunătoare, pentru că pune în pericol credibilitatea Bisericii, şi aşa discreditată de mulţi. Din punct de vedere strategic, e o greşeală în momentul de faţă să se atace, pentru că nu este vorba de un simplu ins, ci de un mitropolit care face parte din sânul sinodului. În plus nu e încă momentul să ne dăm pe faţă, pentru că demascăm valorile şi, apoi, va şti duşmanul unde să atace. Sinodul trebuie să ia o măsură. Dar, din păcate, sinodul nostru doarme. Mă aştept, totuşi, să aibă o reacţie fermă, înţeleaptă. Până la urmă, oricum adevărul va birui, iar sinodalii care acum se tem să ia o măsură vor rămâne nişte laşi, pe nicăieri….

Mitropolitul Corneanu, oricum, demult era cunoscut pentru abaterile sale bisericeşti (făcea Liturghie după Liturghie pentru copii, în aceeaşi biserică, ca la catolici, schimba doar masa. Caraghios, nu?!). Greşeli de genul acesta Sfinţia Sa are foarte multe, însă pe parcursul anilor s-au tot tolerat.

Şi acum nici măcar nu îşi recunoaşte greşeala, deşi a fost fotografiat. Un alintat.

- Care este părerea Sfinţiei Voastre despre ecumenism şi până unde credeţi că ar avea voie să ajungă această colaborare ecumenică – între ortodoxie şi alte confesiuni?

- Nu accept nici un fel de colaborare ecumenică, nici un fel de început, ce să mai vorbim despre sfârşit… Nu accept să păstrăm legătură. Suntem ortodocşi, şi o cirtă, o iotă, dacă se cedează, s-a cedat tot, pentru că Hristos vrea de la noi să rămânem întregi. Dracul, în schimb, vrea să-i dai o unghie şi dacă i-ai dat-o, asta înseamnă că nu mai eşti stăpânul întregului, ci eşti doar o parte din întreg, pentru că adevărul nu se măsoară cu metrul. Ori cedezi mult, ori cedezi puţin, e totuna, înseamnă că ai cedat tot.

- Înseamnă că mişcarea ecumenică o caracterizaţi ca pe o mişcare satanică, diabolică?

- Aşa este. O mişcare satanică, am şi spus lucrul acesta. Mi s-a pus şi o întrebare, în acest sens, în cartea pe care am scris-o „Singur Ortodoxia”… Şi am zis acolo: Toţi dracii sunt ai dracului! Asta-i…, nu ne putem juca cu adevărul, nu accept să se schimbe nimic, nici o iotă, nimic! Catolicii de ce au schimbat crucea, dogmele, canoanele, considerându-se fără de nici o greşeală după teoria lor, infailibili, prin ei înşişi? Adevăratul creştin este un ascultător desăvârşit faţă de cele spuse de Hristos, iar Hristos este ortodox, pentru că Îl cinsteşte drept pe Tatăl Său. Ortodox înseamnă a fi drept slăvitor, drept cinstitor. Aceasta e părerea mea.

Eu personal aştept o Hotărâre din partea Sinodului, însă din păcate, Mitropolitul Bartolomeu Anania se pare că a rămas cam singur.

Nimeni nu îşi doreşte moartea, însă sunt situaţii în viaţă când e mai bine să mori decât să faci compromisuri. Iertaţi-mă, vă rog, însă aici vreau să îl parafrazez pe George Coşbuc, „cu-o moarte toţi suntem datori”, dar nu-i totuna ortodox să mori sau ecumenist vândut.

Ce ecumenism? Suntem de peste 2000 de ani în ortodoxie şi acum ne-am trezit să facem plocoane Papei de la Roma! E mai mult decât o mare greşeală. Adevărul e mai presus de toate!

Fraţii mei, acum eu nu vă vorbesc ca un mare erou, ci mă rog lui Dumnezeu să mă întărească în lupta mea de a rămâne ortodox. Dar în ceea ce mă priveşte, eu aşa gândesc, sub nici un chip nu am de gând să cedez. Ferească Dumnezeu!

Am trăit şi continuăm să trăim în vremuri apostolice. Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat. Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el.

Pentru că, dragii mei, dacă ar fi vorba să comparăm cele de aici cu cele ce urmează după viaţa aceasta, e îngrozitor să te gândeşti că intri dincolo ca un trădător al adevărului!

