Cand povestile dispar…

Ioan – Codrin Vasile

Anul 2245. Bucureşti. Terra este acum o lume manipulată de… un fleac — tehnologia. Roboţii fac tot… pentru cei ce îşi permit. Dar, cu cei săraci cum rămâne? Ei nu se schimbă. Stau la marginea şoselelor, îngânduraţi. Şi poveşti — poveşti nu mai există. Au fost înlocuite de texte noi, de ficţiune, acţiune, super-eroi etc. Numai străbunicii mai cunosc… Că „au fost odată” poveşti.

Radu, Ana, Mihai şi Gabriela sunt la bunici. Bunicul i-a întrebat:

— Copii, vreţi să vă spun o poveste?

— Bunicule, zi mai clar. Termenul „poveste” nu există.

— Te corectez, Radu, nu mai există. Să vă spun câteva poveşti. Poate veţi înţelege ce înseamnă „poveste”.

Copiii au rămas cu gura căscată la poveşti ca Harap-Alb, Cenuşăreasa, Aladdin şi lampa fermecată, Leul şi şoricelul şi la multe altele.

Radu era elev în clasa a IV-a. Gabriela şi Ana erau într-a III-a, iar Mihai, într-a II-a. Radu avea 11 ani, fetele, 9 şi 10 ani, iar Mihai, 8 ani.

Deşi erau relativ mari, au rămas fermecaţi de poveştile pe care le istorisea bunicul. Radu, isteţ din fire, întrebă:

— De ce nu mai există?

— Plei-Steişăn-urile şi lucrurile de genul acesta le-au luat locul.

— Se scrie Play-Station, bunicule, zice Gabriela.

„Aş vrea să ştiu unde sunt acum personajele de poveste”, gândi Mihai.

Acelaşi gând l-au avut toţi copiii în noaptea aceea.

De dimineaţă, toţi patru s-au trezit într-o pădurice, înconjuraţi de animale, „care, logic, ar fi trebuit să trăiască în alte habitate”, după spusele lui Radu.

Şi avea dreptate. Ce caută un leu în pădure? O panteră? Un bou? Au mers puţin. S-au uitat în spate. Au văzut animale vorbind limbi pe care oamenii le vorbesc: şoricei vorbind araba şi alte ciudăţenii. Măgari vorbind româneşte — e o adevărată minune.

Au mers, au mers, şi-au dat de-o căsuţă minunată, împodobită cu diamante „marca Cei şapte pitici”, după cum scria.

— Şi scrie ceva în germană, exclamă Radu. Scrie „Căsuţa… personajelor de… poveste”. Da — „Căsuţa personajelor de poveste”.

Au deschis uşa. S-au trezit într-un coridor lung, dar în ruine. Uşi putrezite, totul era groaznic. Au deschis o uşă.

— Bună ziua, zise o bătrânică. Eu sunt Sfânta Duminică, copii.

— Mai ţineţi minte, le-a şoptit Radu celorlalţi. Bunicul ne-a spus ieri „Povestea porcului”.

— Noi te cunoaştem, i-au zis copiii bătrânei.

— Cum mă cunoaşteţi? De unde?

— Dintr-o poveste, normal. Din „Povestea porcului”. O întrebare — de ce-i în ruine palatul?

— E, deoarece copiii de vârsta voastră ne dispreţuiesc. Adulţii, la fel, lăcrimă bătrâna. Nu mai ştiu să se bucure…

— Noi… noi te vom ajuta, ziseră în cor copiii. Vom scrie poveşti, le vom tipări şi, astfel, copiii din jur vor citi. Va fi ca şi cum orice copil care citeşte o poveste, cel puţin, să pună încă o cărămidă. Astfel, în câţiva ani, totul va fi bine.

— Nu e prea posibil, le zise Sfânta Duminică.

— Ba nu, o încurajară ei. Vom tipări o poveste pentru fiecare cameră pe care o vedem.

A început numărătoarea.

— Şapte sute opt, şapte sute zece… Trei mii cincizeci şi nouă… numărul ajungând la şapte mii de camere.

Au trebuit zile, săptămâni, luni, ani până când au fost tipărite mai mult de şapte mii de poveşti.

Tinerii noştri, acum oameni în toată firea, şi-au făcut propria editură, au scris şi tipărit multe cărţi, dar colecţia cea mai iubită de cititori a fost Cufărul cu poveşti.

Astfel, fără să vrea, cititorul punea mai mult de zece cărămizi în palat, doar citind o carte.

Zi cu zi, săptămână cu săptămână, lună cu lună, an cu an, palatul creştea în frumuseţe.

Când au crescut, tinerii noştri şi-au adus aminte de ce scriau ei poveşti. Au vrut din tot sufletul ca acea căsuţă dărăpănată să fie frumoasă.

Au regăsit căsuţa. Toţi erau fericiţi. Căsuţa dărăpănată era, acum, un palat încântător, de toată frumuseţea.

Cei patru ştiau că şi-au împlinit treaba. Au fost foarte fericiţi că lumea citea poveşti şi că acum căsuţa era un palat. Şi totul datorită lor şi a bunicului lor.