- un comentariu la romanul lui J.D. Salinger „Franny şi Zooey”-

 Într-o dimineaţă însorită de sâmbătă, îmbrăcat în impermeabilul „Burberry”, un puştan, Lane Coutell, o aşteaptă pe iubita sa, Franny, să sosească cu trenul de zece şi cincizeci şi două de minute. Reciteşte febril ultima scrisoare pe care Franny i-a trimis-o „cu toată dragostea”, o epistolă în care îşi manifesta nerăbdarea de a-l revedea, îngrijorarea că nu va putea să-şi stăpânească emoţia provocată de reîntâlnirea cu el şi rugămintea de a nu o primi pe peron „cu tam-tam”.

            Lane o întâmpină pe Franny cu o mină impasibilă, golită de orice expresie, ca să-i arate iubitei sale cât este de bărbat, spre deosebire de Franny care, în clipa revederii, debordează de entuziasm, îl învăluie cu braţele ei delicate, îl sărută, la început îi administrează un sărut fugar, mai apoi unul uşor stingherit. După un schimb de replici având ca obiect scrisoarea mai sus pomenită, Lane descoperă în mâna stângă a lui Franny o cărticică verde-prăzulie. Curiozitatea lui de audient la cursul de Literatură europeană modernă îl îmboldeşte să o întrebe: „Ce carte-i aia?”, întrebare care capătă un răspuns evaziv: „Asta? A, ceva de citit”, timp în care cărţulia este îndesată în geanta acesteia. Odată reîntâlnirea consumată în toate detaliile ei, Lane şi Franny ajung cu un taxi la restaurantul Sikler’s, un local frecventat de „boema intelectuală studenţească”.

În jurul celor două Martini comandate, Lane monopolizează conversaţia, ceea ce o face pe Franny să îl asculte o vreme în tăcere. Secundele trec, Franny iese din cochilie şi începe să îl irite pe Lane cu întrebările şi îi întrerupe peroraţia asupra motivului care îl făcea pe Flaubert să manifeste o atracţie patologică faţă de le mot juste cu o întrebare pragmatică: „Ai de gând să-ţi mănânci măslina, ori ba?” Enervarea lui Lane atinge cote apreciabile în clipa când iubita lui îl etichetează spontan: „Vorbeşti ca un suplinitor, zău aşa.” în replică, Lane o acuză că este într-o dispoziţie belicoasă. Franny îşi cere iertare pentru purtarea ei execrabilă şi îi mărturiseşte: „Toată săptămâna asta am simţit în mine o pornire distructivă”. Urmează al doilea rând de Martini, Franny începe să se uite la Lane ca la un străin sau ca la o reclamă pentru linoleum; o nouă polemică este purtată în jurul întrebării: „Sunt sau nu profesorii Manlius şi Esposito, de la catedra de engleză, poeţi adevăraţi?” Franny începe să îşi piardă culoarea din obraji, se ridică brusc, îşi ia geanta şi se duce ţintit la toaleta restaurantului Sikler’s. Cu fruntea acoperită de broboane de sudoare, cu gura întredeschisă, „fără vlagă” pătrunde în cea mai îndepărtată din cele şapte sau opt cabine, se încuie în ea şi…

