BLOG – DANION VASILE

Doamne ajuta. Astept aici critici, comentarii, pareri despre ultimele conferinte (toate au fost filmate, dar web-masterii care au casetele nu prea au timp sa le puna pe net… Sper sa fie cat mai curand). Vreau sa stiu parerile voastre, si voi tine seama de ele in viitor. Conferintele pe anul 2007 s-au incheiat / ultima fiind ieri, la Bucuresti. Pana in Postul Sfintelor Pasti intru in concediu…

Toate bune,

Danion

- sau Sfântul Petru Movilă şi „arătările îngereşti”-

 Mulţi admiratori ai diferitelor curente gnostice consideră că învăţătura Bisericii este inferioară învăţăturii spirituale provenite de la diferite arătări îngereşti sau de la mari spirite care afirmă că vor să ajute omenirea. Unei cărţi cu mesaje „dictate” de vreun mare sfânt hindus sau egiptean – fie prin chanelling, fie prin altă formă de spiritism – i se acordă mai multă autoritate decât unei cărţi scrise de un mărturisitor al lui Hristos…

O întâmplare, descrisă cu lux de amănunte de un sfânt al Bisericii, îi poate pune însă pe gânduri pe aceşti „admiratori”…

 

 

În ceea ce priveşte vedeniile şi celelalte feluri de arătări „îngereşti”, creştinii trebuie să se ţină de calea arătată de bătrânul din Pateric căruia dracul i s-a arătat în chipul lui Hristos. Bătrânul a închis ochii şi a spus: „«Eu pe Hristos nu voiesc să Îl văd aici». Iar demonul, auzind aceasta, s-a făcut nevăzut” [6; 316]. Tradiţia ortodoxă învaţă acelaşi lucru despre vedenii: că şi dacă s-ar arăta cineva în chipul lui Hristos, nu trebuie să i se dea atenţie. Că dacă este Domnul, nu Se va supăra. Iar dacă este vrăjmaşul, cea mai mică deschidere sufletească poate fi fatală.

În articolul lui Ioan Butiurcă Medjugorie – dosarul unei mistificări, citim următoarele: „La un sfert de secol după ce a devenit unul dintre cele mai faimoase centre de pelerinaj din întreaga lume, Medjugorie a ajuns un spaţiu al «schismei, dezordinii religioase, neascultării şi activităţii anti-ecleziastice». Caracterizarea, care aparţine lui Ratko Peric, episcopul romano-catolic al aşezării bosniace, pune într-o lumină sumbră Medjugorie, considerat de milioane de persoane locul ales de Dumnezeu pentru a transmite mesaje întregii omeniri, prin intermediul Fecioarei Maria.”[1] „La un moment dat, în Medjugorie s-a vorbit despre un taximetrist care a călcat un bărbat plin de sânge. Acesta i-a dat şoferului o batistă plină de sânge şi i-a spus să o arunce în râu. În timp ce se îndrepta spre apă, taximetristul ar fi fost oprit de o femeie îmbrăcată în negru care i-a cerut să-i dea o batistă. Şoferul i-a oferit propria batistă, dar în acel moment a auzit-o pe femeie spunând: «nu aceasta, ci batista însângerată». Taximetristul i-a îndeplinit dorinţa, moment în care a auzit următoarele cuvinte: «Dacă ai fi aruncat batista în râu, sfârşitul lumii ar fi venit instantaneu». Vicka Ivankovic a notat în jurnalul ei că a întrebat-o pe «Gospa» dacă acest eveniment este adevărat, iar apariţia i-a răspuns: «Da, este adevărat. Bărbatul plin de sânge a fost fiul meu, Iisus, iar eu eram femeia în negru». Comentariul episcopului, menţionat în raportul său, «Adevărul despre Medjugorie», este elocvent: «Ce fel de teologie este aceasta? Din această mărturie reiese că Iisus vrea sa distrugă lumea dacă o batistă este aruncată în râu, iar Fecioara Maria este cea care salvează lumea!». (…) O serie de afirmaţii făcute de «Gospa» se bat cap în cap cu dogma Bisericii Catolice, conform căreia mântuirea se obţine numai în cadrul ei, prin credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi în primatul papal: «Toate religiile sunt egale în faţa lui Dumnezeu» (Chronological Corpus of Medjugorje, p. 317), «Dumnezeu conduce toate confesiunile aşa cum un rege îşi conduce supuşii, prin intermediul slujitorilor săi» (Apariţiile de la Medjugorie – Svat Kraljevic, 1984, p. 58), «Musulmanii şi ortodocşii, la fel ca şi catolicii, sunt egali în faţa Fiului meu şi a mea, pentru că toţi sunteţi copiii mei» (Fecioara Maria apare în Iugoslavia – Pr. Marjan Ljubic).[2]

