(Braşov, 4 martie 2007)

Sfântul Ignatie Brianceaninov spunea că „este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele Sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post”. Ceea ce vom şi face, întrucât întâlnirea din această seară nu va fi un simplu monolog, ci va avea o parte de întrebări şi răspunsuri…

A aborda o astfel de temă – postul – la vârsta pe care o am eu, adică la aproape 33 de ani, este, din start vă spun, un lucru nepotrivit. Nu stă în tradiţia Bisericii să vorbească despre subiecte duhovniceşti cei care au dinţi de lapte. Dar întrucât duhovnicul mi-a cerut să abordez astfel de subiecte în conferinţele pe care am fost invitat să le ţin, am să fac ascultare, dar am să precizez că mă adresez mai ales celor care nu au duhovnic. Pentru că cei care au duhovnic, au antrenor care-i călăuzeşte pas cu pas spre mântuire.

Unii dintre dumneavoastră aveţi duhovnic şi s-ar putea ca expunerea mea să vă plictisească. Mi-am asumat acest risc în deplină cunoştinţă de cauză. Pentru că ar fi fost pur şi simplu mândrie să-mi treacă prin minte a-i călăuzi pe calea postului pe cei care au duhovnic.

Într-o carte extraordinară, Înstrăinarea ethosului creştin, a părintelui Filotheos Faros, care a apărut la editura Platytera, în anul 2004, e un pasaj foarte frumos: „Această carte, care în esenţă nu e un produs al cunoştinţelor bi­blio­grafice, ci al experienţei, s-a născut din echivocul pe care starea lumii contemporane îl produce vis-a-vis de efica­citatea învăţăturii creştine. Ce se întâmplă cu făgă­duinţa lui Hristos de a mân­tui lumea? Foarte des avem impresia că creştinismul nu numai că a ratat mântuirea lumii, dar că, de asemeni, este responsabil pentru decăderea ei”. Cuvinte foarte grave! „Chiar dacă această impresie poate fi superficială şi într-o foarte mare măsură nedreaptă şi inexactă, nu trebuie respinsă fără a fi reexaminată”, spune părintele. „Există într-adevăr indicii pentru faptul că ceea ce este considerat a fi creştinism este responsabil pentru multe dezastre, cel puţin în lumea apuseană. Iar aceasta instituie imperativa necesitate de a se cerceta în ce măsură ceea ce este considerat creştinism este tradiţie autentică. Şi în ce măsură este denaturare şi falsificare a tradiţiei creştine autentice.”

În momentul în care abordăm subiectul postului trebuie să fim conştienţi de faptul că acest subiect i-a făcut pe mulţi să stea departe de biserică. Pentru că au confundat roadele postului cu anumite probleme psihice, cu anumite schizofrenii, cu anumite stări de tulburare pe care, ca duhovnic şi psihiatru, părintele Filotheos Faros le analizează cu exactitate în cărţile sale.

Şi ceea ce mi-a plăcut în această carte e că părintele zice cam aşa: sunt mulţi care vă prezintă o Ortodoxie din cărţi. În momentul în care vedeţi că realitatea nu seamănă cu ce scrie în cărţi, ajungeţi într-o mare criză. De asta cred că trebuie să prezentăm Ortodoxia aşa cum este ea trăită. Astfel încât omul care intră în biserică să nu aibă impresia unei rupturi, unei schisme la nivel sufletesc.

De altfel, textul părintelui Filotheos Faros începe foarte frumos. Primul capitol are titlul O relatare autobiografică sub autoritatea probatorie de trăire şi de viaţă – Foarte interesant! Adică nu vorbeşte din cărţi. Are curajul să scrie că ceea ce este în cartea lui este şi în viaţa lui.

Sunt unii care sunt foarte receptivi faţă de cărţi în care sunt recomandate posturi cât mai aspre. Le place să citească despre măsuri duhovniceşti de neatins şi le place să viseze, pentru că ei înşişi nu trăiesc ce scrie în cărţile respective, ei înşişi nu se află sub călăuzirea unui părinte sporit în viaţa duhovnicească, şi astfel de visători eşuează.

Un tânăr, care a ajuns de câteva ori şi la psihiatrie, mi-a scris tot felul de mesaje despre cum vrea el să schimbe lumea, să revoluţioneze lumea, să urce pe culmile sfinţeniei şi că el va lua cu siguranţă cununa muceniciei de la această lume căzută. Am încercat să-i tai aripile, că n-are o bază duhovnicească care să-i permită să se angajeze în operaţiuni de mântuire cosmică. Am regăsit la el dorinţa aceasta asupra căreia ne atenţionează şi Sfinţii Părinţi, că începătorul vrea să le facă pe toate.

A apărut o carte despre familie în care, la capitolul despre post, sunt date sfaturi din Filocalie. Şi m-a atenţionat cineva: „Uite, ce extraordinar, să le recomanzi soţilor să postească la măsura Sfinţilor Părinţi”… Mie mi-a stârnit un zâmbet pasajul respectiv, pentru că era utopic, pur şi simplu. Şi mă întrebam ce viaţă duce autorul respectiv. Pentru că în momentul în care zici: „iubitorii de Hristos trăiesc aşa”, iar tu nu trăieşti aşa, eşti mincinos.

Dacă Dumnezeu ţi-a dat har să trăieşti ca Sfinţii Părinţi, ţi-a dat şi sensibilitatea, şi darul discernământului prin care tu nu pui celui de lângă tine o povară mai grea decât poate duce.

Unul din criteriile după care se diferenţiază părinţii duhovniceşti de falşii părinţi duhovniceşti este că părinţii duhovniceşti autentici iau asupra lor juguri foarte grele şi sunt cât se poate de înţelegători cu neputinţele celorlalţi, pe când falşii duhovnici pun juguri foarte grele pe umerii celorlalţi, fără să le poarte ei înşişi.

Dragostea adevărată pe care ne-o dă Hristos nu ne face niciodată să-l privim pe cel de lângă noi ca pe un şobolan, ca pe o insectă. Părintele Steinhardt spune în Jurnalul fericirii ce impresionat a fost când, spovedindu-se duhovnicului său că nu vrea să-i mai dea bani nu ştiu cărui om, care suferea de o patimă, părintele a spus: „Lasă, dă-i! Şi roagă-te pentru el!” Şi părintele a înţeles că, într‑un fel, asta e Ortodoxia, că pe celălalt îl iubeşti şi nu-l mai analizezi după criteriul standard: „îi dau 15 mii sau 20 sau nimic…” În momentul în care îl iubeşti, te raportezi altfel la el.

În întâlnirea noastră am să folosesc şi câteva citate din anumite cărţi care pe mine m-au impresionat. Dar am să folosesc şi exemple din viaţa de zi cu zi. De ce cred totuşi că e nevoie şi de o anumită argumentare solidă în demersul nostru? Pentru că sunt unii care, din pricini de neînţelegere a credinţei ortodoxe, aduc argumente sectante contra postului, contra, contra, contra, şi nu cred că e rea voinţă în nelămuririle lor. Aşa că o să vreau să începem simplu, simplu de tot, aproape ca la şcoală.

Care a fost primul om care a postit? Adam. Dumnezeu i-a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facere, 2, 16-17). Adam a postit până când a încălcat cuvântul lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul binelui şi răului. Câtă vreme Adam a postit, viaţa lui a fost fericită, binecuvântată.

Cred că şi voi, ca şi mine, vă întrebaţi uneori cum era dacă n-ar fi păcătuit Adam. Ar fi fost extraordinar, pentru că oamenii n-ar fi cunoscut boala, necazul, durerea şi celelalte suferinţe. Şi totuşi, Adam a călcat postul şi istoria noastră e aşa cum o puteţi vedea, o istorie de războaie, de cataclisme – cataclisme mai ales la nivel personal.

Cred că dacă s-ar face o istorie reală a omenirii în care să se ţină seama de problemele prin care au trecut oamenii, ar fi mult mai dură decât istoria în care vorbim doar de bătălia de la Waterloo sau de la Rovine. Istoriile individuale sunt trecute cu vederea, însă, dacă le înmulţeşti cu câteva sute de milioane, înţelegi de fapt marea dramă în care se află şi s-a aflat omenirea.

În Vechiul Testament găsim sau nu găsim exemple de referiri la post? Găsim sau nu găsim? Puteţi să-mi spuneţi? Unde găsim? La Moise. Eu aş vrea să vă vorbesc despre două relatări biblice mai puţin cunoscute legate de post. Una este din Paralipomena, cartea a II-a, capitolul 20, în care Iosafat îi biruie pe amoniţi şi pe moabiţi. O să vă rog să citiţi cu atenţie, pentru că e foarte grăitor acest capitol, această întâmplare.

Au venit Moabiţii şi dimpreună cu ei au venit şi Amoniţii asupra lui Iosafat cu război. Atunci au venit unii şi au spus lui Iosafat, zicând: „Vine o mare mulţime de popor împotriva ta, de dincolo de mare, din Siria. Şi iată-i, se află la Haţaţon-Tamar, adică la Enghedi”. La vestea aceasta s-a înfricoşat Iosafat şi şi-a îndreptat faţa sa, ca să caute pe Domnul, făcând cunoscut tuturor din tot Iuda ca să postească.

Ce a făcut Iosafat? A auzit veste de război, nu prea aveau şanse să biruie duşmanii, şi atunci a înţeles că nădejdea lor trebuie să fie de fapt la Dumnezeu. Şi i-a pus să postească.

Deci s-a adunat Iuda ca să ceară ajutor de la Domnul şi au venit din toate cetăţile lui Iuda ca să roage pe Domnul.

N-au lipsit postul de rugăciune. Postul nu lucrează magic, de la sine.

Iar Iosafat a stat în mijlocul adunării lui Iuda şi a Ierusalimului, la templul Domnului dinaintea curţii noi şi a zis:”«Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri! Nu eşti Tu oare Dumnezeu în cer sus, domnind peste toate regatele popoarelor şi n-ai Tu oare în mâna Ta tăria şi puterea, încât nimeni nu este să-Ţi stea Ţie împotrivă? Dumnezeul nostru, oare nu Tu ai gonit pe locuitorii acestei ţări din faţa poporului Tău Israel şi ai dat-o pe veci urmaşilor lui Avraam, pe care îl iubeai? Şi ei s-au aşezat în ea şi Ţi-au zidit templu sfânt numelui Tău, zicând: «De va veni vreo nenorocire peste noi, ori sabia care ne pedepseşte, ori vreo boală molipsitoare, sau foamete, şi noi vom sta înaintea templului acesta şi înaintea feţei Tale – căci numele Tău este în templul acesta – şi vom striga în strâmtorarea noastră, către Tine, Tu să ne asculţi şi să ne izbăveşti».

Şi acum, iată Amoniţii, Moabiţii şi locuitorii Muntelui Seir, prin ţara cărora Tu nu le-ai îngăduit Israeliţilor să treacă, când veneau ei din pământul Egiptului, ci au trecut pe lângă ei şi nu i-au nimicit, iată, ei vor să ne răsplătească, fiindcă au venit să ne izgonească din stăpânirea Ta, pe care ne-ai dat-o de moştenire. Dumnezeul nostru, judecă-i Tu, căci noi n-avem nicio putere împotriva acestei mari mulţimi care a venit asupra noastră şi nu ştim ce să facem; dar ochii noştri ne sunt la Tine”.

Şi stăteau toţi Iudeii înaintea feţei Domnului şi copiii cei mici ai lor, femeile lor şi feciorii lor.

Atunci S-a pogorât Duhul Domnului în mijlocul adunării peste Iahaziel, fiul Zahariei, fiul lui Benaia, fiul lui Ieiel, fiul lui Matania, levit dintre fiii lui Asaf. Şi acesta a zis: «Ascultaţi toţi ai lui Iuda şi locuitorii Ierusalimului şi tu, rege Iosafat! Aşa zice Domnul către voi: să nu vă temeţi, nici să vă spăimântaţi de mulţimea aceasta mare, căci războiul nu este al vostru, ci al lui Dumnezeu».

În momentul în care noi mergem pe calea postului, arătăm că lăsăm viaţa noastră în mâinile lui Dumnezeu. Că deşi şansa noastră de a supravieţui în această lume post-creştină este foarte mică, totuşi războiul acesta nu este al nostru, este al lui Dumnezeu. Dacă noi ne facem porţia noastră, Dumnezeu va fi cu noi.

Spunea Sfântul Vasile cel Mare că „dacă ar domni postul, nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale, n-ar mai fi închisori. Pădurile şi pustiurile n-ar mai avea tâlhari, oraşele – denunţători, iar mările – piraţi. Dacă oamenii ar fi ucenicii postului, nu s-ar mai auzi glasul celui care cere birul”. Dacă ar domni postul. Dacă!…

Însă nu numai că nu domneşte postul, dar i se răpeşte şi teritoriul pe care-l mai are. Din ce în ce mai puţini oameni merg cum trebuie pe calea postului. Zicea tot Sfântul Vasile: „Dacă oamenii ar lua postul ca sfătuitor al faptelor lor, n-ar mai fi nici o piedică să domnească pacea adâncă în toată lumea, nu s-ar mai răscula popoarele unele împotriva altora, nu s-ar mai bate oştirile”. Aşa cum am văzut la televizor şi o să mai vedem că se bat. De ce se bat? Pentru că oamenii, în loc să se mulţumească cu ce le‑a dat Dumnezeu, vor să fie hrăpăreţi, să aibă din ce în ce mai mult şi atunci iau şi ce nu le aparţine.

Legea postului e foarte simplă: să renunţi şi la ceea ce ai putea avea. Pentru Dumnezeu.

Cum să postim? Foarte greu cuvânt. Pentru că de mâncare şi de cine ştie ce băutură te poţi lăsa. Dar cel mai greu post e postul în care renunţi cu adevărat la patimile tale şi mai ales la mândria ta şi te dăruieşti lui Hristos.

Cum arată postitorii noştri? Postitorii noştri arată expresiv, să zic aşa. Se vede că sunt postitori. Vor să ne convingă că ei postesc, că ei sunt oameni duhovniceşti, cu o expresie cât mai aspră a feţei, şi o convingere, o siguranţă de sine că ei sunt deasupra celorlalţi. Şi dacă ar fi să îi comparăm cu vameşul şi fariseul din pilda evanghelică, am vedea că se aseamănă, din păcate, în mare măsură fariseilor. Şi dau cu pumnul în piept că uite ce oameni ai lui Hristos sunt ei, pentru că au renunţat la brânză, lapte, carne şi vin.

Găsim în cartea profetului Isaia un pasaj impresionant, prin care suntem mustraţi mulţi dintre cei care ţinem postul doar de mâncare. Eu mă întrebam dacă sunt în această sală de conferinţă trei oameni care postesc cum trebuie… Prefer să nu dau un răspuns public. Deşi mi-aş dori să dau. Dar nu sunt la măsura duhovnicească la care să pot mustra pe cei care postesc doar cu gura, aşa că am să dau un răspuns din cartea profetului Isaia. Ţineţi minte, că nu e greu să găsiţi şi să citiţi voi înşivă în Sfânta Scriptură: capitolul 58 din cartea profetului Isaia. Vă rog să-l citiţi, să-l recitiţi acasă. Zice Domnul:

În fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu.

Până aici ne place.

Pentru ce să postim dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri.

Şi aici, cei care nu sunt patroni de firme, sau cei care n-au în subordinea lor alţi oameni, zic: „Ne-am scos! Noi nu-i asuprim pe lucrătorii noştri, deci osânda aceasta ne e străină”.

Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.

Câţi pot zice: „Da, eu postesc aşa cum trebuie, ca glasul meu, adică glasul rugăciunii mele, să se audă sus, în cer”. Câţi? Şi cei care zic în sufletele lor: „eu, eu” – aceia sigur nu postesc!

Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?

Întreabă chiar Domnul, în condiţiile în care noi nu ne culcăm nici pe sac, nici în cenuşă, nici nu ne plecăm capul ca o trestie, dimpotrivă, stăm cu nasul pe sus, să se vadă cât mai bine că noi suntem adevăraţii aleşi ai lui Dumnezeu, adevărata rezistenţă rezistentă. În timp ce ceilalţi trebuie să se smerească în faţa noastră, că nu sunt atât de robi ai lui Hristos precum noi.

Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând (Nu, tu te duci şi cumperi ultimul tip de cârnaţi de soia, bei lapte de soia cu sana de soia şi dai sume exorbitante pe produsele respective de post, în timp ce săracul stă în faţa blocului tău şi nu are nici măcar pâine. Dar tu ţi-ai făcut postul, eşti fericit că nu ţi-ai luat şi şniţele de soia, deci consideri că n-ai uitat de culmea gastronomiei postitoare şi tu eşti fericit. Dar zice Domnul că nu-I place postul tău. Chiar dacă tu încerci să-ţi repeţi în faţa oglinzii: „Cred că lui Dumnezeu Îi place! Cred că lui Dumnezeu Îi place!”, dar şi tu, într-un fel, în sufletul tău, simţi că ceva e putred, că dacă lucrurile ar fi fireşti, n-ai simţi nevoia să te justifici, nu te-ar mustra conştiinţa.)

Adăposteşte în casă pe cel sărman (Greu cuvânt! Foarte greu cuvânt! Cine poate să-l adăpostească pe cel sărman în casa sa? Găsim în Vieţile Sfinţilor astfel de oameni. Din păcate, în zilele noastre avem foarte, foarte puţină credinţă, dar dacă nu putem, n-avem atâta credinţă să-l adăpostim în casa noastră, măcar să încercăm să-l ajutăm să-i fie mai bine acolo unde trăieşte.)

Pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Cine nu vrea asta? Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Toţi vrem să fim înconjuraţi de harul lui Dumnezeu.

Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; (Abia atunci te va auzi. Că dacă tu strigi: „Doamne, Doamne” şi ai în faţă tona de bucate şi transformi postul în nepost prin ghiftuiala de care ai parte) … la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.

Şi se încheie capitolul: Atunci vei afla desfătarea ta în Domnul. Eu te voi purta în car de biruinţă pe culmile cele mai înalte ale ţării şi te voi bucura de moştenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a grăit acestea.

Greu cuvânt! Ştiţi că e şi-n Psaltire cuvântul: Deşteaptă-te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te şi nu ne lepăda până în sfârşit (Ps. 43, 25). Ni se pare că noi facem ce trebuie să facem, dar Dumnezeu doarme. Dumnezeu nu doarme! Dumnezeu stă tot timpul şi aşteaptă ca noi să facem ceea ce trebuie să facem. Ca postul nostru să ne fie cu adevărat armă duhovnicească în lupta împotriva patimilor şi a diavolilor.

Sunt unii care trec prin post fără ca postul respectiv să-i schimbe. Dacă eşti acelaşi om după sfârşitul postului, înseamnă că n-ai postit. Nu poţi să faci baie şi să ieşi din cadă murdar. Decât dacă te-ai spălat fără apă. Dacă mergi pe calea postului, nu poţi să nu culegi roadele postului. Mi-aş dori, vă spun sincer, ca Dumnezeu să mă ajute să postesc aşa cum trebuie.

Nu vorbesc doar despre faptul că unii postesc greşit. Chiar ieri m-am spovedit ultima oară şi i-am spus părintelui meu: „Părinte, eu simt că nu postesc”. Pentru că e foarte uşor să te înfrânezi de la mâncare. Acuma e uşor să te înfrânezi de la mâncare când te-ai învăţat să te înfrânezi de la mâncare. Pentru că sunt unii pentru care o astfel de înfrânare e foarte, foarte grea.

Într-o vreme în care noi ne tot gândim cum să scurtăm posturile şi să renunţăm la ele, şi ne gândim ce uşor dezleagă unii postul de bucate, avem în faţă un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Femeile să postească şi ele, că şi lor le este postul tot atât de potrivit şi de firesc ca respiraţia. Copiii să fie adăpaţi cu apa postului, ca şi plantele bine crescute. Bătrânilor le este uşor postul, pentru că de mult s-au obişnuit cu el”. Ia spune asta unui bătrân din zilele noastre! Imediat o să-ţi aducă trei-patru rânduieli, că uite, ce uşor poate să aibă dezlegare de post.

Există un fel de curent pro-dezlegare de post, în care toţi oamenii vor să fie excepţia. Biserica face pogorăminte faţă de cei bătrâni, bolnavi, dar nu toţi bătrânii sunt şi bolnavi, şi nu toţi bolnavii trebuie să renunţe la post. Există boli uşoare pe care omul le poate duce fără să renunţe la post. Numai că omul, cum s-a îmbolnăvit cât de puţin, e fericit că este o excepţie. Suferim, din păcate, de această generalizare a excepţiilor şi uităm, pur şi simplu, ce înseamnă acrivie.

Biserica face pogorăminte, dar are această acrivie, trebuie în anumite situaţii să păstrăm şi asprimea. Monahii de la mănăstirea Studion a Sfântului Teodor Studitul au aplicat şi acrivia, opunându-se unei căsătorii care călca în picioare canoanele. Puteau să facă pogorământ aşa cum făcuse pogorământ marea majoritate a mănăstirilor din Bizanţ, neimplicându-se în disputa respectivă. Şi totuşi ei au spus: „Nu! Pogorământul la locul lui, acrivia la locul ei”.

De ce să postim, când putem să nu postim? Ce ne dă nouă postul? Ne uităm la cei din jurul nostru care postesc şi vedem un argument solid de a nu posti. Pentru că noi credem că dacă cei mai mulţi creştini au o credinţă superficială, înseamnă că ar fi de vină credinţa. Nu! Trăim o vreme de împuţinare a credinţei. Lucrul acesta e clar. Eu am să scriu curând un articol despre necredinţa unui popor credincios, în care am să analizez câteva statistici. Noi ne bucurăm că 87% dintre români sunt ortodocşi, dar nu ne dăm seama că sunt foarte puţini cei care vin de fapt la biserică. Nu ne dăm seama că sunt puţini cei care cred în viaţa după moarte. Sunt puţini cei care cred în existenţa iadului. Mi-a zis Dan Puric o chestie interesantă: „Ştii care e ultima întrebare a poporului român? Dacă există viaţă înainte de viaţă”. Pentru că din păcate viaţa noastră se transformă în moarte, în măsura în care Hristos e adevărul şi viaţa şi noi trăim departe de acest Hristos. Şi găsise Laurenţiu Dumitru o sintagmă tristă, dar realistă, apropo de basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte – „tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de viaţă”. O formulare în care se regăsesc mulţi din zilele noastre, a căror tinereţe e bătrână şi viaţa e o pregustare a morţii şi a chinurilor veşnice. Pentru că nu există de fapt viaţă în afara lui Hristos.

E firesc poate ca într-o conferinţă despre post să se vorbească mai mult despre rânduiala postului. Părintele Sofronie de la Essex, într-o cuvântare tipărită într-un volum tradus de părintele Rafail Noica şi apărut în anul 2004 la Editura Reîntregirea, spune ceva foarte interesant legat de post, şi anume că nu încercăm să copiem pur şi simplu rânduielile de postire ale părinţilor din vechime. Face referire la postul care se ţinea în Athos, dar spune: „Nu este obligatorie deplina înfrânare în cursul întregii săptămâni – se referea la prima săptămână din post; nu este obligatoriu nici până miercuri, nici până la prima Liturghie a darurilor mai dinainte sfinţite; nu-i obligatoriu nici măcar prima zi s-o treci fără a mânca deloc (se adresează în cuvântarea respectivă, evident, monahilor, pentru că dacă le-ar fi spus oamenilor care trăiesc în lume că nu-i obligatoriu să nu mănânce nimic întreaga săptămână, câţiva mai excentrici ar fi încercat şi după cinci zile îi găsea cu perfuzii la spital, dacă ar fi avut meserii mai dificile). Fiecare să-şi aleagă după puterile proprii. Fiecare de bună voie să întâmpine nevoinţa care se deschide înaintea noastră. Şi astfel ei vor fi în stare să treacă întregul post fără ca să piardă din vedere adevăratul ţel. Să întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii”.

Altfel spus: de ce postim? Facem antrenamente pentru Înviere. Nu vrem ca trupurile noastre să rămână prin sicrie şi în pământ şi credem că trupurile noastre vor învia. Pentru ca trupurile noastre să învie spre slavă şi nu spre osândă, noi ne antrenăm cu postul.

Cum postim? De la postul standard rânduit de biserică, în care nu mănânc carne, brânză, lapte, până la postul cel mai aspru pe care îl duci sub stricta îndrumare a duhovnicului. Nu demult am auzit doi băieţi pe stradă, cred că aveau 14 ani, poate, şi unul dintre ei, mai grăsuţ, îi explica celuilalt: „Măi, eu vara nu mănânc decât o dată pe zi!” Şi m-am întors şi mi-am dat seama că era mai gras, şi de asta îi explica ce asceză face. Şi mă gândeam: dacă-i spui unui copil să nu mănânce – pentru Hristos! – decât o dată pe zi, să vezi atunci opoziţie! Cu atât mai mult cu cât mâncarea de post nu e prea atractivă întotdeauna. Ieri, de exemplu, am gătit praz, primul praz din istoria familiei noastre. Şi băiatului nostru (am trei copii) nu i-a plăcut prazul şi nu voia să mănânce. Eram singur acasă, soţia nu era şi mă gândeam cum să-l conving să mănânce praz. Şi n-am reuşit. Şi atunci, am cedat – aparent – şi am zis: „Bine, uite!” – m-am dus la frigider, am scos carnea şi am zis: „Uite, mănânci carne cu fetele, şi … m-am plictisit să mă contrazic cu tine!” Avem şi două fete, de trei ani şi patru ani, şi ele nu postesc. „Pune carnea la loc în frigider!” Zic: „Nu, nu, asta o mănânci şi după aia s-a rezolvat!” „Nu, tată, du carnea la frigider!”

Şi am scăpat. Adică l-am ajutat să înţeleagă că nu există a treia variantă. Vrei să posteşti, posteşti. Nu vrei să posteşti, nu posteşti. A treia posibilitate nu există. Dacă vrei să posteşti, mănânci ce e de post, dacă nu vrei să posteşti…

Aude că bunica lui a făcut sarmale. „Tata, sar­ma­lele sunt cu carne?” „Da.” „Dar ce carne este?” „Carne de post.” A rămas foarte mirat. Eu m-am jucat puţin, am vrut să văd dacă înţelege că nu poate să fie carne de post şi carne de dulce. Şi i-am explicat că erau sarmale făcute cu orez şi fără carne.

Acuma, cred totuşi că atunci când eşti căsătorit, viaţa ta gastronomică nu seamănă deloc cu viaţa ta de burlac sau de burlacă. Până să întemeiezi o familie, eşti liber să mănânci doar pâine cu mere, cu… treaba ta, ce mănânci, cum mănânci, pateuri de pe stradă şi cu asta, basta.

În momentul în care eşti căsătorit şi ai copii, cred că ţi se cere de la Hristos să fii un bucătar bun, să-ţi hrăneşti copiii cum trebuie. Nu trebuie ortodocşii noştri să fie anemici şi să stea numai pe patul de spital. E adevărat că e nevoie de foarte multă delicateţe în a-i lua cu frumuşelul pe copii să postească, pentru că dacă tu le impui astăzi să postească, ei peste cinci ani vor renunţa.

Între scrisorile pe care le primesc de la tineri, şi de la oameni chiar la 30-40 de ani, nu mai sunt chiar la prima tinereţe persoanele respective, spun că i-a îndepărtat de biserică dusul cu forţa, de bunica, de bunicul. Şi chiar citesc pe site-urile tinerilor - mă interesează cum gândesc tinerii care stau departe de Hristos – că impunerea asta de care au avut parte unii în familie are efecte inverse când ei ajung la o anumită vârstă.

Cred că e foarte important să faceţi o investiţie, cei care n-aţi făcut-o până acum, şi să vă cumpăraţi cărţi cu mâncăruri de post. Nu una – eu am aici una ca exemplu – două, trei. Astfel încât cei care mănâncă mâncarea de post să nu se plictisească. Tu, dacă vrei, poţi să mănânci numai pâine cu ceai, că poţi tot. Dar dacă găteşti pentru ceilalţi, trebuie să le uşurezi postul.

Zice tot părintele Sofronie: „Dacă mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, acesta se răzvrăteşte şi pretenţiile lui cresc. Nu are chef de rugăciune”. Şi aşa şi este. Ia încercaţi voi să vă ghiftuiţi bine şi apoi puneţi-vă în genunchi la rugăciune. Dar ce zic de rugăciune? Eu de obicei fac curat sâmbăta, cu soţia, după ce mâncăm cu copiii micul dejun. Şi ieri am făcut înainte să mâncăm. Şi a fost mult mai uşor să fac curat. I-am şi zis: „de acum schimbăm programul, pentru că mult mai uşor îi e trupului să facă efort pe stomacul gol”. Şi asta o ştiu şi trebuia să o ştiu şi ca sportiv. Am făcut sport de performanţă. Dacă mănânci înaintea antrenamentului, adio competitivitate.

