BLOG – DANION VASILE

ŞTEFAN, FIUL PĂDURII

 

N  u se ştie însă ce a fost la începutul începutului poveştii,                                                          

         căci povestea începe cu un băiat crescut de un iepure şi un urs, în codru. Nu se ştie, după cum ziceam, începutul începutului poveştii, adică cum a ajuns băiatul acolo. Băiatul, numit Ştefan, se dezvolta foarte bine: era puternic şi rapid, dar darul său cel mai de preţ era că putea vorbi cu animalele.

Se mai spune că era, într-un tărâm îndepărtat, o prinţesă captivă într-un turn. Poarta de plumb era pecetluită cu lanţuri grele de fier şi păzită de o fiinţă pe jumătate balaur şi pe jumătate zmeu. Acea creatură putea fi ucisă numai cu sabia numită Caliburn. Sabia se afla în palatul Împăratului Roşu, un om crud; mulţi au încercat să salveze prinţesa, dar au ajuns, cu toţii, la eşafod.

Dar să revenim la Ştefan: după cum spuneam, se dezvoltase. Acum avea 25 de ani. Într-o zi, plecă în lume cu un arc, o tolbă cu săgeţi şi o pungă de galbeni; îi găsise lângă un copac. S-a dus. Într-un han, auzi discuţia a doi oameni. Află de prinţesa captivă şi se duse şi el să-şi încerce norocul la Împăratul Roşu. S-a dus. În drum, a găsit un şoim rănit. Fiind înfometat, s-a gândit să îl rumenească şi să îl mănânce. Dar, spre mirarea tânărului, şoimul zise:

- Omule, nu mă omorî, ci îngrijeşte-mă; cine ştie, poate ţi-oi fi şi eu de ajutor, cândva.

- Fie, şoimule. O să te-ngrijesc!

Peste câtva timp, şoimul zise:

            - Mulţumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai acordat; ca răsplată, îţi voi da această pană, când vei avea nevoie de mine, să sufli în pană. Îţi urez drum bun. Acum, însă, va trebui să merg la puii mei. La revedere!

- La revedere, şoimule!

Ştefan porni, hrănindu-se cu fructe de pădure. În drumul său, avea să treacă printr-un tărâm îngheţat, numit Isepada. Văzu un urs polar. Se gândi că o să-şi facă un veşmânt bun din blana ursului. Dar, se întâmplă la fel cum s-a întâmplat şi cu şoimul. Într-un sfârşit, ajunse în palat.

- Zi ce ai de zis şi pleacă! spuse Împăratul Roşu.

- Păi…am venit pentru Caliburn.

- Îţi dau sabia dacă împlineşti trei porunci!

- Fie, o să încerc!     

- Ştii pedeapsa, da?

- Da, ştiu.

- Bine! Prima poruncă este să-mi aduci un fruct din Pomul Tinereţii Veşnice. Dacă nu vii în şapte zile, vei „dansa giga în funie*”.

- Da, bine…

Ieşi din palat. Deznădăjduit, se aşeză pe iarbă. Deodată, îşi aduse aminte de şoimul călător. Suflă în pană. Şoimul, deodată, se ivi în faţa lui Ştefan.  

- Uite, poţi să aduci un fruct din Pomul Tinereţii Veşnice în doar o sută şaizeci şi opt de ceasuri?

- Pot şi mai repede! Îţi aduc un fruct în douăzeci şi patru de ore.

În următoarea zi, Ştefan se arătă împăratului:

- Am adus fructul!

Împăratul, mirat, spuse următoarea poruncă:

- Să îl omori pe ciclopul ce se află lângă cel mai apropiat lac!

De data aceasta, tânărul se duse singur. Uriaşul arunca cu bucăţi de pământ înspre Ştefan. Însă, rapid, se feri. Luă o săgeată, o fixă la arc şi trase. Săgeata zbârnâi uşor. Îl nimeri pe ciclop în ochi. Ciclopii, dacă nu mai au singurul ochi, mor. Aşa că, ciclopul muri.

Împăratul, şi mai mirat, dădu şi ultima poruncă:

            - Dacă vei reuşi să dobori uşa de la peştera în care e ţinută, ţi-o dau; dacă nu, nu.

De data asta, ursul veni în ajutorul băiatului. Cu greu, amândoi reuşiră să dărâme poarta. Ştefan luă sabia şi se duse spre tărâmul unde prinţesa era captivă.

Ajunse lângă palat. Nicăieri, nici un om. În afară de prinţesă, normal. Deodată, apăru creatura. Ea îl atacă pe Ştefan. El se apropie de uşă. Coada fiinţei, care se apropia în viteză, distruse poarta. Dar, Ştefan se feri. Aruncă sabia. Sabia, care îi nimeri drept în inimă, îl omorî.

Ştefan se căsători cu prinţesa. Au făcut o nuntă mare, mare. Cât despre iepure şi urs, ei au fost puşi sfătuitorii regali, fiind trataţi cu respect.  

 

Şi-am încălecat pe-o alună,

Şi v-am spus o poveste de-acum o lună.

 

Sfârşit 

            *Expresia „a dansa giga în funie” înseamnă „a fi spânzurat”, expresia fiind folosită în Epoca de Aur a Pirateriei.

 

Părinţi creştini, aveţi grijă de copiii voştri!

Adevărul prigonit în Europa

Părinţi creştini, ştiu că timpul vostru este scurt, că nu aveţi răbdare să citiţi studii lungi, că vreţi ca lucrurile să vă fie spuse simplu. Aş vrea să spun pe scurt: Consiliul Europei luptă împotriva credinţei în Dumnezeu, luptă pentru a-i manipula pe copiii noştri că Dumnezeu e o poveste. Cum declara recent Ministrul Educaţiei, Cristian Adomniţei, „religia, din punctul meu de vedere, se ocupă de educarea sufletului, a inimii, e mai mult ca o poveste, ca un mit care se spune unui copil mic, iar el, după o anumită vârstă, după 14 ani, alege ce sa facă” (cf. http://www.gardianul.ro/2008/01/19/societate-c12/adomnitei_religia_este_o_poveste_care_trebuie_spusa_pana_la_14_ani_-s107584.html).

Întrucât prin canalele mediatice – TV şi presă – suntem manipulaţi sistematic, spunându-ni-se doar ceea ce se consideră că trebuie să ştim – foarte puţini oameni cunosc problema condamnării teoriei creaţioniste de către Consiliul Europei. Cu mici excepţii, documentul a fost trecut cu vederea în presa românească. Consider că este necesar să vă faceţi timp pentru a-l citi şi, dacă consideraţi că observaţiile mele pe marginea lui sunt obiective, vă rog să şi semnaţi scrisoarea de mai jos, în care îl analizez.

Poate că unora problema creaţionism versus evoluţionism li se pare banală, însă nu este aşa. Ca fost profesor de religie vă spun că un tânăr care e convins că omul se trage din maimuţă – pentru că aşa a învăţat la şcoală – se va îndepărta încet-încet de Biserică. Copilul nu trebuie îndoctrinat, nu trebuie manipulat, nu trebuie creştinat cu forţa, dar trebuie să aibă informaţii ştiinţifice cât mai complete. Dacă i se va spune că e sigur că se trage din maimuţă, el va ajunge la concluzia că învăţătura Bisericii este greşită.

Părinţi creştini, vă rog, rupeţi-vă puţin din timpul pe care îl aveţi şi citiţi scrisoarea de mai jos…

Despre prigonirea adevărului în Europa

Scrisoare către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Prea Fericirea Voastră, Înalt Prea Sfinţiţi Părinţi, Prea Sfinţiţi Părinţi,

Vă adresăm aceste rânduri, cu sufletele pline de îngrijorare, dorindu-ne să luaţi măsurile pe care le consideraţi potrivite. Ne-am adresat dumneavoastră, păstorilor noştri, întrucât Biserica Ortodoxă Română a militat pentru integrarea României în Uniunea Europeană, invocând faptul că prin această integrare nu vom fi nevoiţi să renunţăm la identitatea noastră creştină. Considerăm că e nevoie de o reconsiderare a acestei poziţii, întrucât conducerea Uniunii Europene şi-a arătat în mai multe rânduri orientarea – prin promulgarea unor decizii care contravin moralei creştine.

În Declaraţia Cultelor pentru integrarea României în Uniunea Europeană, semnată de B. O. R. la 16 mai 2000, se specifică: „În perspectiva integrării în Uniunea Europeană, România nu urmăreşte doar obţinerea unor drepturi asociate cu statutul său de membru, ci doreşte să-şi exercite responsabilitatea ce decurge din această aderare. Având o viaţă religioasă bogată, România este pregătită să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului spiritual şi cultural european, reafirmând respectul pentru viaţă, demnitatea persoanei umane, dreptul la proprietate, valoarea familiei şi a solidarităţii umane, acordând o atenţie deosebită garantării libertăţii de gândire, conştiinţă, credinţă şi religie. Procesul de unificare europeană, care vizează în mare măsură o unificare economică, poate fi deplin în condiţiile în care se realizează şi o îmbogăţire spirituală europeană. Păstrându-şi identitatea spirituală proprie, modelată în decursul istoriei, alături de celelalte ţări europene, contribuţia României va mări valoarea tezaurului spiritual şi cultural european” – paragraful 4.

În timpul vizitei sale în România din iunie 2003, Arhiepiscopul Hristodoulos al Atenei ne-a atenţionat: „influenţaţi de ateismul generat de iluminism, europenii de astăzi urmăresc să creeze o Europă care refuză creştinismul. Dacă vor reuşi, atunci Uniunea Europeană va deveni foarte fragilă, gata să moară chiar în faşă” (www.patriarhia.ro, secţiunea „Vizite”, articolul Vizita în România a Prea Fericitului Părinte Hristodoulos, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada – 4-11 iunie 2003.).

Considerăm că e nevoie de o reconsiderare a raportării Bisericii Ortodoxe Române faţă de Uniunea Europeană, întrucât conducerea Uniunii şi-a arătat în mai multe rânduri orientarea – prin promulgarea unor decizii care contravin moralei creştine.

În paralel cu deciziile Uniunii Europene privitoare la moralitate, Consiliul Europei promovează o mentalitate anti-creştină. Una din cele mai grave decizii ale Consiliului Europei (din 4 octombrie 2007) este privitoare la impunerea forţată a evoluţionismului[1] şi de excludere a învăţăturilor antievoluţioniste din sistemul de învăţământ. Altfel spus, elevii vor fi învăţaţi că evoluţia speciilor este un fapt sigur, demonstrat ştiinţific, fapt asupra căruia nu există îndoieli, fapt care nu acceptă contestări. Altfel spus, elevii vor fi învăţaţi la şcoală şi la facultate că se omul se trage din maimuţă. Cum va putea elevul să creadă că omul e făcut de Dumnezeu, că omul e cununa creaţiei, când profesorii vor căuta să îl convingă că nu e aşa? Faptul că parlamentul european cenzurează toate studiile şi cercetările creaţioniste, care arată punctele slabe ale teoriei evoluţioniste, arată o orientare spirituală clară, ale cărei consecinţe se vor vedea în poziţia faţă de identitatea spirituală creştină.

Citind rezoluţia 1580/ 2007 a CE, am aşteptat cu răbdare o luare de poziţie a Sfântului Sinod al B.O.R. în această problemă. Întrucât nu s-a luat o astfel de poziţie, ne-am permis să vă adresăm, cu smerenie, acest text. Considerăm că lipsa unei replici a Bisericii Ortodoxe Române, care s-a implicat în susţinerea aderării României la Uniunea Europeană, ar însemna o acceptare tacită, fapt care ar provoca îndoieli şi confuzie în minţile credincioşilor. Deşi cele două instituţii – Consiliul Europei şi Uniunea Europeană – sunt separate, totuşi – aşa cum arată Declaraţia lor comună din 3 aprilie 2001 – valorile lor sunt comune: „Consiliul Europei şi Comunitatea Europeană împărtăşesc aceleaşi valori şi urmăresc aceleaşi scopuri în ceea ce priveşte protecţia democraţiei, respectul pentru drepturile omului şi a drepturilor fundamentale, precum şi în ceea ce priveşte aplicarea legii” (www.jp.coe.int/programmes/general/JointDeclaration_EF.asp; de altfel, legătura dintre cele două instituţii este atât de strânsă încât Uniunea Europeană a preluat atât drapelul cât şi imnul Consiliului Europei. Nicio ţară nu a intrat în Uniunea Europeană fără a fi intrat mai întâi în Consiliul Europei. Deci nu trebuie să ne liniştească faptul că rezoluţia privitoare la creaţionism a fost luată doar de Consiliul Europei, întrucât influenţa sa are o arie de acoperire mai mare decât a Uniunii Europene – având 47 de state membre şi câteva cu statut de observator).