Şi acum mă văd nevoit să citez episodul direct din romanul Franny şi Zooey, pentru a păstra savoarea inconfundabilă şi inegalabilă a scrisului lui Salinger: „Fără a se sinchisi, pare-se, de ambianţa în care se afla, se aşeză. îşi apropie foarte strâns genunchii unul de altul, ca şi cum ar fi vrut să se comprime într-un volum mai mic şi mai compact. Apoi îşi puse mâinile vertical peste ochi şi apasă tare din călcâie, ca pentru a-şi paraliza nervul optic şi a îneca toate imaginile într-un întuneric ca de hău, degetele ei întinse, cu toate că îi tremurau, sau poate tocmai pentru că îi tremurau, aveau o graţie şi o drăgălăşenie ciudată. Rămase o clipă încremenită în poziţia aceea încordată, aproape fetală –  apoi o podidiră lacrimile. Plânse aşa fără a încerca să îşi reţină nici una din manifestările mai zgomotoase ale durerii şi tulburării, toate acele icnete convulsive din fundul gâtului pe care le scoate un copil isteric atunci când încearcă să tragă aer în piept printr-o epiglotă aproape închisă. Şi totuşi, când, în cele din urmă, se opri din plâns, isprăvi pur şi simplu, fără să simtă când inspira, acea senzaţie dureroasă, ca nişte cuţite, care urmează de obicei după un acces violent. Când se opri, fu ca şi când în mintea ei s-ar fi petrecut o schimbare spectaculoasă de polaritate, una cu efect imediat şi liniştitor asupra corpului ei. Cu faţa udă de lacrimi, dar lipsită de orice expresie, aproape tâmpă, îşi culese geanta de pe jos, o deschise şi scoase dinăuntru cărticica prăzulie, legată în pânză. Şi-o aşeză în poală-mai bine zis pe genunchi- şi se uită la ea, o fixă cu privirea de parcă acela era locul cel mai potrivit pentru o cărticică de culoarea prazului. În clipa următoare luă cartea în mână, o ridică până la nivelul bustului şi o strânse la piept – cu un gest scurt şi energic. Pe urmă o puse la loc în geantă, se ridică şi ieşi din cabină. Se spălă pe faţă cu apă rece, se uscă cu un prosop de pe suportul fixat sus, deasupra capului, îşi dădu din nou cu ruj pe buze, se pieptănă şi ieşi din camera de toaletă. Când traversă sala de restaurant ca să ajungă la masă, arăta extraordinar- vioaie şi bine-dispusă, aşa cum se cuvine să fie o fată într-un week-end studenţesc de excepţie. În momentul în care ajunse, sprintenă şi zâmbitoare, în dreptul scaunului ei, Lane se ridică încet, cu un şerveţel în mâna stângă. -Dumnezeule! Scuză-mă, spuse ea. Credeai c-am murit? – Nu credeam c-ai murit, răspunse Lane”.

În doar două pagini de roman J.D.Salinger ne descrie un proces dramatic, o moarte şi o înviere. Ochiul nostru carnal, obişnuit poate cu stilul „uşuratic” al autorului american, s-ar putea să nu sesizeze din prima importanţa pe o pot avea cele două pagini pentru fiecare dintre noi. Da, este posibil, pare să ne sugereze Salinger.  Poţi descoperi o carte cu copertă prăzulie din care poţi afla că tu eşti, de fapt, doi: un om exterior, apărut din coliziunea dintre ereditate şi mediul social şi un om interior, ascuns, greu accesibil. Totul a început pentru Franny la cursul de religie, când profu’ le-a vorbit despre „cărţulie”. Franny îi explică lui Lane, printre fumurile de ţigară pe care le trage abundent, că e o carte scrisă de un „oarecare ţăran rus” despre care cititorul nu află decât că are 33 de ani, un braţ uscat şi că este văduv. Călătoria unui pelerin este o carte ciudată despre un ţăran obsedat de ideea că trebuie să ne rugăm neîncetat şi care, în căutarea uni maestru în arta rugăciunii neîncetate, începe să colinde prin lume întâlnind tot soiul de oameni cărora le destăinuie metoda. În opinia lui Franny scopul rugăciunii este acela de a-ţi schimba viziunea asupra lumii: „(…) te rogi ca să-ţi purifici pe de-a-ntregul felul de-a privi lucrurile şi ca să dobândeşti o concepţie cu totul nouă despre rostul lucrurilor.” Perseverând în practicarea Rugăciunii lui Iisus – Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă!”, mintea lui Franny îşi schimbă polaritatea, suferă o metanoia, o conversiune a minţii spre Dumnezeu.