Zice însă aşa părintele Sofronie: „Dacă-mi smeresc trupul prin post fără de măsură, în suferinţa înfrânării ia naştere, pentru o vreme, un teren prielnic pentru rugă­ciune. Dar după aceea trupul devine neputincios şi nu vrea să urmeze duhului”. Şi aşa şi este. Noi nu postim pentru a ajunge pe culmea postului vreme de trei zile. Noi postim pentru că înţelegem postul ca pe o treaptă în creşterea noastră duhovnicească.

Înainte de a intra în biserică, de a mă apropia de viaţa bisericii, am făcut yoga şi îmi doream să renunţ definitiv la mâncare. Adică să nu mai mănânc în viaţa mea nimic. Evident că nu puteam începe brusc. Auzisem de marii asceţi care trăiesc cu câteva boabe de orez, şi mă gândeam că o să încep: o zi pe săptămână, două zile pe săptămână, trei zile, patru zile.

Şi o zi mi-era uşor, două a fost uşor, trei uşor, patru uşor, am postit o săptămână întreagă, una cu apă – e mult mai uşor să posteşti cu apă decât fără apă – şi alta post total. Şi în vremea aceea mi se părea banal să posteşti.

Eu vă spun că e mai greu să ai viaţă de familie, să trebuiască să lucrezi, una-alta, să ai grijă de copii, şi să ţii post rânduit de biserică, decât să ţii post negru când stai de unul singur în casă şi slujeşti puterilor întunericului. Pentru că în momentul în care făceam yoga, îmi închinam viaţa diferitelor puteri cosmice şi, implicit, diavolului, fără să-mi dau seama, şi atunci diavolul mă întărea.

Am încercat şi ca ortodox să fac exhibiţii la nivelul postului, şi chiar l-am forţat pe duhovnic să-mi dea binecuvântare să ţin posturi aspre, şi mi-a dat, şi nu mi-a fost bine. Repet: scopul nostru nu este de a ţine acum un post cât mai eroic. Scopul nostru este ca prin postul respectiv să facem efortul cel mai mare pe care-l putem face în momentul respectiv fără să bruscăm structura noastră duhovnicească.

Există tineri râvnitori care sunt nemulţumiţi de duhovnicii lor, care nu-i lasă să ţină post negru şi ei cred că un post negru e cheia vieţii duhovniceşti. Nu e cheia vieţii duhovniceşti un post negru. În momentul în care tu ai dobândit Duhul Sfânt prin rugăciune, prin smerenie, prin iubire de Dumnezeu şi iubire de aproapele, atunci încet-încet Dumnezeu te poate ridica la anumite măsuri mai aspre de nevoinţă. Dar dacă tu încerci să dobândeşti smerenia prin posturi aspre, te vei umple de mândrie şi vei pierde şi sănătatea trupească şi pe cea duhovnicească.

Spune la Levitic, legat de post (Levitic 16, 31): Să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. Trebuie să smerim sufletele prin post, nu să ne mândrim prin post. Pentru că pierdem cununa. Postul nu are plată în sine însuşi.

Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă postim înfrânându-ne numai de la mâncare, după trecerea Păresimilor va trece şi postul, iar dacă ne înfrânăm de la păcate, postul nostru va continua. Şi vom avea mereu folos din el”. E vorba până la urmă de o stare de spirit.

E un film pentru tineri unde în centrul acţiunii stau dansul hip-hop şi muzica hip-hop. Şi un tânăr îi explică unei fete că hip-hopul nu e muzică, e un mod de viaţă; nu e ceva ce faci zece minute, o jumătate de oră, cât dansezi. Şi m-am gândit că până la urmă şi eroii filmului înţeleg că ceea ce faci te schimbă.

Şi dacă transferăm cuvântul în viaţa noastră duhovnicească, postul nu e un capriciu, nu e un hobby, e un mod de viaţă. A înţelege că scopul vieţii acesteia nu e exacerbarea plăcerilor şi a poftelor trupeşti. Zice Sfântul Apostol Pavel: Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri! (I Cor. 15, 32) Adică: Dacă Hristos nu a înviat, să bem şi să ne veselim! Că nu are nici un rost să ne mai gândim la cele duhovniceşti… Clar! Dar noi credem în Înviere…

Aţi auzit poate de marele tam-tam care s-a făcut cu aşa-zisa descoperire a sicrielor lui Hristos şi al Mariei Magdalena şi apostolilor şi ideea care e? Să ne convingă că de fapt Hristos n-a înviat. Dacă Hristos n-a înviat, hai să bem şi să ne veselim şi să trăim pentru această lume, în patimi, şi să ne închinăm diavolului în cele din urmă. Numai că Hristos a înviat şi noi vrem să ne pregătim pentru Înviere.

Ce mâncăm? Luaţi cărţile de bucate şi, după posibilităţi, alegeţi-vă. În momentul în care vrei ca masa de post să-ţi fie post, n-o să te ghiftuieşti cu orez cu ciuperci şi cu salate. Pentru că degeaba te-ai ghiftuit cu mâncare de post, pentru că starea pe care ţi-o dă ghiftuiala nu e diferită de starea pe care ţi-o dă mâncarea de frupt, de dulce. E adevărat însă că nici mâncarea de post nu e parcă la fel de săţioasă ca mâncarea de frupt, asta e adevărat. Mănânci puţin de frupt, te-ai săturat, parcă de post simţi nevoia să mănânci mai mult.

Cât mănânci? Acuma Dumnezeu nu o să ne impună aceeaşi rânduială de post tuturor. Toţi să mâncaţi trei farfurii de mâncare, şi să beţi şase căni sau una… Sfântul Atanasie Athonitul, un sfânt datorită căruia a înflorit monahismul de obşte în Sfântul Munte, mânca foarte mult. Şi, pentru că era un apărător al vieţii de obşte, îşi făcuse duşmani chiar în Muntele Athos. Şi, atunci când a murit – s-a prăbuşit o dată cu cupola bisericii care era în construcţie – unii au zis că Dumnezeu l-a pedepsit pentru viaţa sa neduhovnicească… Nu era aşa! Organismul Sfântului Atanasie era radical diferit de al celor din obştea în care trăia. Aşa era organismul lui, să mănânce mai mult… El, mâncând să zicem de trei ori mai mult decât alţii, postea mai tare decât cei care mâncau numai pâine şi apă. Foarte dificil până la urmă să zici: „uite, ăsta e postitor, ăsta nu e postitor”. Vezi-ţi de tine. Cu tine e simplu. Ştii, după ce ai mâncat, dacă mâncarea respectivă a fost de post sau n-a fost de post, sau a fost de post numai teoretic. Adică, dacă nu cumva prin ghiftuiala cu bucate de post ai pierdut plata postului.

Nu intră în întâlnirea noastră de astăzi a discuta cât de de post este mâncarea care conţine E-uri. Cât de post este soia prelucrată şi răsprelucrată care devine cancerigenă, că, de fapt, mănânci boală pe pâine.

Citind câteva mici materiale despre E-urile din mâncare, a început să glumească fiu-meu şi să spună să cumpărăm pufuleţi nu ştiu de care, E-uri şi cancer pe pâine, ceva de genul ăsta. A înţeles că produsele respec­tive care erau pentru copii, nu erau decât otravă curată. E de post să te sinucizi? Evident, nu! Nu e nici de dulce.

Şi totuşi, din păcate, observăm că se împlinesc profeţiile sfinţilor, care au zis că în vremurile din urmă, mâncarea va fi otrăvită. Şi aşa este. Iar apa e poluată… Ia gândiţi-vă, cei care aveţi peste 30 de ani, dacă vă imaginaţi voi, în copilăria voastră, că o să beţi apă plată cu grămada. Aici, în Braşov, poate nu e problema asta. Poate aveţi apă la robinet cât de cât acceptabilă, că sunteţi în zonă de munte. Dar în Bucureşti e jale. Sunt cartiere în care nu poţi să bei pur şi simplu apa de la robinet, că simţi imediat diferenţa, simţi că e ceva în neregulă.

Hrana devine din ce în ce mai otrăvitoare. Şi totuşi e dificil a spune că e mai bine să mănânci otravă de post decât mâncare naturală de dulce. Totuşi, noi trebuie să păstrăm rânduiala Bisericii. În acelaşi timp, însă, încercând să evităm şi ceea ce e toxic din produsele de post.

Are Laurenţiu Dumitru o relatare interesantă. Spune că i-a zis o elevă la şcoală: „Dom’ profesor, eu nu pot să mănânc de post, pentru că părinţii mă pun să mănânc ce mănâncă şi ei, dar pot să renunţ la Snickers-ul meu, pe care îl mănânc în fiecare zi şi e preferatul meu”. Şi el a spus: „ia uite ce interesant, eu mi-am dat seama că eu nu puteam să renunţ la sticla mea de Coca-Cola, pe care o beam zilnic”. Şi până la urmă, noi renunţăm la chestii de post, dar la mâncăruri care ne otrăvesc, pur şi simplu, sau la sucuri care ne otrăvesc, pur şi simplu, nu vrem să renunţăm. Şi noi postim bând doi litri de cola şi suntem foarte fericiţi că suntem nevoitori.

Nu vreau să întind foarte mult întâlnirea noastră, prefer să avem o discuţie cât de cât directă. Aş vrea totuşi să mai abordez câteva probleme. Legătura dintre post şi spovedanie. Aţi văzut şi voi că e într-un fel o modă să posteşti. Vedem staruri din lumea muzicii sau a filmelor care postesc, sunt darnici în a da declaraţii cum ţin ele posturile. Citisem chiar mai multe declaraţii ale actorilor, în ce măsură renunţau şi la viaţa sexuală în timpul postului şi spuneau: „Postul e să nu-l înşel pe soţul meu la vreme de post!” Şi mi s-a părut ciudată relatarea, dar sinceră.

În ce măsură trebuie să ne înfrânăm şi de la relaţiile trupeşti în timpul postului, subiectul e foarte delicat, dar am să încerc să-l abordez, întrucât e un subiect care pe mulţi îi frământă. Găsim în Vechiul Testament, la Daniel, o relatare că împăratul Darius, care-l aruncase pe Daniel în groapa cu lei, s-a dus în palatul său şi, de tristeţe, a petrecut noaptea în post şi nu au adus lângă el concubine. Iar somnul nu l-a mai prins. Deci până şi el, care era păgân, la vreme de post nu s-a înfrânat doar de la mâncare, ci şi de la concubine.

În ce măsură pot soţii de astăzi să se înfrâneze de la relaţii trupeşti în timpul postului? E mult de vorbit. Eu tot pregătesc o carte: Patul şi prejudecăţile. Introducere în dreapta iubire, şi sper să mă ajute Dumnezeu s-o tipăresc cât mai curând, pentru că am observat foarte multă ipocrizie în lumea noastră creştină în această privinţă. Mai ales în scrisorile pe care le primesc de la femei măritate, de la tineri căsătoriţi etc.

Vă recomand o carte extraordinară a unui părinte foarte cunoscut, unul din cei mai cunoscuţi teologi greci, Filotheos Faros. Tot el a scris şi Înstrăinarea ethosului creştin şi, dacă aceasta din urmă e o carte de o rigoare teologică extraordinară, cea­laltă – Manual de iubire - e o carte pe sufletele oamenilor căsătoriţi; efectiv, lip­sea în teologia ortodoxă o astfel de abordare, pentru că noi evităm pe cât putem subiectul sexualitate.

Şi totuşi părintele Filotheos a înţeles că dacă eziţi să discuţi despre o problemă, problema rămâne. Şi a reuşit să vorbească foarte frumos despre făţărnicia aşa-zişilor creştini care au o atitudine eretică faţă de trup, gnostică, spunând că trupul e rău, sufletul e bun, deci unul din scopurile vieţii creştine a celor căsătoriţi e înfrânarea de la unirea trupească. Părintele Filotheos Faros aduce argumente din Sfinţii Părinţi, chiar un citat din Sfântul Ioan Damaschin: „Unirea trupească în familia creştină este medicament”. Câţi dintre duhovnicii noştri au curajul de a-şi însuşi această mărturie patristică? Preferă să se eschiveze şi să arunce la colţ acest subiect extraordinar de important.

Eu, ca autor, recunosc că după ce intră să expună părintele Filotheos această perspectivă - şi-o să ia atâtea lovituri de la ipocriţi - mie mi-e mult mai uşor să vin în linia a doua. Deci mă bucur că există această introducere şi sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă ofer o carte de a mea adresată exclusiv celor căsătoriţi.

E foarte bine ca soţii să reuşească să se înfrâneze de la unire trupească în timpul postului. Problema care e? Că familia creştină ideală nu prea există. Un duhovnic din Franţa, care a stat multă vreme în Sfântul Munte Athos spunea: „De când sunt duhovnic, n-am cunoscut decât o singură familie creştină, din grămezile de familii care au trecut pe la mine la spovedanie”. O singură familie, restul – jale!

Aşa că e mai firesc să observăm caracteristicile, trăsăturile mulţimii respective care se află nu tocmai pe drumul cel bun. Şi să înţelegem că deşi ideal e ca soţii să se înfrâneze în timpul postului, nu trebuie ca postul să fie prilej de divorţ.

Cunosc oameni pe care postul i-a dus la divorţ. Am şi prieteni care ajung la mari conflicte din cauza postului. Sunt unii care se spovedesc la mari duhovnici de prin mănăstiri şi duhovnicul îi spune ucenicei sale: „Nu ceda, luptă-te cu soţul, nu-l lăsa, nu-l lăsa, nu-l lăsa să îţi batjocorească postul!” Şi, când femeile respective ajung în preajma divorţului, îmi scriu: „Acuma părintele care înainte îmi spunea să nu cedez mi-a zis: «E soţul tău, calcă postul, numai să nu ajungi la divorţ!»”

Şi răspund unor astfel de scrisori: „Femeie, dar nu ştiai că o să ajungi la divorţ impunându-i soţului un post pe care nu vrea să îl ducă? Nu era clar că dacă bărbatul tău nu e credincios, sau e puţin credincios, ajungi la divorţ? Pentru că altfel te înşeală, ajunge să transforme familia în iad!”

Cred deci că e nevoie ca în momentul în care abordaţi astfel de subiecte, cei căsătoriţi, la scaunul de spovedanie, să nu veniţi cu nişte refrene prestabilite, încercând ca voi să fiţi cei sfinţi, care vă luptaţi cu necredincioşii de lângă voi. Trebuie în primul rând să înţelegeţi starea la care se află şi să nu le puneţi poveri mai mari decât le pot duce. Pentru că dacă veţi avea răbdare cu ei, s-ar putea să aveţi surpriza de a vedea că în timp, în câteva luni sau în câţiva ani, ei or să fie mai răbdători decât voi. Şi poate or să vrea să se înfrâneze şi-n afara posturilor, şi voi o să ziceţi: „iertare, dar nu pot!” Şi atunci o să înţelegeţi pe pielea voastră ce greu e să vi se bage pumnul în gură.

Nu insist prea mult asupra acestui subiect, întrucât ne aflăm în postul Sfintelor Paşti, şi e cel mai aspru post pe care l-a rânduit Biserica, atâta spun celor căsătoriţi: „aveţi grijă ca postul vostru să nu ducă la divorţ sau la distrugerea iubirii dintre voi…”

Mi-au spus nişte cunoştinţe de problemele lor, soţia mi-a zis că au ajuns la chestiuni foarte mari, şi i-am spus: „Tu l-ai îndreptat pe soţul tău spre divorţ”. Soţul a vorbit cu o avocată, i-a cerut sfaturi legate de divorţ şi i‑am spus ei, care mi-a zis: „Uite ce necredincios e bărbatul meu!” Şi i-am spus: „Nu! Tu l-ai dus pe soţul tău, de mână, spre divorţ. Acuma, că el a ajuns la divorţ, e un fapt. Vezi ce se poate face ca să repari lucrurile. Ai vorbit cu duhovnicul?” „Nu, cu duhovnicul mi-e ruşine să vorbesc.” Dacă n-ai vorbit cu duhovnicul, ai ales răul în cunoştinţă de cauză. Deci atâta, ăsta să fie reperul: încercaţi să nu vă autodistrugeţi. Sfătuiţi-vă precis cu duhovnicii voştri şi încercaţi să înţelegeţi că şi celălalt are suflet. E o descoperire extraordinară pe care, din păcate, mulţi dintre soţii creştini nu o fac. Se consideră numai ei râvnitori, şi celălalt este „potenţialul duşman care mă împiedică să mă mântuiesc”.

Trecând cu vederea faptul elementar că dacă ei ar duce viaţă creştină autentică, o viaţă de rugăciune, şi dacă ei ar fi fe­ri­ciţi şi senini prin lucrare duhovnicească, ceilalţi ar vrea şi ei să fie părtaşi acestei bucurii. Arătaţi-mi om care să nu se bucure că-l vede pe unul fericit, senin şi împăcat. Vezi că aduce pace, aduce linişte, te simţi bine în preajma lui. Ce soţ n-ar vrea să aibă o soţie care să fie senină, liniştită? Dar dacă soţul vede că soţia ţine postul, dar înjură, are gânduri de răutate, ţipă, face scandal, ce înţelege? Care a fost roada postului? Nici una.

Vorbind despre post şi spovedanie, unii leagă spo­vedania de post în mod greşit. „E post, deci mă spo­vedesc”. Şi se duc să se spovedească. Eu uneori chiar zâmbesc ci­tind relatările celor care spun că s-au spovedit pentru prima oară în viaţa lor în prima sau în ultima săptămână a postului şi părintele n-a prea avut timp de ei. Şi le explic că era absurd ca părintele să aibă timp de ei, câtă vreme ei au venit în cea mai nepotrivită perioadă pentru prima spo­ve­da­nie. Câtă vreme vrei să începi viaţa duhovnicească, te duci la părinte înainte de post şi-i spui: „Părinte, eu nu m‑am spovedit niciodată. Când aveţi timp pentru mine?”

Mi-a scris acum un bisexual din Olanda sau Suedia, nu-mi aduc aminte exact. Zice: „Uite, am o problemă: eu sunt bisexual şi lumea nu înţelege treaba asta”. Şi l-am întrebat eu: „Şi ce contează ce înţelege sau nu înţelege lumea?” El a crezut că-i dau apă la moară. Zice: „Aşa e, important e să iubeşti, să fii tu însuţi”. Zic eu: „Da, aşa e”. Zice: „Să lăsăm la o parte prejudecăţile. Aşa e”. Zic: „Im­portant e ca iubirea ta să stea sub harul lui Dumnezeu”.

A înţeles unde băteam. Zice: „Ce, Dumnezeu se supără pe iubirea noastră?” Zic: „Nu, dacă iubirea e sinceră, Dumnezeu nu se supără. Problema e că iubirea, aşa cum o trăieşti tu, nu e sinceră”. Şi credeam că va fi extraordinar dacă-l conving să se spovedească. De obicei când corespondez cu alţii targetul meu este să-i ajut să se ducă la spovedanie, să-i ajut să se spovedească. După aia… nu mai am timp!

În momentul în care bisexualul mi-a scris: „Eu mă spovedesc!”, am rămas blocat. Zic eu: „Cum te spovedeşti? Înseamnă că spovedania ta e mincinoasă!” Zice: „Nu, nu mint la spovedanie”. Zic: „Dar cum e?” „Părintele îmi pune nişte întrebări standard, eu răspund la ele şi gata.” Deci, părintele e fericit că l-a spovedit, el e fericit că l-a păcălit pe părinte şi tot aşa.

Şi i-am spus: „Frate, te poţi îndrăci”. L-a şocat cuvântul ăsta. Am mai vorbit cu un homosexual, o dată, pe stradă, şi i-am spus foarte categoric că se poate îndrăci. Pentru că duce o viaţă duhovnicească mincinoasă şi… s-a speriat foarte tare. Şi aşa s-a speriat şi tânărul acesta şi nu înţelegea de ce Dumnezeu poate să fie împotriva iubirii.

Trăim într-o lume care a pervertit iubirea şi a denaturat-o atât de puternic, încât ceea ce recunoaşte omul contemporan că e iubire nu mai e deloc iubire.

În momentul în care faceţi prima spovedanie, încercaţi s-o faceţi atunci când părintele duhovnic are timp. Părintele Porfirie, când venea la el un om care a făcut mari păcate şi avea deschidere spre a începe o viaţă duhovnicească, avea uneori descoperiri cereşti. Şi spunea: „Dumnezeu o să ne trimită un peşte mare la mănăstire!” Adică un suflet care va putea aduce roadă multă, sfinţindu-se.

Când simţi că, după un trecut „glorios”, vrei să pui început bun mântuirii, caută-l pe părinte şi întreabă-l când are timp de tine.

Am un prieten, ne-am văzut de două-trei ori dar mai corespondăm, aşa, pe e-mail, şi a început să-mi vor­bească despre trecutul lui în păcat şi mi-a zis: „Uite, când eram punkist, mergeam cu găşti de câte 50-100 de tineri să-i batem pe ţigani”. După aia s-a ras în cap, a vrut să o omoare pe maică-sa, tot felul de întâmplări din astea, palpitante. Şi i‑am spus: „Sper că şi convertirea a fost pe măsură”. Pentru că dacă gustăm din viaţa de păcat adrenalina şi intrăm în biserică şi viaţa din biserică ni se pare plicti­coasă, vom părăsi biserica încet-încet.

Trebuie să înţelegem că viaţa din biserică e o viaţă de zece ori mai profundă decât viaţa pe care o oferă păcatul. Un tânăr comenta ce citise din cartea mea Underground. Rebelii generaţiei NU – un tânăr care stă departe de biserică, şi îi spune unui prieten de-al lui: „Măi, omul ăsta n-a prea cunoscut …. - nu păcatul, un termen de cartier, nu l-am mai întâlnit, hai să zicem - măi, omul ăsta n-a prea cunoscut căderea adevărată!”.

Şi de aici am dedus eu că el se droga sau cine ştie ce chestii făcea, dacă în carte chiar scria că eu de la 13-14 ani am început viaţa de păcat trupesc, şi dacă viaţa mea de păcat i se părea apă de ploaie, cine ştie la ce nivel trăia el păcatul, şi chiar mă gândeam că peste 10-20 de ani cartea mea Jurnalul convertirii o să fie fumată, expirată. Tinerii au s-o considere apă de ploaie. Şi aşa va şi fi pentru generaţia lor, în care păcatul va fi servit pe pâine.

E un film extraordinar, făcut după cartea lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă (Brave New World), apărută în română la Polirom. I-am mulţumit lui Dumnezeu totuşi că m-a ajutat să-l văd. Pentru că arată foarte bine lumea apostată de mâine, în care copiii la şcoală vor fi învăţaţi că tot ce e mai important între doi oameni este sexul. Şi profesoara în film încearcă să le vorbească copiilor despre o poveste de dragoste, Romeo şi Julieta, şi copiii nu înţeleg: „de ce să se iubească Romeo şi Julieta? Nu era mai simplu să facă sex?” Elevii s-au supărat că profesoara îndrăznea să le spună altceva decât scria în cărţi. Şi au zis: „De ce ne vorbiţi despre iubire? Vă credeţi mai deşteaptă decât cei care au făcut manualele?” Adică îndobitocirea lor era totală. Din păcate, ne apropiem de o astfel de lume în care păcatul va fi lege. În lumea viitorului, aşa cum o profeţea Huxley, oamenii vor fi îndobitociţi: „Trăieşte clipa! Trăieşte clipa! Distrează-te! Destrăbălează-te!” Şi când a scris continuarea la carte, Întoarcere în minunata lume nouă, autorul a spus ceva gen: „Credeam că vremurile respective vor veni hăt, departe, dar, nu! Sunt mult mai aproape de noi decât credeam”. Şi trăim, într-adevăr, într-o lume care abia aşteaptă să legifereze păcatul.

Daţi-vă seama, astăzi se pune problema adopţiilor de copii în familiile homosexuale, căsătoria homose­xua­li­lor, sunt lucruri care pe străbunicii noştri i-ar fi exasperat. Cred că dacă ai lua un om din secolul X să-l duci pe stradă în secolul XXI, un părinte duhovnicesc, se va închina şi va zice că-i înşelare. Va crede că e apariţie drăcească şi că nu poate să fie lumea aşa cum e astăzi, ar fi de neconceput. Şi totuşi, aşa este şi noi nu trebuie să fim laşi şi să ne imaginăm că lumea e altfel…, ci trebuie să ne luptăm cu ea, apreciindu-i precis coordonatele.

Privitor la legătura dintre spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Sunt unii, mai ales unele bătrâne – cărora le voi dedica o carte despre făţărnicie şi fariseism, sper să mă ajute Dumnezeu să o fac anul acesta – care cred că dacă a venit postul, s-au spovedit, s-au împărtăşit, au bifat la capitolul îm­părtăşanie, şi gata! Au câştigat! Nici ele nu şi-au spovedit toate păcatele, nici părintele nu le-a întrebat, nici viaţa nu şi-o schimbă, şi rămân bârfitoare etc. etc.

Împărtăşirea nu e un scop în sine. Poţi să te împărtăşeşti şi să te duci în iad. Credeţi că o să conteze la judecată că te-ai împărtăşit de două sute de ori? Nu! Poţi să te împărtăşeşti de şapte mii două sute de ori şi să mergi în iad, sau poţi să te împărtăşeşti de câteva ori şi să ajungi în Rai. S-a împărtăşit de o sută de ori Sfânta Maria Egipteanca? Nu! S-a împărtăşit o dată, a plecat în pustie, a venit Sfântul Zosima, a împărtăşit-o şi a trecut la Domnul. Şi totuşi era mai sfântă decât mulţi dintre noi, care alergăm obsedaţi după Împărtăşanie.

Există două direcţii în care se merge, legat de dea­sa sau rara împărtăşanie. Unii sunt pentru rara împărtă­şanie, aşa cum e linia asta, a părintelui Cleopa, Sihăstria, Moldova, – şi Ardealul, cu deasa împărtăşanie. Şi am asistat la o discuţie contradictorie foarte dură, între un părinte athonit, care în tinereţe a vieţuit într-o mănăstire din Moldova, şi un alt părinte duhovnicesc contemporan, care a stat mulţi ani la Petru Vodă. Părintele de la Petru Vodă – pentru împărtăşania rară, părintele athonit – pentru împăr­tăşania deasă. Şi dreptate, după Sfinţii Părinţi, avea părintele athonit, clar, indiscutabil! Nu găsiţi argumente la Sfinţii Părinţi pentru împărtăşanie rară. Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cine nu e vrednic să se împărtăşească la fiecare Liturghie, nu e vrednic să se împărtăşească nici măcar o dată pe an.”

Problema care e? Că scopul nu e acum să ne lăsăm noi prinşi de curentul ăsta ortodox venit din Occident, unde au existat şi influenţe din spaţiul catolic, şi să ne împărtăşim neapărat foarte des. Nu ştiu cum ar trebui să aibă loc schimbarea de mentalitate în România. În Rusia a fost simplu. În Rusia, în care stareţii de la Optina aveau o rânduială foarte, foarte aspră în ceea ce priveşte postirea şi recomandau împărtăşanie rară, a venit Sfântul Ioan de Kronstadt, cu împărtăşirea deasă, şi un sfânt a schimbat tot spaţiul rusesc, a fost lucrare dumnezeiască.

Cred că e foarte periculos a copia astăzi modelele occidentale sau modelul Greciei, în care se împărtăşesc pe bandă rulantă, în fiecare duminică, şi-i vezi pe unii, cum s-a terminat Sfânta Liturghie, că iau ţigara şi o aprind. Şi am întrebat un duhovnic: „Şi totuşi, soţii cum fac cu unirea trupească?”. Şi mi-a zis: „S-a ajuns la situaţia limită în care se înfrânează doar sâmbăta, şi duminica se împărtăşesc…” Şi asta se întâmplă săptămână de săptămână.

Cred că e important să înţelegem că Hristos e viu în Sfânta Împărtăşanie, şi să vrem să ne unim cu Hristos. Dar nu să ne unim doar pentru un moment. La limită, o grecoaică se împărtăşise de două ori în aceeaşi zi: a mers la o biserică la care Liturghia s-a terminat noaptea după ora 12 – în Grecia sunt câteva parohii în care se face Sfânta Liturghie şi noaptea, în timpul săptămânii - , şi s-a împărtăşit la 12:30, să zicem, şi s-a împărtăşit şi la Sfânta Liturghie de a doua zi.