De aceea vă rugăm să faceţi demersurile necesare pentru ca rezoluţia UE să nu afecteze sistemul de învăţământ din România, şi să apăraţi dreptul oamenilor de ştiinţă anti-evoluţionişti de a-şi face cunoscute cercetările.

Una din principalele critici care i s-au adus Bisericii Ortodoxe Române vis-a-vis de perioada comunistă a fost lipsa unei replici faţă de materialismul ştiinţific care era predat în şcoli şi faţă de evoluţionismul care a fost unul dintre principalele mijloace de îndepărtare a copiilor de Dumnezeu şi de Biserică. Nădăjduim că astăzi ierarhii vor avea mai multă grijă de elevii şi de studenţii creştini, implicându-se activ educarea lor.

Mulţumindu-vă pentru răbdarea de a parcurge textul de mai jos,

Cu fiiască supunere,

Danion Vasile

Urmează lista de semnături.

Ele vor fi făcute publice pe 1 martie 2008

---

 

[1] În limba engleză documentul poate fi citit pe http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta07/ERES1580.htm În limba română documentul a fost tradus de Radu Hagiu.

În data de 4 octombrie 2007, Consiliul Europei a dat o rezoluţie intitulată Pericolele creaţionismului în educaţie[1]. Iată textul acestei rezoluţii (nr. 1580/2007[2]) şi câteva comentarii pe marginea ei:

1. Scopul acestei rezoluţii nu este de a pune sub semnul întrebării o credinţă sau de a lupta împotriva ei – un astfel de lucru nu este îngăduit de dreptul la libertatea de credinţă. Scopul ei este de a avertiza împotriva unor anumite tendinţe de a prezenta o credinţă drept ştiinţă. Nu este vorba de un antagonism. Ştiinţa şi credinţa trebuie să poată coexista. Nu este vorba de punerea în contradicţie a credinţei şi ştiinţei, ci de necesitatea de a împiedica credinţa să se opună ştiinţei.

Deşi aparent acest paragraf pare imparţial, arătând că nu este vorba de un antagonism între ştiinţă şi credinţă, practic se urmăreşte ca elevul să accepte simultan datele ştiinţei evoluţioniste cu ale credinţei, ca şi cum datele ştiinţei evoluţioniste ar fi incontestabile. (Despre acest antagonism va vorbi mai clar punctul 8 al aceste rezoluţii.) Practic, copilul trebuie să creadă în evoluţia speciilor prin selecţia naturală, şi în timp e liber să accepte, ca o învăţătură religioasă, faptul că omul e făcut de Dumnezeu. Într-adevăr, între ştiinţa obiectivă şi credinţă nu pot apărea contraziceri, întrucât ştiinţa e lăsată de Dumnezeu pentru ca omul să cunoască lumea în care trăieşte. Contradicţiile apar strict între credinţă şi dogmele mincinoase ale evoluţionismului. E adevărat, faptul de a prezenta o credinţă drept ştiinţă e un risc. Dar riscul e la fel de mare atunci când prezinţi o pseudo-ştiinţă – în cazul de faţă evoluţionismul – drept ştiinţă. Cercetările oamenilor de ştiinţă anti-evoluţionişti nu au ca bază cunoştinţele religioase, ci pe cele strict ştiinţifice. Faptul că există oameni de ştiinţă anti-evoluţionişti care combat argumentele evoluţioniştilor strict cu argumente religioase lasă loc liber interpretărilor, dând impresia că evoluţionismul nu poate fi combătut strict cu argumente ştiinţifice.

2. Pentru unii oameni, Creaţia, înţeleasă ca o convingere religioasă, dă vieţii un înţeles. Cu toate acestea, Adunarea Parlamentară este îngrijorată de posibilele efecte negative ale răspândirii ideilor creaţioniste în cadrul sistemelor noastre educaţionale şi de urmările asupra democraţiilor noastre. Dacă nu avem grijă, creaţionismul ar putea deveni o ameninţare a drepturilor omului, care sunt o preocupare esenţială a Consiliului Europei.

Aici este de fapt cheia rezoluţiei 1580: dacă sistemul de învăţământ ar accepta faptul că teoria evoluţionistă are puncte slabe, ar fi nevoie să se prezinte şi alternativa creaţionistă. Această alternativă implică faptul că, dacă omul e făcut de Dumnezeu, atunci trebuie să asculte de poruncile Sale, trebuie să păstreze o anumită conduită morală. Creaţionismul devine ameninţare pentru Drepturile Omului întrucât presupune existenţa unui factor moral suprem la care să se raporteze Drepturile Omului. Numai că, în loc să accepte posibilitatea existenţei acestui factor moral – Dumnezeu – Adunarea Parlamentară europeană preferă să instituie dictatura pseudo-ştiinţei evoluţioniste, ignorând studiile ştiinţifice ale diverşilor savanţi care contestă evoluţionismul.

3. Creaţionismul, apărut din negarea evoluţiei speciilor prin selecţie naturală, a fost mult timp un fenomen aproape în întregime american. Astăzi, ideile creaţioniste caută să pătrundă în Europa, iar răspândirea lor afectează câteva dintre statele membre ale Consiliului Europei.

(Vom folosi termenul de creaţionism potrivit acestei definiţii – de negare a evoluţiei speciilor. Considerăm însă că ar fi mai potrivit termenul de anti-evoluţionism, întrucât cel de creaţionism poate implica folosirea unor cunoştinţe religioase – astfel ar depăşi caracterul strict ştiinţific.) Prin acest paragraf se încearcă prezentarea creaţionismului ca un parazit care încearcă să se infiltreze în trupul sănătos al Europei. Imediat după apariţia evoluţionismului au apărut oameni de ştiinţă care l-au contestat (în România unul dintre cei mai cunoscuţi fiind doctorul Nicolae Constantin Paulescu, descoperitorul insulinei). Faptul că în a doua jumătate a secolului trecut în Europa vocile oamenilor de ştiinţă anti-evoluţionişti nu s-au făcut auzite la fel de puternic precum cele ale celor din America s-a datorat tocmai unei campanii susţinute de impunere a creaţionismului. În ţara noastră regimul comunist a luptat din răsputeri să reducă la tăcere orice luare de poziţie care combătea evoluţionismul. Se poate observa uşor o similitudine între campaniile evoluţioniste promovate de către comunişti şi cea pe care o promovează astăzi Consiliul Europei. Dar chiar şi dacă teoria creaţionistă s-ar fi dezvoltat o vreme exclusiv în spaţiul american, acesta nu e un motiv pentru a nu putea fi cercetată în şcolile europene. Pe noi nu ne interesează în ce parte a lumii s-a făcut o descoperire sau alta, ci ne interesează în ce măsură o putem folosi sau nu. Această prezentare în opoziţie a cercetărilor americane şi a celor europene nu este altceva decât extinderea xenofobiei, fenomen pe care atât Consiliul Europei cât şi Uniunea Europeană pretind că îl resping.

4. Ţinta principală a creaţioniştilor de astăzi, dintre care o mare parte sunt creştini sau musulmani, este educaţia. Creaţioniştii sunt decişi să se asigure că ideile lor sunt incluse în programa ştiinţifică a şcolilor. Creaţionismul nu poate, însă, susţine pretenţia de a fi o disciplină ştiinţifică.

Există aici câteva nuanţe. Dacă prin creaţionism înţelegem strict antievoluţionismul, atunci nu există nici un motiv pentru a nu fi inclus în programa ştiinţifică a şcolilor. Din moment ce există multe puncte slabe ale argumentării evoluţioniste, e normal ca ele să fie cercetate ca atare în şcoli. Din moment ce oamenii de ştiinţă creaţionişti au pus în evidenţă aceste puncte slabe, în numele cunoaşterii ştiinţifice şi a dreptului omului la informare e normal ca învăţământul să accepte critica evoluţionismului. Din punct de vedere ştiinţific se poate arăta doar că teoria evoluţionistă nu rezistă unei critici serioase. Din punct de vedere ştiinţific nu se poate demonstra că omul este făcut de Dumnezeu. Faptul că există oameni de ştiinţă creaţionişti care consideră în mod greşit că prin combaterea evoluţionismului se demonstrează existenţa lui Dumnezeu care a creat lumea şi omul nu trebuie să implice ignorarea dovezilor anti-evoluţioniste ale acestora.

5. Creaţioniştii pun sub semnul întrebării caracterul ştiinţific al anumitor domenii de cunoaştere şi susţin că teoria evoluţiei este doar o interpretare printre altele. Ei îi acuză pe oamenii de ştiinţă că nu aduc suficiente dovezi în sprijinul teoriei evoluţioniste ca fiind validă ştiinţific. Pe de altă parte, creaţioniştii îşi apără propriile afirmaţii ca fiind ştiinţifice. Nici unul dintre aceste lucruri nu rezistă în faţa unei analize obiective.

Acest paragraf îi manipulează pur şi simplu pe oamenii care nu sunt interesaţi de disputa evoluţionism- creaţionism. Mulţi oameni se mulţumesc cu un nivel de informare superficial şi au încredere în forurile superioare. Adică gândesc aşa: „Dacă în Consiliul Europei s-a hotărât că afirmaţiile anti-evoluţionistei nu rezistă în faţa unei analize obiective, înseamnă că aşa e. Nu merită să aprofundez lucrurile.” Manipularea de acest tip este susţinută foarte puternic pe canalele mediatice, astfel încât omul contemporan necredincios va vedea în prezentarea teoriei anti-evoluţioniste doar un argument în plus pentru faptul că Dumnezeu nu există – pentru că dacă ar exista nu ar avea nevoie de minciuni ca anti-evoluţionismul.

6. Observăm o creştere a modurilor de gândire care contestă cunoaşterea stabilită despre natură, evoluţie, originea şi locul nostru în univers.

În loc să fie imparţial, şi să susţină studii ştiinţifice care să analizeze obiectiv ideile anti-evoluţioniste, Consiliul Europei preferă să considere anti-evoluţionismul ca pe o sectă pseudo-ştiinţifică, ca pe un pericol cu care trebuie luptat. Afirmaţia aceasta ar fi trebuit să îi pună pe gânduri pe evoluţionişti: dacă adevărul e de partea lor, atunci de ce creşte totuşi numărul celor care contestă evoluţionismul?

7. Există un risc real ca în minţile copiilor noştri să se introducă o confuzie gravă între ceea ce ţine de convingeri, credinţe, idealuri de tot felul şi ceea ce ţine de ştiinţă. O atitudine de genul „toate sunt la fel” poate părea atrăgătoare şi tolerantă, dar este de fapt primejdioasă.

Punctul acesta explică în ce sens trebuie înţese afirmaţiile de la pct. 1: Nu este vorba de un antagonism. Ştiinţa şi credinţa trebuie să poată coexista. Numai că această coexistenţă nu este deloc neutră. Se spune clar că e primejdios să dai la fel de multă importanţă evoluţionismului şi creaţionismului, ceea ce implică favorizarea evoluţionismului şi defavorizarea atitudinii bazate pe cunoştinţele religioase. Acest punct, deşi aparent se află în armonie cu punctul 1, (al cărui rost a fost doar de a-i manipula pe cititori, lăsându-le o primă impresie favorabilă asupra rezoluţiei), de fapt îl contrazice.