Nu poţi să renunţi nici măcar la o unghie, este unghia mea! Putem să ne prezentăm la Judecată cu ciuntiri, cum vine asta?! Eu sunt ortodox numai cu o mână, nu şi cu cealaltă? Dar să nu murim de mai multe ori, ci doar o singură dată! O luptă n-are nici un sens, dacă nu este spre o victorie sigură. De aceea trebuie gândită foarte bine strategia luptei. Când porneşti un război, trebuie să fii sigur de biruinţă, iar cel care biruie, întotdeauna, este doar Adevărul. Mă bucur că încă mai sunt oameni conştienţi şi maturi: atât în Rusia, Grecia, cât şi în ţara noastră care sunt capabili de o atitudine sănătoasă. Deocamdată am pierdut o bătălie, nu şi războiul. Acestea sunt cuvintele mele şi aceasta este părerea mea.

Părintele Sava Cucurakis de la Marea Lavră – Sfântul Munte Athos:

“Noi nu suntem de acord cu ceea ce a făcut Înaltul Mitropolit, pentru că Sfinţii Părinţi combat această faptă. Dacă un episcop ar face aşa ceva, trebuie să fie caterisit. Noi urmăm hotărârile Sfinţilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi. Sfântul Munte rămâne credincios în tradiţia şi credinţa ortodoxă. Astfel că, atunci când patriarhul latinofron Vekkos a cerut aghioriţilor să se unească cu papa, aceştia au refuzat, dând mărturie a dreptei credinţe chiar şi cu preţul vieţii. Aşa şi noi urmăm tradiţia înaintaşilor, pentru a nu se pierde dreapta credinţă, care ne conduce la mântuire. Pentru aceasta, mitropolitul Nicolae ar trebui să se pocăiască pentru ceea ce a făcut. Dacă nu se pocăieşte, preoţii din mitropolia lui să nu-l mai pomenească la slujbe, pentru că el, de fapt şi de drept, este garantul dreptei credinţe în Biserică, dar el deja a încălcat-o. În credinţa ortodoxă nu facem nici adăugiri, nici împuţinăm.”

(fragment din prelegerea rostită la cea de-a VIII-a Întâlnire Naţională a Tinerilor Catolici – Timişoara)

Noi nu numai că nu ne iubim vrăjmaşii, dar nu ne iubim nici între noi. E nevoie, din acest punct de vedere de o percepţie critică a situaţiei în care ne aflăm. În broşura, pe care cu toţi o avem la îndemână [editată cu ocazia Întâlnirii Naţionale a Tinerilor Catolici 2001 – n.r.), am citit un îndemn, adresat mai ales tinerilor, – acela de a avea curajul să critice realităţile negative, să critice chiar şi realităţile din Biserica proprie, pentru că Biserica, nu doar instituţie dumnezeiască, aşa cum este, ci ca şi instituţie omenească, e formată din oameni şi poate şi ea greşi. Este de datoria voastră, a tinerilor, întotdeauna mai entuziaşti şi mai curajoşi, de a spune ceea ce nu este bine. Aşa s-a întâmplat şi în decembrie 89. Vă mărturisesc că, fără să fi avut prilejul de a organiza întâlniri atât de importante ca cea de astăzi, am încercat întotdeauna să aflu ce se spune în preajma mea, în special opinia tinerilor. Nu o dată am auzit din partea lor cuvinte destul de aspre, prin care arătau anumite deficienţe constatate de către ei. De fiecare dată mi-am dat seama cât de important era ceea ce auzeam din partea lor. Şi astăzi cred că în toate bisericile, din toate ţările şi continentele, glasul tinerilor e necesar pentru a spune nu numai cele bune şi doar pentru a aplauda. Este frumos şi plăcut acest fapt, dar trebuie spus şi ceea ce nu este bine, pentru că, oameni fiind, putem greşi, iar datoria noastră de creştini este de a fi sinceri unul faţă de celălalt, de a avea dragoste unul faţă de celălalt şi de a ne ajuta unii pe alţii, chiar şi atunci când e vorba de a îndrepta unele erori.

