Comentarii la: Convertirea ta… - marturii ale cititorilor

By: liane_ld

liane_ld — Sat, 29 Mar 2008 10:37:55 +0000

Dar am uitat ceva : daca din cele scrise de mine par lipsita de smerenie,si aroganta,cer cu putere iertare Lui Dumnezeu,iar celor care vad asta,sa se roage pentru mine,ca sa ma mantuiesc si eu.
DOAMNE IARTA-MA ! Si Te rog NU MA PARASI !

By: liane_ld

liane_ld — Sat, 29 Mar 2008 10:27:44 +0000

Draga Danion,eu nu i-as zice convertire,nici la ceea ce ai facut tu;daca ai fost botezat in Biserica Ortodoxa,chiar daca nu ai fost practicant,harul a fost cu tine,chiar daca nu ati conlucrat;as zice mai repede ca te-ai ratacit,si Domnul te-a ajutat sa te intorci la Cale.
Acum iti voi scrie ,care cred eu ca a fost momentul intalnirii mele cu Hristos;am facut si eu pacate urate,pentru care sigur ca ingerul meu pazitor a plans mult,departe de mine,pentru ca eu l-am alungat prin faptele mele;nu cred ca are vreun rost,dar poate ca are,sa spun ca eram cazuta intrun fel de disperare, ca nu puteam sa-mi salvez caminul,dupa o lupta indelungata,de cinci ani;sotul meu traia cu alta femeie,si uitase de toate nu numai de mine;de copii,de casa,de tot ce insemna obligatie si grija fata de familie;si aveam in spate douazeci si patru de ani de casnicie,si trei copii,care ne iubeau si ne respectau mult pe amandoi;m-a umilit mult,chiar si in din ce in ce mai rara intimitate care exista intre noi,pana s-a frant definitiv.
Imposibilitatea mea de a mai salva ceva,si poate ca si umilintele la care m-a supus in mod constant,ca sa ma infranga,m-au indepartat de Dumnezeu,si m-au aruncat in pacate prea grele pentru sufletul meu.Punctez ca nu vreau sa ma dezvinovatesc,invinovatind pe altul,fiind constienta ca totul s-a intamplat cu ingaduinta Lui Dumnezeu,care dorea sa ma intorc la El,pentru ca a fost nadejdea mea de cand eram copil,chiar daca atunci nu puteam sa-mi formulez clar in minte ce imi doream;dar visul meu de copil era sa devin mai buna;ceea ce imi doresc si acuma.Si nu ma puteam intoarce la Domnul decat dupa ce ma curatam de pacate,prin suferinta mea;dar ratacita cum eram atunci,nu am inteles multe,si totul asa a fost sa fie.Domnul poate ca astepta sa inteleg ce mi se intampla,si sa ma intorc la El de voia mea,si nu fortata de El.
Si intro zi stand in casa noastra pe un fotoliu,scarbita de mine pentru faptele mele,un manunchi de raze de soare m-au inundat,si in aceea clipa am cazut in genunchi,sub acel soare,si I-am zis Domnului:Doamne,nu vreau sa traiesc asa.(imi pare rau,dar trebuie sa va spun,ca povestind acestea dupa mai mult de zece ani,imi curg lacrimile)
Dupa acel eveniment minunat,am cazut intro depresie grava ,cu anxietate severa,si m-am asezat la pat,parca pentru totdeauna;dar Domnul ma tinea in mana Lui,pe care am simtit-o intotdeauna,si o simteam chiar si atunci;faceam un tratament pentru depresie,rau prescris,si dupa zece luni de zacut la pat,si tratamentul respectiv,ajunsesem catatonica;nu ma putea ajuta nimeni.Dar Dumnezeu ingaduia toate acestea,pentru ca sa ma curete complet si sa ma intorc apoi la El curata.Va spun foarte serios ca nu m-am gandit nici o clipa la sinucidere;dar oricum o faceam intrun mod lent,pentru ca mancam putin,fumam foarte mult,si ma drogam cu somnifere,care nu ma mai ajutau;dar oricat de putin mancam,o faceam totusi ca stiam ca am obligatie fata de Dumnezeu sa-mi pastrez viata.Am stiut multe din copilarie despre Dumnezeu si credinta,parintii mei fiind foarte credinciosi,dar nu erau practicanti.Si asa facusem si eu.Apoi Domnul m-a salvat,poate in ultimul moment.
Acum sunt in Biserica.Ispitele nu ma ocolesc.Cel rau a ajuns sa se strecoare langa mine pe cel mai subtil canal,si sa ma lupte,ca sa ma rapeasca de langa Domnul meu.Nu ma las.Lupt.Si cand asaltul imi depaseste puterile,chem toti prietenii mei din cer sa ma ajute,si toate puterile ceresti.Am multi prieteni in cer,care mi-au aratat ca imi sunt alaturi,si atunci cand nu i-am chemat,dar eram trista,poate pentru vreun motiv minor.Sunt fericita in Domnul,si impacata,nepurtand dusmanie nimanui,dar desigur ca pe cel care mi-a dat branci spre mormant il ocolesc;nu ca as avea resentimente;dar ce mai ai de vorbit cu un om care si-a ucis sufletul,si umbla mort pe drum?
Nimic.Copiii m-au inteles;l-au iertat si pe el;si imi traiesc viata pentru Dumnezeu,pentru ca El a murit si pentru mine,si am aceasta datorie.
Si as vrea sa inchei asa: daca am cautat Imparatia Lui Dumnezeu si dreptatea Lui,restul toate mi se adauga.
DOMNUL FIE LAUDAT !