Ne întoarcem în toaleta de la Siklers pentru că acolo omul vechi din Franny intră în extincţie, iar omul nou din ea se eclozează. Lupta neîmpăcată dintre cei doi apare descrisă în Epistola către romani a Apostolului Pavel: „Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele (cf. Romani, 7, 22-23)”. Îl suspectez pe Salinger că, în redarea chinului prin care trece Franny, recurge conştient la tipul de decriere devenit clasic în lucrările de etnografie sau de istoria religiilor care au ca temă iniţierea. Franny se supune de bunăvoie unui scenariu iniţiatic. Se pune într-o poziţie fetală, experiază o regressus ad uterum, o moarte simbolică însoţită de plâns şi întuneric în urma căreia revine la masa lui Lane sprintenă şi zâmbitoare, aspectul ei fiind expresia  unei mutaţii ontologice. Schimbarea nu se rezumă numai la asta. Devine conştientă de natura ei egoistă şi de egoismul agresiv al celorlalţi („sunt sătulă de atâta egocentrism. Al meu şi-al tuturor celorlalţi. Sunt sătulă de toţi aceia care vor s-ajungă ceva, să facă fapte mari…”), alege să devină un nimeni („m-am săturat să nu am curajul să fiu, pur şi simplu, un nimeni”), suportă modificări de natură somatică („Se întâmplă ceva ciudat cu dinţii mei. Îmi clănţăne. Alaltăieri era să muşc dintr-un pahar”).

Franny descoperă drumul spre omul interior prin intermediul unei cărţi, Pelerinul rus. În cazul ei se confirmă intuiţia lui Nicolae Steinhardt, anume că această carte îţi poate schimba viaţa. Carl Gustav Jung, în autobiografia lui, Amintiri, vise, reflecţii, ne descrie jocul alternant dintre cele două „entităţi”, pe care le numeşte „personalităţi”. La el, personalitatea numărul 2 este ceea ce misticii numesc „omul interior”. „În viaţa mea, zice Jung, numărul 2 a jucat rolul principal şi am încercat mereu să dau frâu liber la ceea ce voia să vină spre mine din interior” şi ne avertizează că „numărul 2 este o figură tipică; de cele mai multe ori însă, înţelegerea noastră conştientă nu este suficientă pentru a vedea că suntem şi asta”.

„Rămasă singură, Franny stătu liniştită, uitându-se în tavan. Buzele începură să i se mişte, formând cuvinte mute, şi continuară tot aşa”. Puteţi ghici cuvintele care i se volatilizează de pe buze?

Notă finală: Cu ani în urmă am citit „Ortodoxie şi postmodernism” scrisă de Părintele Savatie. Am aderat spontan la opoziţia care în-temeia cartea: ortodoxie pe de o parte, postmodernism pe de alta. Citind literatură postmodernistă nu numai că am devenit neîncrezător în această opoziţie. Am fost şocat de-a dreptul când am citit „Franny şi Zooey”. J.D. Salinger este considerat, alături de Thomas Pynchon şi Kurt Wonnegut, unul dintre părinţii postmodernismului literar. Cel mai cunoscut roman al lui Wonnegut, Abatorul 5, are ca personaj central un tip hristic, care prin tranşeele în care este aruncat nu se desparte de Biblie. Pictorul Horia Bernea, creatorul Muzeului Ţăranului Român, le-a reamintit contemporanilor de Predanie recurgând la mijloacele artei postmoderniste.

Părintele Savatie este îndreptăţit să opună în domeniul epistemologiei ortodoxia postmodernismului relativist. Noi, ortodocşii, credem că există un adevăr absolut care ni s-a revelat prin intermediul unui anumit limbaj ( prin „numele divine” despre care au scris Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Efrem Sirul, prin limbajul profeţilor, apostolilor, al mărturisitorilor din toate timpurile şi locurile). Postmoderniştii spun, pe scurt, că nu există un adevăr absolut. Că adevărul este o convenţie stabilită într-o anumită comunitate. Mai mult, pentru ei nu există criterii obiective de a stabili ce este adevărat şi ce nu. Postmodernistul rămâne captiv în următorul paradox: el afirmă: „adevărul este relativ”. Dar nu poate dovedi (pentru că după el nu există criterii obiective de validare) că afirmaţia sa este adevărată. În acest fel postmodernistul devine inconsistent, adică ajunge la o autocontradicţie.