8. Creaţionismul are multe aspecte contradictorii. Conceptul de „intelligent design”, care este cea mai recentă şi mai rafinată versiune a creaţionismului, nu contestă un anumit grad de evoluţie. Totuşi, intelligent design, prezentată într-un mod mai subtil, caută să se înfăţişeze ca o abordare ştiinţifică, şi în acest lucru constă primejdia.

Invocând faptul că cea mai recentă şi mai rafinată versiune a creaţionismului nu contestă un anumit grad de evoluţie se inoculează ideea că cercetările anti-evoluţioniste trebuie să accepte, încet-încet, un grad de evoluţie. Trecerea de la respingerea totală a evoluţiei la acceptarea unui anumit grad de evoluţie implică lipsa argumentării anti-evoluţioniste. Au existat şi în trecut versiuni ale creaţionismului care au acceptat un grad de evoluţie. Dar ele nu au putut contesta argumentele anti-evoluţioniste.

9. Adunarea a insistat mereu asupra faptului că ştiinţa are o importanţă fundamentală. Ştiinţa a făcut posibile îmbunătăţiri considerabile în condiţiile de lucru şi de viaţă, şi este un factor însemnat în dezvoltarea economică, tehnologică şi socială. Teoria evoluţiei nu are nimic de-a face cu revelaţia dumnezeiască, ci se bazează pe fapte.

Ştiinţa este prezentată ca o valoare incontestabilă, amestecându-se însă adevărul cu minciuna. Teoria evoluţiei nu se bazează pe fapte, ci pe presupuneri, pe concluzii ale unor raţionamente care au multe verigi lipsă.

Faptul că teoria evoluţiei nu are de-a face cu revelaţia dumnezeiască, ci se bazează pe fapte, implică faptul că revelaţia dumnezeiască potrivit căreia omul e făcut de Dumnezeu (şi nu se trage din maimuţă) contrazice faptele, deci este mincinoasă. Este falsă afirmaţia potrivit căreia teoria evoluţiei nu are de-a face cu revelaţia dumnezeiască. Teoria evoluţiei contrazice flagrant revelaţia dumnezeiască.

10. Creaţionismul pretinde că se bazează pe principii ştiinţifice. În realitate, metodele folosite de creaţionişti sunt de trei feluri: afirmaţii strict dogmatice; distorsionarea unor citate ştiinţifice, ilustrate uneori cu fotografii magnifice; şi susţinerea unor oameni de ştiinţă mai mult sau mai puţin cunoscuţi, care în marea lor parte nu sunt experţi în această privinţă. În acest fel, creaţioniştii caută să atragă simpatia nespecialiştilor şi stârnesc îndoială şi confuzie în minţile acestora.

În acest paragraf sunt denigraţi oamenii de ştiinţă creaţionişti. Folosirea celor trei metode enumerate mai sus este, într-adevăr, neştiinţifică. Faptul că sunt folosite de unii creaţionişti nu implică lipsa de veridicitate a cercetărilor anti-evoluţioniste. Numai că oameni de ştiinţă creaţionişti folosesc studii şi argumente ştiinţifice serioase. Distorsionarea unor citate ştiinţifice este legată părtinitor de fotografii magnifice. Fotografiile pot fi folosite fără distorsionarea citatelor ştiinţifice. Folosirea afirmaţiilor dogmatice lipseşte din studiile serioase anti-evoluţioniste, tocmai pentru a nu se obţine efectul contrar. Cât priveşte susţinerea oamenilor de ştiinţă ne-experţi, ea este lipsită de valabilitate. Ar trebui însă ca, tot de dragul adevărului, să nu fie luate în seamă nici afirmaţiile pro-evoluţioniste ale oamenilor de ştiinţă ne-experţi. Ceea ce nu se întâmplă.

11. Evoluţia nu înseamnă doar chestiunea evoluţiei oamenilor şi a populaţiilor. Negarea ei ar putea avea urmări grave pentru dezvoltarea societăţilor noastre. Înaintarea în cercetarea medicală, pentru combaterea unor boli infecţioase precum SIDA, este imposibilă dacă se neagă fiecare principiu al evoluţiei. Nimeni nu-şi poate da seama în întregime de riscurile prezentate de declinul semnificativ al biodiversităţii şi de schimbările climatice dacă nu înţelege mecanismele evoluţiei.

Afirmaţia aceasta presupune nevoia de a accepta teoria evoluţionistă sub pretextul continuării cercetărilor medicale pentru combaterea bolilor infecţioase precum SIDA. Acceptarea faptului că evoluţionismul este greşit ar implica renunţarea la cercetările medicale. O astfel de idee, neargumentată, este contrazisă chiar de faptul că unii dintre cercetătorii implicaţi în aceste studii medicale au convingeri anti-evoluţioniste, acest lucru nefiind o piedică pentru cercetările lor.

12. Lumea noastră modernă are la bază o istorie îndelungată, din care o parte însemnată reprezintă dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică. Totuşi, abordarea ştiinţifică nu este încă bine înţeleasă, şi acestui fapt i se datorează dezvoltarea tuturor fundamentalismelor şi extremismelor. Respingerea în întregime a ştiinţei este, cu siguranţă, una din cele mai grave ameninţări la adresa drepturilor umane şi civice.

Faptul că respingerea în întregime a ştiinţei este o ameninţare la adresa drepturilor umane şi civice nu este contestat nici de oamenii de ştiinţă creaţionişti, nici de conducătorii religioşi ai marilor religii. Numai că oamenii de ştiinţă anti-evoluţionişti nu cer respingerea în întregime a ştiinţei, nu cer nici măcar respingerea parţială a anumitor cunoştinţe ştiinţifice, ci cer doar o evaluare obiectivă a cercetărilor ştiinţifice. Prin faptul că la acest punct este invocată dezvoltarea fundamentalismelor şi extremismelor se urmăreşte poziţionarea oamenilor nu doar de partea opusă fundamentalismelor, ci de partea evoluţionistă, ca si cum cele două poziţii ar coincide.

13. Lupta împotriva teoriei evoluţiei şi a susţinătorilor ei îşi află cel mai adesea originea în nişte forme de extremism religios aflat în strânsă legătură cu mişcările politice de extremă-dreapta. Mişcările creaţioniste deţin o putere politică reală. Esenţa problemei, după cum s-a mai arătat cu diferite prilejuri, este că unii adepţi ai creaţionismului strict caută să înlocuiască democraţia cu teocraţia.

Faptul că unii adepţi ai creaţionismului caută să înlocuiască democraţia cu teocraţia este irelevant din punct de vedere strict ştiinţific. Oamenii de ştiinţă creaţionişti nu caută schimbarea sistemului de guvernare, ci doar contestă opiniile evoluţioniste. Faptul că democraţia are criticii ei nu are legătură directă cu observaţiile ştiinţifice. Iar faptul că unele grupări politice folosesc argumentele creaţioniste pentru a-şi întări poziţiile este la fel de justificat ca faptul că alte grupări politice folosesc argumentele evoluţioniste pentru a-şi strânge adepţi. Problema nu este folosirea argumentelor ştiinţifice în planul politic, ci a manipulării ştiinţei după intereselor diferitelor curente politice. Această manipulare nu este contestată doar de oamenii de ştiinţă evoluţionişti, ci este contestată şi de către cei creaţionişti.

14. Toţi reprezentanţii la vârf ai principalelor religii monoteiste au adoptat o poziţie mult mai moderată. Papa Benedict al XVI-lea, de exemplu, ca şi predecesorul său Papa Ioan-Paul al II-lea, laudă astăzi rolul ştiinţei în evoluţia omenirii şi recunoaşte faptul că teoria evoluţiei e „mai mult decât o ipoteză”.

Este incompletă afirmaţia că reprezentanţii de vârf ai religiilor monoteiste au adoptat o poziţie mai moderată. Moderată faţă de ce? Afirmaţia papei că teoria evoluţiei este mai mult decât o ipoteză este o simplă afirmaţie, nu se bazează nici pe cercetări ştiinţifice făcute de specialiştii Vaticanului, nici pe revelaţia dumnezeiască. Orice lider religios poate face afirmaţii greşite, nimeni nu este infailibil. Dacă patriarhul ecumenic ar susţine că evoluţionismul este adevărat, acest fapt nu ar implica acceptarea acestei păreri de către Biserica Ortodoxă. Şi niciun sinod ecumenic nu ar putea hotărî că evoluţionismul este adevărat – că omul se trage din maimuţă -. Afirmaţia papei nu arată decât riscul la care se expune catolicismul când, părăsind învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, se lasă sedus de studiile unor oameni de ştiinţă care amestecă adevărul cu minciuna.

15. Predarea tuturor fenomenelor privind evoluţia ca o teorie ştiinţifică fundamentală este, prin urmare, crucială pentru viitorul societăţilor şi democraţiilor noastre. Din acest motiv, ea [teoria evoluţiei, n.tr.] trebuie să aibă o poziţie centrală în programele didactice, şi îndeosebi în cele ştiinţifice – atât timp cât, ca orice altă teorie, va rezista în faţa examinării ştiinţifice exhaustive. Evoluţia se găseşte pretutindeni, de la prescrierea în exces a antibioticelor, din domeniul medical, care încurajează apariţia unor bacterii rezistente [la antibiotice], până la folosirea în exces a pesticidelor, din domeniul agriculturii, care determină apariţia unor insecte mutante asupra cărora pesticidele nu mai au nici un efect.

Acest paragraf amestecă două tipuri de informaţii – cele sociale şi cele biologice. Crucial pentru viitorul societăţii trebuie să fie cercetarea obiectivă, şi nu cercetarea manipulată. Cât priveşte argumentele biologice, ele nu rezistă, întrucât crearea unor mutanţi ai unei specii nu este identică cu transformarea unei specii în alta.

16. Consiliul Europei a subliniat importanţa educaţiei culturale şi religioase. Ideile creaţioniste, ca şi orice altă poziţie teologică, ar putea fi prezentate în numele libertăţii de exprimare şi a convingerilor religioase personale ca o completare a educaţiei culturale şi religioase, însă ele nu pot pretinde respectabilitate ştiinţifică.

Din moment ce studiile ştiinţifice ale oamenilor de ştiinţă creaţionişti sunt ignorate, importanţa pe care o acordă Consiliul Europei educaţiei culturale şi religioase este discutabilă. Consiliul Europei pare a proteja educaţia culturală şi religioasă doar în măsura în care nu contrazic teoriile pseudo-ştiinţifice evoluţioniste. Dar nu numai educaţia religioasă nu e recunoscută de Consiliul Europei, nici cea culturală – câtă vreme sunt ignorate cercetări ştiinţifice anti-evoluţioniste.

17. Ştiinţa asigură o instruire de neînlocuit în rigoarea intelectuală. Ea nu caută să explice „de ce sunt lucrurile”, ci să înţeleagă modul lor de funcţionare.

Dacă ştiinţa ar rămâne în limitele sale, nu ar exista nicio tensiune cu cunoştinţele religioase. Abia atunci când ştiinţa devine dogmatică – din lipsa argumentării – apar critici.

18. Studierea influenţei crescânde a creaţioniştilor arată că argumentele purtate între creaţionişti şi evoluţionişti depăşesc cu mult nivelul unei dezbateri de idei. Dacă nu avem grijă, sub ameninţarea directă a fundamentaliştilor creaţionişti se vor găsi valorile care reprezintă însăşi esenţa Consiliului Europei. Este de datoria parlamentarilor Consiliului Europei să reacţioneze până ce nu va fi prea târziu.

Trebuie analizate cu atenţie care sunt valorile care reprezintă însăşi esenţa Consiliului Europei. Dacă pentru apărarea acestor valori trebuie ignorate datele cercetării ştiinţifice imparţiale, înseamnă că problema a fost în selecţia valorilor. Reacţia parlamentarilor ar trebui să fie nu în direcţia sufocării cercetării anti-evoluţioniste, ci în direcţia raportării reale a valorilor UE la cercetările ştiinţifice.

19. Prin urmare, Adunarea Parlamentată îndeamnă statele membre şi, mai ales, autorităţile lor educaţionale:

19.1 să apere şi să promoveze cunoaşterea ştiinţifică;

- acest deziderat este susţinut şi de către Biserică.