Nu cred că aceasta este soluţia, să fim disperaţi în a ne împărtăşi cât mai des. Cred că trebuie să ne dorim să ne împărtăşim des doar pentru că trebuie să ne dorim să vieţuim duhovniceşte. Şi nu des, ci tot timpul. Şi dacă viaţa noastră e creştină şapte zile pe săptămână, nu doar două ore duminica, atunci duhovnicul va şti să ne rânduiască el să ne împărtăşim mai des.

Dar dacă noi credem că furând împărtăşania – „M‑am împărtăşit de cinci ori postul ăsta!” – suntem mai duhovniceşti decât cei care s-au împărtăşit de două sau de trei ori, n-am făcut nimic. Şi era chiar o pildă, o întâmplare în Vieţile Sfinţilor, în care moare un duhovnic şi vine îngerul şi-i scoate împărtăşania din gură. De ce? Pentru că se împărtăşise cu nevrednicie, şi-i împărtăşise cu nevrednicie şi pe fiii săi duhovniceşti. Să avem foarte mare sinceritate în momentul în care ne apropiem de Sfintele Taine.

În ce priveşte dezlegările la post, subiectul este iarăşi foarte vast, şi nu vreau să intru în amănunte. A existat o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 27 februarie 1956 în care s-au hotărât următoarele pogorăminte: „Copiii până la şapte ani să fie dezlegaţi de pravila postului, putând mânca tot timpul orice fel de alimente. Pentru copiii de la 7 la 12 ani şi pentru credincioşii de orice vârstă care sunt cuprinşi de slăbiciuni şi suferinţe trupeşti, pravila postului să fie următoare numai în zilele de: miercurile şi vinerile de peste an, în afară de cele în care e dezlegare, prima şi ultima săptămână din Sfântul şi Marele Post şi tot aşa în Postul Crăciunului, şi de la 24 la 29 iunie, cinci zile din postul Sfinţilor Apostoli şi 1-15 august, cele două săptămâni din postul Adormirii Maicii Domnului, în ajunul Crăciunului, în ajunul Bobotezei, 29 August şi 14 Septembrie. Celelalte săptămâni şi celelalte zile din timpul marilor posturi, copiii de la 7 la 12 ani şi credincioşii de orice vârstă care sunt suferinzi, să fie dezlegaţi a mânca peşte, ouă, icre, lapte şi brânză” – nu şi carne, observăm. Cred că pogorămintele nu trebuie să le judecăm noi după mintea noastră, trebuie să ne ducem precis la duhovnic, şi duhovnicul e în măsură să spună: e bine să posteşti, e bine să nu posteşti.

Pe mine m-a impresionat cum pe soţia mea, fiind însărcinată cu primul copil, a pus-o duhovnicul să ţină şi un post care nu se ţine astăzi: postul Înălţării Sfintei Cruci, de pe 1 pe 14 septembrie. Şi la început l-am judecat pe duhovnic: „E inconştient? Nu înţelege că fe­meia e însărcinată, are nevoie să asimileze, să se hrănească cât mai bine?” Dar, văzând că soţia nu s-a tulburat şi nu l‑a judecat pe duhovnic, nu aveam nici un motiv să mă opun eu. A ţinut postul şi a născut un copil foarte bine, sănătos, grăsuţ, şi Dumnezeu a ajutat-o ca fiul meu să se nască sănătos. Vedem în Vieţile Sfinţilor că, la vreme de boală, mulţi, în loc să facă dezlegare, au ţinut posturi şi mai aspre şi Dumnezeu, pentru credinţa lor, i-a tămăduit. Să nu încercăm, deci, să dăm reţete de capul nostru, ci să alergăm la duhovnici.

Cred că e foarte important să nu postim doar cu trupul, ci postul să fie înmulţit şi cu citirea cărţilor duhovniceşti. Spunea Sfântul Ioan Scărarul: „Cei care vor să trăiască ortodox, să şi citească cărţi despre vieţuirea ortodoxă”.

Am să vă dau câteva exemple de întâmplări din Patericul Egiptean, întâmplări care se leagă de postul pe care îl ţinem noi. Era un frate care s-a dus la avva Pimen; şi el multă vreme trăise departe de sat, trăia lângă sat, dar nu se dusese în sat, să vadă ce se mai întâmplă, ce face mătuşa, mama, bunica, verişorii. Şi el se mândrea cu nevoinţa pe care o făcea: „Uite ce râvnitor sunt eu pentru Dumnezeu, că de atâţia ani stau lângă sat şi nu mă duc să văd ce se întâmplă în sat!” Iar avva Pimen a zis: „Eu mă suiam noaptea şi înconjuram satul, ca să nu se laude gândul meu că nu mă sui!” Adică se smerea. Făcea aceeaşi nevoinţă, nu vedea ce e în sat, dar inima lui era smerită.

Să încercăm aşa să fie şi posturile noastre. Să încercăm să simţim simplitatea postului. Pentru că în fond, postul care nu-ţi aduce simplitate nu e post. Să te simţi mai tu însuţi în post.

O altă întâmplare. Şedea avva Sisoe singur în muntele avvei Antonie şi, când s-a dus slujitorul lui, zece luni n-a văzut pe nimeni. Şi umblând prin munte, a văzut un vânător. Şi l-a întrebat: „De unde vii şi câtă vreme ai aici?” Şi vânătorul i-a zis: „Cu adevărat, avvo, am unsprezece luni în muntele acesta şi n-am văzut om decât pe tine”.

Şi auzind bătrânul aceasta, intrând în chilia lui, se bătea pe sine, zicând: „Iată, Sisoe, ai socotit că ai făcut ceva, şi nici ca mireanul acesta n-ai făcut!” Adică avva Sisoe se credea mare că zece luni nu văzuse faţă ome­nească, neavând ucenicul lângă el, şi l-a întâlnit pe vânătorul care de unsprezece luni nu mai văzuse faţă omenească, dar nu se mândrea pentru aceasta.

Noi să nu încercăm să ne lăudăm cu postul pe care îl ţinem şi să ne comparăm cu cei mai nepostitori decât noi. Aşa, dacă ne-am pune în faţa ochilor în afişe cu cea mai grasă femeie din lume sau cel mai gras bărbat din lume – dar oameni graşi nu de la boală (că sunt unii graşi de la boală), oamenii care s-au îngrăşat de la multa mâncare, ne-am putea spune zilnic: „vai, ce postitori suntem noi!” Dar dacă ne‑am pune în casă poze ale părinţilor asceţi, care mai trăiesc în zilele noastre, sau icoanele marilor pustnici, Sfântul Petru Athonitul, am vedea acolo înfăţişare cu adevărat duhovnicească.

Vă recomand să citiţi capetele despre post din Patericul Egiptean pentru că vă veţi folosi mult.

Aş vrea să revin la legătura dintre post şi Sfânta Împărtăşanie şi să vă spun ceva frumos, un fragment din rugăciunea de la sfârşitul Acatistului de dinaintea Sfintei Împărtăşanii. Am văzut Acatistul şi în rusă, cred că este un acatist rusesc. Şi spune aşa la rugăciunea de după împărtăşire:

„O, hrană cerească! Când va veni ceasul în care mă voi jertfi Ţie ca ardere-de-tot, nu cu alt foc, ci cu cel al dragostei Tale? Când? Când? O, nezidită dragoste! O, pâi­ne a vieţii, când voi trăi numai cu Tine, pentru Tine şi în Tine? O, când? Când? O, viaţa mea! Viaţa mea fru­moasă, viaţă dulce şi veşnică! O, mană cerească! Când mă voi dez­gusta de orice altă mâncare pământească şi voi dori a mă hrăni numai cu Tine? Când va fi aceasta? O, dulceaţa mea! Când? O, singura mea bunătate! O, Doamne al meu, preaiubite şi atotputernice, liberează-mi inima cea tică­loa­să de orice patimă prihănitoare, împodobeşte-o cu sfintele Tale virtuţi, pentru a face tot lucrul plăcut Ţie. În acest fel îmi voi deschide inima, Te voi chema şi Te voi sili, dul­cea­ţă, să intri într-însa şi acolo, Domnul meu, vei lucra înăuntrul meu acele fapte care sunt totdeauna bineplăcute”.

Foarte frumos zice rugăciunea! Când noi Îl iubim aşa pe Hristos, e firesc să ne împărtăşim mai des cu El. Dar dacă în viaţa noastră de zi cu zi Hristos nu e decât Cel care ne dă bani să ne ţinem familie, şi Cel care ne dă sănătate şi Cel care ne dă, ne dă, ne dă, şi noi nu facem nimic – nu putem zice că Hristos e viaţa noastră. Nu putem suspina după întâlnirea cu El. Mi-a plăcut foarte mult această rugăciune, pentru că de fapt, cine suspină după Hristos nu suspină doar după Sfânta Împărtăşanie. Suspină după Hristos, pe care Îl găseşte şi în Sfânta Împărtăşanie, şi în rugăciune, şi în ascultarea de duhovnic, şi în smerenie, şi în iubirea de aproapele.

Închei expunerea mea făcând referire la legătura dintre post şi dreapta credinţă, pentru că astăzi ne aflăm în Duminica Sfântului Grigorie Palama, şi vorbind puţin despre cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea de Paşti. Numai că, întrucât unii, în noaptea de Paşti, nu se află la biserică, să-l asculte, pentru aceia trebuie citit. Prima duminică din Postul Sfintelor Paşti este Duminica Ortodoxiei. De ce? Pentru că au rânduit Sfinţii Părinţi să legăm postul de dreapta credinţă.

Yoghinii postesc mult mai mult decât noi. Sunt atâţia şi atâţia eretici care au posturi mult mai aspre decât noi. Şi totuşi nu au plata lor. Vorbesc foarte clar Sfinţii Părinţi despre postul ereticilor… Sfântul Ioan Gură de Aur îl compară cu fecioara care nu ia cununa pentru fecioria ei. Pentru că are o fecio­rie neîncununată de virtutea cunoaşterii lui Dumnezeu. Fecioria nu e scop în sine, postul nu e scop în sine.

E foarte greu în ziua de astăzi să înţelegi biruinţa Ortodoxiei. Îmi spunea cineva nedumerit: „Părintele nostru a spus azi la predică că e greşit să consideri că Ortodoxia e dreapta credinţă, că şi catolicii au dreptatea lor, şi pro­testanţii au dreptatea lor şi că nu rezolvăm nimic bătân­du‑ne toţi cu pumnii în piept că dreptatea e de partea noastră”. E dramatic când astfel de lucruri sunt anunţate chiar de la amvon. Pentru că noi, ca şi ortodocşi, credem şi mărturisim că există una, sfântă, sobornicească şi aposto­lească biserică. Una – cea ortodoxă, de la care s-au rupt celelalte confesiuni.

În Duminica Ortodoxiei, în bisericile ortodoxe din celelalte ţări ortodoxe, mai puţin în România, se citeşte Sinodiconul Ortodoxiei – text în care sunt daţi anatemei toţi ereticii şi sunt lăudaţi marii sfinţi ai Bisericii.

În România lucrul acesta nu se întâmplă, pentru că această slujbă a fost cenzurată de la primele traduceri ale Triodului. În cartea mea Evanghelia versus Iuda citez o referinţă dintr-o versiune a Triodului de la Neamţ din 1833, în care apare Nota traducătorului: „Triodul acesta reproduce în întregime Triodul grecesc, dar lipseşte slujba biruinţei Ortodoxiei. Eu am tradus-o şi pe aceasta, însă oarecare urechi subţiri au considerat că e mai bine să fie tipărită separat”. Şi separat n-au mai tipărit-o. O astfel de slujbă este considerată extremistă. Dar extremist nu este cel care învaţă ce-au învăţat Sfinţii Părinţi, extremist este cel care calcă în picioare învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Mare bucurie mi-a făcut ca la începutul acestui post să citesc o declaraţie pe care a făcut-o un episcop nou hirotonit în Bulgaria, care chiar înaintea hirotoniei a dat o declaraţie pe care massmedia a trâmbiţat-o cu foarte mare surprindere: „Papa este eretic, întrucât este catolic, şi, ca toţi catolicii, este eretic. Şi, ca toţi cei care s-au îndepărtat de la învăţătura Sfintelor Sinoade, este eretic”. Şi massmedia nu înţelegea, trata poziţia episcopului respectiv ca pe o poziţie extremistă, dar în fond asta este poziţia Sfinţilor Părinţi.

Astăzi ne aflăm la prăznuirea Sfântului Grigorie Palama. O să vă spun o minune: au fost nişte tineri, nişte copii catolici care mergeau cu barca şi au spus: „Dacă Grigorie este sfânt, dacă Grigorie Palama este sfânt, noi să ne scufundăm!”. Şi s-au scufundat. Puteţi citi aceasta în viaţa sfântului… Sfântul Grigorie Palama este unul din cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi, noi mari dascăli ai lumii şi ierarhi, alături de Sfântul Marcu al Efesului şi Sfântul Fotie cel Mare. Am să vă citesc o minune pe care o găsiţi în Proloagele de la Ohrida, scrise de Sfântul Nicolae Velimirovici.

După ce Sfântul Grigorie Palama a stat trei ani ca zăvorât, în Sfântul Munte, Dumnezeu i-a arătat într-o vedenie că trebuie să iasă la mărturisirea dreptei credinţe. „Într-o zi, ca şi când ar fi fost într-un somn uşor, Sfântul Grigorie s-a văzut pe sine ţinând în mâini un vas plin de lapte, până la revărsare. Încet, acest lapte s-a prefăcut în vin, care s-a revărsat peste marginea vasului, udând mâinile şi veşmintele sfântului. Apoi, un tânăr luminos i s-a arătat lui şi i-a zis: «De ce nu mergi să dai şi altora din această băutură minunată pe care, iată, o risipeşti în zadar, cu atâta nebăgare de seamă? Au nu vezi că acesta este darul harului lui Dumnezeu?» Atunci, Sfântul Grigorie a zis: «Dar dacă nimeni, în zilele acestea, nu mai doreşte această băutură, cui i-o voi aduce, atunci?»”

(Şi întrebarea merită pusă şi în zilele noastre. Dacă nimeni, aproape, în zilele noastre, nu mai vrea să înţeleagă că Ortodoxia este credinţa cea adevărată şi toate celelalte confesiuni sunt erezii, de ce să mai mărturiseşti dreapta credinţă?)

„Tânărul a răspuns şi i-a zis: «Fie dacă şi puţini sunt aceia, fie şi dacă nu sunt deloc, tu ţinut eşti să-ţi împlineşti datoria şi să nu te porţi cu nebăgare de seamă cu darul lui Dumnezeu.»”

Şi dacă alţii nu ascultă dreapta credinţă, tu trebuie să dai mărturia cea bună.

Sfântul Grigorie a tâlcuit că laptele este cunoştinţa vieţuirii drepte şi cu frică de Dumnezeu a poporului, iar vinul – învăţăturile cele dogmatice. Şi a ieşit la propovăduire.

Este nevoie deci să legăm laptele – cunoştinţa vieţuirii drepte şi cu frică de Dumnezeu a poporului – cu învăţăturile cele dogmatice. Degeaba avem orthopraxie, vieţuire dreaptă, fără să avem ortodoxie – dreaptă slăvire a lui Dumnezeu. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur că degeaba avem dreaptă credinţă dacă nu avem şi fapte bune. Dar e adevărat şi că degeaba avem fapte bune dacă nu avem dreaptă credinţă.

E un cuvânt al Sfântului Grigorie Palama care pe mine m-a impresionat foarte puternic. Scrie sfântul că sunt trei feluri de ateism: ateismul necredincioşilor (ei nu cred în Dumnezeu), ateismul ereticilor (pentru că ei, crezând mincinos în Dumnezeu, nu cred în Dumnezeul cel adevărat) şi ateismul ortodocşilor care tac la vreme de prigoană.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să cunoaştem credinţa Sfinţilor Părinţi, credinţă pe care au mărturisit-o Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Fotie cel Mare şi Marcu al Efesului, credinţă care este călcată în picioare în zilele noastre, să ne dea Dumnezeu ca ţinând această credinţă să facem şi faptele credinţei şi la înfricoşătoarea judecată să fim în rai, împreună cu toţi îngerii şi sfinţii.

Spunea părintele Sofronie în încheierea cuvântului său despre post un lucru foarte frumos. E acea învăţătură că, dacă ai pacea lui Hristos, mulţimi de oameni se vor mântui în jurul tău. Şi Sfântul Serafim de Sarov a spus asta. Părintele Sofronie spune în faţa obştii monahale de la Essex: „Noi suntem douăzeci şi patru de oameni la mănăstire. Şi dacă noi vom trăi cum trebuie, douăzeci şi patru de mii de oameni se vor mântui lângă noi”.

Foarte frumos mi s-a părut acest cuvânt. Noi n‑avem atâta credinţă să zicem că dacă ne vom mântui noi se vor mântui şi alţii. Să avem însă această credinţă că vieţuirea noastră va rodi. Că dragostea este paranormală, face minuni. Dragostea nu este a lumii acesteia. Că dacă noi iubim cu adevărat, dragostea noastră poate să îi schimbe în bine pe ceilalţi. Noi postim pentru că iubim, pentru că-L iubim pe Hristos şi pentru că îl iubim pe aproapele şi pentru că vrem să ajungem în Împărăţia Cerurilor.

Să umple Hristos inimile noastre de această iubire, să ne dea Dumnezeu să mergem pe calea nevoinţei şi bucuria noastră va fi veşnică.

***

O să-l rog acum pe părintele Ovidiu Moceanu să citească cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care se citeşte în noaptea de Paşti.

Părintele Ovidiu Moceanu: „De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumne­zeu, să se bucure de acest praznic frumos şi lumi­nat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De-a lucrat cineva din ceasul cel din­tâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De-a venit cineva după ceasul al treilea, cu mulţumire să prăznuiască. De-a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nicidecum să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi. De-a în­târ­ziat cineva până la ceasul al nouălea, să se apropie, nici­decum îndoindu-se. De-a ajuns cineva abia în ceasul al un­sprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci dar­nic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi. Odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel care-a lucrat din ceasul întâi. Şi pe cel din urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie. Şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte, şi faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă şi lucrul îl preţuieşte şi voinţa o laudă.

Pentru aceasta intraţi toţi în bucuria Domnului nostru, şi cei dintâi, şi cei de-al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei care v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei care postiţi şi cei care n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.

Gustaţi toţi din ospăţul credinţei, împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat Împărăţia cea pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului, a stins-o pe dânsa cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad, umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui.

Şi aceasta înainte înţelegând-o, Isaia striga: Iadul, zice, s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos. S-a amărât pentru că s-a stricat. S-a amărât pentru că a fost batjocorit. S-a amărât pentru că s-a omorât. S-a amărât pentru că s-a surpat. S-a amărât pentru că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit, a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. S-a sculat Hristos şi au căzut demonii; a înviat Hristos şi se bucură îngerii. A înviat Hristos şi viaţa veşnică stăpâneşte. A înviat Hristos şi nici un mort nu este în groapă, căci Hristos, sculându-Se din morţi, începătură învierii celor adormiţi s‑a făcut. A Lui este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin”.

Cât de frumos este ca, în noaptea de Paşti, un cuvânt atât de scurt să spună atât de multe lucruri. Practic, n-ai mai avea nevoie de tâlcuire. După ce-l asculţi, gata, pleci. Nu vreau însă să se considere o îndrăzneală faptul că vreau să subliniez anumite lucruri pe care poate le-aţi trecut cu vederea, întrucât este un text foarte dens. E o adevărată biruinţă a Ortodoxiei, e o declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu către oameni, exprimată foarte frumos de Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată până la urmă că Hristos vrea mântuirea tuturor.

Zice aşa: „De-a ajuns cineva abia în ceasul al un­spre­zecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci dar­nic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel din­tâi”. Până la urmă, noi suntem toţi veniţi în ceasul al un­sprezecelea. Dacă e să fim sinceri cu noi înşine, mult mai mult am fi putut fi ai lui Hristos, şi totuşi n-am făcut‑o. De multe ori ne-a chemat să ne schimbăm viaţa şi totuşi nu am făcut-o.

Când eram la începutul vieţii duhovniceşti, cre­deam că sfinţii joacă într-un fel teatru când li se pare că sunt atât de păcătoşi şi că nu-şi văd sfinţenia. Chiar scrie în Istoria literaturii latine Ernest Robert Curtius că formula aceasta de încheiere a scrisorilor în Evul Mediu, Cutare, păcătosul, ar fi fost doar o formulă literară şi atât. Poate că pentru personajele Evului Mediu, care îşi înche­iau scrisorile astfel din reflex, formula nu avea acoperire duhovnicească.

Totuşi, până în zilele noastre, părinţii duhovniceşti care semnează „Cleopa, păcătosul”, „Paisie, păcătosul” au convingerea că ei sunt cu adevărat păcătoşi. Sfinţii nu numai că n-au jucat teatru nefiind conştienţi de sfinţenia lor, ci pur şi simplu au fost oamenii cei mai sinceri cu ei înşişi pentru că şi-au văzut nesfinţenia, şi-au văzut căde­rea, şi-au văzut neputinţele, şi‑au văzut păcatele care, chiar dacă sunt de o sută de ori mai mici sau de o mie de ori mai mici decât ale noastre, totuşi sunt. Fără de păcat a fost doar Hristos.

Şi cei care au postit, şi cei care nu au postit să vină să se bucure de Înviere. Zice aşa Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cei care aţi postit şi cei care nu aţi postit veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei, împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii”.

Au venit la Sfântul Ioan din Kronstadt doi oameni. Unul postise, altul nu postise. Pe cel care postise nu l-a lăsat să se împărtăşească, pentru că era mândru, pe cel care nu postise, l-a îndemnat să se împărtăşească, pentru că avea zdrobire de inimă. A făcut un pogorământ, cu harul pe care i-l dăduse Dumnezeu, şi l-a îndemnat să se împărtăşească. De ce? Tocmai ca prin acea întâmplare noi toţi să înţelegem importanţa smereniei şi-a zdrobirii de inimă şi-a pocăinţei.

Suntem în a doua duminică din Postul Sfintelor Paşti şi unii poate n‑am pus început bun postului. Să punem măcar acum. Nu de mâine. Măcar de acum înainte să punem început bun postului. Şi poate vom cădea apoi iar. Poate mâine ne va birui mânia, lăcomia, şi iarăşi va trebui ne ridicăm. Şi tot aşa, să ne tot ridicăm, înţelegând că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Dumnezeu vrea să ne mântuiască. Dumnezeu ar vrea ca iadul să fie pustiu şi din păcate oamenii întorc spatele iubirii Sale şi aleg osânda veşnică. Noi să alegem bucuria, să alegem împlinirea, să alegem Învierea…

 

Întrebări şi răspunsuri

Dacă vrem să ne schimbăm duhovnicul, trebuie să-i cerem dezlegare?

După Sfinţii Părinţi, lucrurile sunt clare: dacă duhovnicul e în dreapta credinţă, trebuie să-i ceri dezle­ga­re. Dacă duhovnicul mărturiseşte o erezie, dacă mărturi­seşte altfel decât Sfinţii Părinţi, poţi să pleci fără binecu­vântare. Şi găsiţi exemple în prigoana iconoclastă, cum plecau de la duhovnici fără niciun fel de dezlegare pentru că mai înainte duhovnicul a plecat din Biserica lui Hristos, când a îm­brăţişat erezia. Şi atunci, dacă duhovnicul a ales înşelarea, tu rămâi în Biserică separându-te de duhovnicul respectiv.

De curând am vorbit cu prietenii mei despre modul în care ne-am însuşit credinţa şi am constatat cu toţi, aproape toţi, că am ales aceasta pe parcursul vieţii. Aceasta am făcut-o în contextul în care o colegă de la facultate mi-a spus că ea a fost traumatizată de credinţă, de ortodoxism. Cum să ne raportăm la astfel de victime?

Poate a fost o victimă a părinţilor ei. A părin­ţi­lor ei care au învăţat-o să trăiască cu spaimă de Dumnezeul cel bun. Ortodoxia nu te poate traumatiza. O iubire sinceră nu traumatizează pe nimeni. Un viol, da. Violul traumati­zea­ză. Numai că Ortodoxia vine cu foarte multă delicateţe, cu foarte multă gingăşie.

Aţi auzit cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „care aţi venit în ceasul al nouălea, foarte bine, care aţi venit în ceasul al unsprezecelea, foarte bine. Care aţi postit, care n-aţi postit, hai să ne bucurăm îm­pre­u­nă”. Care e trauma? Cine e traumatizat de bucurie şi e trau­matizat de iubire, de iubirea pe care o i-o arată Biserica, acela are probleme care nu se datorează iubirii venite din partea Bisericii. Aia de la patimi i se trage, de la vrăjmaş, dracul se luptă pe viaţă şi pe moarte să ne convingă că Biserica ne e duşman.

Mi-a spus cineva într-o corespondenţă pe messen­ger că nu se duce la biserică pentru că duhovnicii nu sunt înţe­legători. Zic: „De unde ştii, te-ai spovedit?” Zice: „Nu, dar ştiu eu că aşa sunt duhovnicii.” I-am spus: „Du-te, caută un părinte care să-ţi placă, spovedeşte-te şi o să vezi că nu-i aşa”. Avem prejudecăţi.

Dacă duhovnicul e înţelegător, zice cineva că nu se duce la el că e prea înţelegător.

M-a rugat o fată, o studentă care a venit în Bucureşti, să-i recomand un duhovnic. Am trimis-o la un duhovnic şi mi-a scris: „Te rog, recoman­dă‑mi altul, că ăsta e prea blând”. Eu n-am timp să fiu birou de informaţii şi să răspund tuturor celor care vin cu sumedenia lor de probleme. Până de curând, duhovnicul mi-a zis să le răs­pund tuturor şi am încercat să răspund multora. Dar tot duhovnicul mi-a zis că: „Acum să te ocupi mai mult de cărţile tale, de doctorat şi de conferinţe”, aşa că nu am timp să fiu birou de informaţii. Revin: e ciudat că cineva poate să fugă de blândeţe. Există însă şi firi mai puternice, care au nevoie de un du­hovnic cu mână de fier. Şi am trimis-o pe studentă la părintele Tănase, zicând în sinea mea: „dacă vrei Superman, du-te la Superman”. Pentru că părintele Tănase e un Superman duhovnicesc, prin harul lui Hristos. Oricum, cred că nu trebuie să ne pripim şi să practicăm turismul duhovnicesc.

O femeie care are multe avorturi unde să meargă să se spovedească? Are nouă avorturi.

Biserica noastră are duhovnici de trei categorii: categoria întâi: între 0-3 avorturi, categoria a doua: între 4-7 şi categoria a treia: de la 8 la plus infinit. Întrebarea e ciudat pusă. Important e că femeia respectivă trebuie să se spovedească. Dacă nu se spovedeşte şi moare, ajunge în iad, e clar, e incontestabil lucrul ăsta.

De unde ştim? „Ai văzut tu lumea cealaltă?” Sunt oameni în biserică care au fost pe lumea cealaltă, au avut aşa-zisa moarte clinică şi au povestit cum e acolo. Sau au fost oameni răpiţi de Dumnezeu, care au văzut cum e iadul, cum e raiul. Şi nu e deloc plăcut să ajungi în iad după ce ai făcut avorturi.

La ce duhovnic să se spovedească femeia respectivă? Toţi duhov­ni­cii au harul de a ierta păcatele, câtă vreme sunt în dreapta credinţă – cel mai beţiv, cel mai curvar, cel mai lacom, cel mai… păcătos duhovnic are harul de a săvârşi Sfintele Taine, de a săvârşi Sfânta Liturghie, în care primim Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Domnului. Nu există preot fără har – ideea asta că există preoţi fără har e un băbism – toţi preoţii au harul de a săvârşi Sfintele Taine. Problema e că unii duhovnici ştiu să fie şi călăuze duhovniceşti. Ăsta este un lucru foarte important.

Se duce o desfrânată să se spove­dească post de post că păcătuieşte. Şi părintele, cu îngăduinţă, o tot dezleagă şi o tot împărtăşeşte, eventual, dar nu îi dă nici un sfat şi nici un canon. Părintele tre­buie s-o şi călăuzească astfel încât ea să renunţe la păcat. Datoria lui nu e doar s-o spovedească şi s-o împărtă­şească, făcând foarte mare pogorământ, şi asta post de post.