În articolul meu Despre „arătările mariane”[3] scriam că în aprecierea fenomenului Medjugorie nu se poate face abstracţie de astfel de mesaje vădit anticreştine. Tot acolo – continuând studiile lui Mihai Urzică din volumul Biserica şi viermii cei neadormiţi, argumentam caracterul demonic al aşa-ziselor „arătări mariane” din spaţiul catolic. E bine că, în cele din urmă, până şi forurile catolice au înţeles că la Medjugorie are loc un fenomen înşelător.

Totuşi, ortodocşii nu trebuie să aştepte până ce ierarhia catolică va declara că şi celelalte arătări aşa-zis mariane sunt înşelătoare. La Fatima, de exemplu, în ziua de 13 iulie 1917, arătarea care a luat chipul Maicii Domnului a spus: „Pentru a împiedica acest război, cer consacrarea Rusiei la inima mea neprihănită şi Sfânta Împărtăşanie, ca reparaţie, în primele sâmbete. Dacă vor fi ascultate cererile mele, Rusia se va converti şi va fi pace. (…) În cele din urmă, Inima mea neprihănită va triumfa. Sfântul Părinte îmi va consacra Rusia care se va întoarce şi se va da lumii un timp oarecare de pace” [60; 95]. Cum ar putea înţelege catolicii că Maica Domnului nu are nevoie ca Rusia să se convertească? Că, dimpotrivă, la credinţa pravoslavnică ar trebui să se convertească ceilalţi?

Istoria ne arată că se poate ca fiii Bisericii Ortodoxe să îi ajute pe catolici să renunţe la înşelarea adusă de o arătare demonică. Sfântul Petru Movilă descrie o astfel de întâmplare:

„În satul Munin din ţinutul Przemzsl, sat aflat la o milă depărtare de oraşul Iaroslavl, de care şi ţine, trăia un ţăran polonez, Wojczech, poreclit Suflet, care avusese o soţie pe nume Anna. La puţin timp după moartea soţiei, diavolul, vrând să-i întărească nu numai pe rătăciţii de latini în erezia focului purgatoriu, dar şi pe drept-credincioşi să-i aducă cu viclenia sa rău-voitoare la această rătăcire latinească, s-a vârât sub cuptor şi, nevăzut fiind, cu glasul soţiei îl chema pe soţ pe nume, zicând: «Wojczech». Iar el, auzind, a sărit înfricoşat, vrând să fugă afară. Dar diavolul îi zice: «Nu fugi, Wojczech, ci ascultă de glasul meu, căci eu sunt sufletul soţiei tale Anna, şi din pricina păcatelor mele pătimesc în cuptorul acesta. Te rog dar, fie-ţi milă, ajută-mă şi du-te la preoţi şi înduplecă-i să se roage şi să facă slujbe pentru mine. Cel mai bine ar fi să vină aici şi să facă slujbe şi rugăciuni pentru mine în casă, până când mă voi izbăvi de chinul purgatoriului, căci nădăjduiesc să fiu curând mântuită cu rugăciunile lor. Până acum tu n-ai avut grijă să faci milostenii şi slujbe ca să mă ajuţi, şi să-mi scurtezi chinurile purgatoriului, ci, de când am ieşit din trup, m-ai lăsat uitată».