19.2 să accentueze predarea fundamentelor ştiinţei, istoria, epistemologia şi metodele acesteia, împreună cu predarea cunoaşterii ştiinţifice obiective;

- tocmai această obiectivitate o invocă şi oamenii de ştiinţă anti-evoluţionişti.

19.3 să facă ştiinţa mai uşor de înţeles, mai atractivă şi mai apropiată de realităţile lumii contemporane;

- acest subpunct este binevenit. Nu i se pot opune decât fanaticii religioşi care, neputând să îşi apere identitatea prin alte argumente, combat cercetarea ştiinţifică.

19.4 să se opună cu tărie predării creaţionismului ca disciplină ştiinţifică, pe picior de egalitate cu teoria evoluţiei şi, în general, prezentării ideilor creaţioniste în cadrul altor discipline decât religia;

- în acest punct Consiliul Europei îşi depăşeşte atribuţiile. Nu se poate opune predării unor informaţii ştiinţifice pe picior de egalitate cu alte informaţii care sunt contestate. Prin acest subpunct se observă clar că nu se caută ajungerea la adevăr, ci se caută impunerea unor adevăruri contestabile. Cât priveşte disciplina religie, cadrele didactice pot să le vorbească elevilor despre cercetările anti-evoluţioniste, fapt care ar întări cunoştinţele legate de revelaţia dumnezeiască. Dar faptul că se interzice ca ideile creaţioniste, mai precis cele anti-evoluţioniste (care nu implică elementul religios) să fie predate la alte discipline decât religia dovedeşte o orientare anti-ştiinţifică a forurilor care au aprobat această rezoluţie.

19.5 să promoveze predarea evoluţiei ca teorie ştiinţifică fundamentală în programele şcolare.

- evoluţionismul este deja parte a programelor şcolare; antievoluţioniştii nu se tem de expunerea evoluţionismului, cer doar dreptul de a-şi face cunoscute criticile şi observaţiile.

20. Adunarea salută faptul că 27 de academii de ştiinţe din statele membre ale Consiliului Europei au semnat, în iunie 2006, o declaraţie privind predarea evoluţionismului şi cheamă la semnarea declaraţiei academiile de ştiinţe care încă n-au făcut-o.

Faptul că un număr de academii au semnat o declaraţie privitoare la predarea evoluţionismului nu implică faptul că declaraţia respectivă este incontestabilă. De-a lungul timpului au existat multe curente ştiinţifice, care au fost susţinute de mari instituţii de învăţământ, dar care până la urmă s-au dovedit false. Dacă ar fi căutat promovarea ştiinţei, Consiliul Europei ar fi putut invita celelalte academii de ştiinţe să se pronunţe cu privire la teoria evoluţionistă. Dar, în loc să promoveze cercetarea obiectivă, Consiliul Europei cheamă celelalte academii să semneze un act fără ca acestea să îşi fi precizat acordul sau dezacordul faţă de act, sau ca şi cum acordul ar fi fost de la sine înţeles.

Rezoluţia de faţă arată, clar, că ne îndreptăm spre o nouă formă de dictatură. Tot aşa cum comunismul, sub pretextul scăpării de dictatura mentalităţii religioase „retrograde”, a impus ateismul, tot aşa astăzi, în numele apărării valorilor comune Consiliului Europei şi Uniunii Europene, se încearcă sufocarea credinţei în Dumnezeu, prin impunerea unor „dogme” ştiinţifice care trebuie acceptate fără discuţie. Creştinii trebuie să înţeleagă că Europa de astăzi nu numai că nu vrea să îşi păstreze identitatea creştină, ci luptă împotriva credinţei în Dumnezeu pe toate planurile, folosindu-se în mod special de ştiinţă. Pentru ei înşişi, creştinii nu au de ce să se teamă – ei ştiu că lumea e făcută de Dumnezeu, că omul e făcut de Dumnezeu. Dar generaţia tânără se află într-o primejdie serioasă – aceea de a i se prezenta credinţa creştină ca o poveste. Frumoasă, dar ireală. Părinţii trebuie să reuşească să trezească în copiii lor dorinţa de a rămâne tari în credinţă şi de a rezista presiunii la care sunt supuşi de sistemul de învăţământ.

În lupta actuală de impunere a evoluţionismului – insuficient argumentat ştiinţific – unii preoţi şi creştini au văzut o treaptă spre apostazia vremurilor din urmă. Şi, vrem sau nu să recunoaştem, aşa este. Trăim vremuri în care se spune binelui rău şi răului bine.

Textul de faţă îşi propune să fie un semnal de alarmă. Cei care au crezut că Uniunea Europeană este un rai pământesc care dă tuturor tot ce le trebuie se înşală. Apar din ce în ce mai multe argumente că preţul pentru intrarea în Uniunea Europeană este acela al renunţării la identitatea noastră creştină. Adică, e un preţ prea mare. E un preţ cu care mulţi dintre noi nu suntem de acord, chiar cu riscul de a fi catalogaţi drept fundamentalişti.

Respingând fanatismul, respingem însă şi dictatura evoluţionismului, dictatura apostaziei. Avem dreptul de a rămâne creştini…

Danion Vasile

---

 

[1] Vom pune cu caractere italice citatele din textul rezoluţiei.

 

[2] Dezbaterea Adunării din 4 octombrie 2007 (a 35-a sesiune) (vezi Doc. 11375 din 17 septembrie 2007, raportul Comitetului pentru Cultură, Ştiinţă şi Educaţie, raportor: D-na Brasseur). Text adoptat de Adunare pe 4 octombrie 2007 (a 35-a sesiune).

Iubiţii mei fraţi şi surori în Hristos, cred că mulţi dintre voi şi-au dorit să ajungă anul acesta la Iordan, să vadă cum se întoarce Iordanul înapoi. O minune care pe mulţi i-a convins de adevărul credinţei ortodoxe. Pentru că minunea are loc doar când ortodocşii din Ţara Sfântă prăznuiesc Botezul Domnului – pe stil vechi, nu când prăznuiesc catolicii sau alţi apostaţi. (Tot aşa cum doar la Sfintele Paşti prăznuite de ortodocşi vine lumina sfântă, şi nu la eretici.)

Am primit însă o mărturie foarte dureroasă, care ne arată că, dacă noi ne întoarcem faţa de la Dumnezeu, Îşi întoarce şi Dumnezeu faţa de la noi.

Iata mărturia părintelui Filothei Bălan – care a vieţuit la Mănăstirea Petru Vodă şi acum se nevoieşte la Locurile Sfinte:

“Tocmai m-am întors de la Sfîntul Rîu Iordan.

Pentru prima dată în aproape 2000 de ani de la Botezul Domnului, rîul Iordanului nu s-a mai întors înapoi.

Locul original al Botezului Domnului se cunoaşte din aceea că, în primul rînd, este acelaşi loc unde Dumnezeu a oprit apele în loc iar Iisus al lui Navi a trecut cu poporul evreu în Israelul de azi prin albia golită a rîului (Iisus Navi 3:16-17); apoi tot acolo Sfîntul Proroc Ilie a lovit apele cu cojocul său şi ele s-au întors înapoi (4 Împăraţi 2:8). În acelaşi loc a venit şi Mîntuitorul Hristos şi s-a botezat de către Sfîntul Ioan Botezătorul, care îşi făcea propovăduirea sa pe malul de răsărit al apei, unde este biserica ortodoxă de azi, de pe ţărmul iordanian.

În veacurile dintîi se începea, cam pe la ora prînzului, Vecernia Botezului Domnului, unită cu Liturghia Sfîntului Vasilie cel Mare. După aceea se făcea slujba sfinţirii apei, iar în clipa în care arhiereul se cobora la rîu, în locul în care s-a botezal Mîntuitorul Hristos apele începeau să curgă înapoi. Şi curgeau înapoi atîta vreme cît erau catehumeni care se botezau în Iordan. După botezul lor, toată mulţimea de creştini stătea la privegherea de toată noaptea ce urma, iar în zori se împărtăşeau la Sfînta Liturghie, cu toţii, inclusiv cei proaspăt botezaţi.

După venirea perşilor în anul 614 d.Hr. şi distrugerea tuturor bisericilor şi mănăstirilor din Ţara Sfîntă, la anul 637 au venit arabii musulmani, care au pus stăpînire pe aceste locuri, şi pînă azi ei sînt majoritari în ceea ce se cheamă Cisiordania sau West Bank. Încet, încet, prin presiunile la care au fost supuşi, creştinii au lăsat obiceiul din vechime de a sta trei zile la Iordan şi s-au rezumat doar la a veni pentru slujba Aghiesmei Mari. Abia venirea zecilor de mii de pelerini ruşi în secolul 19 (începînd cu anul 1836, pînă la revoluţia bolşevică din 1917) a reuşit să mai trezească puţin viaţa duhovnicească din Ţara Sfîntă.

După războiul de şase zile din 1967, mănăstirile de lîngă Iordan au fost închise (inclusiv schitul românesc, unde Părintele Damian Stog a fost împuşcat, pentru că a refuzat să părăsească schitul), ele intrînd în fîşia de 5 km de graniţă a statului Israel. De atunci pînă azi, locul original al Botezului Mîntuitorului Hristos se poate vizita fără restricţii numai venind prin Iordania, sau, în Israel, de trei ori pe an, de două ori pentru ortodocşi – la 5 ianuarie pe calendarul iulian (18 ianuarie pe cel civil, gregorian), şi în Sfînta şi Marea Marţi, înainte de Paşti -, şi o dată pentru romano-catolici – în ultima joi din octombrie.

An de an, numărul pelerinilor veniţi la Iordan, să vadă cu ochiul lor minunea, a crescut. Anul trecut au fost cam 10.000 de pelerini. Anul acesta au fost mai mult de 20.000 de oameni numai în partea israeliană, iar pe malul celălalt, în Iordania, au venit cam 5.000, din cît mi-am putut da seama după numărul de autocare. Multe mii din cei de anul trecut erau evrei; vreo cîteva sute i-am văzut venind după sfinţirea apelor la Hozeva, unde eram acum un an. Şi anul acesta au fost cîteva mii de evrei, veniţi să vadă cu ochii lor minunea. Din păcate, minunea nu a mai avut loc.

Pe la 11:30, Patriarhul Theofil al Ierusalimului a început Vecernia Botezului. A urmat sfinţirea Aghesmei în spaţiul amenajat pe mal, sus, iar după aceea Patriarhul şi preoţii s-au coborît la Iordan. Dacă anul trecut, precum am văzut înregistrarea video, apele au început să se învolbureze şi să curgă invers, anul acesta nu s-a mai întîmplat aşa. Iordanul curgea foarte încet, aproape neclintit, la vale, spre Marea Moartă. Patriarhul şi suita sa au stat mai mult de 10 minute făcînd rugăciuni pe malul apei, dar nimic nu s-a mai întîmplat. Motivul? Armata israeliană a interzis oricui altcuiva să se apropie de apă. Nimeni dintre miile de pelerini veniţi la Iordan nu s-a putut apropia de apă. Cei care au vrut să ia Aghiasmă Mare din Iordan au putut-o face sus, pe mal, de la nişte pompe care trăgeau apă din Iordan. De obicei curgerea înapoi a Iordanului se face prin venirea în susul rîului a apei sărate din Marea Moartă; apa sărată fiind mai grea, vine pe dedesubt şi iese la suprafaţă în acele învolburări care se produc în momentul sfinţirii Iordanului. De aceea de multe ori Aghiasma Mare din această zi este sărată. Trebuie să recunosc că Aghiasma pe care am băut-o astăzi din Iordan avea un gust diferit de al apei rîului, adică un pic sărat (dar nu precum cea pe care am băut-o anul trecut), şi poate acesta este motivul pentru care apele erau atît de liniştite, de parcă rîul nici nu curgea.