Sigur nu este simplu de a ne ajuta chiar şi atunci când este vorba de a îndrepta unele erori. E nevoie de curaj, pentru că sunt greutăţi care înspăimântă. Şi este omenesc acest lucru. Şi Mântuitorul nostru, Isus Cristos, ca om, când a intrat în grădina Ghetsimani, s-a înspăimântat. Unele din puţinele cuvinte rostite în momentul deciziei din grădina Ghetsimani, s-au referit la frică, teamă, ştiind ce avea să urmeze, ştiind că peste câteva minute Iuda avea să-l trădeze şi avea să fie luat, arestat, judecat şi chinuit. A fost un moment în care Isus s-a înspăimântat, aşa cum ne relatează Sfintele Evanghelii. Dar nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om a reuşit să treacă repede peste acest sentiment al fricii.

Şi-n această privinţă, ca şi-n multe altele, ne poate fi exemplu: să nu ne fie frică de reacţiile care se pot produce ca urmare a unor atitudini pe care le-am adoptat, chiar atunci când e vorba de Biserica căreia îi aparţinem. Desigur, e nevoie de mult cumpăt, de judecată, de multă raţiune pentru ca răul real, măsura realistă prin care îl dezvăluim, să fie şi cea cu care, tot în mod realist, îl putem îndrepta.

Există în societatea actuală o tendinţă generalizată de a critica, de a vedea mereu răul şi nu binele. Fără a dori să stigmatizez societatea românească, aş putea afirma că aceasta este una din caracteristicile sale. Nu acest lucru trebuie să-l facem noi. Totuşi, cu multă judecată, cu multă obiectivitate e bine să vedem răul care există şi să contribuim, cu entuziasmul pe care doar tinerii îl pot avea, la îndreptarea relelor care există pe toate planurile (pe plan social, plan cultural, politic şi nu mai puţin pe plan bisericesc).

Material preluat de pe http://www.intc.cnet.ro/timisoara_resurse.asp

Luând aminte la cuvintele Mitropolitului Nicolae, şi în mod special la îndemnul „Este de datoria voastră, a tinerilor, întotdeauna mai entuziaşti şi mai curajoşi, de a spune ceea ce nu este bine”, tinerii ortodocşi au dat o replică imediată gestului mitropolitului de a se împărtăşi la ereticii greco-catolici, primind împărtăşirea din mâna nunţiului apostolic. Vom vedea dacă ierarhul va primi sau nu îndemnul tinerilor de a se pocăi pentru fapta sa…

Danion Vasile

Notă: La aceeaşi întâlnire a Tinerilor Catolici, Mitropolitul Nicolae a dat un interviu (care se poate citi pe http://www.intc.cnet.ro/timisoara_resurse.asp?marturia ), în care, la întrebarea „Care credeţi că ar fi pasul, pe care ar trebui să-l facă tinerii, pe calea ecumenismului, pentru a realiza fraternitatea despre care vorbeaţi?”, a răspuns: Personal, nici nu m-aş gândi atât de departe, la ecumenism. E foarte frumoasă, însă, ideea de a exista relaţii ecumenice între tinerii diferitelor biserici. Cred, că la ora actuală e nevoie de ceva mai mult, şi anume de frăţietate. Să nu uităm faptul că suntem cu toţii fraţi şi surori între noi, avem unul şi acelaşi Dumnezeu, unul şi acelaşi Isus Cristos, astfel încât nu putem continua diviziunile de până acum. Pentru a fi convingători în faţa oamenilor, trebuie să fim uniţi. Din acest punct de vedere, ecumenism e încă foarte puţin, fiindcă acest fapt se referă la bunele relaţii dintre biserici. Noi dorim să fim nu numai în bune relaţii unii cu alţii, ci să fim ca şi fraţi, având acelaşi Dumnezeu. De aceea, pentru a-l mărturisi pe Isus Cristos trebuie să avem astfel de relaţii unii cu alţii, încât mărturia noastră comună să fie aceeaşi. Nu putem avea mărturii diferite, aşa cum se spunea pe vremea apostolului Pavel, ‘nu poţi fi al lui Pavel, al lui Chifa …, ci doar al lui Cristos’. Pentru noi astăzi, aş putea spune că, nu putem fi nici ai Răsăritului, nici ai Apusului, ai Nordului sau ai Sudului, ci doar ai lui Cristos.”

Din punct de vedere ortodox o astfel de mărturie este greşită. Noi, ortodocşii, suntem ai lui Hristos, fiind ai Bisericii Răsăritului, ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Ortodocşii care nu consideră că e importanţă apartenenţa la acest Trup, sau că e la fel de importantă precum apartenenţa la diferitele confesiuni heterodoxe, se leapădă de Hristos…