Bărbatul, neştiind de ispita diavolului, a crezut că este sufletul soţiei sale, şi îndată a pornit spre cetatea Iaroslavl, şi le-a povestit iezuiţilor şi preoţilor de la mănăstirea Farra tot ce-a auzit. Iar ei, ca să se încredinţeze de adevărul celor povestite, au trimis doi oameni în casa acelui om, să vadă. Şi dacă au venit, diavolul, ca un suflet, le-a vorbit şi lor cum îi vorbise omului, rugându-i de moliftă. Şi când aceştia s-au întors şi au povestit, toţi preoţii latini şi iezuiţii au crezut că într-adevăr era sufletul acelei femei şi au început să facă rugăciuni şi molifte şi să săvârşească slujbe. Iar tuturor oamenilor le-au hotărât post şi le-au poruncit să se roage cu sârg pentru el, iar pe ortodocşi, adică pe ruşi, ca să le fie de învăţătură, îi vorbeau de rău, zicându-le:

«Nu pentru noi, care credem în focul purificator, ci pentru voi, schismaticilor, care nu vreţi să credeţi învăţătura cea adevărată, care-i a noastră, şi nu vreţi să vă convertiţi la cunoaşterea adevărului, Dumnezeu a arătat aievea acest suflet sfânt»(căci de acum – aoleu, rătăcire! – diavolul căpătase de la ei numele Sfintei Anna).

Şi toţi preoţii şi iezuiţii au mers cu litia şi cu multă lume pe jos până în satul Munin, în casa omului, cântând şi rugându-se de slobozirea acestui suflet. Şi când preoţii au intrat în casă, au început să cheme sufletul acela, iar diavolul, ca un suflet, cu glasul femeii le-a răspuns şi le-a cerut să se roage pentru el. Iar diavolul, ca să-i întărească şi mai mult pe cei căzuţi în amăgire, şi ca să momească şi mai mulţi, le-a mulţumit şi le-a spus că rugăciunea lor îi aduce uşurare, şi i-a rugat să stropească cu agheasmă locul în care spunea că se află, căci le spunea că este ba sub cuptor, ba sub laviţă, ba sub troaca din care mâncau porcii. Iar ei făceau repede şi cu sârg ce le zicea diavolul, crezând că-i aduc sufletului uşurare.

Şi prin tot ţinutul acela s-a răspândit vestea că în Munin s-a ivit un suflet sfânt şi de pretutindeni veneau mulţime de oameni, nu numai de credinţă latină, ci şi ortodoxă, să vadă şi să audă vocea acelui suflet şi, amăgiţi că într-adevăr este suflet, se rugau pentru el şi făceau pomeni. Amăgirea aceasta între latini, adică rugăciunile pentru diavol, a durat vreo 12 săptămâni: zi de zi săvârşeau rugăciuni în casa aceea, şi ţineau slujbe în bisericile lor.

Dar Dumnezeu, pentru a nu cădea în amăgire şi ortodocşii (căci de acum şi mulţi dintre ei începuseră să se despartă de dreapta-credinţă), a pus în inima unui nobil drept-credincios, pe nume Martin Grabkovici, aflat în slujba cneazului Vasili al Ostrogului, să se ducă şi să vadă acea amăgire, căci atunci venise din ţinutul Cracoviei în oraşul Iaroslavl.

Când s-a întâmplat să se ducă toţi preoţii cu litia, însoţiţi de multă lume, la sufletul acela din satul Munin, a venit şi a văzut, şi îndată a cunoscut amăgirea diavolului căci, înainte să intre el în casă, sufletul le spunea preoţilor să nu-i lase pe ruşi şi pe cei de altă credinţă în casă, fiindcă zicea: «Când aceştia intră, mi se înteţeşte chinul şi sufăr rău, de aceea nu vă pot răspunde când mă întrebaţi». Şi i-au alungat din casă pe toţi drept-credincioşii.