E bine ca, având acest bagaj de păcate, destul de mare, foarte mare, să căutaţi un doctor foarte iscusit. Şi să nu căutaţi dezlegare de păcate, împărtăşanie pe bandă rulantă şi gata! Duhovnicul bun nu e cel care vă împărtăşeşte imediat. Duhovnicul bun e cel care te ajută să-ţi vindeci sufletul, pentru că în el este viu Hristos.

Pe mine m-a impresionat o relatare citită de curând. A venit într-o casă în vizită Traian Dorz – un poet religios ortodox – şi, după ce a plecat Traian Dorz, copilul i-a întrebat pe părinţi: „Când mai vine Iisus la noi?” M-a şocat! Întrebarea e vrednică de Vieţile sfinţilor secolului XX, mai ales că Traian Dorz n-avea un chip după şabloane, n-avea un look iconic: cu barbă lungă, păr lung, şi nici privire pierdută, cum încearcă să aibă unii duhovnici ai zilelor noastre, pentru a mima o anumită statură duhovnicească. Era omul din popor, ţăranul standard, să-i zicem aşa.

Şi totuşi, în persoana acestui ţăran poet copilul L-a simţit pe Iisus. Pentru că a simţit dragostea lui Hristos. Şi aşa a crezut că e Iisus. În duhovnic trebuie să-L vedem pe Hristos. Eu mă simt puţin jenat, că mi-e greu să-i explic duhovnicului că eu, stând în faţa lui la spovedanie, stau de fapt în faţa lui Hristos şi că duhovnicul e a treia persoană. Dar e clar că este Hristos de faţă… Şi nu încerc să transform spovedania într-o relaţie de prietenie sau într-un şedinţă de psihoterapie. Spovedania e un spaţiu în care Hristos vine şi-l luminează pe duhovnic, şi dacă tu aşa crezi, aşa e.

Dar dacă tu te duci să iscodeşti: „Ia să văd, am nouă avorturi, popa ăsta ce zice?” „Trei ani oprire de la împărtăşanie.” „Ăstalalt ce zice?” „Zece ani!” „Ăsta ce zice?” „Te împărtăşeşti pe patul de moarte!” Şi, ia uite: câte bordeie, atâtea obiceie! Nu rezolvi nimic. Ai făcut colecţia de răspunsuri şi nu te-ai vindecat.

Mi-a scris o femeie care se tulburase tare: „M-am dus să mă spovedesc. Părintele mi-a zis că dacă pentru păcatele mele mari donez la biserică un rând de veşminte, păcatele mi se iartă. Şi m-am smintit…” Şi i-am spus: „Aşa era şi normal, să vă smintiţi, nu să acceptaţi târgul!” Că n-a lăsat Hristos să se ierte păcatele prin negoţ. Indulgenţele sunt practică catolică. Orto­doxia nu vinde iertare de păcate. Există – s-au şi tipărit şi retipărit – Taxele cancelariei apostolice, documentul cato­lic în care erau prezentate vechile taxe de la spovedanie la catolici. Dacă ţi-ai omorât nevasta plăteşti atâta, dacă ai omorât un episcop plăteşti atâta, dacă o să îţi înşeli nevasta plăteşti atâta, – erau chiar tarife pentru păcate pe care încă nu le-ai săvârşit. Şi era firesc să apară o reacţie, cum a fost cea a lui Luther, de contestare a vânzării dezlegării de păcate prin indulgenţe.

Să meargă să se spovedească femeia. Să se roage la Dumnezeu şi-o să-şi găsească un duhovnic bun, chit că n-o să nimerească la cel mai bun duhovnic din Ro­mânia. Important e să se spovedească, să vrea să pună în­ceput bun, şi dacă ea se va sfinţi şi va spori pe calea ru­gă­ciunii, o va trimite duhovnicul la un duhovnic şi mai bun. O să-i zică: „Femeie, caută-ţi un duhovnic şi mai iscusit, că eşti prea duhovnicească pentru mine!” Important e ca ea să pună primul pas. Înainte să ajung la părintele Ioan Şişmanian, mă spovedeam la un părinte pe care l-am iubit foarte, foarte mult, şi care, înainte să moară, mi-a zis: „Danion, trebuie să îţi găseşti un duhovnic mai iscusit decât mine, că nu mă pricep la problemele tale şi îţi trebuie o călăuză mai bună”.

Şi m-am supărat. Adică eu voiam să mor cu duhovnicul de gât, nu voiam să-l mai schimb, îl aveam de când m-am căsătorit, vroiam să-l ţin până la moarte. Şi m-am supărat foarte tare. Dar a rânduit Dumnezeu să ajung la părintele Ioan Şişmanian, după care părintele celălalt a murit. Tânăr. Aşa a rânduit Dumnezeu. Şi eu m‑am bucurat totuşi că părintele înainte de a muri era sănătos, nu avea vreo boală, să-mi fi lăsat cu limbă de moarte: „Dacă eu mor, du-te la cutare”. Nu! Ci a înţeles că aveam anumite probleme şi că aveam nevoie de o călăuzire duhovnicească mai aspră, pe care am şi găsit-o la părintele Ioan.

Un părinte de mir duhovnic a îndrumat-o pe femeia aceea cu multe avorturi să se spovedească la mănăstire.

Dacă aşa a îndrumat-o părintele, să facă cum i-a zis părintele. Eu sfaturi esenţiale am primit, în viaţa mea, de la părinţii de mănăstire şi, deşi nu am urmărit asta, am avut du­hovnic de mănăstire aproape tot timpul, cu o singură excepţie de durată. Dar cred că există duhovnici foarte buni şi în lume, care nu trâmbiţează: „Uite ce iscusit sunt eu!”. La o biserică în Bucureşti erau lipite afişe pe stâlpii de lângă o biserică: „Părintele nostru e văzător cu duhul”, şi mi-a fost clar că n-am ce căuta la biserica respectivă. Dacă era nevoie de anunţuri de genul acesta pentru a atrage credincioşii, anunţuri gen „Mama Omida face şi desface toate farmecele”, chiar n-am avut nici o dorinţă să calc în biserica respectivă, şi abia după ce l-au mutat pe părintele acela în altă parte – sau după ce s-a pensionat, nu ştiu, am intrat şi eu să mă închin în biserica respectivă. E o biserică foarte fru­moasă, îmi place foarte mult.

Să înţelegeţi că Dumnezeu are un duhovnic pregătit pentru voi. Sigur! Sigur! Nu vă lasă fără duhovnic. Nu trebuie să fie cel mai sfânt duhovnic din România, trebuie să fie duhovnicul cu care mergeţi de mână spre scaunul de judecată al lui Hristos. Şi el va da socoteală pentru felul în care v-a călăuzit, dacă voi faceţi ascultare de cuvântul lui.

E foarte greu să ne purtăm pe noi înşine în viaţa duhovnicească, să mergem de capul nostru spre rai. Nu ne pricepem. Să ne lăsăm călăuziţi de duhovnic.

Se pot face fapte bune din necredinţă, sau fără credinţă? Din ce raţiune?

Se fac fapte bune! Sutaşul Corneliu postea şi înainte să primească credinţa creştină. Din ce raţiune se fac faptele bune fără credinţă? Două răspunsuri: unii fac fapte bune că au altfel de credinţe – ori sunt de alte religii, ori de alte confesiuni – şi fac cele bune ale religiilor respective, sau, în cazul oamenilor care nu au nici un fel de credinţă şi se declară atei, din nevoia omului de a avea o viaţă frumoasă.

Acum, ce plată vor lua pentru faptele lor nu ştim. Zice Sfântul Ciprian de Cartagina că „martirii ereticilor nu sunt martiri”. Poate ştiţi sau poate nu ştiţi, credinţa baha’i s-a răspândit şi datorită faptului că aderenţii ei au fost foarte tare prigoniţi la început. Se făcea carne de tun din ei la propriu, adică erau băgaţi în tun şi se trăgea cu tunul, cu primii credincioşi baha’i pe post de obuze. Le făceau răni şi băgau lumânări aprinse în rănile respective şi ei mureau pentru credinţa lor greşită, înşelată. Să nu-i judecăm însă. Ci să vedem de câte ori nu ne lepădăm noi ca ortodocşi crucea noastră în timpul postului. Noi ne lepădăm de cruce fiind ortodocşi, iar ei, fiind păgâni, sunt gata să primească moarte şi nu se leapădă de crezul lor.

Aşa învaţă Biserica noastră - că martirii ereticilor nu sunt martiri. Totuşi Dumnezeu nu e un Dumnezeu al răzbunării, Dumnezeu caută orice prilej pentru a mântui pe fiecare om de pe faţa pământului. Nu există nimeni predestinat la iad. Dumnezeu vrea să se mântuiască şi copilul african care se naşte în condiţii groaznice şi moare mâncat de vultur la vârsta de câteva luni. A fost şi o fotografie celebră făcută de Kevin Carter, care a fotografiat un vultur care stătea lângă un copil subnutrit, şi pentru fotografia respectivă Kevin Carter a luat un premiu vestit, premiul Pulitzer, iar după o vreme s-a sinucis. Că l-au întrebat oamenii: „Dar după ce aţi făcut fotografia aceea, i-aţi dat să mănânce copilului respectiv?” Asta e o întâmplare reală. Şi mustrările de conştiinţă au fost atât de mari, încât s-a sinucis. Conştiinţa nu trebuie însă să ne arunce în deznădejde… Oricum, noi de multe ori trăim o Ortodoxie comodă şi ne place să îi ironizăm pe sectanţii, pe ereticii sau pe yoghinii care fac nevoinţe fachirice foarte mari. Să încercăm noi să trăim cum trebuie, iar pe ceilalţi să-i lăsăm în seama lui Dumnezeu.

Nu cred că am înţeles afirmaţia: un om care s-a împărtăşit de-a lungul vieţii de multe ori poate ajunge în iad.

Căutaţi în Paterice şi în Vieţile Sfinţilor, vedeţi dacă există sau nu relatări precise despre acest subiect. Poţi să păcătuieşti o viaţă întreagă şi pe patul de moarte să te pocăieşti şi să te mântuieşti şi poţi să trăieşti o viaţă întreagă o viaţă cuminte şi să ajungi în iad.

Găsiţi în Pateric o întâmplare în care un copil a fost luat în pustie, a fost crescut de un avvă, şi după ce ucenicul a murit, avva s‑a rugat: „Doamne, arată-mi mie în ce slavă este acesta”, gândindu-se că după o viaţă întreagă de pustie, rugăciune, nevoinţă, nesomn, plecarea genun­chilor, suferinţe de tot felul şi ispitele dracilor în primul rând, va fi mare în Împărăţia Cerurilor. Şi l-a văzut în iad. Chiar dacă nu credeţi, citiţi Patericul şi vă lămuriţi. Şi a auzit o voce care a zis: „Da, toate l-ai învăţat, dar smerenia nu l-ai învăţat”. Poţi să te împărtăşeşti de mii de ori, cu mândrie, şi să nu dobândeşte Împărăţia Cerurilor.

Faptul că aţi spus, sincer, „Nu înţeleg afirmaţia”, e o chestie onestă. Adică: „Eu îmi văd lungul nasului, eu nu cred chestia asta”. Arată o dispoziţie de a înţelege. Sunt unii care se opun pur şi simplu, şi zic: „Nu, e imposibil! Eu cred că dacă m-am împărtăşit de 26 de ori, de 70 de ori, mi-am asigurat Împărăţia Cerurilor!” Nu este deloc aşa. Să înţelegem că oricând putem pierde tot, tot, tot!

Eu cred că a te putea împărtăşi presupune lipsa unor păcate opritoare de la Sfânta Taină.

E o presupunere sinceră şi frumoasă. Aşa e Ortodoxia în cărţi. Practica e altfel. Vă veţi lămuri după alţi câţiva ani de viaţă în biserică. Sunt unii care se împărtăşesc pentru că nu s-au spovedit cu sinceritate, ascunzând păcatul cel mai mare… Sunt două cazuri diferite: unul cu păcate opritoare de la Sfânta Taină, şi altul cu mântuirea după mii de împărtăşanii. Pentru că cel care se nevoise, ucenicul care se nevoise, mândru fiind, n-avea păcate opritoare de la Sfânta Taină a Împărtăşaniei. Înţelegeţi? Nu e canon: „dacă eşti mândru, oprire de la împărtăşanie”. Putea zice: „după canoane, m-am scos, n-am nici o problemă; la vămile văzduhului arăt cartea cu canoane şi zic: «n-am făcut nici unul din ele, nici un păcat»”. Şi totuşi, mândria l-a pierdut.

Cât priveşte pe cei care se împărtăşesc având păcate opritoare de la Sfânta Taină, dacă au ascuns ei păcatele şi s-au împărtăşit, vina este a lor; dacă duhovnicii le-au dat dezlegare, deşi canoanele i-ar fi oprit, lucrurile sunt foarte fine. Părintele Stăniloae zice în Dogmatica sa că ar fi potrivit ca cel mai greu canon de oprire de la împărtăşanie să fie de trei ani, în vremurile noastre. Dă acest canon de trei ani, de ce? Pentru că lumea a slăbit foarte tare în credinţă şi dacă îl opreşti pe unul prea mulţi ani, nu mai calcă deloc pe la biserică.

Un homosexual mi-a zis cum căzuse în păcat, apoi câţiva ani de zile s-a lăsat de păcat, s-a spovedit şi duhovnicul l-a lăsat să înţeleagă că nu e mare problemă că a fost homosexual. A tratat cu uşurinţă problema asta. Şi pe el atât de tare l-a şocat uşurinţa cu care a tratat duhovnicul problema, încât a căzut din nou. Aşa a relatat el, poate lucrurile au stat altfel, că mulţi dau vina pe duhovnici pentru a-şi justifica păcatele.

Lucrurile sunt grave. Poate o să mă auziţi sau o să citiţi în cărţile mele mai multe referinţe la homosexuali. Şi nu pentru că aş avea ceva cu ei, ci pentru că îmi scriu, şi am avut câteva întâlniri faţă către faţă, şi încerc să înţeleg problemele lor. Şi unii dintre ei se plâng că Biserica nu le acordă înţelegere. Biserica le acordă foarte multă înţelegere, important e ca ei să ştie precis ce vor.

Unul îmi spunea: „Vreau să mă călugăresc” şi i-am spus: „Măi, nu te grăbi, pentru că dacă eşti homosexual şi intri în mănăstire, patima n-a trecut”. Tot aşa cum sunt unii care se masturbează, şi cred că dacă s-au căsătorit, problema s-a rezolvat. Şi ei s-au căsătorit şi problema revine şi ajung chiar la divorţ, de la aşa-zisa nepotrivire sexuală… I-am zis: „Nu te grăbi să intri în mănăstire. Du-te, sfătuieşte-te cu vreun duhovnic iscusit şi vezi ce va spune”.

Îmi scrie după o vreme: „Am vrut să intru în mănăstirea cutare din oraşul cutare, şi când să intru am văzut că foarte aproape de intrarea în mănăstire este un club de homosexuali. Şi mi-am dat seama că nu pot rezista acolo”. Şi i-am zis: „Asta e! Încearcă să te lupţi cu patima şi s-o birui şi…” Îmi scrie după o vreme: „Auzi? Am un iubit. Dar sunt sigur că tu nu mă înţelegi. Că e o relaţie într-adevăr specială între noi”. Oamenii care trăiesc în păcat sunt convinşi că păcatul lor e într-adevăr special. Trăim într-o vreme a perversiunii în care omul e înnebunit după ceva ieşit din comun. Am văzut o fotografie cu un chinez care fumează cu ochiul. Îşi băgase ţigara în ochi şi fuma prin canalul care există între nas şi ochi. Şi m-am gândit că ăsta o să-şi distrugă ochii, vederea, cât de curând, că nu se poate ca fumul respectiv să nu distrugă vederea. Dar el o făcea spre „bucuria” prietenilor lui. Nu vorbesc mai mult despre acest subiect.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre maica Siluana Vlad şi despre Ioan Vlăducă. Ce părere aveţi despre ei?

Pe maica Siluana am cunoscut-o când era în Bucureşti la Christiana – ştiţi, poate, că maica a lucrat la Editura Christiana şi la Şcoala Christiana. Nu ştiu prea multe despre ea de când a părăsit Bucureştiul şi de când a început această lucrare misionară – în închisori, printre prostituate. Genul acesta de lucrare misionară mi se pare extraordinar. Ar trebui să fie o epidemie între creştinii care să vrea să-şi pună sufletul pentru cei din închisori, pentru cei din spitale, pentru prostituate, pentru, pentru…

Dacă intraţi într-o librărie sectantă – dar mai bine nu intraţi! – o să vedeţi câtă misiune fac: cu cei din închisori, cu golanii de pe stradă, cu cei din Africa, cu prostituatele, cu…, cu…, cu…, cu… – în timp ce noi, nimic! Intri în pangarul ortodox şi vezi trei cărţi misionare, poate cinci maxim. Pe când la sectanţi găseşti aşa, pe categorii: misiune în America, misiune în Anzi, misiune, misiune… La noi, aproape nimic! Mă bucur totuşi că există acest gen de misionarism, cum este cel practicat de maica Siluana.

Nu sunt în măsură să judec dacă ea îl face bine sau nu, pentru că nu cunosc detalii, pur şi simplu. Nu pot să-mi dau cu părerea despre o lucrare pe care nu o cunosc. Apreciez însă foarte mult acest gen de lucrare şi dacă maica o face cum trebuie, va dobândi cununa Împărăţiei Cerurilor şi pe mulţi îi va trage după ea.

În ce-l priveşte pe fratele Ioan Vlăducă, este de zece ori mai puţin mediatizat – dar asta, din perspectivă ortodoxă, nu e o problemă. Nu ştiu dacă el a venit vreodată să vă vorbească. Din peisajul intelectual al ultimilor ani, pare a fi singurul om de ştiinţă care dă o mărturie ortodoxă verticală.

Mi s-a întâmplat să merg la Zalău să ţin o conferinţă. Pe drum a venit şi fostul meu duhovnic, părintele Ioan Şişmanian, pe care unii poate l-aţi cunoscut la Petru Vodă, înainte să plece în Ardeal; cu mine era un coleg bun de doctorat, Marian Maricaru, cu care am făcut cartea de interviuri cu părinţi athoniţi, şi fratele Ioan Vlăducă venise să mă vadă.

Şi m-am gândit: „Uite, în lumea asta în care există atâta dezbinare, în care fiecare consideră că numai el e bun, că el e buricul lumii, inima Ortodoxiei, şi fiecare ne judecăm unii pe alţii, hai să facem o conferinţă în patru”. Şi de fapt conferinţa au făcut-o ei trei, că eu mai mult am citit întrebările, bucurându-mă să văd cât de frumos ne-a unit Hristos.

Şi ce mă amuza puţin e că în timp ce părintele şi Marian Maricaru aveau o mărturie ortodoxă, dar de genul: „Sfântul cutare a vorbit despre subiectul acesta astfel” dând citate aproximative, Ioan Vlăducă era ca un roboţel care începea: „Sfântul Grigorie Palama a zis”, şi începea citatul: taca-taca-taca… Îl ştia pe dinafară. Avea scrierile Sfinţilor Părinţi nu doar învăţate mecanic, cum învaţă sectanţii citatele din Biblie, ci aşa cum trebuie. Şi m-a impresionat că are atâta dragoste de tradiţia ortodoxă.

Când am citit întrebarea, înainte de a o citi cu voce tare, m-am întrebat: să vă spun un lucru pe care Ioan m-a rugat să nu-l mai spun nimănui sau nu? Şi m-am gândit: ca să-l ascult pe Ioan, ar trebui să nu vi-l spun. Dar întrucât ne aflăm în Duminica Sfântului Grigorie Palama, am să vi-l spun totuşi, pentru că nu o spun spre lauda prietenului meu Ioan, ci o spun spre slava lui Hristos care lucrează prin acest tânăr ortodox, Ioan Vlăducă.

El a scris şi cartea Elemente de apologetică ortodoxă - poate vă este cunoscută - în care făcut o analiză foarte bună a greşelilor ştiinţifice din manualele după care învaţă elevii în şcolile noastre. A luat manual de manual şi le-a pus la zid, cu obiectivitate. El a alcătuit şi un Dicţionar de apologetică ortodoxă. El s-a ocupat de Culegerea de învăţături ale Sfinţilor Părinţi, apărută la Editura Bizantină.

Fratele Ioan Vlăducă trăieşte la o mănăstire unde scrie şi tipăreşte texte împotriva ereziei monofizite. Deocamdată îşi face lucrarea cărturărească într-un mod neconvenţional. Dumnezeu a rânduit să fie la o mănăstire de maici, în care nu are nici un fel de ascultare decât să scrie şi să studieze. Şi era frământat dacă îi e bineplăcut lui Dumnezeu ce face el acolo.

Şi mi-a spus o minune. M-a şi rugat să n-o spun mai departe, mi-a spus-o ca să mă încurajeze, ştiind că eu sunt lovit pentru mărturia mea tradiţionalistă, şi, ca să mă mângâie, mi-a zis: „Frate, chiar dacă unii vor să te lovească, stai liniştit, că Hristos e cu noi dacă ducem lupta cea bună. Uite ce mi s-a întâmplat…”.

La mănăstirea la care vieţuieşte a venit un nebun pentru Hristos. Nebun pentru Hristos în secolul XXI? De unde până unde? Noi credem că nebuni pentru Hristos sunt numai în Vieţile Sfinţilor. Citim romanul părintelui Savatie Baştovoi, Nebunul, şi ne place foarte tare. Şi atât. Sau vedem filmul Ostrovul – unii poate aţi auzit de el, un film pe care îl apreciază mult Avva Rafail Noica. Un film în care vedem imaginea unui nebun pentru Hristos din zilele noastre şi zicem: „uite, am văzut nebuni pentru Hristos în Vieţile Sfinţilor, dar şi în acest film”.

Ei bine, a venit la mănăstirea la care se află fratele Ioan un nebun pentru Hristos şi a început să vorbească despre problemele mănăstirii. Şi stareţa i-a zis: „Ştiţi, visez un drac mare şi unul mic”. Şi el a zis: „Nu vreţi să faceţi un azil şi o şcoală? Dracul mare, care vă strânge de gât, e că vreţi să faceţi azilul, ăla mic, pentru şcoală”. A venit o maică şi a zis: „De ce am atâtea necazuri, că eu n‑am vrut niciodată să ajung stareţă?” Şi nebunul pentru Hristos zice: „Ei, nu! Ei, nu!” Şi când pleacă nebunul, îi zice maica aceasta lui Ioan: „Să ştii că de fapt eu am vrut să ajung stareţă!” Şi în cele din urmă nebunul pentru Hristos îi spune lui Ioan, cu discreţie: „Auzi? Nu e bine cum te-ai rugat: «Maica Domnului, trimite-mă pe la cât mai multe mănăstiri, să fac cât mai multă misiune»”.

Că Ioan, într-adevăr, fiind amărât că sunt atâţia care calcă în picioare învăţătura de credinţă, atât de puternici, şi că cei care slujesc dreapta credinţă sunt din ce în ce mai puţini, a avut un moment de frământare. Şi s-a dus în biserică la icoana Maica Domnului şi s‑a rugat în taină: „Maica Domnului, trimite-mă tu unde vrei, pe la cât mai multe mănăstiri, să fac lucrarea cea dreaptă!”

Şi i-a zis nebunul pentru Hristos – a văzut cu duhul ce se întâmplase: „Nu e bine cum te-ai rugat: «Maica Domnului, trimite-mă pe la alte mănăstiri». Să rămâi aici şi-o să vină alţii la tine”.

Şi mi-a zis Ioan Vlăducă: „după ce-a plecat omul ăla de la noi, au venit la mine mulţi părinţi şi oameni însetaţi de adevăr, şi le-am dat materiale ortodoxe cât s-a putut. Şi ce nu făcusem mai înainte în luni de zile, am făcut imediat în perioada care a urmat…”

E adevărat că un astfel de exemplu este greu de crezut, pentru că ne învăţăm să trăim o Ortodoxie standard rezumată în: „postim şi zicem rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi atât”. Dar Dumnezeu are robii Săi. Şi dacă am fost întrebat ce părere am despre Ioan Vlăducă, spun că nu contează ce părere am eu despre Ioan Vlăducă, dar dacă Dumnezeu îl acoperă în chip minunat, înseamnă că în timp se vor vedea şi roadele. Ce contează că mulţi n‑au să iubească mărturia lui? Am făcut totuşi o paranteză şi v-am spus această relatare, pentru că m-a impresionat când am recitit minunea cu Sfântul Grigorie Palama şi cu vocea care i-a zis că „fie şi dacă puţini sunt aceia care sunt interesaţi de dreapta credinţă, fie şi dacă nu sunt deloc, tu ţinut eşti să-ţi împlineşti datoria”.

Că l-a întrebat Ioan pe omul respectiv: „Dar, poate că totuşi fac foarte puţină lucrare aici la mănăstire”. Şi nebunul pentru Hristos i-a zis: „Şi un suflet să foloseşti, şi vei avea plată de la Dumnezeu!”. Mi se pare o apropiere foarte puternică între ceea ce îngerul i-a zis în vedenie Sfântului Grigorie Palama şi chemarea de zece ori mai redusă ca intensitate, dar acelaşi fel de chemare pe care o are fratele Ioan Vlăducă.

Se poate ca peste şase luni, peste un an de zile, să vi se înşire o sumedenie de lucruri rele, să devină un nume de ocară Ioan, pentru că el nu mi-a zis lucrul acesta minunat ca să se laude, ci mi l-a zis înţelegând că laţul se strânge în jurul celor care vor să dea mărturia cea bună şi, încet-încet, or să fie priviţi ca persoane rele, din diferite motive.

M-aş bucura să fie cunoscut fratele Ioan Vlăducă, şi m-aş bucura pentru că el arată că poţi fi ortodox, fiind în acelaşi timp om de ştiinţă, aşa cum părintele Ovidiu Moceanu e filolog dar e şi om al Bisericii. Poţi fi în acelaşi timp om de ştiinţă şi om al Bisericii, nu există o fractură decât la nivel superficial, la nivelul de ştiinţă pe care o promovează Canalul TV Discovery sau cine ştie ce canale care arată tot felul de descoperiri care calcă în picioare, care răstălmăcesc învăţătura creştină.

Făcea o paranteză Dan Puric între descoperirea Evangheliei lui Iuda şi marile descoperiri pe care le tot făceau comuniştii şi spuneau: „Acum s-a descoperit ultima chestie care lămureşte că într-adevăr Biserica minte şi lucrurile stau altfel!” Şi zicea Dan Puric: „De zeci de ani ei tot descoperă, tot descoperă ultima şi ultima şi ultima chestie care calcă în picioare predania Bisericii, dar Biserica se tot ţine pe picioare”.

Afirmă că au descoperit sicriele lui Hristos, mare tam-tam, conferinţă de presă la New York… Dar imediat a apărut cel care a descoperit mormintele respective, arheologul evreu Amos Kloner, şi a spus: „Nu sunt sicriele lui Hristos, al Mariei Magdalena sau ale apostolilor. E o mare fraudă!”

Trebuie însă să existe şi oameni de ştiinţă ai Bisericii care să pună degetul pe rană. Evoluţioniştii au spus că au găsit veriga lipsă dintre maimuţă şi om. Şi s-a trâmbiţat în revistele de specialitate că, în sfârşit, evoluţionismul este demonstrat ştiinţific. Şi după ani şi ani de zile, au analizat mai bine şi au văzut că scheletul respectiv avea oase de la o maimuţă şi oase de la un om, care fuseseră îmbinate, şi era un fals ştiinţific. Avem mare nevoie de oameni de ştiinţă ortodocşi care să răspundă tuturor provocărilor. Să nu fim complexaţi. Oricum, nu poate baba de la ţară să se lămurească, să se pună la punct cu toate descoperirile ştiinţifice şi cu abordarea ortodoxă.

Zicea părintele Paisie Aghioritul că unii mucenici nu erau foarte buni cunoscători ai învăţăturii dogmatice a Bisericii, nu ştiau exact dogma, dar ştiau că aşa învaţă Biserica. Şi dacă Biserica spune aşa, eu trebuie să fiu gata să mor pentru ce învaţă Biserica. Nu ştiau exact de ce e bine să se închine la icoane, dar ei se închinau icoanelor pentru că aşa au prins ei în biserică. Şi mureau pentru icoane şi intrau în Împărăţia Cerurilor.