By: sorin

sorin — Fri, 28 Mar 2008 07:18:29 +0000

am citit de la miruna intoarcerea ei… am ramas impresionat. undeva seamana putin o parte din viata ei ( dar mult mai putin ca eu dintotdeauna am fost aparat de Dumnezeu ): pritenii au dezamagit-o si au lasat-o singura. Ea s-a intors prin asta la Dumnezeu… eu nu… eu tot tanjesc dupa acesti prieteni care atunci cand aveam mai mare nevoie de ei m-au dezamagit… si e trist asta…

By: sorin

sorin — Fri, 28 Mar 2008 07:07:38 +0000

cum m-am convertit eu… am fost botezat de cand eram mic si nu prea am fost cu Biserica ( asa cum sunt majoritatea ortodocsilor de azi ). In fiecare vara mergeam la bunici in Iasi. Bunicul era alcoolic si deseori o batea pe bunica mea ( bunicii din partea mamei ) de aceea ne trimtea acolo ca sa se mai potoleasca bunicul.

La un moment dat bunica s-a imbolnavit de cancer si a murit. Parintii nu l-au putut lasa pe bunicul ( un alcoolic ) singur la Iasi asa ca au vandut apartamentul de acolo si bunicul s-a mutat cu noi la Bistrita.

Aici, dupa un inceput frumos, lucrurile s-au urat. Mama mea era plina de ura fata de bunicul meu. Pe locul 2 eram eu. Aveam motive sa ne comportam asa ( de fapt nimeni nu il ura dar facea unele chestii care ne enerva tare de tot). Nu stiu cum, bunicul incepe sa mearga la biserica. Mergea tot timpul si parintii nu prea apreciau asta. ZIceau ca merge doar ca sa nu stea in casa. Mergand la biserica, bunicul s-a cam lasat de bautura dar l-au apucat alte pacate ( cum se intampla cu oricare dintre noi cand renuntam la o patima ). Asa ca tot timpul ne cam certam cu bunicul meu.

La biserica bunicul s-a imprietenit cu un batranel care ii dadea carti ortodxe sa citeasca. Vazand asta eram curios sa citesc si eu astfel de carti ( nu avusem de unde sa citesc carti cu mari duhovnici ).

CUm bunicul meu mai tot timpul pleca la biserica m-am apucat sa citesc prima carte ( fara stirea bunicului ). Era ceva de Paisie Aghioritul in care vorbeste ca Sf Parinti au vrut sa traiasca in zilele astea, ca cei care duc o viata crestina in aceste zile vor deveni plini de slava. Acum nu prea intelegeam cum trebuie acea slava dar orgoliul mi-a fost ranit. Ce ma gandeam? Merg si eu putin la biserica, spun rugaciuni si ajung ca marii sfinti. Au fost ispite dar am inceput sa incep o viata crestina. Certuri mai erau cu bunicul si ii citeam cartile fara stirea dumnealui ( asa credeam eu; fratele meu mi-a spus ca bunicul meu stie ca citesc carti. ma gandesc… daca ar fi comentat ceva pe atunci, ca avea tot dreptul, m-as mai fi apropiat atat de tare de Dumnezeu? Dar s-a facut ca nu stie si multumita bunicului meu m-am apropiat de Dumnezeu ). CU timpul am ajuns sa ne intelegem mai bine si inainte sa moara am fost in relatii bune.