Iar Grabkovici, venind, a intrat (căci lui, ca om în slujba cneazului, nu puteau să nu-i îngăduie), şi, de îndată ce a intrat, a început să îi întrebe pe preoţi unde-i sufletul (căci, intrând el, sufletul a încetat de îndată să mai vorbească). Ei i-au arătat locul de unde se auzea glasul. Şi el l-a chemat de mai multe ori zicând: «De eşti suflet ori drac, vorbeşte cu mine». Apoi, văzând că acesta nici nu dă glas, nici nu răspunde, a zis către preoţi: «Nu vă lăsaţi amăgiţi, domnii mei, şi credeţi-mă că nu e suflet, ci ispita diavolului, şi însuşi diavolul v-a vorbit, amăgindu-vă pe voi şi ispitind atâta lume».

Dar preoţii i-au zis: «Tu, schismatic fiind, vorbeşti aşa şi huleşti acest suflet sfânt, dar vezi că nu pentru noi, ci pentru voi, schismaticii, l-a adus Dumnezeu, ca să vă convertiţi la sfânta biserică romană şi să credeţi că într-adevăr, după moarte, sufletelor le este pregătit focul purificator». Şi multe asemenea vorbe i-au spus, ocărându-l.

El însă a întrebat: «Dacă este într-adevăr suflet sfânt, şi nu drac, după cum spuneţi, de ce nu vorbeşte cu mine?». Iar ei i-au răspuns: «Fiindcă nu eşti de credinţa noastră catolică». Iar el a zis: «Atunci să vorbească cu voi, numai să-i aud vocea». Şi ei au început să-l cheme şi să-l roage să vorbească cu ei, însă nici lor nu le-a răspuns. După ce s-au rugat mult de el, l-au întrebat: «De ce nu ne răspunzi, sfântă Annă?» Iar diavolul, cu greu înduplecat, a început să geamă, ca şi cum ar fi fost bolnav, răspunzând: «Fiindcă aici a intrat un om străin, care nu-i de-al nostru (căci era acest Grabkovici om bun şi cu frică de Dumnezeu, evlavios, înţelept şi cunoscător al Sfintelor Scripturi)».

Iar el, auzind glasul, îndată a şi zis: «O, voi preoţi catolici! Dacă, după cum spuneţi, împărtăşiţi credinţa cea adevărată şi sunteţi catolici drepţi, de ce n-aţi descoperit amăgeala drăcească şi, precum necredincioşii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, amăgiţi fiind, îi spuneţi dracului sfânt şi faceţi pentru el rugăciuni şi molifte şi, încă mai vârtos, săvârşiţi slujbe şi atâta lume trageţi după voi în prăpastia ispitirii spre pierzanie? N-auziţi şi nu pricepeţi oare că glasul care vă vorbeşte este cu adevărat al diavolului?». Şi îndată a zis către drac: «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, întru Unul Dumnezeu slăvit în Treime, Creatorul şi Ziditorul a toată făptura văzută şi nevăzută, îţi poruncesc ţie, cel care vorbeşti acuma, să-mi spui dacă eşti suflet sfânt sau diavol blestemat, care amăgeşti lumea!». Şi pe dată diavolul a început să suspine, însă Grabkovici a stăruit din nou în numele Sfintei Treimi şi al întrupării Fiului lui Dumnezeu, poruncindu-i să răspundă. Şi glasul, de nevoie, a spus: «O, om rău, mă chinuieşti». Iar Grabkovici iarăşi i-a poruncit şi diavolul, în silă, a răspuns, recunoscând: «Nu sunt suflet». Şi astfel au văzut cu toţii şi şi-au dat seama că îi ispitea diavolul.