Nu pot să spun anul, dar ceva asemănător s-a întîmplat cu aproape 30 de ani în urmă, în vremea răposatului Patriarh Diodor. Arabii creştini din Bethlehem au obiceiul să vină în biserica Învierii, la slujba Sfintei Lumini, şi să bată din tobe şi să se plimbe prin mulţimea de oameni, făcînd un zgomot asurzitor, cîntînd, bătînd din palme, ţipînd şi bătînd în tobe. Poliţia israeliană a luat hotărîrea, în acel an, să nu mai fie lăsaţi arabii în lăuntrul bisericii, ca să nu mai provoace tulburare. Patriarhul, intrînd în Sfîntul Mormînt, a început să se roage, dar după ce a citit rugăciunea pentru venirea Sfintei Lumini, aceasta nu a mai venit, ca în ceilalţi ani. Fiind un om duhovnicesc, l-a luminat Dumnezeu că Sfînta Lumină nu apare pentru că arabii au rămas afară. Şi atunci le-a spus poliţiştilor israelieni să le dea drumul, iar cînd aceştia au intrat în biserică a venit şi Sfînta Lumină.

În toate lucrările dumnezeieşti se poate vedea rînduiala cerească şi împreună lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii. Iordanul curge înapoi în amintirea Celui care s-a botezat în el acum aproape 2000 de ani. Şi pînă în ziua de azi curge înapoi pentru cei ce se botează în această zi, şi pentru curăţarea păcatelor lor. Dar dacă anul acesta nu a mai fost lăsat nimeni să se apropie măcar de apă, nici minunea nu a mai avut loc. Iar cine ar fi trebuit să spună: “Lăsaţi oamenii să se apropie de apă” nu a spus nimic.

Pentru iubitorii de scenarii, poate că numărul mare de evrei veniţi a fost pricina pentru care nimeni nu s-a putut apropia de Sfîntul Rîu Iordan. Mulţi dintre ei se botezau în fiecare an. Oricum, vederea minunii cu ochii îi determina pe cei mai mulţi să se creştineze. Fie în ascuns, fie pe faţă, o făceau. Era limpede, deci, că Dumnezeul Creştinilor Ortodocşi este singurul Dumnezeu. Sînt mulţi evrei care s-au botezat aici, în Ţara Sfîntă, făcîndu-se Creştini Ortodocşi, chiar dacă încă nu există vreo parohie în care să se slujească în limba lor.

Sigur, întîmplarea este ruşinoasă, pentru noi, Creştinii Ortodocşi. Pentru dezbinarea dintre noi, pentru pupăturile cu liftele eretice, pentru apostazia declanşată începînd de astăzi organizat în aproape toate Bisericile Ortodoxe, Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi. Aici erau ruşi, români, greci, sîrbi, bulgari şi arabi ortodocşi. Dar în afară de patriarhul grec al Ierusalimului nici un alt arhiereu al unei alte Biserici nu a mai fost de faţă. Doar Dumnezeu a fost cu poporul fără de păstori, pentru că pacea Sa şi binecuvîntarea Iordanului au venit cu putere în sufletele celor de faţă, şi arătarea Sfintei Treimi la Iordan a fost dată nevăzut de Dumnezeu sufletelor care Îl căutau la Iordan.

E abominabil că creştinii nu se mai pot boteza în Iordan la locul Botezului Mîntuitorului? Este. Unde sînt, dar, cei ce să se lupte pentru îndreptarea acestei nedreptăţi? Cumva la olimpiadele apostaziei care se ţin zilele acestea?

Lacrimile pocăinţei aşteaptă de la noi Domnul. Cîtă vreme nu ne facem mărturisirea înaintea celor fără de Dumnezeu care ne tîrăsc spre fărădelegi, doar mila Sa cea cerească mai poate îndrepta ceva, pentru cei ce ştiindu-se păcătoşi, voiesc, totuşi, să se mîntuiască. Să strigăm, dar, împreună cu Sfîntul Ioann din Dalyatha:

Te-am părăsit pe Tine; să nu mă părăseşti. Am ieşit de la Tine; ieşi spre căutarea mea. Şi du-mă în păşunea Ta, şi mă numără împreună cu oile turmei Tale celei alese, şi mă hrăneşte împreună cu dînsele din verdeaţa Dumnezeieştilor Tale Taine; a căror inimă curată sălăşluire a Ta este şi se vede întru dînsa strălucirea descoperirilor Tale, care este mîngîiere şi odihnă a celor ce s-au ostenit pentru Tine întru necazuri şi întru chinurile cele de toate felurile.

Să nu deznădăjduim, ci să ne venim în sine şi să ne sfinţim pe noi întru smerenie şi mărturisire, cu rugăciunile acestea, pentru cei vii:

Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte pe bine-credinciosul şi de Hristos iubitorul nostru neam; supune sub picioarele lui pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul; cu pace întăreşte stăpînirea lui pămîntească şi sădeşte în inima lui cele bune pentru Sfînta Biserică; pentru ca să vieţuim, prin liniştea lui, viaţă lină şi fără de gîlceavă, în dreapta credinţă, în deplină creştinătate şi curăţie. O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte pe Preasfinţitul nostru Episcop, dimpreună cu toţi prea-sfinţiţii mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi ortodocşi, pe preoţi, diaconi, şi pe tot clerul bisericesc, pe care i-ai pus să păstorească turma Ta cea cuvîntătoare; dăruieşte-le să îndrepteze cuvîntul Tău cel adevărat întru sănătate, fără de gîlceavă, cu ortodoxie, drept după predania Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, pe care, prin Duhul Sfînt, au aşezat-o la Soboarele lumii; şi, pentru rugăciunile lor, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul. O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte pe părintele nostru, egumenul (numele), cu toţi cei întru Hristos fraţi; şi, pentru rugăciunile lor, mîntuieşte-mă şi pe mine, păcătosul. (O rostesc călugării.) O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte pe duhovnicul meu, părintele (numele), şi, pentru sfintele lui rugăciuni, iartă greşelile mele. O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte pe toţi fraţii noştri ce slujesc cu osteneli în acest sfînt lăcaş: pe lucrătorii cei cu rucodelie, pe cei puşi la ascultări şi pe cei împreună cu dînşii ostenitori, pe slugile mireneşti şi pe lucrătorii de pămînt ai acestei mănăstiri, şi pe toţi ortodocşii Creştini. O rostesc călugării. O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte pe părinţii mei cei după trup, (numele), şi pe fraţii, şi surorile, şi rudele mele cele după trup şi după duh, şi pe toţi cei de aproape ai neamului meu, şi pe prieteni; şi le dăruieşte lor bunătăţile tale cele lumeşti şi cele mai presus de lume. O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte pe părinţii şi fraţii noştri, cei ce vieţuiesc şi petrec în mănăstirile din Sfîntul Munte, şi în cele din Ţara Românească şi în alte locuri; şi, cu rugăciunile lor, mă miluieşte şi pe mine, păcătosul. O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte după mulţimea îndurărilor tale pe toţi ieromonahii, pe monahii şi monahiile, şi pe toţi cei ce întru feciorie, şi întru bună cucernicie, şi întru pustnicie petrec în mănăstiri, în pustii, în peşteri, în munţi, pe stîlpi, în închisori, în crăpăturile pietrelor, în ostroavele mării, şi în orice loc şi latură a stăpînirii Tale, şi care slujesc şi se roagă Ţie cu creştinească, dreaptă şi bună-credinţă. Uşurează-le lor greutatea, şi mîngîie necazul lor, şi spre nevoinţă le dă lor de la Tine putere şi tărie; şi, pentru rugăciunile lor, dăruieşte-mi şi mie iertare păcatelor. O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte pe cei bătrîni şi pe cei tineri, pe cei săraci şi pe cei străini de părinţi, şi pe văduve, şi pe cei ce se află în boli, şi în scîrbe, şi în nevoi, şi în necazuri, în înconjurări şi în robii, în temniţă şi în surghiun; iar mai ales pe robii Tăi cei izgoniţi pentru Tine şi pentru credinţa ortodoxă de păgînii cei fără de Dumnezeu, de către cei ce s-au lepădat de lege şi de cumpliţii eretici. Adu-Ţi aminte de dînşii, cercetează-i, întăreşte-i, mîngîie-i şi, în grabă, cu puterea Ta, dăruieşte-le lor uşurare, slobozire şi izbăvire. O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte pe cei ce ne fac nouă bine, ne miluiesc şi ne hrănesc pe noi; pe cei ce ne-au dat milostenie şi ne-au poruncit nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dînşii, şi pe cei ce ne odihnesc pe noi; şi fă mila Ta cu dînşii, dăruindu-le lor toate cererile ce sînt către mîntuire şi dobîndirea bunătăţilor celor veşnice. O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte pe cei ce sînt trimişi la slujbă, pe cei ce călătoresc, părinţii şi fraţii noştri, şi pe toţi ortodocşii Creştini. O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte pe cei ce eu, cu nebunia mea, i-am smintit, şi de la calea mîntuirii i-am întors şi către faptele cele rele şi necuvioase i-am adus; şi, cu Dumnezeiasca Pronie, către calea mîntuirii iarăşi îi întoarce. O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, şi miluieşte pe cei ce mă urăsc, şi-mi fac mie strîmbătate şi mă asupresc; şi nu-i lăsa pe dînşii să piară pentru mine, păcătosul. O metanie.
Pe cei ce s-au depărtat de la credinţa ortodoxă, întunecîndu-se cu eresurile cele pierzătoare, cu lumina cunoştinţei Tale îi luminează şi cu Una, Sfînta, Apostoleasca, şi Soborniceasca Ta Biserică îi uneşte. O metanie.
Pe spurcata şi de Dumnezeu hulitoarea împărăţie a necredincioşilor, păgînilor şi ereticilor, în grabă o risipeşte şi dă împărăţia celor drept-credincioşi; iar Ortodoxia o întăreşte, şi înalţă fruntea Creştinilor şi trimite peste noi milele tale cele bogate. O metanie.
Mîntuieşte, Doamne, miluieşte şi îmi iartă tot ce eu, ca un om neputincios, am greşit Ţie, şi m-am smintit, şi nebuneşte m-am depărtat de la calea mîntuirii şi, prin deşertăciunea minţii mele, m-am abătut, ca un ticălos, către fapte necuvioase. Rogu-mă dar: Întoarce-mă iarăşi pe calea mîntuirii, prin Dumnezeiasca Ta iconomie. O metanie.

PENTRU CEI RĂPOSAŢI

Pomeneşte, Doamne, pe cei ce s-au mutat din viaţa aceasta: pe drept-credincioşii împăraţi şi domni, împărătese şi doamne, pe prea-sfinţii patriarhi, pe prea-sfinţiţii mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi ortodocşi, şi pe cei ce au slujit Ţie întru preoţie întru clerul bisericesc şi în cinul monahicesc; şi în corturile Tale cele veşnice, cu Sfinţii, îi odihneşte. O metanie.
Pomeneşte, Doamne, sufletele adormiţilor robilor Tăi, părinţilor mei, (numele), şi ale tuturor rudeniilor celor după trup şi după duh; şi le iartă lor toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie, dăruieşte-le lor Împărăţia, şi împărtăşirea bunătăţilor Tale celor veşnice, şi desfătarea vieţii Tale celei fericite şi nesfîrşite. O metanie.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce au adormit întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice: părinţii, şi fraţii noştri şi drept-slăvitorii Creştini, care odihnesc aici şi pretutindeni; şi îi sălăşluieşte cu Sfinţii Tăi, unde cercetează lumina feţei Tale, şi pe noi ne miluieşte, ca un bun şi de oameni iubitor. Amin. O metanie.
Dă, Doamne, iertare păcatelor tuturor părinţilor şi fraţilor noştri care, mai-nainte de noi, s-au mutat întru credinţă şi întru nădejdea învierii, şi le fă lor veşnică pomenire. (de 3 ori)

PENTRU TINE

Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul. O metanie.
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. O metanie.
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluieşte-mă. O metanie.
Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă. O metanie.”