Cum a murit? A vrut sa mearga la Iasi, la Sf Parascheva dar parintii mei nu au fost de acord ( nici nu credeau ca va merge la Sfanta ci la rudele de acolo ca sa se planga cat de grea ii viata dumnealui ). Bunicul meu ca niciodata a spus ca merge si a mers cu mine sa ii cumpar bilet. Peste cateva zile aflam ca l-a calcat o masina ( imi amintesc ca pe atunci toti ne gandeam ce bine ar fi daca nu ar mai veni. Dar nu ne gandeam ca a muri ci ca poate gaseste o ruda la care sa stea).

Peste o noapte, doua mila lui DUmnezeu a fost mare. L-am visat pe bunicul meu. Era imbracat in haine de biserica ( era al treilea vis parca de cand a murit ) si avea pe chip o fata linistita cum nu l-am vazut niciodata. L-am intrebat: “Te-ai mantuit?” Mi-a raspuns: “Da” Nu stiu ce l-am mai intrebat apoi. DUpa aia am inceput sa cad in genunchi si sa imi cer iertare pt felul in care m-am comportat plangand. Atunci bunicul meu nu m-a lasat sa ajung in genunchi ca si a venit si m-a imbratisat spunandu-mi ca nu e nimic. M-a impresionat si ma impresioneaza mult acest vis. I-am cerut un cuvant de duh si mi-a zis ceva de genul ca din cauza ca oamenii nu Il cunosc pe Dumnezeu de aceea sunt asa de departati de El. Ca daca L-ar cunoaste s-ar apropia de El. L-am mai visat dupa aia. La inceput visandu-l imi tot venea sa plang ( pentru felul in care m-am comportat ) mai apoi fara nici o durere.

Imi amintesc unul din ultimele vise. Eram la Iasi si il intrebam cum e in Rai. Nu mi-a raspuns nimic. Apoi il intrebam daca vorbeste cu Maica Domnului si cu Hristos. MI-a spus ca da. Ii ziceam ca acum camera dumnealui ( din Bistrita ) acum e a mea. Atunci bunicul razand imi spunea : “da, sigur”.

Au fost vise frumoase. Dar ce vreau sa subliniez: Dumnezeu m-a intors prin bunicul meu. Prin omul de la care nimeni nu se astepta sa se intample ceva bun. Uite cum lucreaza Dumnezeu, uite cum Dumnezeu face de rusine cele tari prin cele slabe.

Maica DOmnului sa ne apere si lui DUmnezeu toata slava!

By: Cristian Marinescu

Cristian Marinescu — Thu, 20 Mar 2008 20:37:31 +0000

I-am spus unui elev de-al meu, care il pretuieste foarte mult pe Dan Puric de cand i-am dat o inregistrare cu conferinta acestuia “Cine pe cine educa” si cu care ma tot contrez pe tema credintei in Dumnezeu pe la orele de dirigentie, ca la una din conferintele lui Danion Vasile(tocmai ii indemnam pe elevii respectivi sa vina la una)acesta a fost prezentat de maestrul Dan Puric. Replica elevului meu a fost: Wow! inseamna ca e mai tare decat Dan Puric!

Ceea ce cred eu si vreau sa spun aici este ca SUNTEM MANGAIATI DE DUMNEZEU PRIN IESIREA LA TRIBUNA A UNOR OAMENI CA DAN PURIC, DANION VASILE, MAICILE SILUANA, ECATERINA, PARINTII SAVATIE SI RAFAIL SI CEILALTI, pentru ca, desi toti avem datoria apostolatului, nu toti avem asezarea sufleteasca si curajul sacrificiului total asa cum il au acesti marturisitori. Si daca un elev ca cel pomenit mai sus, care Il huleste la 17 ani pe Dumnezeu, totusi va fi in rai in ziua de apoi, va fi si din cauza ca voci ca acestea i-au picurat in suflet licoarea tamaduitoare a trezirii la credinta si pocainta.