Atunci Grabkovici a zis către preoţi: «Vedeţi că, ispitiţi fiind de diavol, amăgiţi o mulţime de oameni şi-i duceţi la pierzanie? Deci, căiţi-vă şi nu vă mai amăgiţi nici pe voi, nici pe alţii. Vedeţi cum v-a lăsat Dumnezeu în mintea voastră nechibzuită pe voi, cei care propovăduiţi scorneli şi împrăştiaţi născociri omeneşti despre focul purgatoriului, de care nici părinţii teofori nu ne învaţă, şi faceţi necuviinţe, adică îl numiţi sfânt pe diavol şi vă rugaţi pentru el? Să ştiţi însă că Dumnezeu i-a dat diavolului voie să facă asta în folosul vostru, astfel încât, dându-vă seama că rea este învăţătura voastră despre chinul purgatoriului, veţi înceta să mai duceţi în ispită diavolească poporul, pe care, amăgindu-l întru pricopseala voastră cea rea, în loc să-l curăţiţi îl trageţi după voi în gheenă». Şi ei, ruşinaţi tare, au plecat. Iar în bisericile catolice, ca să le fie tuturor de învăţătură, au poruncit în gura mare să nu se mai ducă nimeni acolo căci nu un suflet s-a ivit, ci amăgirea diavolului. Iar Grabkovici, pe când încă se aflau cu toţii acolo, l-a cercetat vârtos pe stăpânul casei, zicându-i: «Ori tu, ori cineva dintr-ai tăi faceţi vrăjitorii şi îl aveţi pe acest drac». Şi s-a vădit că acesta n-avea nici o vină, căci era om bun şi simplu. Dar femeia de la cuhnie, adică bucătăreasa lui, fiind strânsă tare cu uşa, a recunoscut în faţa tuturor că îl avea pe acest drac încă din Polonia Mare (căci era leahă), însă a zis: «Nu eu i-am poruncit să facă asta, însă, dacă el vrea să facă ceva, face şi fără mine». Înşfăcând-o pe bucătăreasă, au dus-o în temniţă, însă, de ruşine, preoţii latini au dat poruncă să fie făcută scăpată în toiul nopţii, pentru ca nu cumva, după o cercetare mai amănunţită, să se răspândească peste tot vestea despre amăgeala diavolului, făcându-i şi mai tare de batjocură…” [37; 81-85].

Mărturia Sfântului Petru Movilă este cât se poate de clară. Ea ar trebui să îl ajute pe omul contemporan să înţeleagă cât de viclean lucrează diavolul pentru a înşela oamenii. Mesajul ei este clar: „Adevărul nu poate fi cunoscut decât în Biserica Ortodoxă. Cei care, vrând să ajungă la o cunoaştere superioară, se lasă păcăliţi de tot felul de arătări, leapădă adevărul pentru rătăcirea diavolească. Adevărul este Unul Singur: Hristos, Calea şi Viaţa cea Adevărată. Şi Biserica Sa este Una: cea sfântă, sobornicească şi apostolească…”

---

[1] Dosarul unei mistificări, Ziarul de Mureş, partea I, 10 iulie 2006. Acest dosar, realizat de Ioan Butiurcă, este foarte bine documentat. Din el înţelegem că toţi ortodocşii care merg la Medjugorie sunt lipsiţi de discernământ duhovnicesc.

[2] Dosarul unei mistificări, Ziarul de Mureş, partea a II-a, 17 iulie 2006.

[3] Din volumul Dărâmarea idolilor, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005.

Danion Vasile

Încep această scrisoare despre Crăciun mărtu­ri­sind ceea ce toţi creştinii adeveresc la prăznuirea Sfintelor Paşti: „Hristos a Înviat!”

Aceste cuvinte se spun primăvara, şi nu iarna: ştiu şi eu asta. Atunci de ce răstorn ordinea firească a lucrurilor?

Stimaţi părinţi (aş vrea să vă spun „iubiţi părinţi”, dar deoarece nu ne cunoaştem folosesc o formulă sobră), vă scrie un profesor de religie. Vă scriu pentru că am simţit nevoia să vă vorbesc în repetate rânduri. Am fost profesor de religie la o şcoală generală, la o şcoală postliceală, şi mai nou ţin ore la o grădiniţă creştină: am avut ocazia să cunosc un număr foarte mare de copii, de la trei până la peste douăzeci de ani, şi prin intermediul copiilor, mai mult sau mai puţin, i-am cunoscut şi pe unii părinţi.