În curând voi posta câteva poze de la Boboteaza de anul acesta de la Iordan. D.V.

de Prof. Dr. NUŢU ROŞCA
Minuni vii – prefaţă de Danion Vasile

Nuţu Roşca. Ce vă spune acest nume? Nimic. E doar autorul broşurii de faţă. Un om care vrea să dea mărturie despre o minune care i s-a întâmplat. Poate vă va şoca ceea ce spun, dar sunt convins că, dacă Nuţu Roşca ar fi fost grec sau rus, s-ar fi scris multe articole despre minunea pe care a trăit-o. Am fi avut poate o carte întreagă pe această temă.

Dar noi, românii, nu ştim să punem în valoare lucrurile minunate pe care le face Dumnezeu în vieţile noastre. Aşa cum nu ştim să ne cinstim nici sfinţii. Zeci de cuvioşi români, zeci de noi mucenici, sfinţi ai închisorilor, Îl slăvesc pe Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii. Şi noi nu ne ostenim să aflăm vieţile lor, nevoinţele lor.

Tot aşa cum nu ne interesează nici minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în zilele noastre. Nu este de mirare că Nuţu Roşca este un străin pentru fiecare din noi.

Şi totuşi cred că Nuţu Roşca ar trebui să ne fie prieten. Cred că, după citirea acestei confesiuni, toţi cei în pieptul cărora bate o inimă creştină se vor simţi apropiaţi de el. Şi asta nu pentru că autorul se pune în valoare, bătându-se cu pumnii în piept. Aşa cum se poate constata din text, el nu vrea decât să dea mărturie despre Dumnezeu, Care l-a vindecat, izbăvindu-l de la o moarte ce părea sigură.

Ceea ce e într-adevăr tulburător nu e doar vindecarea. Ci e schimbarea pe care Dumnezeu a adus-o în viaţa acestui om care, în momentul accidentului de tren, avea doar patru clase… Şi cum acest om a ajuns să facă studii înalte, luându-şi doctoratul în filologie. Diplomele în sine nu au nicio valoare… Dar Nuţu Roşca a ştiut să înmulţească talanţii pe care i-a primit, scriind cărţi spre slava lui Dumnezeu. Închisoarea elitei româneşti, Adevărul contra dezbinării sau tomul (de peste 500 de pagini – format mare) Ortodoxie şi pseudouniaţie sunt câteva din titlurile tipărite până acum.

Faptul că aceste lucrări nu au avut parte de o difuzare largă nu se datorează conţinutului lor, ci lipsei de promovare. De altfel, nici mărturia de faţă nu a avut parte de o difuzare amplă în prima sa ediţie. De aceea ne-am decis să o retipărim, nădăjduind că mulţi se vor folosi de cele citite aici.

Editorul

1.

Accidentul

Eram în armată la muncă. Lucram la descărcări de vagoane. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, pe un viscol cumplit, am fost lovit de o locomotivă a unui tren rapid, care se deplasa cu viteză maximă. Urmarea: capul spart, coastele rupte, femurele de la ambele picioare rupte, dreptul în trei bucăţi, iar stângul în cinci, cu mari deplasări ale fragmentelor oaselor. Picioarele erau răsucite de unde erau rupte, în aşa fel încât ambele călcâie îmi erau lângă umărul stâng.

Accidentul s-a întâmplat la miezul nopţii, în gara Azuga. Era iarnă. Am rămas acolo în zăpadă, pe ger năpraznic, până dimineaţa, la ora şapte, când m-au găsit muncitorii de la Fabrica de Sticlă. Pe unul dintre ei îl chema Zărnescu. Acesta a venit de câteva ori la spital să mă vadă.

2.

Morga

Am fost dus cu un camion la Spitalul din Azuga. Eram atât de distrus şi de îngheţat, încât medicul de gardă nu şi-a putut da seama că în mine mai există viaţă şi m-a trimis la morgă. Brancardierii mă duceau cu targa spre morgă. Eram conştient şi auzeam. Nu vedeam, nu puteam să mişc nici cel puţin un deget, nu puteam să vorbesc sau să scot măcar un sunet, un geamăt. Numai prin faptul că eram conştient şi auzeam nu puteam să dau nici un semn de viaţă. Acestea nu se sesizau. Mă gândeam: Eu încă nu sunt mort de tot. Aud. Gândesc. Dar dacă un medic, după ce m-a consultat, a spus: „E mort, duceţi-l la morgă”, înseamnă că eu sunt aproape mort, dar încă n-am terminat de murit. Ei mă duc la morgă. Acolo voi termina. Până atunci, în gând, mai pot spune o scurtă rugăciune”. În clipa aceea am auzit un strigăt: „Staţi! Veniţi înapoi, că a sosit domnul director şi vrea să-l vadă!”

Brancardierii au făcut calea întoarsă. În sala de pansamente, directorul m-a consultat, ca şi medicul de gardă. În plus, mi-a curăţat gheaţa şi sângele de pe ochi şi mi i-a deschis zicând: „Uită-te la mine! Mă vezi?” Eu credeam că toată puterea o împing în ochi să-l văd. Nu vedeam absolut nimic. Gânduri şi spaimă: Orb?! Nu! Directorul acesta poate îmi salvează viaţa, dar rămân orb. Poate că era mai bine ca el să fi întârziat puţin, până ce aş fi ajuns la morgă. Acolo totul s-ar fi terminat. Decât orb mai bine mort…

3.

Încălzirea

Directorul a spus: „Dezbrăcaţi-l! Curăţaţi-l de gheaţă şi de sânge! Îl încălzim. Încercăm să-l readucem la viaţă. Poate îl salvăm”. M-au aşezat pe un pat tare de scânduri. Directorul m-a cusut şi m-a pansat la cap, mi-a apăsat coşul pieptului, mi-a verificat fiecare coastă, potrivind rupturile, mi-a întins şi îndreptat picioarele. A adus un cardiolog să mă vadă. Am pierdut foarte mult sânge. Inima era în pericol de a se opri. Directorul a spus: „Facem o experienţă cu el. Introducem ser, ca inima să poată pulsa”. Au făcut asta. Mă încălzeau, punând, pe lângă mine în lungul corpului, la intervale de câte două-trei ore, sticle cu apă caldă şi mă acopereau. Directorul dădea mereu dispoziţii. Venea şi verifica. Vorbea mereu cu mine. Eu însă nu puteam să-i răspund.

După trei zile am început să văd foarte slab. După patru zile am început să mişc degetele de la mâna dreaptă, iar mai târziu să vorbesc. A urmat apoi un timp de optsprezece zile cu un tratament de întărire, ca să pot suporta operaţiile. Directorul, Gheorghe Meghea, un medic ortoped şi un hipocratic, mă vizita la intervale scurte de timp, chiar şi noaptea, şi mă încuraja.

4.

Operaţia

Prima dată am refuzat operaţia, pentru că unul dintre medici mi-a spus că piciorul stâng trebuie amputat de sus. Peste trei zile, după ce directorul m-a asigurat că nu-mi taie piciorul, am acceptat operaţia. Am cerut să nu mă adoarmă, ca să văd ce fac medicii. În loc de adormire, directorul mi-a făcut o injecţie rahianestezie în măduva spinării.

Eram întins pe masa de operaţie. Înainte de a începe lucrul, directorul şi-a făcut cruce şi a zis: „Eu voi face ceea ce ştiu cu ştiinţa mea. Dumnezeu să facă prin puterea Lui”. Apoi, cu mâna stângă, a luat bisturiul şi a tăiat o lungă deschizătură în lungul femurului drept. Am urmărit cu atenţie toată operaţia, schimbând uneori cuvinte cu directorul. Aveam în mână o oglindă mică şi o ţineam în aşa fel să văd cum lucrează. Operaţia a durat multe ore. Fragmentele femurului drept mi le-a legat cu o sârmă metalică, pe care o am în picior şi astăzi. După câteva ore, efectul anesteziei s-a terminat. Se lucra pe viu. Când directorul a cusut tăietura cu un ac special, la fiecare împunsătura simţeam dureri fulgerătoare. L-am rugat pe director să se grăbească fiindcă nu mai puteam suporta. Au lucrat apoi la piciorul stâng. Am fost pus în ghips. Numai mâinile şi capul îmi erau afară din ghips. Am fost aşezat într-un pat pe spate şi fără să mă întorc nici cel puţin cinci grade într-o parte sau în alta, am stat aşa, nemişcat, într-o singură poziţie, timp de o sută optzeci şi patru de zile.

5.

Ideea sinuciderii şi supraomul

Domnul Şerbu a tăiat în ghips o aşa zisă fereastră la operaţie. La vizită, doctorul Ivănescu a zis: „E curată operaţia. N-a curs nici o picătură de sânge”. Directorul i-a răspuns: „N-a avut de unde curge”.

După câteva zile de la operaţie a urmat o perioadă de criză extremă. Picioarele şi tot corpul s-au umflat. Ghipsul mă strângea cumplit. Durerile erau neîntrerupte şi atât de puternice, încât depăşeau puterile suportabilităţii. Mi-au dat morfină. După aceasta aţipeam puţin şi visam că sunt într-o pădure cu copaci foarte înalţi şi că mă urcam pe câte unul până în vârful lui, iar de acolo treceam în vârful altuia. După fiecare morfină, se repeta visul. Uneori cădeam de la înălţime. Aţipirea dura numai câteva minute. Durerile mă trezeau. Simţeam în tot corpul o durere copleşitoare, fierbinte şi foarte sărată.

Întristarea mă copleşea. Eu eram fecior din munţii Maramureşului, sprinten. Alergam pe munte în sus. Acum am ambele picioare rupte. Continuarea chinurilor n-o mai pot suporta şi o perspectivă pe care o întrevăd nu o vreau. Viaţa în cârje îmi topeşte creierul. Mai bine moartea. Trebuie să am tăria acum să pun capăt la toate. Singur nu pot, că sunt închis aici în piatra aceasta de ghips. Cine mă poate ajuta? Poate directorul mă va înţelege. Era trecut cu o oră de miezul nopţii. Ceilalţi şapte, ce erau în salon cu mine, dormeau. Directorul a rămas peste noapte în spital, cum o făcea deseori. De obicei pe timpul acesta, asistenta de serviciu verifica saloanele. Peste câteva clipe a deschis uşa: s-a uitat, a constatat că e linişte şi a dat să închidă. Am strigăt-o. A venit la mine. Am rugat-o să-l cheme pe director. „Nu se poate la ora aceasta”, mi-a răspuns. „Bateţi la uşă şi spuneţi-i cine-l cheamă”. Peste câteva clipe a venit directorul. A luat un scaun, l-a pus lângă patul meu, s-a aşezat şi m-a privit îngândurat. I-am spus toată disperarea, că nu mai pot suporta durerile, că nu am încredere în vindecare, iar viaţa pe care o întrevăd nu o pot accepta. Dacă eram dus atunci la morgă, astăzi nu m-ar durea nimic şi nu m-ar îngrozi viitorul. L-am implorat să-mi dea o injecţie letală, să termin cu chinurile.

Mi-a vorbit ca niciodată. Niciodată n-am văzut aşa de bine supraomul din el ca în noaptea disperării. Avea boabe de transpiraţie pe frunte şi pe faţă. A plecat. A venit apoi o asistentă şi a cules de prin noptiere toate furculiţele, cuţitele, lingurile, sticlele, borcanele şi ceştile şi le-a dus.

În noaptea aceea n-am dormit deloc până după vizita de dimineaţă. De ce n-a vrut directorul să mă asculte? I-a fost frică de Dumnezeu să-mi ia viaţa. El a luptat până acum să mi-o salveze. El s-a temut de Dumnezeu să-mi ia viaţa …Dar eu să nu mă tem, când vreau să mi-o iau?… Viaţa este dată de Dumnezeu şi numai Dumnezeu are dreptul să o ia. Dumnezeu a dat porunca: Să nu ucizi! Aceasta implica şi pe: Să nu te sinucizi. Ce era să fac?…Ce se alegea de sufletul meu dacă directorul m-ar fi ascultat?… Era o crimă, pe care aş fi împărţi-o cu directorul. Directorul mi-a salvat sufletul. Eu am vrut să scap de chinurile acestea… În iad nu erau chinuri?…

Poate că durerile nu vor ţinea mult şi mă vor lăsa. Dacă vor ţine, poate voi muri din cauza lor şi voi scăpa. Dumnezeu îmi ştie necazurile şi durerile şi poate îmi va da putere să trec prin ele. Trebuie să vreau să trăiesc şi să cred că mă voi face bine, iar până atunci să rabd. Doamne, dă-mi puterea răbdării.