By: Cristina

Cristina — Mon, 10 Mar 2008 21:18:19 +0000

DUMNEZEU SA II OCROTEASCA PE TOTI CEI CE ATI SCRIS AICI …aM FOST FOARTE IMPRESIONATA…ATAT POT SA SPUN

By: miruna

miruna — Mon, 10 Mar 2008 06:39:22 +0000

M-am nascut intr-o familie in care nu se vorbea despre Dumnezeu. In toata copilaria mea, nu-mi aduc aminte decat de o singura data cand am intrat intr-o biserica, cred ca era biserica Zlatari. Si eu si sora mea eram mici si foarte, foarte emotionate de preotul batran care ne-a luat in fata altarului. Nu prea intelegeam noi mare lucru, nu ne vorbise nimeni despre credinta. La 16 ani am suferit o depresie putenica. Ma uitam la parintii mei a caror viata se impartea intre mersul la servici si uitatul la televizor si ma intrebam cu disperare: “Asta sa fie viata? La asta se rezuma tot? Mai bine ma sinucid decat sa duc o astfel de viata de robot, la capatul careia ma asteapta doar nimicul.” Imi aduc aminte ca era imediat dupa revolutie, la televizor incepusera sa se difuzeze emisiuni spirituale si, intr-o zi, am auzit “Tatal Nostru”. Am simtit o emotie atat de puternica… inca o mai simt, cand ma gandesc… si in clipa aceea, am stiut ca acesta este raspunsul, ca singurul sens al vietii este Dumnezeu si ca nu voi putea trai altfel decat ducand o viata in Dumnezeu. In mintea mea de copil de 16 ani, ma hotarasem sa ma calugaresc. La 17 ani, mi s-au intamplat doua lucruri, practic simultan. Sora mea a primit o invitatie la o conferinta a unui pastor al adventistilor de ziua a saptea, si am hotarat sa mergem impreuna. In acelasi timp, o prietena m-a dus la o intalnire a tinerilor ortodocsi, care presupunea participarea saptamanala la Slujbele Bisericii, si care avea ca scop final plecarea la Intalnirile tinerilor crestini de le Taize. La conferinta adventistilor, am fost primite cu vorbe bune, cu amabilitati, cu bunavointa,ni se raspundea la orice intrebare aveam, chiar eram incurajate sa punem intrebari. La biserica ortodoxa, preotul ne apostrofa si mi se parea ca ne priveste de sus, pe noi, gloata de tineri, cam galagiosi si fara cuvenitul respect fata de Sfanta Slujba care se tinea. Si, copil doritor de acceptare si de mangaiere, am sucombat in fata seductiei sectantilor. Am fost pe punctul de-a ma “boteza” in erezia lor, si singurul lucru care m-a oprit au fost amenintarile parintilor nostri, exasperati si panicati de bruscul nostru interes pentru religie. Asa ca, nu m-am mai botezat adventista, in schimb am plecat la intalnirile tinerilor crestini (cu asta ai mei au fost de acord, pentru ca fata lor pleca astfel la Viena), intalniri care au avut loc, de fapt, tot intr-o biserica protestanta, in care se cantau cantece religioase protestante, ortodoxe si catolice. Un mare “ecumenism”. Care pe mine, fire impaciuitoare, si deja sedusa de adventisti, ma atragea.
Apoi, preocuparile mele au devenit mai lumesti, am inceput sa invat pentru facultate, nu mai aveam timp sa ma gandesc la Dumnezeu, decat poate inainte de examene, cand m-am rugat pentru reusita. Si Dumnezeu mi-a raspuns la rugaciuni, si am intrat la facultate fara prea multe pregatiri. Brusc ma simteam importanta, eram apreciata si iubita de colegii de facultate (eu, mica fata timida, respinsa de parinti si de colegii de scoala). Si-atunci, i-am spus lui Dumnezeu, cu inganfare si sfidator: “Doamne, vreau sa cunosc si iubirea oamenilor, nu doar pe a Ta”.