Cum sprijiniţi publicarea literaturii, a poeziei religioase? Consideraţi că aceasta poate contribui la îmbogăţirea sufletească a credincioşilor? Sau că le va întări credinţa acelora îndoielnici?

Depinde de poezie. Traian Dorz nu va converti poate pe nimeni, niciodată. Dar Traian Dorz îi va întări pe unii dintre cei credincioşi. Există poezie, cum e cea a lui Daniel Turcea, care îi poate pune pe gânduri pe cei care sunt îndoielnici.

În ce priveşte publicarea literaturii şi a poeziei religioase există pe piaţa de carte o alergie foarte puter­nică. Difuzorii nu prea difuzează poezie religioasă, de exemplu. De ce? Pentru că nu se cumpără. Oamenii nu cumpără. A publica poezie religioasă în ziua de azi înseamnă a face un act sinucigaş, din punct de vedere editorial.

Dacă autorul simte că a avut talent, poate să se zbată în stânga şi în dreapta să facă rost de banii pentru tipărirea unei cărţi, pentru că nu costă atât de mult tipărirea unei cărţi de poezie. Şi dacă tipăreşte una, două, trei, până la urmă va reuşi să-i convingă pe editori. Dar abia după ce i-a convins pe cititori.

Nici Tarkovski n-a reuşit să topească lumea cine­ma­to­grafiei ruse de la început. Dar a stăruit şi a reuşit. Eu cred că e nevoie de poezie. Eu mă resimt că nu mai scriu poezie. Nu mai scriu poezie şi pentru că viaţa mi-este foarte hăituită. Hăituită pentru că am cărţile pe care le scriu pentru cititorii care mă roagă să mai scriu, să mai scriu, să mai scriu; scrisorile lor, familia, doctoratul, editura Egumeniţa – şi nu mai am timp de poezie. Dar eu regret că nu mai scriu poezie. Când m-am întâlnit cu Dan Puric, am invidiat libertatea artistului care se poate juca cu timpul. Eu sunt presat, am pumnul în gură.

I-am şi făcut cadou două cărţi, una cu Înfruntarea necazurilor şi alta, Cum să ne creştem copiii, şi i-am zis: „Să ştiţi că nu mă reprezintă aceste cărţi. Sunt cărţi pe care le-am scris de nevoie. Am avut necazuri şi am văzut cât poate mângâia un cuvânt”. Şi de asta am scris Înfruntarea necazurilor, şi mi-au scris unii cu mulţumiri, că au avut nevoie de carte. Am fost bolnav şi am văzut ce greu e să ai nevoie de un cuvânt de folos, şi l-am scris şi altora. Dar nu mă reprezintă. Pe mine mă reprezintă Cartea Nunţii, mă reprezintă Jurnalul convertirii, mă reprezintă Taina iubirii – poeziile mele şi piesa mea de teatru, dar nu cărţile standard, înţelegeţi? Însă, din păcate, oamenii înţeleg mai greu poezia. Cred că prin moartea poeziei am asista la moartea trăirii credinţei creştine. Zicea părintele Sofronie de la Essex: „Fiţi poeţi!” Şi noi nu suntem poeţi. Noi devenim roboţei: pati-pati-pati!

Îmi zicea Dan Puric: „A venit la mine în cabină un om, un tânăr, plângând – după ce a văzut Don Quijote – şi a zis: «Există Dumnezeu!»” De ce nu vine tânărul ăla plângând după ce ascultă o predică la biserică, din păcate? Acuma nu pun astea deasupra mesajului de la amvon. Dar din păcate observăm că multe din predicile pe care le auzim, sunt standard, sunt plictisitoare. Până şi copiii se lasă hipnotizaţi doar de un părinte care vorbeşte cu dragoste, în timp ce până şi adulţii sunt plictisiţi de un părinte care vorbeşte doar din cărţi.

Să luptăm pentru poezie. Eu mă declar fan. Voiam, simţeam lăuntric nevoia să mai scriu o poezie. Mi-a venit în minte o poezie de dragoste către soţia mea, şi-am zis: „să mă scol s-o scriu acum sau nu?” Zic: „lasă, că eu o iubesc atât de mult, încât e puţin probabil să uit poezia asta!” Şi am uitat s-o mai scriu… Dar cred că trebuie să ne luptăm pentru poezie, serios. Asta nu înseamnă ca toţi să vă apucaţi acum să scrieţi poezii. Şi faceţi rime: masă-plasă-coasă-rasă, şi ai poezia, uite: şi rasă ai, coasă ai… şi gata! Trebuie să avem suflete poetice. V-am citit rugăciunea de la sfârşitul Acatistului Sfintei Spovedanii, e poezie: „Când mă voi uni cu Tine? O, când?” Da, e poezie. Nu, părinte?

Părintele Ovidiu Moceanu: Poezia este foarte geloasă, nu te lasă să te ocupi de altceva. Aici e conflictul. În momentul în care Danion a scris poezie – că a scris poezie, am citit şi am făcut şi o prezentare, o poezie foarte bună, „Mâna care cuvântă”. În momentul acela poezia a cochetat cu Danion. Dar Danion a cochetat cu alte chestiuni şi atunci s-a supărat poezia şi s-a retras puţin, până când Danion va epuiza apetitul pentru aceste cărţi şi când poezia va veni: „Vezi? Tot la mine te-ai întors, la dragostea dintâi!”

Aţi vorbit despre înfrânare în postul familiei. Este sărutul în post un păcat?

Soţia are buze de plastic? De lemn? Depinde ce săruţi. Dacă sărut o plantă, e de post. Depinde însă cum săruţi, că poate fi sărut de post…

Unde trebuie să ne oprim în post?

Nu ştiu!

Să ne înfrânăm de la sărut doar când ne împărtăşim?

Nu! Eu nu sunt în măsură să dau nişte repere foarte precise. Acuma depinde şi cum săruţi. Pentru că poţi să săruţi foarte frumos soţia şi să nu fie asta ceva care să-ţi schimbe mintea, să nu te facă să vrei o plăcere pătimaşă. Pentru mine, după viaţa în biserică, cea mai mare bucurie o am când o ţin în braţe. Şi tot timpul, pe parcursul zilei, de patru, de cinci ori pe zi, îi spun: „Te rog, ia-mă în braţe!”. Simt nevoia – eu mă regăsesc în braţele soţiei mele – s-o ţin în braţe până o doare gâtul. Dar n-o prea sărut, pentru că am încercat să o sărut şi am constatat din experienţă că s-a călcat postul. E bine să ne cunoaştem precis măsura şi de fiecare dată îi spuneam: „Claudia, crede-mă, nu vreau nimic mai mult!”, aveam doar bunăvoinţă. Nu era de ajuns.

Care credeţi că sunt cei trei mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din secolul XX?

E simplu, cred, să îi observi! E greu poate doar pentru cine judecă măreţia ierarhiei după mărimea mitropoliei, după cărţile publicate sau după aurul de pe engolpioane, care rivalizează cu ghiulurile unei anumite naţii. Dacă judecăm din punct de vedere bisericesc, lucrurile sunt foarte simple. Ce înseamnă a fi mare ierarh? Înseamnă a fi ierarh care şi-a pus sufletul pentru turmă. Şi Dumnezeu a proslăvit jertfa ierarhului respectiv dându-i o lucrare cât mai mare în Biserică. Nu e specific Ortodoxiei să facă statistici, cum s-a făcut una în Grecia: „Care e cel mai mare făcător de minuni?” Pe locul întâi a fost Sfântul Nectarie, apoi Sfântul Ioan Rusul şi pe locul trei Sfântul Spiridon. Chiar scrie un părinte, Teoclit Dionisiatul: „Ce se întâmplă cu marii sfinţi făcători de minuni ai Bisericii? Că vedem că în zilele noastre Sfântul Nectarie singur face mai multe minuni decât ei toţi la un loc!” Şi aşa e! Citiţi Vieţile sfinţilor.

Eu am făcut încercarea asta, am citit Vieţile sfinţilor şi am văzut câte minuni sunt în total prezentate în volumele cu Vieţile sfinţilor şi am văzut câte minuni sunt la Sfântul Nectarie. Şi-i întrece Sfântul Nectarie, clar! Asta nu înseamnă că e mai mare Sfântul Nectarie decât toţi sfinţii la un loc, nu! Ci arată că în vremurile noastre de mare apostazie, Dumnezeu a rânduit ca prin acest ierarh care a fost prigonit în timpul vieţii atât de tare, să se facă lucrare duhovnicească. Şi Sfântul Nectarie a făcut sute de minuni, s-au tipărit atâtea cărţi şi au să se mai tipărească.

Mi-a spus un părinte în Grecia, căruia i-am spus o minune care s-a întâmplat la noi în familie: „La noi, în fiecare familie din Grecia a făcut Sfântul Nectarie câte o minune. Noi nu prea vrem să le spunem”.

Eu cred că trebuie date în vileag astfel de mărturii, că şi Sfântul Nectarie spune, într-o minune, îi spune unei femei să dea mărturie, să se ducă să publice minunea respectivă. Şi poate aţi văzut, am şi pus pe net, mi-a scris o preoteasă din Sibiu cum a avut sarcină extrauterină, s-a rugat la Dumnezeu şi a intrat pruncul în uter. Minune pe care doctorii n-o cred, li se pare imposibilă, şi totuşi aşa a fost. Şi-am şi cunoscut-o faţă către faţă pe preoteasă şi mi‑a confirmat că aşa a fost şi mi-a arătat-o pe Nectaria, pe fetiţa care era predestinată avortului – pentru că atunci când o femeie are o sarcină extrauterină, doctorii spun că trebuie eliminată sarcina etc.

Şi mi-a zis: „Şi părintele, soţul meu, cam era de acord cu ce zicea doctorul”. Dar credinţa preotesei a fost mai puternică decât sfatul doctorilor. Mai zicea preoteasa: „Când mi-a zis doctorul că trebuie scoasă sarcina, am simţit că nu e de la Dumnezeu!” Ce om simte chestia asta? Numai un om care e sporit în rugăciune, care are o anumită viaţă duhovnicească.

E clar că Sfântul Nectarie e unul dintre cei mai mari; despre Sfântul Ioan Maximovici, ceea ce a tipărit părintele Serafim Rose – în cartea cu o sută de minuni - era numai in­tro­ducerea la câte minuni a făcut Sfântul Ioan Maximo­vici. Mi-a adus cineva, din America, ulei de la Sfântul Ioan; l-am dat unui tânăr de la o casă de copii; tânărul i-a dat gardienei, care nu prea credea în Dumnezeu, şi avea o excrescenţă pe gât. Şi-a dat gardiana pe gât cu o pânză muiată în uleiul ăla, şi a simţit că o arde, şi s-a retras excrescenţa şi femeia a venit la biserică şi se spovedeşte. A şi tipărit tânărul minunea în Lumea credinţei.

Ei, după Sfântul Nectarie şi Sfântul Ioan Maximovici al treilea ar putea fi Sfântul Nicolae Velimirovici, care are şi sfinte moaşte şi care, chiar dacă nu e chiar aşa mare făcător de minuni, prin lucrarea teologică pe care a făcut-o, ar fi al treilea. Poate că Dumnezeu va rândui să se găsească peste zece-cincisprezece ani moaştele cine ştie cărui episcop care se va lămuri că a fost între primii trei. Dar nu contează să fii între primii trei, contează că am avut în secolul XX mari ierarhi. Oamenii, presa, s-au obişnuit să repete cât de păcătoşi sunt ierarhii, preoţii, şi să bată apa în piuă pe lucrul acesta. Nu îi interesează că sunt şi clerici cu viaţă sfântă. Cât a trăit părintele Cleopa, câte articole erau în ziarele de mare tiraj cu părintele Cleopa? Aproape deloc. Aproape deloc! Nu interesa părintele Cleopa. Era bun aşa, numai la rubrica culturală să scrie „Săptămâna trecută creştinii au sărbătorit Învierea, iar părintele Cleopa a zis: «Bucuraţi-vă, creştini!»”, punct! Dări de seamă de genul acesta.

Care trebuie să fie comportarea noastră, a oamenilor simpli, faţă de cei de alte credinţe?

Fiecare cu chemarea lui. Au fost părinţi mai în­găduitori, cum a fost Sfântul Siluan Athonitul, sau părin­tele Sofronie, care au avut atitudine mai deschisă. Au fost în acelaşi timp părinţi cu viaţă sfântă, părintele Iustin Popovici, părintele Filothei Zervakos, părintele Serafim Rose, care au avut o atitudine foarte fermă. Pentru Orto­do­xie este specific sloganul, pe care acum îl ţine mănăstirea Esfigmenu, dar e slogan specific ortodox, fiind slogan profund ortodox, ORTODOXIE SAU MOARTE! Adică, nu dacă nu vrei să fii ortodox te omor, ci eu, pentru Ortodoxie, sunt gata să mor! Eu dacă sunt pus să mă lepăd de Hristos, prefer să mor decât să mă lepăd. Vreau să fiu ortodox sau să mor.

Problema e că atunci când venim în întâmpinarea celorlalţi, trebuie să avem foarte, foarte multă grijă. Sfântul Ioan Maximovici, de exemplu, care avea un discurs tradiţionalist, în acelaşi timp făcea vindecări, vindeca bolnavi de alte credinţe. În cartea mea Mângâiere pentru bolnavi găsiţi o colecţie de minuni făcute de sfinţii Bisericii - unele sunt făcute cu oameni de alte credinţe.

Asta ce arată? Că sfinţii pe de o parte apărau dreapta credinţă şi, în acelaşi timp, aveau dragoste faţă de cei care erau vătămaţi de erezie. Citiţi ultimele însemnări ale Sfântului Ioan din Kronstadt, apărute la Sophia, să vedeţi câte pasaje dure împotriva catolicilor. Să vedeţi câte pasaje, în scrierile lui, împotriva protestanţilor. Şi prin el, care a apărat credinţa, totuşi Dumnezeu a făcut minuni şi cu cei de alte credinţe.

Noi trebuie să fim pâine caldă. Dacă venim cu un discurs triumfalist, dacă batem cu pumnul în piept: „Noi avem Adevărul!” – n-am rezolvat nimic.

Să observăm un tupeu formidabil în comporta­men­tul duşmanilor Bisericii, să spună că au găsit rămăşiţe umane de la Hristos, de la Maria Magdalena şi de la copilul lor. Noi, ca ortodocşi, ne închinăm la sfintele moaşte ale Mariei Magdalena, care sunt făcătoare de minuni, şi ei spun că ea a păcătuit cu Hristos.

Cred că paralel cu această înşelare la nivel dogmatic, va veni înşelarea la nivel moral. Am citit de curând un material cum că homosexualii racolează elevi din şcolile americane. Că au înţeles că nu poate triumfa viziunea aceasta despre lume a homosexua­lilor dacă n-o să-i racoleze din şcoală. Aşa e! Dacă-i îndoctrinezi de mici, când au să crească mari au să devină apologeţi ai sodomiei.

Cred că trăim vremuri din ce în ce mai grele. Dar nădejdea noastră să fie la Hristos. Ştiţi când e greu să ne luptăm? Când nu suntem cu Hristos. Uneori şi mie mi se întâmplă să mă las efectiv covârşit de câte aflu: nenorociri, nu ştiu ce, şi-n biserică, şi… Să fiu foarte, foarte trist, că e atâta păcat, păcat, păcat şi ţi se pare că mai ai puţin şi te duci şi tu la fund. Şi să zic şi canonul de rugăciune, şi rugăciunile să le zic aşa, pe bandă rulantă, cu durere de suflet, şi să nu-mi dau seama că Hristos e viu. Adică toate astea se întâmplă, dar Hristos vrea mântuirea noastră, înţelegeţi? Noi trebuie să fim în altă lume. Noi trebuie să ieşim din duhul lumii acesteia în care se întâmplă toate nenorocirile. Când Îl avem pe Hristos în sufletul nostru, vedem altfel toate.

Să dea Dumnezeu să avem frica cea bună a lui Dumnezeu şi să nu ne temem de frică unde nu era frică, cum zice Psalmistul, să mergem pe calea postului, nu ca nişte campioni, nu ca nişte eroi, dar ca nişte oameni pe care-i iubeşte Hristos, să ştim că El ne ţine în dragostea Lui şi să vrem să rămânem în această dragoste până la sfârşitul vieţii noastre.

 

ÎNTRE ÎMPLINIRE ŞI RATARE

(Oradea, 14 decembrie 2005)

Fiecare dintre noi ne-am dori să fim binecuvântaţi de Dumnezeu. Fiecare dintre noi ne-am dori să ştim să folosim talanţii pe care ni i-a dat Dumnezeu. Numai că atunci când ne punem problema cine îşi îngroapă talanţii şi cine îşi foloseşte talanţii, întotdeauna sau de cele mai multe ori noi suntem cei iscusiţi, care ştim să ne folosim talanţii, iar de îngropat şi-i îngroapă numai ceilalţi.

Cred că unul din motivele pentru care societatea contemporană se află în criză, este acela că oamenii îşi ratează chemarea, oamenii îşi ratează vocaţia. Şi după ani de zile sau după zeci de ani de zile după ce merg pe un anumit drum, îşi dau seama că nu au ajuns la împlinire şi vor să renunţe la meseriile lor, unii vor să renunţe la familiile lor, alţii vor să renunţe chiar la mănăstirile lor.

Aş explica puţin în ce constă ratarea vocaţiei în care cineva ajunge în viaţa de familie sau în momentul în care altcineva ajunge în viaţa de mănăstire. Sunt tineri care după unul, doi, trei ani de facultate sau când au terminat studiile şi-au dorit să se căsătorească, dar văzând că Dumnezeu nu a răspuns rugăciunii lor, consideră că au chemare spre mănăstire, intră în monahism, depun voturile monahale şi după câteva luni sau după câţiva ani de călugărie regretă pasul pe care l-au făcut.

Există persoane care intră în mănăstire pentru că s‑au temut de viaţa de familie, pentru că s-au temut de greutăţi, s-au temut să crească copii, s-au temut să aibă un servici, s-au temut să se lupte pentru pâinea celor apropiaţi lor şi au crezut că în mănăstire totul este simplu, totul pică de-a gata, totul pică din cer cu ajutorul părintelui stareţ, uitând că mănăstirea este cea mai înaltă arenă a luptei duhovniceşti. Este elita K-1 -ului duhovnicesc, dacă vreţi. Şi nu ne putem duce în mănăstire pentru o viaţă comodă.

Oricine intră în mănăstire din alte motive decât pentru a I se dărui în întregime lui Hristos, pentru a I se dărui muceniceşte lui Hristos, greşeşte şi, mai devreme sau mai târziu, va regreta pasul făcut. Asta nu înseamnă că sunt predestinaţi la neîmplinire cei care au ajuns în monahism din pricini nebinecuvântate. Poate că Hristos îşi va face loc în sufletul lor şi-i va ajuta să se pocăiască pentru greşeala pe care au făcut-o şi-i va ajuta să pornească pe drumul monahismului aşa cum trebuie.

În acelaşi timp există însă tineri iubitori de mănăstiri, iubitori de viaţă duhovnicească, iubitori de post, de nevoinţă, care îşi doresc să aleagă calea monahală şi văzând că după unu, doi, trei, patru ani de facultate Hristos nu le-a pus înainte nici mănăstirea şi nici povăţuitorul duhovnicesc de care au nevoie, se căsătoresc instantaneu, se căsătoresc plictisiţi, se căsătoresc considerând că dacă n-au fost vrednici de mănăstire, măcar de familie vor fi vrednici. Şi neînţelegând că astfel calcă în picioare taina familiei, care este o mare taină, în Hristos şi în Biserică, şi la primele ţipete ale bebeluşului, la primele scâncete, sau la primul scandal din familie sunt cuprinşi de deznădejde şi regretă faptul că s-au căsătorit.

Un părinte spunea că una din ispitele celor care au pornit pe calea monahismului este să se gândească ce viaţă de familie binecuvântată ar fi avut. Cu câtă râvnă ar fi crescut ei ceata de copii pe care ar fi închinat-o Domnului. Cât de silitori ar fi fost ei în a-şi creşte odraslele pe calea lui Hristos. Dar, din păcate, voturile monahale stau ca nişte stavile între ei şi slujirea jertfelnică a lui Hristos.

În acelaşi timp, însă, tinerii care s-au căsătorit, se gândesc: „oh, ce plictiseală! Trebuie să mă ocup de creşterea copiilor mei, aceste piedici vii, aceste piedici umblătoare, care nu mă lasă să mă dăruiesc în întregime lui Hristos. Care ţin mintea mea ocupată, inima mea ocupată şi Hristos nu mai are loc în viaţa mea.”

Aş trece puţin de la o astfel de ratare a vocaţiei la cei care-şi ratează vocaţia trăind în mijlocul lumii, dar renunţând să-şi înmulţească talanţii pe care i-au primit de la Dumnezeu.

M-a întrebat o fată acum câteva zile, după o conferinţă: „Ştiţi, eu înainte pictam icoane. Acum nu mai vreau să pictez icoane. Nu mai sunt destul de sporită în viaţa duhovnicească. Dar oare fac bine că nu mai pictez?” Ea nu făcea păcate mari, care s-o oprească de la pictarea icoanelor, dar dintr-o falsă smerenie, dintr-o părută smerenie – adică dintr-o mândrie autentică! – îngropa talanţii pe care i-a primit de la Hristos.

Şi am întrebat-o: „Acum ce vrei? După ce am vorbit atât despre înmulţirea talanţilor, pe tine să te-nvăţ să-ţi îngropi talanţii?” „Nu, nu asta vreau, dar, ştiţi…”

Ei, trebuie să ne dăm seama de marea responsabilitate pe care o avem, pentru că dacă Hristos a dat fiecăruia dintre noi anumiţi talanţi, aceşti talanţi nu trebuie îngropaţi.

Există tineri care vor să se facă medici. Există tineri care vor să se facă ingineri sau economişti sau tâmplari. Dar părinţii lor sau unchii lor sau cine ştie ce strămoşi ai lor protopopi sau cine ştie ce membri ai clerului îi conving că neapărat trebuie să-L slujească pe Hristos, Care nu poate fi slujit decât pe calea cea înaltă a teologiei.

Şi astfel de tineri fac teologia forţaţi, ca să spunem aşa, împinşi de la spate de către rude sau de către alte interese materiale. În momentul în care au terminat facultatea şi astfel de tineri ajung preoţi sau astfel de fete ajung profesoare de religie, fără să aibă chemare, se află într-un mare impas, într-o mare criză sufletească. Pot ajunge chiar la probleme psihice serioase.

Ţara are nevoie de medici buni. Ţara are nevoie de avocaţi buni. Ţara are nevoie de economişti buni. Ţara are nevoie de gunoieri buni. Gunoieri care să ne facă străzile mai curate. Să ne facă să ne simţim mai bine în oraşul în care locuim, pe strada pe care locuim.

Toate meseriile sunt bineplăcute înaintea lui Dumnezeu. În afară de prostituţie care a devenit, mai nou, meserie, în mod ilicit. Unii zic că e meseria cea mai veche, alţii zic că e cea mai nouă.

Cunosc un tânăr care a făcut seminarul împins de rudele sale, convinse că acest vlăstar al familiei trebuie neapărat să fie preot, continuând tradiţia şi tânărul a reuşit să evadeze şi să facă Facultatea de Medicină şi se bucură foarte mult că se pregăteşte să-i slujească pe oameni ca medic. Şi mă întreba: „Crezi că greşesc?” „Dimpotrivă! – i-am zis, mă bucur că ai avut curajul să te lupţi cu ai tăi pentru chemarea pe care ţi-a dăruit-o Hristos.” Şi mă bucur că o să fie încă un medic creştin, încă un medic cu dragoste de oameni, încă un medic la care n-o să trebuiască să scoţi şpaga precum ai duce pistoalele, încă un medic care o să aibă grijă de tine din dragoste şi înţelegând că o face în numele lui Hristos.

În acelaşi timp, există tineri care ar vrea să facă Facultatea de Teologie, dar rudele, părinţii, nu îi lasă, convingându-i să facă A.S.E.-ul, că ies mai mulţi bani, Dreptul, că ies mai mulţi bani, Medicina, că ies mai mulţi bani, numai bani să iasă! Faptul că se sufocă sufletul unui om – nu contează!

Vrea fata să devină profesoară de religie, mama o împinge de la spate să devină economistă. Vrea fata să fie profesoară de religie, tata o bate la cap să fie avocat. Şi fata, dacă ascultă de părinţii ei în astfel de situaţii, greşeşte. Pentru că ar trebui să înmulţească talanţii pe care i i-a dat Hristos. E nevoie de profesori de religie cu vocaţie. Nu de profesori de religie care la oră ţin predici gratuite contra fumatului şi în pauză fumează în cancelarie cot la cot cu ceilalţi profesori.

Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne lumineze să ne recunoaştem talanţii. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să înţelegem care este drumul pe care trebuie să pornim în viaţă. Care este drumul pe care nu-l vom regreta nici după cinci ani, nici după cincizeci de ani. Care este drumul care cu adevărat ne împlineşte şi pe noi şi prin care noi îi putem folosi pe ceilalţi.

Vă întreb: un tânăr care practică un sport de performanţă – tenis de câmp – se va uita oare la o finală a unei competiţii de nataţie? Da sau nu? Ce credeţi? Un baschetbalist, dacă ar putea să vadă finala unui mare campionat de volei, s-ar uita? S-ar uita, normal. Pentru că el, deşi nu practică voleiul, va lua exemplu de la voleibalişti şi va şti să-şi sporească râvna lui, să zicem aşa, de baschetbalist, urmărindu-i pe campionii voleiului.

Ei bine, vorbindu-vă în această seară, riscând chiar să vă plictisesc cu citate din Sfinţii Părinţi despre calea teologiei, nădăjduiesc că şi studenţii la medicină, şi cei de la drept, şi viitoarele femei de serviciu ale ţării noastre vor şti să se folosească.

Pentru că înţelegând cum ar trebui să se formeze un teolog, de fapt vor înţelege şi cum ar trebui să se zidească ei ca şi creştini.

Şi ca să nu credeţi că am vreo notă ironică atunci când fac referire la femeile de serviciu, vă voi spune că am cunoscut la Facultatea de Teologie din Bucureşti o femeie de serviciu despre care mai mulţi foşti absolvenţi mi-au spus că duce viaţă sfântă. Din câţi profesori am avut, părinţi profesori, despre nici unul nu mi s-a spus că duce viaţă sfântă. Dar despre femeia respectivă mi s-a spus.

Şi să ţinem seama şi de faptul că la un moment dat sfântul Nectarie din Eghina, văzând că cel care trebuia să facă curăţenie la seminarul din Rizareion nu putea să vină, fiind reţinut cu alte probleme, Sfântul Nectarie, marele ierarh al Bisericii lui Hristos, a făcut această treabă: nu s-a sfiit să facă curăţenie peste tot în seminarul respectiv.

Dacă vă voi vorbi – şi vă voi vorbi! – despre cum să devii teolog, v-aţi putea întreba: „ce mă priveşte pe mine o astfel de expunere? Eu nu sunt teolog!”

Iată că Prea Sfinţitul Kallistos Ware spunea următoarele despre cuvântul lui Evagrie: „Teolog este cel care se roagă”: „Această frază a lui Evagrie ar trebui să-i facă pe creştini să renunţe a zice, cum fac adesea, «Eu nu sunt teolog»” (Cred că ştiţi refrenul, l-aţi auzit chiar şi voi, poate l-aţi spus chiar şi voi – Eu nu sunt teolog.), „căci asta e în realitate echivalent cu a zice «Eu nu mă rog! Şi nici nu am în mod deosebit dorinţa de a mă ruga.»”

Într-adevăr, cine nu e teolog nu e nici rugător şi-n egală măsură nu este nici creştin. Şi-n faţa lui Hristos este mai teoloagă ţăranca care a făcut reumatism de la câte mătănii a făcut seara în faţa icoanei, decât cine ştie ce minte strălucită, cu două-trei facultăţi, două masterate şi un doctorat, dar a cărui viaţă este lipsită de rugăciune.

Teolog este cel care se roagă, cel care-L vede pe Dumnezeu şi cel care vorbeşte despre Dumnezeu. Vă dau trei minute să vorbiţi despre soţia mea. Sau despre copiii mei. Ce puteţi spune? Nimic. Pentru că n-aţi văzut-o nici pe soţia mea (decât, poate, într-o anumită poză, de pe coperta de la Cartea Nunţii), nici pe copiii mei.