Dimineaţă, când directorul a venit în vizită, n-a venit la mine întâi, ca alte dăţi, m-a lăsat ultimul. Fără zâmbetul şi vorbele entuziaste din alte dăţi, s-a apropiat şi mi-a spus doar atât: „Te vei face bine”. Mai târziu am aflat că în jurământul lui Hipocrate se spune: „Nu voi da niciodată nimănui otravă, chiar dacă mi se cere”.

Am suferit toate durerile şi toate chinurile mai departe. În clipele de ameliorare îmi venea speranţa vindecării şi dorinţa de viaţă. Unele clipe erau însă foarte grele şi lungi, iar acestea se făceau ore, orele se înlănţuiau în zile, dar mai ales lungi şi grele erau nopţile. Şi au fost foarte multe nopţi. Directorul se ocupa foarte mult să-mi refacă voinţa şi fiinţa. Îmi arăta radiografii ale unor oameni care au avut picioarele rupte, pe care i-a vindecat. Pe doi i-a căutat, le-a cerut să vină la spital, le-a cerut să mă încurajeze şi să se plimbe prin salon, apoi îmi spunea: „Aşa vei merge şi tu”.

Alături de el era sora Vica. Sora Ardeleanu nu credea că nu voi muri. De aceea, ea nu „strica” injecţiile pe mine, ci, ca să cred eu că mi le face, trăgea apă în seringă. La câţiva ani, după ce m-am făcut bine, am vizitat spitalul şi am stat de vorbă cu fiecare. M-a uimit când Ardeleanu mi-a mărturisit fapta, dar i-am admirat sinceritatea. Şi-a cerut iertare. Am înţeles-o şi am iertat-o, pentru că atunci şi eu gândeam aşa.

După ce au trecut şase luni de zile, mi s-a luat ghipsul. Îmi erau anchilozate încheieturile de la glezne, genunchi şi coapse. Peste câtva timp reuşeam să mă dau jos din pat şi, ţinându-mă bine de barele de la capetele paturilor, mergeam de la o margine a salonului până la cealaltă, dar mai mult în mâini decât în picioare.

Mi s-a făcut ieşirea din spital. Directorul m-a sfătuit să mă hrănesc bine – aveam un metru şi optzeci centimetri înălţime şi cincizeci şi şapte de kilograme -, să merg la Spitalul Floreasca de la Bucureşti, unde să urmez un tratament de mecanoterapie pentru desfacerea anchilozelor, pentru că toate încheieturile îmi erau blocate, să fac gimnastică şi să-mi forţez încheieturile în acest scop, oricât ar fi de dureroasă această forţare, că altfel voi rămâne cu încheieturile imobile.

6.

Nedreptăţile

De la Azuga m-a adus acasă, în comuna Bârsana din Maramureş, soldatul Jean Pribeagu. Acasă am aflat un dezastru. Totul era confiscat de fisc şi de colectori. Tata era ameninţat cu Canalul Dunării pentru că nu şi-a putut achita în întregime cotele şi impozitul. Nicio posibilitate de tratament la Floreasca sau de hrană bună. Dimpotrivă. A rămas neconfiscat numai ceva porumb ales anume, slab şi necopt, şi nişte cartofi pe care tata, ca să nu ni-i ia, nu i-a recoltat. Toamna târziu, în postul Crăciunului, când pământul era îngheţat, tata spărgea pământul cu târnăcopul şi scotea cartofi. Toată iarna aceea am mâncat numai cartofi din aceia cu mămăligă din mălaiul acela slab. În primăvară toţi din familie am fost bolnavi de pelagră. Prima s-a îmbolnăvit mama.

Eu eram foarte slăbit, cu anchilozele prea puţin degajate. Nu puteam să merg cu ai mei la lucrul câmpului. Abia treceam pragurile casei. Lucram ce puteam pe acasă şi îmi forţam încheieturile. Încercările acestea erau foarte dureroase şi cu foarte slabe rezultate. După mai bine de un an de zile, am început să-mi îndoi atâta picioarele, încât să pot să mă las pe genunchi.

Pentru viaţa de ţăran trebuie forţă fizică: să mergi cu carul, să încarci pietre, să ridici buşteni, să porţi saci plini. Eu nu dispuneam de asemenea calităţi. Dar atunci ce-i de făcut?… Ce strungă să găsesc prin care să pot să intru în viaţă? … Poate că ar fi şcoala…Să învăţ ceva meserie sau poate mai departe… Numai şcoala mă poate salva. Altfel sunt inutil şi povara altora, ceea ce nu pot să suport. Şcoala… Dar eu am numai patru clase primare… Ar trebui să o iau de la clasa a cincea. Am să o iau de acolo. Cum? Unde? Cu cine să mă sfătuiesc? Oricum, hotărârea este luată. Şcoala este calea vieţii mele. Într-o duminică am ţinut un consiliu de familie şi mi-am spus hotărârea. Mama plângea. Fraţii îi cereau lui tata să nu mă lase, că pentru şcoală mi-or trebui bani, iar el este mereu ameninţat cu temniţa că nu-şi poate achita datoriile, impuse în mod exagerat, către stat. Verdictul lui: „Nu vorbi tu nebunii despre şcoală. Dacă n-ai învăţat când ai fost mic, acum nu se mai poate, că omul mare nu poate învăţa, că nu-i stă capul la carte”. Răspunsul meu: „Unde mi-oi pune capul, acolo mi-a sta”. Mai târziu m-a înţeles şi m-a ajutat.

Eu ştiam despre un om luminat – profesorul Ion Cleja din Bucureşti. M-am dus şi l-am întrebat dacă omul mare poate învăţa. Drept răspuns, profesorul mi-a dat toate manualele de gimnaziu, m-a încurajat şi mi-a spus că după gimnaziu să-l caut, că o să-mi spună ce să mai fac.

După patru ani de la accident şi după multă trudă, anchilozele s-au desfăcut mult şi am început să merg relativ bine. Am urmat gimnaziul la fără frecvenţă şi liceul la seral, la Liceul Dragoş Vodă din Sighetul Marmaţiei. De la liceu am fost exmatriculat pentru motivele că am avut rude chiaburi, pentru că tata nu s-a înscris în colectiv şi pentru că eram bănuit că aş merge la Teologie. După un timp am revenit. Mi-am continuat apoi pregătirea la cursul de zi de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca.

De la accident până la terminarea facultăţii au trecut cincisprezece ani. Mi-am făcut dosar de pensionare, pe baza actelor medicale. După opt ani, mi s-a aprobat o pensie de gradul trei, de care am beneficiat timp de şapte ani, până la terminarea facultăţii.

Comisia medicală din Cluj-Napoca mi-a recomandat serviciu cu normă redusă şi fără navetă. Am primit un post cu supranormă şi cu navetă de treizeci de kilometri pe drum de ţară neasfaltat. După un timp, am funcţionat pe la alte şcoli.

Timp de douăzeci de ani m-am simţit bine şi am muncit din greu. Între timp m-am căsătorit cu învăţătoarea Elena Radu. Avem un fiu, care este profesor de informatică la Colegiul Naţional Dragoş Vodă din Sighetul Marmaţiei. M-am înscris pentru doctorat la Universitatea din Bucureşti. În 1978 mi-am susţinut teza şi am primit titlul ştiinţific de doctor în filologie. La susţinere, l-am invitat şi pe profesorul Ion Cleja.

Mergeam bine. Aveam sprinteneala şi elasticitatea normale. Pe lângă activităţile didactice, făceam şi muncă de cercetare. În fiecare an participam cu comunicări ştiinţifice la diferite sesiuni, simpozioane, reuniuni, organizate de inspectorate şcolare, universităţi, Academia Română şi de alte instituţii. Am publicat mai multe studii. Cu toate acestea, regimul comunist m-a nedreptăţit şi marginalizat. Nu mi-a dat dreptul să mă titularizez pe nici un post şi am funcţionat mereu ca profesor suplinitor, ca şi cum aş fi fost necalificat. Am predat pe la diferite şcoli şi licee, pe unde am primit câte un post de suplinit.

7.

Boala morţii

După douăzeci de ani de muncă au reapărut necazurile, care au evoluat în două perioade. Prima a durat doi ani şi fost cu dureri suportabile. A doua a fost gravă şi a durat şase ani: dureri la încheieturi şi la locurile unde oasele au fost rupte, mai ales la schimbarea vremii. Durerile au progresat timp de doi ani. Am urmat tratamente şi am suportat operaţii, dar fără rezultate de ameliorare. După această perioadă, am ajuns în situaţia de a nu putea merge fără baston.

Prin deplasările fragmentelor de oase la accident, au fost lezate venele, care cu timpul au slăbit şi s-au dilatat. Pe lângă acestea, eram suspectat şi de coxalgie (tuberculoză osoasă). Durerile sporeau. Timp de şase ani apoi n-am putut să fac nici un pas fără să mă sprijin puternic în baston. Am urmat alte multe tratamente, am suportat numeroase operaţii. Cu toate acestea făceam, printre necazuri, supraeforturi să-mi completez stagiul de pensionare, dar n-am rezistat. Ajuns la vârsta minimă de pensionare, m-am pensionat fără să am vechimea completă, îmi mai trebuiau doi ani.

Ultima operaţie mi-a făcut-o doctorul Horaţiu Angelescu la Spitalul C.F.R. II din Bucureşti. Era să mor pe masa de operaţie sub privirile medicilor. Mi-au dat oxigen şi am trecut peste clipa critică. Peste câteva luni, profesorul Victor Ciobanu, fostul ministru al Sănătăţii, mi-a propus o operaţie de coxartroză. Aceasta ar fi constat în tăierea unei bucăţi din capul de sus al femurului drept şi fixarea acolo a două plăci de material sintetic sau de porţelan foarte fin. Aceste plăci trebuiau procurate din străinătate şi costau enorm. Nu aveam asemenea posibilităţi. M-am hotărât să renunţ şi să mă opresc aici şi cu tratamentele şi cu operaţiile, convins fiind că aceasta este boala morţii. Îmi ziceam că moartea mă va primi şi cu douăzeci şi patru de operaţii. Pentru marea trecere nu-i nevoie de încă una. Boala m-a răpus. Mă mişcam foarte greu. A fost mult timp când nu puteam merge până în bucătărie la masă şi mâncam în pat.

Moartea e aproape… Să scriu un testament?… Nu!… Las urmaşilor mei să facă ce vor vrea… Totuşi biblioteca…şi mai ales manuscrisele… Dar cine se va ocupa de ele?… Se vor folosi la aprinderea focului în sobă… Doar valori mai mari au dispărut. ..

Înainte de a ajunge în această situaţie, dintr-un cuvânt al Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, am aflat că urmează să fie canonizat episcopul Iosif Stoica al Maramureşului, care a condus această eparhie în urmă cu trei sute de ani şi că studiul şi propunerea în faţa Sfântului Sinod pentru canonizare au fost susţinute de Prea Sfinţitul Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului. Mi-am exprimat atunci dorinţa să scriu monografia acestui sfânt. Am primit binecuvântarea pentru această muncă. Am început atunci să fac unele investigaţii. Dar agravarea bolii a oprit continuarea cercetării. Îmi părea rău că n-am putut să fac această lucrare. .. Poate se va găsi cândva altcineva să o facă… Dar ce-mi bat eu capul, când e aproape moartea. Lumea va merge înainte pe drumurile ei. Dacă rolul meu se încheie aici… Trebuie şi a muri. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru câtă viaţă mi-a dat.

În unele clipe grele îmi recitam în gând poezia:

Crucea vieţii

Crucea mult îmi este grea.

Doamne, cum o voi putea

Duce tot căzând sub ea?

Şi Hristos, când a fost Om,

Ca de furtună un pom,

A căzut sub grea povară

A doua şi-a treia oră,

Dar s-a ridicat mereu.