Un an mai tarziu, cunosteam un cuplu de tineri, care in loc sa vorbeasca despre discoteci si petreceri, vorbeau despre Dumnezeu, dar si despre niste lumi fascinante, paralele, despre misiunea Romaniei, despre extraterestrii, despre yoga, despre reincarnarea marilor maestrii si a marilor sfinti in Romania, despre cum toate religiile sunt cai spre acelasi mare adevar,despre cum fiecare om poate ajunge una cu Dumnezeu. Vorbe frumoase, vise frumoase, povesti frumoase… Imi inaripau imaginatia. Toate dublate de o primire cu bratele deschise. Eram “iubita”, eram “acceptata”. Apoi a inceput sa mi se spuna ca eu sunt o aleasa, o sfanta reincarnata pentru marea misiune. Ooooo…, ce putea cere mai mult o fata de 19 ani. Orgoliul meu era consternat si incantat. Incepusem sa cred si sa inghit absolut tot ce mi se spunea. Cand mi s-a spus ca “conducatorul” acestui mic grup de “prieteni”, este reincarnarea lui Iisus, revenit pe pamant pentru judecata, aveam deja creierul atat de spalat, incat am acceptat fara rezerve. Dupa doi ani in aceasta companie, “vedeam” aure, “vorbeam” cu “spiritele” mortilor, testam chakre, faceam tehnici de yoga, magie “alba”, credeam ca tot ce-i rau e bine si ca tot ce-i bine e rau, aruncam cu noroi in lucrurile sfinte. Mi-am vandut sufletul, iar cand m-au legat bine, au intors foaia. Am fost umilita, folosita, torturata psihic, fizic si moral in moduri inimaginabile, despre care inca mi-e greu sa vorbesc, si nici nu vreau, pentru a nu sminti pe nimeni. Am fost aruncata in pacate cumplite, pentru ca astfel, ni se spunea, ne putem smeri mai bine.Si dupa un timp, pacatul a devenit insusi felul meu de a trai. Ba inca si pe multi altii i-am tras in pacat. Cu gura ajunsesem sa “propovaduiesc” ereziile si pacatul, viata mea intreaga era inglodata in pacate cumplite, in timp ce sufletul meu se tortura in chinuri groaznice. Am fost la un pas de nebunie, la un pas de sinucidere (oricum, m-as fi sinucis oricand, daca “gurul” ar fi cerut-o, chiar eram pregatiti pentru aceasta posibilitate). Dar, sufletul meu plangea. Eram rupta intre ceea ce mi se bagase in cap, si credinta mea profund interioara ca Dumnezeu inseamna Bunatate, Iubire, Curatenie. Aveam nevoie de cineva care sa-mi confirme ca acesti oameni nu sunt cine se pretind a fi, cineva care sa ma ajute sa ies de sub puterea lor malefica, pentru ca singura nu mai puteam. Intr-o zi, m-am rugat cu disperare: “Doamne, te rog, ajuta-ma, ajuta-ma sa inteleg, sa vad care este adevarul, sa inteleg.” Si, da, Dumnezeu mi-a trimis pe cineva care m-a scos din aceasta secta. Cu puterea dragostei. Trecusera sapte ani de cand cunoscusem acel cuplu de tineri.
Si, nu, nu m-am intors instantaneu la o viata curata, si nici la ortodoxie. Continuam sa duc o viata pacatoasa, continuam sa cred o parte din minciunile care mi se bagasera in cap.
Dar au inceput sa ma arda din ce in ce mai tare pacatele pe care le facusem, viata pe care continuam sa o duc. Nu eram convinsa de ortodoxie, dar la insistentele celui care ma scosese din acea secta, si pentru ca sufletul meu cauta alinare, am ajuns la o manastire, la un duhovnic, cu gandul sa ma spovedesc. Nu m-a spovedit acel duhovnic faimos, ci un preot tanar, de-o varsta cu mine, bland, care nici macar nu m-a lasat sa citesc de pe o hartie pacatele pe care le scrisesem, ci a stat muuult, mult de tot de vorba cu mine, mai mult ca un frate, cu blandete si intelegere. Dar n-am plecat bine din manastirea aceea, ca am cazut repede in pacate cu barbatul pe care il iubeam (si se vede treaba ca il iubeam mai mult decat pe Dumnezeu). La nici doua luni, am ramas insarcinata. In clipa in care i-am spus acest lucru, barbatul respectiv, nu numai ca mi-a intors spatele si si-a uitat toate promisiunile si declaratiile de dragoste, dar, desi eram insarcinata, m-a distrus psihic, amintindu-mi zilnic cat de scarbit se simte de mine si de viata mea pacatoasa.