Ei bine, tot aşa nu poţi vorbi despre Dumnezeu dacă nu L-ai văzut pe Dumnezeu, dacă nu eşti prieten cu Dumnezeu. Cum poţi vorbi despre cineva pe care nu-l cunoşti? Cum poţi vorbi despre o prăjitură pe care n-ai mâncat-o? Vorbe goale. Cum poţi vorbi despre un miros pe care nu l-ai simţit? Cum poţi vorbi despre un Dumnezeu pe Care nu L-ai mâncat, în Sfânta Împărtăşanie? Pe Care nu L-ai primit în inima ta. Cum poţi vorbi despre un Prunc pe Care nu L-ai lăsat să Se nască în ieslea inimii tale? Şi să cânţi colinde fără să crezi că Hristos trebuia să Se nască şi în inima ta? Foarte greu.

Există însă trei moduri de a face teologie. Sfântul Grigorie Palama împărţea teologii în trei categorii: teologi văzători de Dumnezeu, teologi purtători de Duh Sfânt, teologi prin a căror gură vorbeşte Însuşi Dumnezeu; apoi, teologi de mâna a doua care, dându-şi seama că nu sunt la măsura sfinţilor, se nevoiesc să ducă mai departe mărturia sfinţilor, teologi care sunt un fel de urmaşi ai Sfinţilor Părinţi; şi teologi din categoria a treia, teologi mincinoşi, despre care Sfântul Anastasie Sinaitul spunea următoarele: „Nu e fără de primejdie a grăi despre Dumnezeu. Dar unii, nepricepând, nici chibzuind acestea, care nu ştiu cum lucrează nici cele din pântecele lor, şi întru patimile necinstei şi în mocirla plăcerilor se tăvălesc, socot eu, neştiind nici dacă este Duh Sfânt în oameni, ci toate voile trupului şi ale plăcerilor lucrându-le, prin prăvălii şi prin case de curvie – a se citi: bordeluri – şi prin pieţe şi prin băi sfâşie şi batjocoresc tainele lui Hristos. Şi aduc asupra lor hula necredincioşilor, cel mai ades şterpelind de pe la părinţi vreo două vorbuliţe sau trei locşoare şi pe deasupra învăţându-le. Iar în temeiul acestora, dându-se pe sine drept dascăli, nu puşi de Dumnezeu, ci mişcaţi de patimi”.

Vă previn că, nefiind eu însumi teolog – unii cred că dacă ai scris câteva cărţi, gata, eşti automat teolog – eu nu sunt teolog, deşi fac doctoratul în teologie – îmi doresc a fi teolog, vreodată, dacă va rândui bunul Dumnezeu, însă nefiind teolog, cred că vă este mai de folos să vă pun înainte anumite citate frumoase ale Sfinţilor Bisericii, ale părinţilor duhovniceşti ai vremurilor noastre.

Adevărata teologie înseamnă viaţă în Hristos. Adevărata teologie înseamnă nu să dai mărturie după mintea ta despre Dumnezeu, ci să-L laşi pe Dumnezeu să vorbească prin gura ta.

Tot Prea Sfinţitul Kallistos Ware ne spunea că „o teologie, pentru a fi autentică, presupune o angajare personală întru sfinţenie. Singurii adevăraţi teologi sunt sfinţii”. Ia auziţi! Deci, dacă ne-am întreba: „Profesorul X este un bun teolog?” ar trebui să ne întrebăm: „Profesorul X este un bun sfânt?” Şi dacă este un bun sfânt este şi un bun teolog. Dacă este doar un cunoscător al învăţăturii teologice, dar nu duce o viaţă sfântă, atunci nu poate fi teolog adevărat, după cum spune P. S. Kallistos Ware. „Calificarea teologiei drept ştiinţă, – continuă acesta – precum geologia sau zoologia, este o rătăcire periculoasă. Sigur, o angajare personală este necesară chiar şi în geologie sau zoologie. Unii susţin însă că observatorul este indisociabil legat de experienţă. Cu toate acestea, în geologie sau în zoologie este suficient, în general, să aduni fapte obiective cu o maximă precizie, pentru ca mai apoi să le analizezi cu o perspicacitate căreia i se adaugă o rigoare imparţială. Moralitatea personală a geologului sau a zoologului nu intră în discuţie – ceea ce nu este cazul în teologie. Aceasta atinge fiinţa umană în totalitatea ei şi reclamă de la fiecare o transformare personală radicală. Fără o astfel de transformare, modul în care vom învăţa teologia va fi strâmb. Fără o astfel de transformare vom fi protestanţi, neoprotestanţi, sectanţi care abordează credinţa bisericii dreptmăritoare.”

Mitropolitul Hierotheos Vlachos spunea un cuvânt foarte frumos: „Suntem ai Bisericii pe cât suntem ai Sfinţilor Părinţi”. Eu aş completa: suntem ai lui Hristos pe cât suntem ai Bisericii şi suntem ai Bisericii pe cât suntem ai Sfinţilor Părinţi.

Câţi dintre noi suntem creştini? Mulţi, în inimile noastre. Câţi dintre noi suntem ai Sfinţilor Părinţi? La această întrebare nu mai suntem la fel de grabnici a spune în gândul nostru „Da”. Ne place să fim creştini, ne place să fim ai lui Hristos, dar nu şi ai Sfinţilor Părinţi, pentru că sfinţenia este ceva înalt, ceva străin, ceva de neatins, ceva îngeresc, oricum ceva străin nouă.

În timp ce la Liturghie preotul zice: „Să luăm aminte, Sfintele – sfinţilor”, adică să vină la împărtăşanie fiii Bisericii, care, fiind mădulare ale trupului lui Hristos, se sfinţesc, noi am vrea să se spună: „Să luăm aminte, Sfintele – nesfinţilor!” Sau: „Să luăm aminte, Sfintele – păcătoşilor!” Pentru că nu ne place să ducem viaţă de sfinţenie, pentru că ne place să ocolim cuvântul din Scriptură care zice: Fiţi sfinţi că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, Sfânt sunt!

Trebuie să ne împrietenim cu Sfinţii Părinţi. Zicea foarte frumos Sfântul Ignatie Brianceaninov: „Tovărăşiile şi societatea au o mare înrâurire asupra omului”. (Adică, în tâlcuire: Gaşca are mare influenţă asupra fiecărui membru al ei.) „Tovărăşia şi apropierea unui învăţat aduce multă ştiinţă, a unui poet – multe gânduri şi simţiri înalte; a unui călător – multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor popoare”. (Şi aş spune şi eu: Aşa şi tovărăşia cu televiziunea va aduce o sumedenie de cunoştinţe pe care n-o să le folosiţi aproape niciodată, şi o sumedenie de gânduri rele pe care le veţi folosi, mai ales dacă sunt pătimaşe şi senzuale, aproape în întregime, neratând nici cel mai mic sfat al televizorului de a duce o viaţă pătimaşă. Asta e un fel de notă de subsol.)

„E limpede, tovărăşia şi apropierea sfinţilor aduc sfinţenie. Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat – nevinovat vei fi, şi cu cel ales – ales vei fi. (Psalmul 17).”

Ia auziţi: „Însuşeşte-ţi gândirea şi duhul Sfinţilor Părinţi, prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Părinţi au atins ţelul: mântuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind într-un cuget şi într-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mântui.”, spune Sfântul Ignatie… Cât se poate de simplu, ca la şcoală: 3+2=5. Elementar. Sfinţii Părinţi au atins ţelul – mântuirea, şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor.

Problema este cum să fim într-un cuget cu Sfinţii Părinţi, când lumea întreagă ne învaţă să avem o credinţă căldicică. O credinţă modelată după duhul înţelepciunii acestei lumi, care este nebunie în faţa lui Dumnezeu. Cum să fim prieteni cu Sfinţii Părinţi, când lumea ne învaţă să fim prieteni cu patimile şi cu poftele? Foarte greu! Nu este uşor. Dar la asta ne cheamă Hristos. Să fim prieteni cu Sfinţii Părinţi, să ne fie dragi Sfinţii Părinţi.

Scenă de pe maidan: un român de 16 ani este înjurat de un personaj din alt neam de 17 ani. Românul îl bate pe voinicul mai mare în vârstă, şi acela spune: „Lasă, că vin eu cu gaşca mea!” şi a doua zi vine cu tata, cu unchiul, cu fraţii cei mulţi pe care-i are şi îl termină repede pe săracul românaş. De ce? Că şi-a adus gaşca.

Ei bine, fraţilor, cred că tot aşa trebuie să facem şi noi: ne calcă în picioare duhul acestei lumi, să venim şi noi cu mama, tata, cu prietenii, cu sfinţii, care sunt de partea noastră. Noi să ştim că sfinţii sunt ai noştri. Să-i iubim pe Sfinţii Bisericii, să luăm pildă de la râvna lor.

Să ştiţi că dacă s-ar întâlni Zorro cu un sfânt al Bisericii, cu un mucenic, Zorro ar fi gelos, pentru că ar putea să ia de la sfântul respectiv lecţii de vitejie, lecţii de eroism. Zorro şi-ar da seama că, din păcate, sfântul e mai Zorro decât el. Şi şi-ar da seama că cea mai mare vitejie ar fi fost să intre în Sinaxar, nu doar în cărţile de poveşti, eventual, sau pe marile ecrane.

Să ne împrietenim cu sfinţii, şi când vom fi îngenuncheaţi, le vom simţi ajutorul. Pentru că noi suntem slabi, avem căderile noastre, neputinţele noastre, şi cel mai bine ştiu asta duhovnicii noştri, nu prietenii cărora le arborăm cel mai duhovnicesc zâmbet, cea mai isihastă privire şi cele mai mieroase cuvinte rugătoare: „Ce faci, frate?” „Doamne ajută.” „Doamne ajută!” Dar duhovnicul nostru ştie de fapt ce e în spatele acestui „Doamne ajută!”, câtă invidie, cât egoism, câtă făţărnicie sau alte patimi.

Ei bine, suntem slabi. Vă spun că mie mi-e drag să stau cu copilul meu, cu copiii mei când zic seara „Îngeraşul”. „Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare!” Ei, aşa mă rog eu din tot sufletul la îngeraş: eu sunt mic, el să mă facă mare, eu sunt slab, el să mă facă tare – mai tare ca Zorro! În sensul că noi trebuie să fim cu adevărat ai lui Hristos. Noi trebuie să primim o putere care nu este din lumea aceasta. Noi trebuie să fim fii ai Împărăţiei Cerurilor. Şi astea nu sunt vorbe goale.

Mă iertaţi că vorbesc eu, un păcătos, mândru etc., despre lucruri prea înalte. Dar le-am auzit la rândul meu, m-am folosit la rândul meu de ele şi de aceasta, numai de aceasta, mi-am dorit a le repeta ca un papagal în faţa voastră.

Să ne facem prieteni cu sfinţii şi viaţa noastră va fi mult mai frumoasă.

Atunci când tânărul teolog va fi agasat de tânăra filologă sau A.S.E.-istă sau medicinistă să facă experienţe prin boscheţi, sau la ea acasă sau la ştrand, tânărul teolog va şti să alerge la sfinţi şi să le spună: „Nu mai rezist, ajutaţi-mă! Mi-e dragă, o iubesc, dar nu mai rezist! Nu-i numai frumoasă, este şi pătimaşă, şi voi trebuie să mă ajutaţi!” Nu râdeţi! Tânărul teolog, sau tânărul ispitit – indiferent la ce facultate e - trebuie să alerge la prietenii lui cereşti şi să le spună sfinţilor: „Vă rog din tot sufletul, ajutaţi-mă! Nu mai rezist!” Şi trece ispita, prin harul lui Hristos. A doua zi poate vine fata şi spune: „Iartă-mă! Mari prostii voiam să facem! M-a înnebunit vară-mea sau colega de clasă sau cine ştie ce emisiune pe care am văzut-o noaptea la televizor, când aveam insomnii”. Înţelegeţi?

Dacă noi ne facem prieteni cu sfinţii, şi ei se fac prietenii noştri. Toată viaţa noastră se va schimba dacă vom fi prieteni cu sfinţii. Este foarte important să ducem mărturia cea bună. Este foarte important să fim ai lui Hristos.

Am întrebat, la rândul meu, ce să le spun tinerilor cărora le voi vorbi despre înmulţirea talanţilor pe calea teologiei? Şi un părinte mi-a dat un răspuns foarte frumos – pentru că e firesc, nefiind teolog, trebuia să-i întreb pe alţii ce e bine să vă spun – şi părintele mi-a zis: „Abia în clipa în care ţi-ai găsit duhovnicul, poţi porni pe calea teologiei”. Foarte frumos! Abia în clipa în care crezi lui Hristos că poate să-ţi vorbească şi să te călăuzească printr-un îndrumător, abia în clipa în care eşti gata să te smereşti şi să duci lupta cu patimile şi cu voia ta şi să te laşi îndrumat de un duhovnic, abia atunci poţi porni pe calea vieţii creştine.

Dar nu aşa, să ai duhovnic numai în cele patru posturi, vreme de trei minute, cât îţi permite coada cea lungă, care stă privindu-te scrutător, simţind privirile lor în ceafă: „Nu mai termină ăsta o dată!” Astfel de persoane nu au duhovnic!

Ai duhovnic în clipa în care ai început o poveste de iubire binecuvântată, ca să spun aşa, cu un părinte prin care crezi că-ţi vorbeşte Hristos. Dar nu doar atunci când îţi dă o ascultare plăcută, de exemplu, e vacanţă, şi-ţi spune: „Încearcă să te duci două săptămâni la mănăstiri”, şi tu te lauzi la toţi prietenii: „Măi, eu sunt un ucenic foarte, foarte râvnitor. Am primit chiar ascultarea de a merge într-un pelerinaj şi eu chiar m-am dus în pelerinaj!” – de parcă ai fi făcut cine ştie ce faptă de evlavie!

Pe când, dacă părintele-ţi spune: „Încearcă să faci trei catisme din Psaltire în fiecare seară!” sau: „Încearcă să o ajuţi pe verişoara ta care are cinci copii şi îi e greu să îi crească! Du-te şi stai în fiecare zi, joacă-te o oră cu copiii, să aibă timp şi verişoara ta să îşi facă canonul! Sau să iasă în parc, să ia o gură de aer curat, sau să stea pur şi simplu de vorbă cu soţul ei, sau să se ducă să-şi vadă mama, sau, sau, sau…”

Atunci zici: „Părintele, când mi-a vorbit, nu avea un chip bizantin! Privirea lui nu era duhovnicească! Se uita în jos… înainte vorbise cu baba aia care l-a ţinut o jumătate de oră. Poate că baba l-a plictisit, şi Duhul Sfânt s-a îndepărtat de pragul părintelui… Oare nu cumva părintele a greşit?” Şi devenim noi judecători fără diplomă ai duhovnicilor noştri, convinşi că noi, deşi nu ducem viaţă duhovnicească, totuşi avem darul discernământului, pe care părintele, fiind prea obosit de atâtea slujbe, de atâta nevoinţă şi de atâtea spovedanii, se pare că nu l-a avut. Şi eventual, în râvna noastră duhovnicească, am fi gata să dăm meditaţii duhovnicului nostru, dacă ar fi smerit şi ar vrea să înveţe discernământul de la noi.

Ei bine, o astfel de ascultare este egală cu zero. Ori suntem ascultători tot timpul, ori nu suntem deloc. Dacă ne alegem aşa, asta ne place, asta nu ne place, înseamnă că nu avem duhovnic – să fim sinceri cu noi înşine.

Există tineri care, prinşi de râvnă duhovnicească, se apucă să citească cine ştie ce cărţi şi spun: „A, părintele meu nu mă lasă să ţin post negru vinerea sau miercurea… Părintele meu cred că-i din ăla, mâncător… e flămând tot timpul cred, n-ai văzut ce burtă are? A, eu mă apuc să ţin post negru pe ascuns”. Sau îl rogi să te lase să faci Rugăciunea lui Iisus şi el îţi zice să citeşti din Psaltire, şi zici: „Tot cu Psaltirea, ca amărâţii? Eu sunt din ăla vrednic, eu sunt robul lui Hristos, care vreau să zic rugăciunea neîncetat, vreau să învăţ în două săptămâni, sau în trei luni cel târziu… Ca să nu îmi mai pierd timpul cu tot felul de Psalmi, atâta împrăştiere în cuvinte! N-a zis Sfântul Apostol Pavel că mai bine spui doar cinci cuvinte?” Şi atunci devii mai iscusit decât duhovnicul tău…

Să revenim la cei care se lasă prinşi de elanul de citire al cărţilor duhovniceşti, dar care nu citesc cărţi potrivite măsurii lor. Vă voi spune ceva tot din Sfântul Ignatie Brianceaninov, şi după pasajul respectiv, cei care până acum şi-au judecat duhovnicul, au libertatea să-l judece şi pe Sfântul Ignatie Brianceaninov. Şi dacă se simt mai sfinţi şi decât din Sfântul Ignatie, să caute alte citate şi să-i judece şi pe părinţii filocalici, chiar şi pe părinţii pustiei, şi eventual în cele din urmă să-L judece şi pe Dumnezeu, pentru că ei sunt atât de râvnitori să facă voia Domnului, încât nici Dumnezeu nu înţelege marea lor râvnă şi deschidere duhovnicească.

De asta în tradiţia monahală se spune că, atunci când duhovnicul vede că ucenicul vrea să urce prea repede spre cer, să-l mai tragă de picior, oprindu-l.

Iată ce a zis Sfântul Ignatie: „Fiecare să citească din Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-i citească pe părinţii care au scris despre liniştire. Monahul care vieţuieşte în chinovie – pe părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială. Creştinul care trăieşte în lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele pentru tot creştinul îndeobşte. Fiecare, în orice tagmă s-ar afla, să culeagă belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor”.

Şi vă rog să luaţi aminte la acest citat, pentru că-l consider, poate, cel mai important citat pe care-l voi folosi în întâlnirea noastră. „Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gânduri, chiar dacă sfinte, însă de neîmplinit cu fapta, care stârnesc o lucrare neroditoare doar în închipuiri şi în dorinţe”. Adică ne place să citim despre marile extazuri, despre marile culmi ale rugăciunii, despre viaţa pustnicească, dar nu ne place să citim cărţile care ne arată ce pas trebuie să facem noi acum, azi, nu peste o săptămână sau peste un an.

Mai zice din Sfântul Ignatie: „Faptele cucerniciei care nu se potrivesc cu felul tău de viaţă îţi vor scăpa din mâini. Pe lângă faptul că vei deveni un visător sterp, gândurile tale, aflându-se în neîncetată împotrivire cu faptele, negreşit vor naşte tulburare în mintea ta, iar în purtarea ta – nehotărâre. Iar această tulburare şi această nehotărâre sunt apăsătoare şi vătămătoare pentru tine însuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după rânduiala cuvenită Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi abate de la calea mântuitoare în hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adânci, ceea ce s-a şi întâmplat cu mulţi”.

Luaţi deci aminte: dacă vi se pare că sunteţi chemaţi la o filocalizare grabnică, la o filocalizare necondiţionată, dacă vi se pare că trebuie să depăşiţi în sfinţenie pe toţi creştinii de pe uliţa voastră, şi să deveniţi sfinţi în trei zile sau în două săptămâni, vă aflaţi pe un drum greşit. Zice Sfântul Ignatie, repet, „Citiţi cărţile potrivite cu măsura voastră duhovnicească”.

Câţi dintre voi au citit Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog? Poate mulţi, poate puţini. Există un curent în teologie „Hai să fim cât mai deştepţi, să epuizăm Filocaliile”, dă bine să zici: „Am citit patru volume din Filocalie!” – „Eu am citit şapte!” „Ei, eşti mai tare!” Înţelegeţi?

Dă bine să zici: „Mă, eu am citit Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog” – o carte grea, grea, în prefaţa căreia ucenicul Sfântului Simeon, Cuviosul Nichita Stithatul, spune cam aşa: „Să nu citească această carte cei pe care îi apasă poftele materiale şi cugetele pământeşti. Să nu citească aceste imne cei care nu şi-au curăţit sufletele prin fapte duhovniceşti, prin vieţuire duhovnicească şi prin rugăciune”.

Dar, noi suntem deştepţi. Noi suntem teologi. Noi trebuie să trecem cu vederea astfel de avertismente, pentru a face lucrări de seminar strălucite – şi acum mă arăt cu degetul şi pe mine. Am făcut o lucrare de seminar, în primele două săptămâni de facultate, despre teologia mistică a Sfântului Grigorie Palama. Şi un părinte profesor a întrebat: „Aţi înţeles ceva din lucrarea lui?” Şi nimeni n-a spus nimic.

După care m-am gândit să fac lucrare de seminar despre Sfântul Simeon Noul Teolog şi despre Imne, pentru că-l forţasem pe duhovnic să-mi dea şi mie binecuvântare să le citesc, gândindu-mă că eu sunt destul de înduhovnicit ca să citesc această carte. Şi acum, după ani de zile, regret sincer că am citit-o, regret că n-am ţinut seama de avertismentul Cuviosului Nichita Stithatul.

Să avem mare grijă. Tocmai de aceasta este bine să ne căutăm o călăuză în care să avem încredere, dar nu o călăuză pe care să o părăsim după trei săptămâni sau doi ani. Un părinte filocalic spune că atunci când vrei să-ţi găseşti o călăuză duhovniceas­că, priveşte bine la cine te duci! Vezi ce fel de om e, ce fel de viaţă duce, nu să zici după doi ani: Ia uite, ăsta era beţiv! Ăsta era curvar! Ăsta era cine ştie cum, lacom de bani… Să ştii de la început în mâinile cui îţi încredinţezi sufletul.

Şi dacă porneşti pe această cale a ascultării, să mergi drept înainte. Şi dacă la un mo­ment dat Dumnezeu va vedea că nu e cel mai potrivit duhovnic pentru tine, va rândui să ajungi la alt duhovnic. Te vei sfătui cu duhovnicul pe care-l ai, şi acesta îţi va spune: „Fiule, caută-ţi un alt părinte, mai potrivit pentru structura ta, pentru exigenţele tale, pentru chemarea ta”.

Dar de multe ori ne place să ne schimbăm duhovnicul pentru că, de fapt, nu ne place să ne lăsăm pe noi înşine schimbaţi de Hristos prin duhovnic. Preferăm să schimbăm duhovnicul, pentru că nu preferăm să renunţăm la patimi, sau dacă am renunţa la beţie, sau la curvie sau la cine ştie ce am renunţa, nu ne place să renunţăm la mândrie. Păstrăm mândria în inimile noastre, şi nu vrem să-i dăm drumul cu niciun chip.

Într-un film nişte oameni pătimaşi care vroiau să se lase de patimile lor se suiau pe o corabie ca să plece spre un Munte sacru, dar unul avea o patimă care îl sufoca, un demon, care era simbolizat de o maimuţă pe care o ţinea în braţe şi nu voia cu niciun chip să-i dea drumul. Era ca şi copilul persoanei respective, era parte din persoana respectivă, care nu voia cu niciun chip să renunţe la patimă… Abia când a aruncat maimuţa şi-a dat seama că aceasta era un diavol…

Şi atunci când duhovnicul ne îndeamnă să renunţăm la mândrie, atunci mândria noastră se revoltă şi spune: „Părintele nu este destul de sfânt! Părintele nu este destul de iscusit! Hai să-mi caut alt duhovnic, mai sfânt!” Şi de fapt mergem la altul care ne laudă că nu mai bem, care ne laudă că nu mai fumăm, care ne laudă că nu desfrânăm, cât despre mândrie, o lasă acolo, să ruginească.

Numai că mândria nu-i ca fierul, să ruginească, e ca virusul şi se înmulţeşte.

Care este baza vieţii duhovniceşti? Rugăciu­nea. În măsura în care suntem teologi fără să ne rugăm, aşa cum am mai spus, nu suntem teologi. Este oarecum uşor să zici canoane, repede, aşa, să ai conştiinţa: gata, am rezolvat-o şi pe asta, am făcut-o şi pe asta, dar de fapt să nu vorbeşti nici cu Dumnezeu, nici cu Maica Domnului, nici cu sfinţii, nici cu îngerii, dacă faci canonul de rugăciune către puterile cereşti. Canon pe care foarte mulţi nici nu l-au observat în Ceaslov. Canon despre care foarte mulţi nici nu ştiu că se află în Ceaslov. D-apoi să-l mai fi şi citit.

Nu putem fi teologi dacă nu iubim rugăciunea. Nu putem fi teologi fără să-L lăsăm pe Hristos să vorbească prin noi, fără ca noi înşine să vorbim mai întâi vreme îndelungată cu Hristos.

În clipa în care am descoperit o persoană care ne-a devenit dragă, în clipa în care avem un prieten, sau o prietenă, sau mai mulţi prieteni, ne dorim să stăm împreună cu ei. Atât de mult ne dorim, încât dacă punem mâna pe telefon, vorbim uneori până se înroşeşte firul, până se înroşesc părinţii de supărare, vorbim până le creăm reale probleme financiare, părinţilor noştri, eventual.

Cineva ne e drag. Unul pune mâna pe telefon, celălalt răspunde, şi stăm aşa, în tăcere, bucurându-ne că suntem lângă celălalt. Sau vorbim. Oamenii sunt lăsaţi de Dumnezeu să comunice. Ei bine, tot aşa este şi cu sfinţii. Şi cu îngerii, şi cu Maica Domnului.

În clipa în care înţelegem că Maica Domnului e mama noastră, ne bucurăm să vorbim cu mama noastră. În clipa în care înţelegi că „Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu” e chiar îngeraşul pe care ţi l-a dat Dumnezeu, vrei să vorbeşti cu el.

În clipa în care înţelegi, Petre, că Sfântul Apostol Petru şi alţi sfinţi - cum e Petru Athonitul, sau alţi sfinţi - cu numele Petru îţi sunt prieteni, vei vrea să vorbeşti cu ei.

Ioana, în clipa în care vei înţelege că Sfântul Evanghelist Ioan şi Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Ioan din Kronstadt, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Mucenic Ioan Rusu, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, sunt prietenii şi ocrotitorii tăi, vei vrea să vorbeşti cu ei.

Dar dacă te întreabă cineva: „Ioane, câţi sfinţi cu numele de Ioan ştii?”, vei spune: „Mulţi, mulţi…” Câţi? Dacă vei răspunde: „Ioan Evanghelistul, Apostolul Ioan…” – deja nu prea ştii cum stau lucrurile. Şi-l mai ştii pe Sfântul Ioan Botezătorul, spunându-i numele răsuflând uşurat că nu te-ai făcut de ruşine şi ai putut să zici mai mult de două nume.

Trebuie să vorbim cu aceşti sfinţi prin rugăciune, să ne bucurăm de marele dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu.

Privitor la rugăciunea lui Iisus, aş atrage atenţia asupra faptului că e foarte periculos ca orice creştin, în general, nu doar tânărul teolog, să o practice fără îndrumarea unui duhovnic, însă – cu toate că am spus că trebuie să citim cărţi pe măsura noastră, şi Filocaliile sunt cărţi care se adresează în primul rând monahilor, cred că şi tinerii aflaţi sub îndrumarea unui duhovnic ar face bine, ca şi ceilalţi creştini, să practice Rugăciunea lui Iisus. Atât cât pot. Atât cât îi lasă duhovnicii.

Când s-au tipărit Filocaliile, anumiţi părinţi filocalici, practicanţi ai Rugăciunii lui Iisus, s-au su­părat, au fost îngrijoraţi de faptul că aceste neste­mate, aceste pietre preţioase puteau să ajungă pe mâi­nile acelora care nu ştiau să le folosească cum se cu­vine. Şi au atras atenţia asupra acestui pericol. Nu cum­va anumiţi oameni, neiscusiţi în viaţa duhovni­ceas­că, prinşi de o râvnă exagerată, să citească Filocaliile şi să se vatăme.

Şi atunci de ce spun că ar fi bine să încercăm să practicăm rugăciunea lui Iisus? Pentru că tot aceşti părinţi filocalici spuneau că mirenii aflaţi sub îndru­ma­re duhovnicească o pot face. Pentru că această ru­gă­ciune foloseşte foarte mult celui care o face cu povăţuitor.

Şi nu e nevoie să credem că o să ne sfinţim în 24 de ore sau în trei zile. Toţi vor să ajungă isihaşti în două săptămâni, dar nimeni nu vrea să spună rugăciu­nea cu gura, în şoaptă, vreme de câteva luni. De ce? Am auzit o întrebare interesantă şi un răspuns foarte frumos: „De ce nu mai sunt avvi, părinţi duhovniceşti, stâlpi duhovniceşti în zilele noastre? De ce nu mai sunt? Pentru că n-au vrut să mai existe începători”. Nimeni nu vrea să fie începător. Toţi am intrat în biserică, gata, repede, trebuie să şi intrăm în Sinaxar.