Cum m-aş ridica şi eu…

Mai o bucată de drum

Am de sus şi nu ştiu cum.

Doamne, mult îmi este greu…

De-ar veni un Cireneu…

Dar nu vine, aşa mi-i soartea

Poate că el este moartea.

8.

Minunea

La Mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia se pregătea pentru ziua de duminică, 17 aprilie 1994, hirotonirea Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Iustin Hodea întru Arhiereu Vicar. Fiind deputat eparhial, am fost invitat la această solemnitate. Copleşit de neputinţă, eram hotărât să nu dau curs invitaţiei. Părintele protopop al Sighetului, Mihai Oprişanu, a insistat însă să merg, aşa cum eram, la Mănăstirea Rohia, promiţându-mi că va veni cu maşina să mă ia de acasă, mă va duce până la mănăstire şi mă va aduce înapoi acasă. Fiind convins că voi muri peste puţin timp, peste puţine zile, m-am gândit că mergerea la mănăstire ar fi ultima pregătire pentru marea trecere şi, dacă aş merge, aş muri cu imaginea de la sfinţirea unui episcop, ceea ce nu se poate vedea decât foarte rar. Această imagine înaintea morţii ar fi un dar de la Dumnezeu. Eram liniştit şi împăcat că se vor termina toate necazurile. Acestea m-au făcut să promit plecarea.

Ca să fie consemnată o dată apropiată de dinaintea morţii mele, am luat cu mine într-o geantă două cărţi – Romanitate, continuitate, unitate, de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului şi Pro memoria, de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului – pentru autografe.

Stau într-un bloc la etajul doi. Am făcut supraeforturi şi am coborât foarte greu, mai mult în mâini decât în picioare: cu una mă sprijineam în baston, cu cealaltă de balustradă. Părintele protopop îmi ducea geanta şi încerca să mă ajute. Am intrat în maşină şi am pornit.

Am sosit la Rohia. Aproape de mănăstire, maşina a fost lăsată într-o poieniţă. De acolo m-am dus sprijinindu-mă cu o mână în baston, cu cealaltă de umărul părintelui protopop. Sfinţia sa îmi ducea şi geanta cu cărţile. La mănăstire era adunată foarte multă lume. Abia ne-am strecurat printre oameni spre altarul de vară. Slujba era începută. Părintele protopop, care este foarte punctual, dându-şi seama că a întârziat, m-a lăsat şi a intrat în sobor. Mă uitam spre biserică. M-aş fi dus acolo să stau pe un scaun, dar mi-a fost imposibil să străbat prin desimea mulţimii. Mi-am dat seama însă că dacă afară este aşa, nici în biserică nu va fi loc. Nu puteam să mă mişc din locul în care eram. Mi-am pus bastonul în faţă şi m-am sprijinit în el cu ambele mâini.

Slujba arhierească a durat mult. De unde eram, auzeam bine şi vedeam cum oficiază măritul sobor de ierarhi şi preoţi. Răspunsurile erau date de corul teologilor, care părea un cor de heruvimi. Era o zi frumoasă de primăvară, cu cer senin. Totul era înălţător. Cât necazurile şi puterile îmi îngăduiau, urmăream Sfânta Liturghie, repetam în gând ecteniile, ascultam cu atenţie înălţătoarele cuvântări ale ierarhilor – adevărate imnuri.

Îmi era din ce în ce mai greu. Mi se părea că mă adâncesc în pământ. Simţeam arsuri şi junghiuri în tot corpul, apoi o epuizare totală, un fel de leşin. N-am reuşit să cad, atât eram de strâns între oameni. Mi se întuneca înaintea ochilor, apoi începea să se limpezească şi să se lumineze. Acestea se repetau. Mă temeam că acelea sunt clipele ultime. Era prea frumoasă sărbătoarea aceea ca să se termine cu un mort. Mă rugam lui Dumnezeu să-mi prelungească momentele, ca părintele protopop să mă poată duce viu acasă. Totuşi, dacă nu veneam, nu aveam la moartea mea această imagine splendidă. Acum, de-aş putea ajunge acasă, că drumu-i lung.

Slujba s-a terminat. Lumea a început să plece. Oamenii s-au rărit. Soborul a coborât din altarul de vară. Eu stăteam nemişcat la locul meu. Părintele protopop a venit la mine. Îmi aducea şi geanta. Mi-a spus că suntem invitaţi la masă. I-am pus mâna pe umăr şi am pornit încet, dar îmi era frică de întârziere pentru plecarea acasă. Credeam că mai am puţine clipe. Ajuns acolo, mi-am pus bastonul în spătarul scaunului şi m-am aşezat. Masa a durat mult, cu belşug de bunătăţi şi cu multe binecuvântări către noul arhiereu. Când s-a terminat, am cerut celor doi înalţi ierarhi autografe pe cărţi. Am pus apoi cărţile în geantă, am mulţumit Prea Sfinţitului Episcop Justinian pentru invitaţie, am felicitat pe noul episcop şi am plecat cu părintele protopop. Mergeam prin curtea mănăstirii. Din loc în loc ne întâlneam cu oameni cunoscuţi, schimbam câteva cuvinte şi mergeam mai departe. Mergeam spre maşină. Spre poarta de ieşire din incinta mănăstirii, drumul este puţin înclinat, o uşoară pantă. Ajuns acolo, mi s-a părut că ar trebui să mă sprijin în baston. Am rămas încremenit şi uluit. Atunci am realizat următoarele:

1. Că bastonul nu este la mine.

2. Că de la masă până aici am venit foarte lejer.

3. Că nu m-am sprijinit de umărul părintelui protopop.

4. Că nu mai simt nicio durere în corpul meu.

5. Că mă simt foarte uşor.

6. Că îmi duceam eu geanta cu cărţile.

7. Că, străbătând toată curtea, nici nu mi-am adus aminte de baston, nici de dureri.

8. Că nici părintele protopop nu şi-a dat seama de ce s-a întâmplat.

Toate acestea m-au copleşit. Nu mă puteam mişca din loc de uluit.

Din toate acestea mi-am dat seama că Dumnezeu a făcut cu mine minunea vindecării.

Între timp, părintele protopop a făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit şi s-a uitat la mine întrebător de ce nu merg. Eram pătruns de o emoţie puternică. Abia aveam aer să vorbesc, dar l-am strigat şi i-am spus: „Părinte protopop, s-a întâmplat o minune. Eu am venit uşor prin toată curtea şi n-am baston! Mi l-am pierdut. Şi n-am nicio durere!” Părintele protopop m-a privit atent şi foarte mirat. A văzut că nu-i la mine bastonul, ci geanta. Şi-a adus aminte şi cum am venit de lejer prin curtea mănăstirii. Atunci şi-a dat seama şi sfinţia sa de minunea petrecută. S-a închinat adânc, spunând: „Îţi mulţumesc, Doamne, că o văd şi pe aceasta!”

Eu m-am întors de mi-am luat bastonul. Am venit prin curtea mănăstirii, nu sprijinindu-mă în el, ci învârtindu-l între degetele mâinii deasupra capului. Părintele protopop m-a aşteptat, apoi ne-am dus la maşină şi am pornit spre casă. Drumul spre casă l-am făcut foarte tăcuţi. Nu ştiam ce să ne spunem unul altuia. Eram copleşiţi.

De atunci au trecut zece ani. De atunci eu n-am mai pus mâna pe baston.

Acasă am tot analizat minunea de la Mănăstirea Rohia. N-am ajuns la alt rezultat decât că minunea îşi are taina ei şi rămâne minune.

Pe lângă bucuria vindecării, pe care am avut-o, mi s-au lămurit şi unele probleme de care nu mi-am dat seama la momentul lor. Acestea m-au chinuit , mi-au adus regrete, mustrări de conştiinţă, dar am avut şi unele nedumeriri. M-am pomenit dintr-o dată într-un alt plan al vieţii decât cel prevăzut.

Mă frământau mereu întrebări şi gânduri. De ce m-am dus eu la mănăstire numai cu gândul la moarte? De ce nu m-am dus cu gândul să mă rog lui Dumnezeu să mă facă bine? Dar iată că Dumnezeu a ştiut mult mai bine decât mine ce-mi trebuie şi m-a vindecat.

Oricât am fost de copleşit de minune, eu nu trebuia să mă duc înapoi după baston. Văzând că Dumnezeu mi l-a luat din mână, de ce m-am mai întors după el?! Când am văzut că puterea lui Dumnezeu este cu mine, am mai întors după un vreasc… Am crezut că voi mai avea nevoie să mă ajut de el, când cu mine era ajutorul lui Dumnezeu…În clipele acelea am abandonat puterea lui Dumnezeu şi am crezut că voi mai avea nevoie de ajutorul unei bâte… Ce era dacă Dumnezeu ar fi zis atunci: Fie ţie după cum crezi?… Dar bunătatea lui Dumnezeu nu m-a abandonat… Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.

Faptul că minunea s-a produs îmi este clar, dar cum s-a produs nu mi-am putut da seama, numai m-am pomenit cu ea înfăptuită. Minunea este o putere divină. Ea se înfăptuieşte prin harul lui Dumnezeu. Harul nu vine ca o pasăre, să-l vezi zburând, să ţi se aşeze pe umăr şi apoi să-ţi intre în oase. Minunea este o taină, şi acolo unde este taină nu are loc analiza, ci credinţa.

Am gândit că am ajuns la capăt. Nici testamentul n-am vrut să mi-l scriu. Acuma mă simt bine… Cât va dura acest bine?… Oare mai am de trăit?… Ce să fac?…

În momentul de criză din timpul slujbei, când credeam că totul s-a sfârşit, m-am rugat lui Dumnezeu numai să nu mor la mănăstire, până voi ajunge acasă. M-am rugat în gând şi pe drumul de la Sighet la mănăstire. Dar, fiind convins că voi muri, m-am rugat pentru marea trecere dincolo. Dumnezeu mi-a dat altceva şi mult mai mult de cât am cerut.

Îmi era şi frică de atât de mare dar pentru nevrednicia mea.

Sunt acasă, dar nu sunt mort, ci sănătos. Toate acestea m-au frământat şi nu mi-am găsit liniştea.

După mai multe zile, m-am dus la Prea Sfinţitul Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, căruia i-am spus toate gândurile şi frământările. Prea Sfinţitul Episcop m-a ascultat cu răbdare, apoi m-a întrebat: „Mai lucrezi dumneata la monografia aceea despre care mi-ai vorbit cândva?” I-am răspuns că nu mai lucrez fiindcă, de când mi s-a agravat boala, am abandonat lucrarea, pentru că n-am mai putut să mă deplasez, să fac investigaţii. Prea Sfinţitul Părinte Episcop mi-a spus: „Să reiei munca şi să scrii monografia, că de aceea te-a făcut Dumnezeu bine, ca să scrii cartea despre Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş”.

Am umblat apoi sute de kilometri pe urmele acestui sfânt, în ţară şi în Ucraina. În Ucraina a venit cu mine şi părintele protopop Mihai Oprişanu şi m-a ajutat. Am vizitat locurile şi mănăstirile pe unde sfântul a ţinut soboare şi pe unde s-a adăpostit, pe unde a ţinut scaune de judecată şi pe unde a fost întemniţat. Am făcut investigaţii prin biblioteci şi arhive, am adunat date şi imagini şi am elaborat monografia cu titlul Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, pe care am publicat-o cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, la Tipografia Marinex Print din Baia Mare, în anul 2000.

Pe lângă aceasta, am mai scris o mulţime de studii şi câteva cărţi, unele sunt publicate, iar altele în manuscris.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

Prin această scriere n-am făcut nici literatură, nici istorie, ci o mărturie curată, scriind întocmai ceea ce am trăit. Am scris sub impresia că, peste umăr, îngerul adevărului îmi priveşte fiecare cuvânt pe care îl scriu.

Cuprinsul

1. Accidentul

2. Morga

3. Încălzirea

4. Operaţia

5. Ideea sinuciderii şi supraomul

6. Nedreptăţile

7. Boala morţii

8. Minunea