M-am trezit singura, insarcinata, umilita, haituita. Parasita de parinti, barbatul iubit, prieteni. De toti cei pe care cautasem toata viata sa-i multumesc. Parca deodata mi s-a infatisat inaintea ochilor toata greseala mea, tot pacatul meu, toata minciuna si inselaciunea. Nici macar copilul din pantece nu mi-l puteam iubi, caci vedeam in el minciuna si pacatul meu. N-am avortat pentru ca n-am indraznit sa pun si omorul pe lista pacatelor mele, dar as minti daca as spune ca nu mi-am dorit ca acest copil sa nu mai existe. As fi vrut sa alerg la cel preotul care ma spovedise, dar n-am facut-o, imi era ingrozitor de rusine. Toata sarcina si inca trei ani dupa nasterea baietelului meu, am trecut prin depresii cumplite. Cand copilul era foarte mic am fost la un pas de sinucidere. Nu-mi mai pasa de nimic. In secunda aceea, in intunericul cumplit din mine, undeva adanc in sufletul meu am simtit (altfel nu pot spune), o voce blanda, care imi spunea ca totul va fi bine. Scriu si plang, pentru ca mare e iubirea lui Dumnezeu, care il scoate pe pacatos si de pe buza iadului.
Si daca va intrebati ce m-a adus la ortodoxie… Daca toate ar fi fost bine dupa nasterea baietelului meu, poate ca m-as fi intors la viata de compromis si pacat. Dar copilul meu, inca de la nastere, avea noaptea cosmaruri, se speria din orice, se inchidea in lumea lui, refuza sa vorbeasca, a devenit chiar violent. Si in sufletul meu de mama am stiut ca din cauza pacatelor mele e asa. Si-am inceput sa ma rog la Dumnezeu cu toata puterea si sa-mi plang pacatele a caror urmare o vedeam in copilul meu. Si amintirea blandetii preotului care m-a spovedit cu patru ani in urma m-a facut sa intru in biserici ortodoxe si sa ma rog inaintea sfintelor icoane. Apoi, Dumnezeu a randuit ca langa blocul nostru, sa se ridice o bisericuta in care slujeste un preot bland si plin de dragoste, care face ca duminica, la Sfanta Liturghie bisericuta noastra sa fie neincapatoare. Un preot care se umple de bucurie cand un copil ii intra in biserica, il ridica in brate si il binecuvinteaza si ne povatuieste pe noi, mamele grijulii sa ii lasam sa mearga oriunde vor ei, sa mangaie icoanele, sa aprinda lumanari…
Si intr-o zi, mi-am luat inima in dinti, am cumparat un indreptar de spovedanie, am umplut multe, multe pagini, si cu prima ocazie in care am avut cu cine sa-mi las copilul, m-am dus si m-am spovedit la primul preot pe care l-am gasit dispus sa ma spovedeasca. Si numai voi, cei ce v-ati intors la Dumnezeu puteti sa intelegeti bucuria, pacea si linistea din sufletul meu. Parca m-am intors cu adevarat acasa.
Si daca va intrebati cum ne este azi, am sa va mai spun inca ceva. Chiar inainte de a ma spovedi, cateva zile la rand, tot auzeam despre minunile Sfantului Nectarie. Iar in ziua in care m-am spovedit, in biserica, in timp ce il asteptam pe preot, o doamna in varsta s-a apropiat de mine, spunandu-mi ca asa simte, ca Dumnezeu o trimite la mine, si printre altele, mi-a daruit Acatistul Sfantului Nectarie. Pe care de-atunci il fac in fiecare zi, iar copilul meu devine de la o zi la alta un ingeras cuminte, ascultator, sensibil, spre mirarea si uimirea multora.
Ma gandesc acum la acele cuvinte pe care le-am spus acum multi ani “Vreau sa simt si dragostea oamenilor, nu numau a Ta, Doamne”… Azi spun “Lasa-ma Doamne sa simt numai dragostea Ta, ca de nimic altceva nu mai am nevoie”.
Iti multumesc Doamne, ca nu te-ai scarbit de mine atunci cand oamenii m-au lepadat ca pe un gunoi, Iti multumesc pentru dragostea ta infinita.
Doamne Iisuse Hristoase, Maica Domnului, Sfinte Nectarie, Sfinte Stelian, multumesc ca ne protejati si ca m-ati calauzit inapoi, spre dreapta credinta.
Iertare imi cer ca am scris atat de mult. Aici e toata viata mea. Sa fie spre folos si altora. Caci si mie mi-a fost de folos sa citesc marturia lui Danion si a altora care au trecut prin ce am trecut eu, sa aflu ca Dumnezeu i-a primit cu bratele deschise atunci cand s-au intors. Doamne ajuta!