Nu e chiar aşa! Să încercăm să fim începători. Să încercăm luni şi ani de zile să ne nevoim, zicând rugăciunea cu gura. Şi încet-încet o să ne deprindem să zicem şi când suntem la facultate – profesorul vorbeşte, suntem atenţi, dar încercăm să ne şi rugăm. Nu neapărat să ne punem metanii cu fir aurit, să vadă toţi colegii noştri că eu sunt isihastul grupei sau isihastul anului. Şi să ne şi lăudăm: „Măi, voi ştiţi că eu mă spovedesc la părintele cutare, care practică rugăciunea lui Iisus? Voi ştiţi că eu sunt chiar ucenic vrednic al părintelui respectiv? Eventual, ucenicul iu­bit al părintelui care chiar duce viaţă sfântă. Uitaţi-vă voi bine la mine, nu vedeţi în privirea mea puţin din strălucirea privirii părintelui meu? Uitaţi-vă la părul meu, la barba mea, nu vi se pare bizantină? N-aţi putea să mă folosiţi ca model pentru icoane?” Cam aşa stau lucrurile!

Pe când, în acelaşi timp, tineri studenţi pe care nimeni nu dă doi bani, tineri care sunt consideraţi fraieri sau cine ştie cum, stau acolo liniştiţi şi se roagă, după cum i-a îndrumat duhovnicul, şi după doi ani, cinci ani, zece ani, ajung la rugăciunea minţii, sunt căsătoriţi, îşi cresc copiii cu mare grijă.

Am să vă spun un sfat pe care mi l-a dat un duhovnic. După ce m-am căsătorit, un duhovnic – care a trecut la Domnul – era ieromonah, fecior, dar totuşi avea o înţelegere foarte frumoasă a familiei. Şi l-am întrebat cum să fac cu soţia – ştiţi, soţii nu doar se roagă, mai fac şi dragoste, şi l-am întrebat eu cum se împacă rugăciunea cu viaţa trupească, şi mi-a zis: „Ştii cum e? După ce faceţi dragoste, o iei în braţe pe soţie şi te apuci şi te rogi, zici rugăciunea, în timp ce ea se culcă”. Pentru că eu voiam, după ce făceam dragoste, să stau să mă rog cât simţeam nevoia să mă rog, şi soţia vroia să se culce. Soţia mi-a zis: „Piua! Nu m-am măritat ca să dorm singură! Vreau să dormi lângă mine”. Şi părintele a zis: „Foarte bine! Ea să doarmă, şi tu să zici rugăciunea, ţinând-o în braţe”. Şi vă spun că a fost un început al căsniciei foarte, foarte frumos. Atât de mult m-am bucurat, nu vă daţi seama.

Deci, îl pomenesc cu dragoste pe părintele respectiv, pentru că m-a ajutat să înţeleg cât de firească este familia şi cât de frumoasă este familia. Părintele mi-a spus: „Bucuraţi-vă unul de altul şi apoi, şi înainte şi înapoi, rugaţi-vă lui Dumnezeu!”

Să ştiţi că – şi fac o paranteză, nu e important să dau prea multe detalii – cred că cea mai frumoasă unire trupească este a creştinilor care duc viaţă duhovnicească. Nu pentru că e lipsit de cine ştie ce experimente perverse n-are parte de împlinire, nu! Pentru că el îl iubeşte pe Dumnezeu şi ştie că în momentul în care e cu soţia lui trebuie să facă cu adevărat dragoste, nu să facă sex sau să facă patimi sau să facă perversiuni.

Viaţa creştină e o viaţă binecuvântată cap-coadă! Dar nu voi insista acum asupra acestui subiect.

Revin deci la faptul că rugăciunea poate fi spusă de către soţi şi când îţi plânge copilul. Nu neapărat rugăciunea lui Iisus, poate nu simt toţi chemare să o spună. Zici un psalm, o rugăciune către Maica Domnului. Sau sunt momente în care efectiv nu mai poţi, ajungi la capătul răbdării. Mie cel mai greu mi-a fost la primul copil, mi-a fost mai greu decât cu trei copii. Venim în căsnicie cu sloganuri gen de „Mamă, câte împliniri o să avem!”, dar uităm că de fapt căsnicia este şi o cruce, că nu e o mântuire doar prin facerea sau eventual producerea de prunci. E o mântuire prin purtarea crucii.

Şi a fost foarte şocant ca un bebe să schimbe viaţa mea şi să se bage în viaţa mea şi să plângă când eu voiam să mă odihnesc. Sau să plângă când eu voiam să fiu cu prietenii sau când voiam să mă duc la slujbă – seara la vecernie, de exemplu. Şi copilul m-a lovit foarte puternic pentru că mi-a arătat că viaţa de familie este puţin altfel decât îmi imaginam eu. Şi mă bucur că m-a lovit. Şi astfel, cu doi şi cu trei mi-a fost mult mai uşor, că învăţasem deja poezia.

Am să vorbesc fugitiv despre capitolul mănăstiri. Cred că greşesc tinerii care, cum începe vacanţa, au fugit în mănăstire; cum începe anul universitar, s-au întors din mănăstire, nefiind în stare să reziste zece zile de vacanţă în lume, pentru că nu ştiu să-şi petreacă timpul liber, dar nevrând nici să se călugărească.

Ei vor să ducă viaţă de familie, dar cum se va întemeia această familie, numai Dumnezeu ştie. Şi după ce se căsătoresc, eventual, la repezeală, îşi dau seama că nu sunt în stare să facă faţă ispitelor vieţii, îşi dau seama că nu pot să fie taţi buni, soţi buni, mămici bune, soţii bune, pentru că au fugit de viaţa în lume.

N-au ştiut să fugă doar de patimile lumii, au respins lumea şi cu cele bune ale ei, iar intrând în lume s-au lovit cu capul de perete, de grinda de sus, şi au căzut la pământ.

Şi sunt astfel de tineri care stau tot timpul în astfel de hoteluri mănăstireşti, eventual exasperându-i pe săracii monahi sau pe săracele maici care, din prea multă politeţe, tot aşteaptă ca tânărul sau tânăra să înţeleagă că mănăstirea nu este hotel, la care să-ţi petreci vacanţa fără să plăteşti nimic. Că mănăstirea nu e camping sau cine ştie ce loc de recreere, de odihnă, eventual.

La fel de mult, poate mai mult sau mai puţin, nu-mi dau seama, greşesc cei care nu calcă prin mănăstiri de teamă ca nu cumva să fie fascinaţi de monahism.

Cunosc un preot de mir care nu voia să meargă la Muntele Athos – preot căsătorit, cu copii – ca nu cumva să fie fascinat de Muntele Athos şi să-şi părăsească familia. Mie o astfel de abordare a problemei mi se pare ridicolă.

Am fost de curând, iarăşi, la Sfântul Munte şi am aflat un cuvânt extraordinar, de la un părinte tânăr. Şi m-am bucurat foarte mult că părintele era tânăr, că dacă era bătrân aş fi zis că spune cuvântul respectiv datorită experienţei lui de zeci de ani în mănăstire, eventual în Sfântul Munte. Dar părintele fiind tânăr, m-am bucurat că a vorbit luminat de Dumnezeu.

Şi părintele a zis: „Dacă vine mireanul în mănăstire, stă o vreme, să se roage, să se liniştească. Şi când se întoarce la familia sa, dacă începe să regrete: «of, de ce nu m-am călugărit? Of, ce viaţă de doi bani e viaţa în lume!», dacă în loc să vină plin de putere duhovnicească, să ducă mai bine lupta cea bună, vine plin de angoase şi de plictiseală, vina nu este a lui – spunea tânărul părinte athonit – ci este vina mănăstirii, că n-a fost în stare să-i dea energia şi puterea de care avea nevoie”.

Mănăstirea trebuie să-i ajute pe mirenii care trăiesc în lume, care au familii şi copii, nu să plângă: „Vai, Doamne, ce păcat că nu m-am călugărit!” – ci să le dea puterea să reziste patimilor care-i asaltează în viaţa de zi cu zi. Să meargă mireanul în mănăstire şi să ia o gură de aer duhovnicesc. Nu făcând simple pelerinaje, nu făcând turism religios.

Să nu devenim un fel de globe-trotteri duhov­ni­ceşti, alergând de la o mănăstire la alta ca disperaţii, să facem colecţie, să ne putem lăuda la toţi prietenii că am văzut mai multe mănăstiri decât apar în Lumea Credinţei şi că putem face propriul nostru ghid al mănăstirilor, eventual; ci, mergând în mă­năstiri pentru a lua gura de aer de care avem nevoie.

M-am dus ultima oară în Athos cu cel mai bun prieten al meu care, după ce ani de zile şi-a dorit să se călu­gărească şi a fost pe la multe mănăstiri, conside­rând că familia e o cale neîmplinită, tristă, o cale de mâna a cincea etc. Acum îşi doreşte să se căsătorească şi vrea să-i dea Dumnezeu o fată şi un părinte l-a întrebat: „ce cauţi tu aici, dacă acum vrei să te căsătoreşti?” Şi am răspuns eu: „l‑am luat cu mine, să-i dea Maica Domnului o mândră”. Şi părintele a rămas puţin cam surprins. Şi el crede că Maica Domnului îi poate da pe Ileana Cosânzeana sau pe Albă ca Zăpada de care are nevoie, după rugăciunile pe care le face.

E adevărat că se poate întâmpla ca în urma respectivelor rugăciuni, Dumnezeu să-l ajute să înţe­leagă că, de fapt, rostul lui era în mănăstire. Nu-i exclus asta. Important e în viaţă să vrei să faci voia lui Dumnezeu, nu voia ta.

Au venit la Sfântul Serafim de Sarov două ti­nere. Una voia să se mărite, alta voia să se călugă­rească. Şi Sfântul Serafim le-a binecuvântat să facă exact invers.

În principiu, nu e nimic nepotrivit în a te duce, tânăr fiind, la Sfântul Munte Athos, ca să te rogi ca Dumnezeu să-ţi trimită mândră. Şi nu-i nevoie să te duci în Sfântul Munte Athos. Poţi să te duci la orice biserică, mănăstire, unde sunt sfinte moaşte, dacă vrei să te rogi la sfinţi, poţi să te duci la orice icoană făcătoare de minuni, poţi să te duci chiar la icoana din casa ta, care e foarte mare făcătoare de minuni. Orice icoană la care te rogi cu credinţă e făcătoare de minuni.

În Ortodoxie există icoane făcătoare de minuni, dar nu există icoane nefăcătoare de minuni. A auzit cineva de vreo icoană nefăcătoare de minuni? Mă în­do­iesc. Sunt chiar copii xerox ale icoanelor făcătoare de minuni, copii pe hârtie, în faţa cărora s‑au în­tâm­plat vindecări sau alte minuni.

Privitor la viaţa de familie, unii aveţi părinţi care vă lasă să mergeţi pe calea Bisericii, iar alţii aveţi prieteni care vă sunt stavile. Iertaţi-i. Cei care au părinţi credincioşi duc o viaţă foarte frumoasă, foarte senină. Cred că viaţa lor în familie e un fel de pregustare a Împărăţiei Cerurilor.

În timp ce alţii sunt prigoniţi de părinţii lor: „Tu de ce nu mergi, fato, la discotecă? Tu de ce nu te fardezi ca celelalte?” Sau: „Tu de ce nu mergi, mă, cu fetele la discotecă?” Sau: „La vârsta asta eşti fecior? Mă faci de ruşine!” Sau: „Vrei să te căsătoreşti fără să ştii ce înseamnă femeia?” Şi presiunea asta nu durează doar trei zile sau cinci săptămâni. E o pre­siu­ne de lungă, foarte lungă durată, care-i torturează la propriu pe tineri, cum îi torturau prigonitorii pe sfinţii mucenici ai bisericii.

Ei bine, pentru această prigoană tinerii vor avea plată. Sunt unii care au o tinereţe paşnică în familie şi-n clipa în care dau de greutăţile căsătoriei, de prima ceartă, de prima tensiune, simt că se dau cu capul de pereţi, întrucât au considerat că în familie totul este roz, de la pat până la clanţă şi înapoi, inclusiv mocheta, paharele din bucătărie şi cine ştie ce alte obiecte. Ei bine, în viaţă nu e totul roz.

Pe când cei care au dus o viaţă de prigoană din partea părinţilor, în clipa când s-au căsătorit au impresia că au intrat în rai. Pentru că s-au căsătorit slujindu-L pe Hristos, au ştiut bine ce fac când se căsătoresc, au ales bine o familie, o soţie sau un soţ alături de care pot duce o viaţă creştină, şi într-adevăr pregustă raiul. Liniştea căminului lor este o icoană a sfinţeniei.

Câte ore stăm cu părinţii şi câte ore stăm cu prietenii? Cu părinţii stăm multe – dacă numărăm şi orele de somn. Dar nu e corect! Trebuie să numărăm orele în care stăm de fapt cu părinţii şi nu noi cu părinţii în faţa televizorului, uitându-ne la ştiri, la telenovela de dinainte şi la filmul de după. Unul zice: „eu am stat cu părinţii mei şase ore, în care am discutat foarte multe: «Cât e ceasul?» «Ai văzut reclama asta?» «Ce film urmează?»” Acesta este un timp mort, nu este un timp în prezenţa părinţilor.

Pe când cu prietenii, lucrurile sunt altfel. Dacă nu stăm ca proştii să ne uităm la aceleaşi telenovele, la aceleaşi ştiri, în loc să discutăm lucruri mai frumoase.

Mai fac o paranteză. Am fost chemat la Kenski Show, la o emisiune pro şi contra televi­zo­rului. Şi evident eu trebuia să am poziţia ridicolă de ortodox papagal, care va fi ruşinat de poziţiile de bun simţ ale celorlalţi. Numai că m-a ajutat Dumnezeu – foarte mult m-a ajutat, pentru că puteam să mă fac de ruşine – astfel încât s-au contrazis invitatele între ele, şi nu era nevoie să polemizez eu, ci doar să subliniez, spunându-i uneia: „dacă te uiţi şase ore pe zi la televizor, aşa cum spui, înseamnă că eşti dependentă”. „Ba nu, nu sunt dependentă!” Nu era nevoie să îmi întăresc argumentaţia, telespectatorii înţelegeau că dacă fata respectivă avea, aşa cum spunea, cinci televizoare în patru camere, şi că ei nu-i place să meargă la discotecă pentru că-i place să vadă emisiunile de la televizor, fata era dependentă de televizor. Şi spunea: „Cum să nu fiu cu prietenii? Dacă e o emisiune interesantă la televizor, îmi chem prietenii şi stăm în faţa televizorului” – nu era nevoie să-i sugerez că o astfel de poziţie e cel puţin ciudată, ci înţelegeau toţi şi fără argumentarea mea.

Şi spunea: „Ce frumos e să stăm la telenovelă, ce frumos e să ne uităm la o ştire…” Prieteni fiind, nu ştim decât să ne uităm la televizor, ca şi cum Hristos ar trebui să schimbe ceva genetic în pântecele mamei, când se naşte bebeluşul să se nască cu o cutie minusculă în faţa ochilor, care să crească odată cu vârsta şi să avem tot timpul un ecran cu cristale lichide, care să nu ne vatăme ochii.

Legat de prieteni, de petrecerea timpului liber. Ştiţi şi voi, nu e nevoie să vă spun eu, că una din ma­rile probleme ale tinerilor creştini este că nu ştiu să-şi petreacă timpul liber. Ce uşor e să te speli pe dinţi, pe faţă sau sub braţ, ce uşor e să mănânci, ce uşor e să dormi, ce uşor e să mergi la facultate dacă nu sunt cursuri plictisitoare, ce uşor e să chiuleşti de la facul­tate în parc dacă sunt cursuri plictisitoare, şi ce greu e totuşi în timpul acela liber să nu faci păcate. Ce greu este să ai un mod frumos de a-ţi petrece timpul liber.

Nu trebuie să venim la facultate aşteptând cât mai repede să se termine facultatea, aşteptând să se termine cursurile ca să mergem în bar, aşteptând să se termine ora de seminar ca să mergem în parc, aşteptând să se termine anul universitar, să se termine vacanţa, şi să se termine facultatea fără să rămânem în cap cu nimic.

Cred că nu aş putea încheia mai frumos această expunere, decât amintindu-vă ultimele cuvinte pe care le-a rostit pe patul de spital părintele Stăniloae, acest mare teolog al neamului românesc, ale cărui cărţi, din păcate, le citesc foarte puţini tineri teologi. Când am citit Dogmatica părintelui Stăniloae, am înţeles cu adevărat că Dumnezeu este dragoste. Şi am înţeles că de dragoste se leagă întreaga noastră cunoaştere teologică. Poate că citisem înainte de multe ori că Dumnezeu este dragoste. Poţi să citeşti până te plictiseşti, până nu simţi că aşa este, până nu înţelegi că aşa este, cuvintele astea n-au putere în inima ta. Dar prin scrisul părintelui Stăniloae, vă spun, mi s-a părut că intru într-o lume paralelă, într-o lume minunată. M-a ajutat să înţeleg cât de armonios se leagă în Biserică învăţăturile de credinţă. Despre sfinţii îngeri, despre tradiţie, despre Sfânta Liturghie, totul se leagă unitar.

E adevărat că unii, după ce au citit două sau trei pagini de dogmatică, au ajuns la concluzia că părintele Stăniloae este greu de citit şi mai bine să citească doar Limonarii, Sbornice şi Vieţi de sfinţi.

Ei bine, aş recomanda să începeţi încetul cu încetul, să nu mâncaţi Stăniloae cu polonicul, să-l mâncaţi pe părintele Stăniloae cu linguriţa, cu pipeta, eventual, la început. Câtă vreme avem dinţi de lapte, să mâncăm atât cât putem digera, să nu facem indigestie, să ajungem la doctor, că avem buba. Adică recomand să se înceapă citirea scrierilor părintelui Stăniloae cu cărţi simple: Mica Dogmatică vorbită. Foarte mult cred că pierd cei care n-au citit Mica dogmatică vorbită, a părintelui Stăniloae, apărută la Deisis. Sau cele Şapte dimineţi cu părintele Stăniloae, interviurile luate de Sorin Dumitrescu, volum care ţi-l face prieten pe părintele Stăniloae, ţi-l face drag. Te ajută să-l înţelegi, să-l iubeşti şi să vrei să citeşti din ce în ce mai mult.

Pe patul de spital, părintele Stăniloae a spus câteva cuvinte care rezumă toate volumele de teologie pe care le-a scris şi, eventual, toate Filocaliile pe care le-a tradus. Luaţi aminte la ultimele cuvinte ale unui teolog. Pentru că trebuie să fim teologi, nu vreme de patru ani de studii, nu vreme de 20 de ani, profesoarele de religie, până ajung la pensie, nu 50 de ani tinerilor care deveniţi preoţi şi, la un moment dat, poate la bătrâneţe vă veţi pensiona, trebuie să fim teologi pentru totdeauna. Trebuie să fim vorbitori cu Dumnezeu şi vorbitori despre Dumnezeu, iar în rai, toţi sunt teologi, toţi Îi dau slavă lui Dumnezeu, asta este adevărata teologie.

Poate ştiţi de la Sfinţii Părinţi, teologia nu însemna învăţarea pe de rost a unor citate, ci era vederea lui Dumnezeu.

Şi spune părintele Stăniloae: „Vorbim despre Tine, Doamne. Cu voinţa. Plini de har şi de adevăr. Hai, hai, hai. Plin de har şi de adevăr. Hai, hai, hai. Hai să ne trezim. Hai să ne sculăm. Hai să vorbim. Haide, Doamne, hai. Hai, hai, hai să vorbim. Haide, Doamne. Hai, hai, hai să vorbim. Hai, haide, Doamne. Hai să vorbim”.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să vorbim cât mai mult cu El în viaţa aceasta şi după viaţa aceasta. Să ne ajute bunul Dumnezeu să-L mărturisim cu toată fiinţa noastră, nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte, astfel încât, la înfricoşătoarea Judecată să ne sălăşluim în Împărăţia Cerului alături de toţi îngerii şi sfinţii, de marii stâlpi ai bisericii şi chiar de părinţii purtători de Duh Sfânt ai vremurilor noastre: de părintele Stăni­loae, de părintele Iustin Popovici, de părintele Filothei Zervakos – ucenicul Sfântului Nectarie din Eghina, de părintele Paisie Aghioritul, de părintele Porfirie, de părintele Paisie Olaru, de toţi cei care L-au mărturisit pe Hristos şi au primit cununa mântuirii.

Întrebări şi răspunsuri

Aş dori să răspund acum la întrebările voastre. Cred că e bine să-mi puneţi întrebări cât mai simple şi mai clare şi mai la obiect, dându-vă seama că n-aveţi în faţa voastră vreun părinte duhovnicesc sporit în ale duhului, ci un tânăr ca voi, care poate să vă răspundă doar despre probleme specifice vieţii pe care o trăiţi.

Cred că în clipa în care uităm să întrebăm, uităm să trăim. Cel care nu întreabă ori e sfânt şi vorbeşte numai cu Dumnezeu, ori e în înşelare. Să nu uităm să întrebăm. Pentru că dacă rămânem cu întrebările, fără a primi răspunsurile, vom amorţi.

Părintele Ioan Ică spunea un cuvânt extraordinar tinerilor teologi: „Teologii români tineri trebuie să meargă pe urmele Sfinţilor Părinţi. Altfel încremenesc ca Baba Dochia”. Cred că cei care nu întreabă încremenesc ca Baba Dochia. Pe când, dacă aflăm răspunsul, vom avea alte întrebări, şi alte, şi alte, şi alte întrebări, până vom primi răspunsul final de la Dumnezeu.

Ce pot face, în calitate de diriginte la liceu, pentru elevele care au făcut avorturi?

Vă duceţi la magazinele Top Gun, cumpăraţi o bazooka, le chemaţi în faţa clasei, le faceţi o lecţie de morală după care, cu dragoste şi cu multă pocăinţă, le împuşcaţi. Doamne fereşte!

Trebuie să vă apese şi pe voi că fetele au avortat. Să nu se supere doamna dirigintă care întreabă dar, poate, dacă era mai apropiată de elevele ei, în loc să avorteze trei eleve, ar fi avortat doar două sau poate doar una sau poate nici una.

Zicea părintele Necula de la Sibiu: „În astfel de cazuri, prost nu e ginecologul vostru, prost e teologul vostru”, şi automat, profesorul vostru de religie, părinţii voştri, că n-au ştiut să fie teologi şi să vă ajute să nu ajungeţi la avort. Nu recomandându-vă să folosiţi cele mai sănătoase prezervative, marca X – că altfel s-ar găsi la pangarele bisericii – ci îndemnându-vă să mergeţi pe calea cea mai sigură de a nu rămâne însărcinate: înfrânarea. Calea pe care Biserica o recomandă de sute şi sute de ani. Şi dacă te înfrânezi până la nuntă, n-ajungi la avort.

Ce putem face, ce să le spunem elevelor care afirmă că fecioria nu mai e la modă?

Să le spunem: „Aveţi dreptate, fetelor! Fecioria nu mai e la modă. Nici Hristos nu mai e la modă! Nici credinţa creştină nu mai e la modă”.

Dacă Hristos, Care a pus mâna pe bici în Templu şi a răsturnat mesele neguţătorilor, ar veni în zilele noastre între noi, ca Fiu al lui Dumnezeu, ar răsturna mulţi dintre idolii pe care ni-i facem. Ar ataca patimile şi idolii societăţii, şi societatea L-ar răstigni a doua oară. Iar pe sfinţii care au scris contra homosexuali­tă­ţii, de exemplu, i-ar considera duşmani ai societăţii şi i-ar băga la închisoare. I-ar considera duşmani publici. Public enemy!

Tot Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea: „Să nu ne fie teamă că suntem acuzaţi că suntem extremişti”. Sfântul Ignatie Briancea­ninov face referire la faptul că ortodocşii care măr­tu­risesc dreapta credinţă sunt consideraţi fanatici, fun­da­mentalişti. Cei care spun că virtutea e virtute şi păcatul e păcat sunt consideraţi depăşiţi, minţi înguste, încuiaţi. Sfântul Ignatie Brianceaninov ne spune că astfel de cuvinte trebuie să fie laudă pentru noi. Ia auziţi: „Dacă gândeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin întemeiată decât socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei”. (Adică, dacă Biserica zice: „Asta e păcat!”, iar tu zici: „Asta nu-i păcat!”, nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei.) Şi sfântul continuă. „Mă numeşti mărginit? Neluminat îndea­juns, egoist? Adică fanatic, fundamentalist? Lasă-mă în mărginirea şi-n celelalte neajunsuri ale mele. Voiesc mai bine a rămâne, cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit, decât ca având părutele calităţi ( – care părute calităţi? Să fiu sociabil, cetăţean bun, să nu supăr pe nimeni, să nu zgârii pe nimeni, să fiu cetăţean de exemplu al satului, comuniunii, oraşului, care are o credinţă de-a valma, toate credinţele sunt bune, toate sectele sunt biserici – n.n.), să mă fac mai deştept decât ea şi ca atare să-mi îngădui a nu‑i da ascultare şi a mă despărţi de ea”.

Lasă să ne acuze duşmanii lui Hristos că suntem fanatici, fundamentalişti, încuiaţi la minte – astea sunt vorbe de laudă. Ce credeţi, că prigonitorii îi lăudau pe sfinţi: „Bravo, frate, câtă vitejie ai, când noi te ardem pe foc! Mamă, ce tare eşti, că noi îţi tăiem mâna şi tu nu spui nimic. Eşti un adevărat erou! Sângele tău curge şiroaie, noi te scuipăm, şi tu eşti un mădular vrednic al Bisericii lui Hristos!” Credeţi că aşa era? Nu! Îi jigneau, îi călcau în picioare, îi batjocoreau în fel şi chip. Dacă pe Hristos L-au batjocorit, oare pe urmaşii lui Hristos cum îi vor primi?

Să nu uităm cât au fost de prigoniţi sfinţii Bisericii noastre.

Mi-a spus un cuvânt frumos părintele Iulian, duhovnicul Schitului românesc Prodro­mu de la Sfântul Munte Athos: „Într-adevăr, e greu să mărturiseşti astăzi dreapta credinţă, pentru că lumea care L-a prigonit pe Hristos şi pe mărturisitorii cre­dinţei în Hristos îi va prigoni. Lumea care L-a batjocorit pe Hristos şi pe ucenicii lui Hristos îi va batjocori”. Deci să nu ne fie teamă atunci când lumea ne zice că suntem fanatici. Să nu ne temem când ne zice că suntem fundamentalişti. Da, noi avem un fun­dament: credinţa în Hristos. Nu e o ruşine ca funda­mentul tău să fie credinţa în Hristos.

Să ne speriem însă atunci când cei de alte credinţe ne spun: „Bravo, ce frumos te rogi! Hai să ne rugăm împreună. Vino şi la secta mea, vin şi eu la biserica ta, că avem toţi aceeaşi credinţă!” Sau când cei care calcă în picioare învăţăturile morale ale Bisericii spun: „Vai, ce tolerant eşti! Hai să băgăm şi toleranţa între virtuţile evanghelice! E bine aşa, să nu spui răului rău, şi minciunii minciună”.

Atunci să ne speriem, nu când suntem acuzaţi că suntem fundamentalişti. Când suntem lăudaţi de lumea pseudo-creştină, de lumea post-creştină, de lumea păgână în care trăim, atunci să ne fie teamă.

Când mă laudă păgânii, când mă laudă sectanţii că ce bun sunt, ceva e-n neregulă. Înseamnă că mărturia mea nu i-a trezit. Dacă mărturia mea era bună, trebuia să trezească în ei conştiinţa că nu fac parte ei din Biserica pe care a întemeiat-o Hristos, şi ar trebui să vrea să intre în Biserica lui Hristos sau să te prigonească din cauză că nu vrei să accepţi faptul că Biserica e suma tuturor sectelor şi confesiunilor.

Cum comentaţi sfatul de a avea doi duhovnici în acelaşi timp, unul mai departe şi unul mai aproape de noi ca distanţă geografică?

Întrebaţi-l pe duhovnicul de mai aproape cum înţelege lucrurile. Sau, eventual, pe cel mai departe. Dar e mai bine să-l întrebaţi pe cel mai aproape. Pentru că dacă duhovnicul de aproape ştie că ţi-e de folos ca, o dată la trei luni, o dată la cinci luni, să mergi la şi mănăstirea X, să ceri cuvânt de folos de la părintele care n-o să-ţi spună să mergi în altă direcţie decât cea în care te călăuzeşte părintele tău, nu e nicio problemă.