By: valeria

valeria — Sun, 09 Mar 2008 16:42:43 +0000

Nu am nimic spectaculos de mărturisit decât că am fost botezată în credinţa ortodoxă, am fost dusă de părinţi de mică la biserică, îmi plăceau mai ales predicile. În postul Sfintei Marii preotul din satul bunicilor mei citea în fiecare seară Paraclisul Maicii Domnului după care făcea o oră de religie special pentru copii. Acolo am învăţat despre poveştile Vechiului Testament. Mai târziu am continuat să merg la biserică mai mult când eram la ţară. După ce a murit bunica am mers din ce în ce mai rar. Am început să descopăr teoriile evoluţioniste, pe urmă nihilismul şi alte filosofii smintitoare. Eram deja mare şi îmi era ruşine de virginitatea mea. După ce am intrat la facultate părinţii mei s-au mutat la ţară şi eu am rămas singură. Am căutat un prilej să-mi pierd virginitate şi am reuşit şi m-am simţit foarte goală pe dinăuntru. Pe urmă am cunoscut un băiat pe care credeam că îl iubesc şi cu care am trăit o perioadă, dar lucrurile s-au terminat foarte repede şi fără un motiv anume. Pe urmă a venit ceea ce eu am numit iubirea cea mare - un tip care tocmai ieşise dintr-o relaţie şi căruia i se î se întorsese prietena. Amînceput o relaţie cu el. El pendula între noi două şi până la urmă am rămas însărcinată şi am făcut avort. S-a ocupat el de costuri. Din acel moment eu nu am mai fost întreagă. Am început să cochetez cu gânduri de sinucidere. M-am dus să mă spovedesc şi părintele m-a oprit de la împărtăşanie şi am început să fiu furioasă pe Dumnezeu. Am hotărât că nu există. Am tot avut relaţii cu acel bărbat şi când ne despărţeam îmi găseam alţii. La un moment dat am decis să fiu singură. Lucrurile au devenit din ce în ce mai rele la locul de muncă. Şi am hotărât să mă sinucid. Aveam totul pregătit şi mă gândeam că dacă există Dumnezeu îmi va da un semn. Eram la o piesă de teatru după care urma să merg acasă să-mi urmez planul. Pe când nici nu mă gândeam la o salvare - mă gândeam doar cu groază la ce urma să fac - m-a sunat o prietenă, care fusese dată afară din casă,să mă întrebe dacă nu poate locui la mine. Atunci mi-am dat seama că mi-o trimisese Dumnezeu. La locul de muncă s-a rezolvat situaţia. După câteva săptămâni am mers şi m-am spovedit. M-am simţit foarte uşurată, liberă. Nu mi-am împlinit canonul decât doi ani mai târziu. În cei doi ani am căzut din nou în desfrânare. Între timp am început să merg la biserică destul de rar…mai mult când mergeam la ai mei la ţară. Mama s-a rugat neîncetat pentru mine. O prietenă de a mea care era fascinată de paranormal îmi tot povestea întâmplări cu sfinţi. Am început să mergem împreună la biserică. După ce mi-am împlinit canonul m-am simţit de parcă primeam o cinste foarte mare care nu mi se cuvenea. Dar era atât de bine pentru că simţeam că în sfârşit mă întorc acasă. Revenisem la mine şi la ai mei şi - cel mai important era că revenisem la Dumnezeu. Pe urmă am început să merg la biserică în fiecare duminică şi să mă spovedesc mai des. Acum mă simt acasă. Prietenul meu s-a întors la mine, dar nu a rezistat mult pentru că nu crede că soluţia problemelor lui e Dumnezeu. Ce este important e că de câte ori sunt supărată Dumnezeu îmi arată că e cu mine şi mă iubeşte. Asta e cea mai importantă iubire. Nu pot exprima prin cuvinte bogăţia de sentimente pe care mi le aduce în fiecare zi deşi nu merit că nici măcar nu mă rog cum trebuie.Lângă Dumnezeu totul are sens şi e singurul loc unde putem fi cu adevărat liberi. Şi eu simt că sunt la reanimare…apropo de scrisoarea pe care am citit-o un pic mai încolo