Dacă duhovnicul de lângă tine spune: „Da, du-te o dată la câteva luni şi la mănăstirea cutare”, e foarte bine. Mi s-a întâmplat, vă spun cu bucurie, să mă spovedesc la părintele Iulian de la Prodromu, care mi-era foarte drag. De câteva ori, ascultându-l cum îmi vorbeşte, mi se părea că a coborât efectiv un sfânt din icoane.

Şi nu că am eu halucinaţii, ci pur şi simplu ştiam râvna acestui mărturisitor al lui Hristos, care ar fi gata să-şi pună sufletul pentru Hristos, şi ascultându-l simţeam o putere duhovnicească pe care am simţit-o citind Vieţile Sfinţilor.

Am ajuns să mă spovedesc fără voia mea la el. Mă spovedisem la părintele meu înainte să plec spre Grecia, am ajuns în Athos şi un tânăr i-a spus părintelui Iulian că vrea să ne spovedim. Şi părintele a zis: „Hai, spovediţi-vă!”

Şi eu am stat, m-am gândit: „Măi, ce fac? Îmi trădez duhovnicul? Îmi vând duhovnicul pentru un extaz filocalic de trei minute?” Şi m-am gândit: „oare părintele meu s-ar întrista sau s-ar bucura dacă m-aş spovedi aici?” Pentru că îmi cunosc foarte bine duhovnicul, mi-e foarte drag şi vreau să-mi fie duhovnic până mor – vreau să mor eu înaintea lui, sincer, că nu vreau să-mi schimb duhovnicul până mor.

Şi m-am gândit: „părintele meu nu s-ar întrista, că părintele meu îl cunoaşte pe părintele Iulian, chiar el mi-a recomandat: «Când te duci în Athos, să te duci la părintele Iulian» – şi n-ar fi o trădare”. Şi m-am spovedit la părintele Iulian şi a fost tare, tare bine. Şi apoi părintele meu s-a bucurat când a aflat că m-am spovedit la părintele Iulian. Nu mi-am trădat prin asta duhovnicul, prin asta sunt şi mai aproape de el, pentru că duhovnicul adevărat nu vrea să ne pună la brelocul lui: „Câţi ucenici am? 720? Mai am până la mie”. Cum fac reţelele de telefonie mobilă: „am depăşit milionul de clienţi” – să zică duhovnicul: „în post am bătut mia…”. Duhovnicul vrea să fii al lui Hristos. Iar dacă vrea să fii al lui, la breloc, nu e duhovnic. E fals duhovnic.

E foarte aiurea însă când, fără să te sfătuieşti cu duhovnicul tău, mergi pe furiş la părintele X, la mănăstire. Păcatele mari, eventual, i le zici părintelui de lângă tine, alea mai mici, părintelui de la mănăstire, să creadă că eşti mai înduhovnicit, aşa. Părintele ieromonah îţi spune: „Citeşte trei catisme din Psaltire”, părintele din oraş, o catismă. Tu spui: „Cum să-l împac şi pe unul şi pe altul? Cum să împac şi capra şi varza? Trei plus unu fac patru, patru împărţit la doi fac doi. Deci, am să fac două catisme, ca să-i bucur pe amândoi”. Şi de fapt, nu i-am ascultat nici pe unul, nici pe altul.

Cum ar putea protestanţii să-şi dea seama că nu posedă dreapta credinţă?

Întrebare foarte importantă, foarte importantă. Cred că noi greşim foarte, foarte mult, când noi îi minţim pe protestanţi; cred că noi greşim foarte mult când îi minţim pe catolici, când îi minţim pe monofiziţi, şi le spunem: „toate confesiunile creştine sunt una. Toţi facem parte din Biserica lui Hristos”. Pentru că ni s-ar părea dur să le spunem: „noi suntem Biserica cea vie, iar voi v-aţi rupt de ea”.

Mi-a zis Înaltul Andrei Andreicuţ un cuvânt frumos, auzit de la părintele Rafail Noica: „Noi suntem Biserica, iar celelalte sunt confesiuni”. Într-adevăr, e bine să înţelegem asta: noi suntem Biserica, iar ceilalţi sunt doar confesiuni.

Hristos a dat Duhul Sfânt Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Apostoli, urmaşilor lor, şi tot aşa până în zilele noastre. Pe când protestanţii nu se află într-o continuitate vie cu Hristos şi cu Sfinţii Apostoli şi cu Sfinţii Părinţi, şi noi greşim dacă le spunem, din dragoste: „Măi, hai, treacă de la noi! Şi voi sunteţi Biserica”. Mai apare vreo confesiune, vreo sectă nouă? „Hai, treacă de la noi, intraţi şi voi, că turma e mare!”

Cred că e bine să le spunem protestanţilor: „Fraţilor, e bună râvna voastră pentru Scriptură, dar noi avem copyright pe Scriptură. Au scris-o străbuni­cii noştri, Scriptura. Şi n-aveţi dicţionarul ca să o înţelegeţi. Adică străbunicii străbunicilor străbunicilor străbunicilor noştri duhovniceşti, Sfinţii Evanghelişti şi Sfinţii Apostoli, când au scris Noul Testament, i-au lămurit pe creştini cum trebuie înţeleasă Sfânta Scriptură”.

Ce credeţi, că primii nedumeriţi au apărut în secolul XX? Primele nelămuriri legate de înţelegerea Scripturii? Sau o dată cu apariţia protestanţilor? Nu! Nelămuriri au fost de la început. Şi un creştin l-a întrebat pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Cum să înţeleg versetul ăsta? Cum să înţeleg pasajul ăsta?” Şi sfinţii, care erau vii lângă ei, le-au explicat: „pasajele trebuie înţelese astfel…”.

Şi aşa cum noi, atunci când aflăm că e un spec­ta­col interesant în oraş, punem mâna pe telefoane şi ne sunăm toţi prietenii: „Măi, e spectacolul cutare!”, tot aşa creştinul cutare le-a zis prietenilor şi verişo­rilor săi: „Ştiţi cum trebuia înţeles versetul cutare? Uite aşa.” „De unde ştii?” „Mi-a zis Marcu, că i-a zis Apostolul Pavel, alaltăieri, după rugăciune.” „Aşa trebuie înţeles?” „Aşa trebuie!”

Biserica a păstrat înţelegerea Sfintei Scripturi, pentru că Biserica nu s-a întemeiat pe apariţia Scrip­tu­rii. N-a zis Hristos: „Voi zidi Biserica Mea când va fi gata toată Scriptura!” Pentru că dacă era aşa, pica Scrip­tura din cer şi le-o arăta Hristos apostolilor şi o dădea la copiat.

Mai întâi a existat Biserica, şi apoi Scriptura. Scriptura a răsărit în Biserică. Credinţa creştină a fost în Biserică înaintea Scripturii şi înţelegerea adevărată a Scripturii a păstrat-o numai Biserica. Şi noi, în Orto­do­xie, am păstrat învăţătura Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi: Ne putem întreba: „ce legătură au Sfinţii Părinţi cu Sfinţii Apostoli?” E ca şi cum am spune: „ce legătură am eu cu taică-meu?” Sau: „ce am eu cu maică-mea?” Foarte multe am: ea mi-a dat viaţă. Sfinţii Apostoli i-au născut pe urmaşii lor, aceştia pe urmaşii lor, şi tot aşa, pe Sfinţii Părinţi.

Zicea foarte frumos părintele Iustin Popovici: „Între Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi nu este, în esenţă, nicio deosebire”. Aţi auzit? Între Sfinţii Apos­toli şi Sfinţii Părinţi nu e nicio deosebire. Şi între Sfinţii Părinţi şi sfinţii care au urmat până în vremurile noastre nu e nicio deosebire. Între Sfântul Maxim Mărturisitorul şi părintele Iustin Popovici nu e nicio deosebire esenţială. Între Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Siluan Athonitul nu e nicio deose­bire esenţială.

Sfinţii de astăzi, cuvioşii de astăzi, sunt urmaşii sfinţilor de ieri care sunt urmaşii Sfinţilor Apostoli, despre care tot părintele Iustin spunea: „Ce sunt Faptele Sfinţilor Apostoli? Ele sunt fapte ale lui Hristos sau şi mai bine spus apostolii lucrează aceste fapte prin Hristos Care se află în ei şi lucrează prin ei. Şi ce sunt vieţile tuturor credincioşilor următori ai lui Hristos şi care se perpetuează prin ei cu ajutorul Sfintelor Taine şi ale sfintelor virtuţi? Şi ce sunt Vieţile Sfinţilor? Ele nu sunt nimic altceva decât un anume fel de continuare a Faptelor Apostolilor. În ei se află aceeaşi Evanghelie, aceeaşi viaţă, aceeaşi credinţă, aceeaşi veşnicie, aceeaşi «putere de Sus», Acelaşi Dumnezeu şi Domn. Fiindcă «Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi» (Evrei 13, .” Vieţile Sfinţilor Apostoli sunt o prelungire a vieţii Mân­tuito­rului. Vieţile Sfinţilor sunt, de fapt, o prelun­gi­re a vieţii Mântuitorului. Şi ar trebui ca vieţile noas­tre să fie o prelungire a Vieţilor sfinţilor. A Vieţilor sfinţilor! Să nu ne speriem, aşa ar trebui. Vieţile noastre ar trebui să fie o prelungire a vieţilor sfinţilor, a vieţilor sfinţilor apostoli şi a Evangheliei. În viaţa noastră, Hristos ar trebui să trăiască. În familia noastră, în casa noastră, în oraşul nostru.

Asta ar trebui să le spunem protestanţilor: „e bine că iubiţi Scriptura, dar iubiţi-o până la capăt! Iubiţi-o până la capăt! N-o tâlcuiţi după capul vostru, tâlcuiţi-o după cum au vrut să fie înţeleasă sfinţii care au scris-o”.

Ce sfaturi ne daţi pentru a avea o căsnicie fericită?

Pregătiţi-vă serios dacă vreţi să aveţi o căsnicie fericită. Am scris o carte întreagă pe tema asta: Cartea Nunţii. Cum să-mi întemeiez o familie – acolo am zis tot ce ştiam să spun. Şi cine nu poate să şi-o cumpere, poate s-o citească dacă are acces la internet, unde mi-am pus toate cărţile, ca să poată fi citite de tot poporul pravoslavnic.

Ce argumente să le aducem elevilor în favoarea păstrării castităţii până la căsătorie?

Antrenamentul. Dacă Dumnezeu, Care vrea împlinirea omului, ar fi ştiut că e bine să facem dragoste înainte de căsătorie, ne-ar fi recomandat: „Băieţi, căpătaţi experienţă cât mai temeinică! Dacă n‑ai zece fecioare la activ, nu te primesc la spovedanie”. Pentru că preoţii ne vor binele. Biserica ne vrea binele. Biserica nu ne vrea răul. Prin Biserică ne vorbeşte Dumnezeu. Or, dacă Dumnezeu a zis să mergem pe calea înfrânării până la căsătorie, ştie El de ce a zis aşa şi nu altfel.

De ce se spune că înainte de Taina Cununiei tine­rii fac sex, iar după, fac dragoste? Cu ce schimbă Tai­na Cununiei această situaţie în relaţia dintre cei doi? Unii pot spune că fac dragoste şi înainte de cununie, afirmând că o iubesc pe cealaltă persoană.

Aşa este! Rezumatul filmului Titanic este că Jack şi Rose acolo fac dragoste, nu fac sex. Lumea de astăzi ne învaţă că învăţăturile Bisericii au trecut şi că important este să ajungi în pat şi acolo cunoşti adevărata dragoste.

Există o grupare din Occident: Make love, not sex! adică până şi tinerii s-au săturat de prietenii de scurtă durată în care e căutată numai pofta trupească. Am vorbit ieri la un liceu şi într-o pauză au venit două fete la mine cu aceeaşi întrebare: „cum să-l conving pe prietenul meu să nu se culce cu mine?” Fata speriată. Şi am întrebat-o: „Dar colegele tale, care au făcut deja asta, câtă vreme au rămas cu prietenii lor?” „Aa, puţin.” Şi zic eu: „Şi tu crezi că o să fii prima care o să rămână multă vreme?” „Mmm… nu!” „Atunci, gândeşte-te bine ce vrei: vrei o plăcere de câteva momente, repetată vreme de câteva zile, de câteva săptămâni sau de câteva luni, după care ajungi la eşec? Că după aia pleacă. Şi rămâi şi fără Costel, şi fără himen. Pe când, dacă pleacă numai Costel, fecioria rămâne. Şi dacă ai grijă de feciorie vreme de câteva luni, de câţiva ani, o să ai parte de o căsnicie binecuvântată”.

Aţi criticat yoga. Ce ziceţi de artele marţiale, tai chi?

Am cunoscut în Sfântul Munte un karateka, un fost karateka, care făcuse arte marţiale temeinic, îmi spunea cum l-a găsit maestrul lui. Lucra pe o macara şi, în loc să urce cum urcau colegii lui, trebuia să-şi lege nu ştiu ce cordon lung de mijloc şi să urce aşa, el, fiind bine făcut, ţinea cordonul într-o mână şi urca pe macara foarte repede şi uşor.

Şi când l-a văzut maestrul, a zis: „ăsta e ucenicul meu!” L-a luat, l-a antrenat, ani de zile de antrenamente foarte dure şi la un moment dat l-a întrebat: „Tu crezi în Dumnezeu?” Şi tânărul discipol a zis: „Da, cam cred”. De ce? Pentru că în momentele de relaxare de la şedinţele de arte marţiale, când maestrul i-a zis: „Gândeşte-te la ceva frumos din copilăria ta!” El s-a gândit: „la ce să mă gândesc? Uite, când eram mic, bunica m-a învăţat Tatăl nostru şi Crezul”.

Şi el zicea Tatăl nostru şi Crezul, vreme de ani de zile, la antrenamente, dar nu-l întreba maestrul ce face şi nici el nu se gândea să discute cu maestrul. Ei bine, după ani de zile, începuse să iasă din corp – pentru că artele marţiale nu sunt simple bătăi! Cine spune că artele marţiale înseamnă doar să dai cu pumnul ca să-i pice celuilalt proteza, înseamnă că nu înţelege cum stau lucrurile.

E ca şi cum ai spune că faci yoga doar pentru trup. Maeştrii yoghini au spus: „oricine face yoga numai cu trupul suportă influenţe şi la nivel spiritual”.

Adevăraţii maeştri de arte marţiale au spus: „cine crede că din artele marţiale se poate face numai partea de bătăi, care nu are implicaţii spirituale, se înşeală”.

E adevărat însă că sunt unele şcoli de bătăi, artele marţiale aşa-zise competitive, în care nu te învaţă să ieşi din trup, te învaţă numai să scoţi proteza, eventual.

Şi s-a gândit cu maestrul lui, hai să vedem cum e treaba cu Dumnezeu. Şi s-au dus la un duhovnic luminat de Dumnezeu şi ucenicul e acum în Sfântul Munte Athos, iar maestrul lui s-a convertit la Ortodoxie şi duce o viaţă de familie binecuvântată.

Asta arată că Hristos lucrează şi în vremurile noastre. Şi acest fost practicant de arte marţiale mi-a spus: „să ştii că artele marţiale sunt mod de pervertire a minţii, chiar dacă oamenii nu-şi dau seama”.

Cum putem afla care ne este vocaţia? Prin rugăciune?

Mai ales prin rugăciune, dar nu mulţumindu-ne să ne rugăm. Trebuie să fim şi foarte precişi în căutările noastre. Sunt fete care vor să se mărite: „Doamne ajută să mă mărit! Doamne ajută să mă mărit!”, dar ea priveşte numai în jos şi dacă întâmplător va trece pe lângă un teren de sport unde un tânăr face flotări, îi va vedea chipul şi va spune: „Ăsta e!” Sau dacă tânărul priveşte în jos şi fata plantează ghiocei pe marginea străzii, când fata e cu ghiocelul în mână, sau cu sămânţa de ghiocel, el zice: „Stai! Stai acolo! Vrei să te măriţi cu mine?”

Nu trebuie să ne limităm la rugăciune, rugăciune, rugăciune, fără să deschidem ochii. Până la cununie stăm spate în spate cu persoana cu care urmează să ne căsătorim şi abia după ce părintele a terminat slujba, ne întoarcem unul cu faţa spre celălalt şi descoperim: „Aoleu, e ştirbă!” „Aoleu, e chior!” „Aoleu, e chel!” „Aoleu, e paralizat!”

Când un om are o anumită problemă fizică (şi eu încep să chelesc şi am albit, deci nu râd de problemele altora!) – când te căsătoreşti trebuie să ştii cu cine te căsătoreşti. Nu cu ce te căsătoreşti, că nu iei un obiect, iei o persoană vie, că doar nu iei una rece şi pe masă. Trebuie să o cunoşti, nu eventual să zici: „Doamne, trimite-mi un înger din cer”. Să repeţi ca Loredana: „Ridică-mă la cer”, ca să-l văd pe Gigel… Că nu vin gaborii să te ridice, vin eventual diavolii să-ţi dea înşelări: „Băi, tu eşti potrivit s-o iei pe Tanţa care e sectantă”. Şi-atunci zici: „Dumnezeu mi-a spus asta!” Şi ai trecut şi tu la secta ei.

Să fim foarte practici: rugăciunea, rugăciune – viaţa, viaţă.

Aţi găsit în cartea de rugăciuni vreo rugăciune pentru clătirea gurii după spălatul cu periuţa pe dinţi? Ar fi penibil, dăm cu periuţa şi apoi zicem: „Doamne, eu mi-am făcut partea, de-acu, e rândul Tău!” Şi vine îngerul şi ne clăteşte pe dinţi. Nu se poate! Ce e al nostru, porţia noastră, să o facem noi şi Dumnezeu Îşi face lucrarea Lui. În Ortodoxie înţelegem o lucrare sinergică între Dumnezeu şi om.

Cum putem să ne găsim duhovnicul?

Căutându-l, în primul rând, nu aşteptând să ne pice din acelaşi cer din care alţii aşteaptă logodnici sau mirese. E adevărat că trebuie să-l şi cauţi şi să te şi rogi. Şi eu cred că duhovnicul potrivit vine ca un dar de la Dumnezeu, după multă căutare. Dar nu aşa, să tot trăieşti în păcat şi-n cine ştie ce perversiuni, până găseşti duhovnicul sfânt. Eşti păcătoasă? Du-te la duhovnic. Nu e sfânt! Nu-i nimic! E duhovnic, are harul de a lega şi a dezlega, te sfătuieşti cu el: „Părinte, sunt o pă­că­toasă, dar vreau să mă ierte Dumnezeu!” Părintele îţi rându­ieşte canon, adică balsam pentru păcatele pe care le-ai făcut, balsam pentru sufletul rănit de păcate, şi te vin­deci. Şi după ce te spovedeşti de câteva ori, Dumnezeu îţi trimite poate şi alt duhovnic mai potrivit, dar fă tu primul pas. Nu zice: „Aştept să-l văd pe ucenicul Sfân­tu­lui Siluan Athonitul făcând minuni în faţa mea, precum pă­rin­tele Porfirie în Grecia, şi atunci voi şti că Dumnezeu mi-a dat semn că trebuie să mă las de be­ţie. Sau că trebuie să las seringa cu ecstazy”. Nu aşa! Eu să vreau să fac primul pas, mă spovedesc, mă lupt cu păcatul şi Dumnezeu îmi trimite şi duhovnicul cel bun.

Cu puţin timp în urmă, cei care ajungeau în faţa altarului nevirgini erau excepţii. Acum sunt excepţii cei care ajung virgini. Se poate face ceva, sau este o cauză pierdută?

Este o cauză pierdută. Duceţi-vă să vă destră­bă­laţi şi veţi intra în Împărăţia Cerurilor prin prea ma­rea milă a lui Hristos, Care a văzut că nu mai aveţi nicio şansă. Poate fi acesta discursul Bisericii, când Hristos a zis: „Eu voi zidi această Biserică şi porţile iadului nu o vor putea birui”?

Ce înseamnă că iadul nu va birui Biserica? Asta înseamnă că până la sfârşitul vremurilor exista creştini cu viaţă sfântă.

Care trebuie să fie atitudinea noastră ca tineri faţă de păcatele care ne asaltează? Cred că am menţionat şi în Cartea Nunţii – sper să nu greşesc, dacă se vorbeşte despre pierderea fecioriei, înseamnă că în urmă cu o secundă puteam vorbi despre feciorie.

Fetele, întrucât se nasc fecioare şi se vor naşte fecioare până la sfârşitul lumii, dacă se va vorbi despre pierderea fecioriei se va putea vorbi şi despre feciorie. Şi Hristos le va întări pe fetele care duc lupta cea bună să se mărite fecioare. „Iar băieţii să se distreze ca porcii, că Dumnezeu îi iartă pe toţi, nu?” Nu! Evident, nu!

Că m-a întrebat cineva de ce pun problema aşa vorbind despre fete. În egală măsură responsabilitatea este şi a tinerilor. Nu zice nicăieri Biserica: „Fata să se mărite fecioară, iar băiatul cum poate”.

În ce priveşte criteriile pentru întemeierea unei familii trainice, celălalt trebuie să ne placă şi fizic, şi intelectual, şi duhovniceşte. Trebuie să fie potrivire pe aceste trei planuri.

Pentru că dacă fata este doar frumoasă, s-ar putea să plece după vreo patru săptămâni de căsătorie. Cu TIR-ul, la turci, dar nu în pelerinaj la Constantinopol.

Ei bine, dacă e doar deşteaptă, s-ar putea ca deş­tep­tăciunea s-o facă să se creadă burica universului, să nu creadă în Hristos şi din căsnicie să se aleagă praful. Dacă e doar credincioasă, s-ar putea să creadă că viaţa de familie înseamnă, hai să zicem, doar catisme în doi şi cu asta basta.

Cred că trebuie să fie potrivire pe toate planurile. Chiar dacă în timp frumuseţea mai trece. Femeii, după câteva naşteri, poate i se mai schimbă trupul… Bărbatului, după câteva zeci de ani de căsnicie îi mai cad dinţii, părul, femeii îi mai cad sânii, şoldurile i se mai deformează, celulita îşi spune cuvântul – „dacă nu foloseşti unguentul X” -, dar dragostea rămâne.

E foarte important să fie mare dragoste la început, în Hristos şi în Biserică. Să ţinem cont de credinţă, v-am spus: credinţa e foarte importantă. Pentru că dacă unul e credincios şi celălalt nu e, se alege praful de căsnicia lor. Pentru că diavolul va face ca cel necredincios să-l rupă pe cel credincios de calea mântuirii. Şi dacă nu reuşeşte, se ajunge la divorţ, sau, foarte trist, se ajunge la situaţii în care nu se divorţează de gura vecinilor, a soacrei sau de gura târgului, dar de fapt căsnicia a dispărut, a expirat.

Trebuie să fie potrivire şi la nivel de frumuseţe, că dacă Banderas ia cine ştie ce femeie cu defect de mers sau cu handicap, de stă numai în pat, s-ar putea să se sature de ea după primele injecţii pe care trebuie să i le facă. Sau dacă o actriţă ortodoxă ia un bărbat hidos, după ce i-a mâncat banii de pe C.E.C., s-ar putea să se plictisească de relaţia lor.

Trebuie să fie o potrivire şi la nivel de frumuseţe. Să ştiţi că nu există oameni urâţi. Cel mai urât om din sala asta să ridice mâna. Nu există cel mai urât om din sala asta… Pentru că pe cel mai urât om din sala asta o să-l iubească cea mai urâtă femeie din sala vecină şi pentru ea o să fie Făt Frumos. Şi el când o să o vadă, o să zică că a deschis cartea de poveşti şi a găsit-o pe Ileana Cosânzeana. Sau pe Albă ca Zăpada, dacă a descoperit celălalt volum. Nu există oameni urâţi.

Cum o păstrăm în viaţa noastră pe persoana pe care o considerăm potrivită pentru noi? Iubind-o?

Dacă nu o iubim, nu o putem păstra. Să ne fie clar. Dacă noi credem că în viaţa creştină trebuie să dispară povestea de dragoste şi să fie o viaţă de rutină, ne înşelăm.

Dragostea trebuie să fie vie. Să aibă poezie. Există duhovnici care înţeleg cât de important e ca într-o căsnicie dragostea să fie vie. Şi, când dragostea nu mai este vie, să vă doară.

Eu vă spun, au fost momente în care mi s-a împuţinat dragostea de soţia mea – cel mai bine îţi dai seama de asta mai ales seara, la rugăciune, mai ales când te rogi pentru celălalt. Îţi dai seama că celălalt a devenit brusc aproapele tău. Nu mai e persoana pentru care arde inima ta. A devenit o persoană pentru care sentimentul s-a blazat şi atunci… „Şi îi iartă ei greşelile…”. Şi îmi iartă mie greşelile mele, precum şi eu o iert pe ea. Dacă o iert. Dar, dacă că nu mi-a făcut mâncare caldă, nu o iert.

Înţelegeţi? Trebuie să ţinem dragostea vie şi, fiind iubit, celălalt nu va fugi. Sau dacă va fugi, după 3-4 experienţe extraconjugale se va întoarce. Va şti: „colega de servici avea 90-60-90, dar nu mi-a dat împlinire. Verişoară-sa avea 92-62-91, dar nici ea nu mi-a dat împlinire. Vânzătoarea de la pâine avea şi aia forme bune, dar nici aia nu mi-a dat ce-mi trebuie. Pentru că alea mi-au dat trupurile lor…”, şi omul nu se poate sătura cu trupul. Faptul că oamenii ajung la perversiuni e o dovadă în plus că viaţa păcătoasă în afara Bisericii nu i-a săturat.

Faptul că unii îşi pun cercei în urechi, în dinţi, în buric, în fund sau unde şi-or mai pune, iertaţi-mă, dar aşa stau lucrurile, cred că-şi pun peste tot, îşi pun pentru că nu sunt mulţumiţi de frumuseţea pe care o au. Nu sunt mulţumiţi. Am fost întrebat ieri cum e cu fardurile. Am spus: „folosiţi trusa de farduri de la pangarele bisericii noastre, marca X!” „Care trusă de farduri?” Nicio trusă. Pentru că dacă Hristos le voia pe fete fardate, se năşteau gata boite, cu unghiile cu steluţe, cu diamantul în dinte, cu inelul în buric. Ne năşteam altfel…

Hristos ne vrea frumoşi, nu ne vrea urâţi. Cea mai bună vopsea de păr este marca - fetelor, luaţi şi notaţi că în perioada asta, în postul Crăciunului, e cu reducere - e marca „ş-a-m-p-o-n”, şampon se cheamă. E cea mai bună vopsea de păr. O folosiţi şi ajungeţi la o culoare naturală. Cea mai naturală. Veţi fi aşa cum vă vrea Hristos. Aşa cum v-a lăsat Dumnezeu, cele mai frumoase. Şi aşa or să vă iubească şi soţii. Şi dacă aţi fost naturale de la început până la sfârşit, n-o să caute ridurile colegelor, mai ales când plouă şi le cade rimelul pe ochi şi arată ca-n filmele de groază; or să se bucure că v-au luat naturale. Iar voi o să-i iubiţi aşa cum sunt. N-o să-i puneţi să folosească gel ca să fie mai atrăgători.

Cuvântul meu se apropie de încheiere… Să vă ajute bunul Dumnezeu să aveţi sărbători frumoase, să colindaţi mult şi frumos.

Nu fiţi ca şi colindătorii care ştiu doar refrenul Ne daţi ori nu ne daţi… Fiţi ca cei care zic: „Larg deschideţi poarta sufletelor voastre, n-am venit să cerem, am venit să dăm…” Astea sunt colindele, fraţilor: „n-am venit să cerem, am venit să ne punem sufletele pe tavă, pe felie, nu ne trebuie nici mere, nici nuci, nici bani de cărţi sau de cinematograf, am venit să dăruim noi… Îl purtăm pe Hristos în inimile noastre, Pruncul nu S-a născut numai în ieslea din Betleem, S-a născut şi aici, în inimile noastre, şi noi am venit să-L mărturisim celorlalţi…”

Cu asta îmi doresc să rămâneţi din întâlnirea noastră: Hristos S-a născut pentru noi, să le spuneţi şi celorlalţi, „larg deschideţi poarta sufletelor voastre, n-am venit să cerem, am venit să dăm…”