By: Dana

Dana — Thu, 06 Mar 2008 14:00:43 +0000

Este extrem de dificil sa vorbesti despre ceva atat de personal, despre modul cum l-ai cunoscut pe Creator, intr-un “comment”. Dar daca marturisirea aceasta poate ajuta pe cineva, nu am dreptul sa tac. Doamne ajuta!
In copilarie bunica ma ducea cu forta la biserica. Nu pricepeam eu mare lucru din slujba si oboseam sa stau atata in picioare, dar asteptam cu nerabdare predica, asemenea unei povesti adevarate. M-a marcat descrierea credintei care muta muntii din loc si am verificat-o atunci cand eram singura si infrigurata in fata unei usi care nu vroia sa se deschida.Am zis “CRED” si usa s-a deschis. Dar cand am devenit pioniera am aflat de la tovarasa ca Dumnezeu nu exista si ca e mai util sa te uiti la TV in timpul slujbei, sau sa te duci la activitati pionieresti…Si asa am devenit atee, iar chestia asta a tinut pana in 1991, la 27 de ani. A urmat momentul convertirii…Parintii mei ma crescusera cu multa dragoste, iar tatal meu ma iubea dincolo de orice limite. Avand mijloace de trai modeste s-au straduit sa nu-mi lipseasca nimic in timpul liceului si facultatii. Iar eu nu-mi manifestam la randul meu dragostea decat fata de mama mea…M-am casatorit, am plecat la 700 km distanta, parintii mei au ramas in urma, bolnavi si batrani (am fost un copil tarziu). Ii vedeam de 1-2 ori pe an. Si tatal meu a murit asteptand o asemenea vizita…Cand s-a intamplat eram insarcinata si m-a napadit brusc durerea si regretul. Durerea pentru ca l-am pierdut si regretul pentru ca niciodata nu-l lasasem sa simta ca-l iubesc, niciodata nu avesesem timp sa ascult ce ar fi vrut sa-mi povesteasca. Si tinand mana pe sicriul lui am simtit o mangaiere pe umarul drept, in timp ce cineva (poate ingerul pazitor ) imi spunea ca nu e totul pierdut, ca ne vom mai intalni, ca tatal meu stie ce simt. Dupa asta am aflat care sunt obiceiurile pentru cei adormiti, si le-am respectat. In momentul cand leganam coliva in biserica, il simteam pe tatal meu langa mine. Tatal meu a platit cu un ultim gest de iubire inceputul credintei mele, sau altfel spus Dumnezeu a transformat raul in bine(daca imi este permis sa ma exprim asa).Si tot mergand sambata la pomeni si parastase am inceput sa ma simt bine in biserica. Incet, incet, viata mea s-a schimbat. Si la un moment dat am simtit nevoia sa ma spovedesc. Dar era tot timpul coada la usa preotului, iar eu eram tot timpul cu fetitele mele, mici, cu mine. Intr-o seara am stat ceva vreme la coada, pana cand ele si-au pierdut rabdarea…Si atunci am zis: Maica Domnului, eu nu vreau sa plec acasa nespovedita, ajuta-ma intr-un fel, cum vrei tu…Si nu trec doua minute si iese parintele si ma cheama pe mine inauntru, peste rand…

By: mihaela

mihaela — Tue, 04 Mar 2008 10:37:25 +0000

Convertirea despre care scriu nu este a mea, ci a tatalui meu, care in tinerete cocheta cu nihilismul, care a avut o viata grea, daca ne gandim ca a trebuit, impreuna cu mama mea (cu care nu a fost casatorit religios), sa duca povara cresterii unui copil cu handicap grav (oligofrenie, epilepsie), care a murit la varsta de 20 de ani, la doi ani dupa ce mama mea murise de cancer. Acelasi om care afirma ca nu exista Dumnezeu, iar daca exista este unul nedrept, este acum calugar. S-a calugarit la putin timp dupa ce m-am casatorit eu, pentru a face ascultare de duhovnic care nu i-a dat voie sa se calugareasca mai devreme. S-a calugarit pentru ca a inteles ca Dumnezeu exista, ca toate necazurile pe care le-a avut au fost semnale de alarma ca nu se afla pe drumul cel bun si ca nu erau altceva decat plata propriilor lui pacate.
Convertirea mea nu e spectaculoasa, sau tulburatoare. Am fost o adolescenta patimasa, care credea la 14 ani ca Dumnezeu nu exista, si ca omul se trage din maimuta, o tanara care a desfranat cu prietenii pe care credea ca ii iubea, nu stiu atat de sigur daca din patima, sau pentru ca aveam iluzia ca am gasit iubirea dupa care tanjea sufletul meu. Dumnezeu sa-i dea sanatate duhovnicului meu de atunci, care m-a adus pe cale. Acum stiu ca Dumnezeu exista, pur si simplu stiu, chiar daca nu ma rog asa cum ar trebui, cu toata fiinta mea, dar stiu ca exista pentru ca i-am simtit iubirea si nici o bucurie de pe pamant nu este ca aceea data de constiinta faptului ca esti iubit de Dumnezeu.
Multumesc lui Dumnezeu pentru toate.