Încep scrisoarea despre Crăciun cu cuvintele care îmi sunt foarte dragi: „Hristos a Înviat!”. Şi cred că părinţii creştini înţeleg de ce, şi poate chiar răspund în gândul lor: „Adevărat a Înviat!”

Lumea de astăzi fuge de Învierea lui Hristos, lumea de astăzi, care stă sub semnul păcatului şi al apostaziei, vrea să păstreze din credinţa creştină numai un ambalaj superficial, care să dea impresia că lucrurile merg în direcţia bună. Încetul cu încetul, pe măsură ce tot ce e curat şi sfânt e izgonit din această lume, se va renunţa şi la acest ambalaj „de anticariat”.

E trist că Naşterea Domnului s-a transformat din pricină a bucuriei de Crăciun în pretext al bucuriilor de Crăciun. Adică sub masca unei sărbători duhovniceşti, oamenii îşi fac cele mai ciudate pofte, îşi împlinesc cele mai rafinate patimi. E interesant faptul că mulţi comercianţi americani au renunţat să numească Crăciunul cu denumirea tradiţională, „Christmas”, numindu-l mai nou „X-mas”… E mult mai potrivit numele de „X”-mas decât numele de „Crăciun”. De Crăciun nu ar trebui să se facă petreceri destrăbălate. Şi totuşi se fac. De Crăciun nu ar trebui ca oamenii să mănânce peste măsură, şi totuşi o fac.

„Dar în zilele de Crăciun nu sunt plinele spitalele de oameni care au mâncat până li s-a făcut rău, de creştini care de bucurie că s-a terminat postul au mâncat mai mult decât mănâncă păgânii la praznicele lor?”

Aceia nu sunt creştini decât cu numele. Aceia nu au postit decât de formă. Credinţa creştină nu ţine numai cât e postul. Cine e creştin, e creştin şi în posturi, şi în afara posturilor. E creştin tot timpul. Şi creştinul e cumpătat nu numai în post, ci tot timpul. Creştinul e de fapt într-un post continuu, care ţine până la sfârşitul vieţii pământeşti. Aceasta nu în­seam­­nă că el nu ştie să se bucure de bunătăţile pe care le primeşte de la Dumnezeu. Ştie să se bucure, dar păstrează măsura în toate. Ştie să se bucure, şi Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ele. Dar nu se lasă robit de ele. Nu se lasă dominat de ele.

Creştinii pentru care sfârşitul postului înseam­nă începutul desfrâului nu sunt creştini. Da, sunt oameni care după ce au postit tot postul o ţin până la Bobotează numai în chefuri, numai în beţii. Dar aceşti oameni nu sunt creştini.

Aceşti oameni sărbătoresc „X-mas-ul”.

În scrisoarea de faţă voi încerca să vă arăt cât de diferit este Crăciunul de „X-mas”, şi să vă rog să îi învăţaţi pe copiii voştri să nu confunde cele două momente, chiar dacă, din punct de vedere cronologic, se suprapun.

Cel mai simplu mod de a diferenţia cele două sărbători este stabilirea legăturii lor cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Şi, pentru a uşura această diferenţiere, vom porni de la faptul că Hristos, Pruncul din staulul Betleemului, este Acelaşi Hristos care a fost răstig­nit de oamenii pe care i-a iubit, şi Acelaşi Hristos care a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând.

Acest adevăr nu este prea comod. Pe cât de simplu este să consideri Crăciunul ca evocare a naşterii unui prunc într-un staul, prunc care a devenit un mare învăţător al omenirii, chiar cel mai mare învăţător, pe atât de greu este să recunoşti că Pruncul este Mântuitorul care a primit a Se răstigni pentru păcatele noastre, Mântuitorul care a Înviat pentru a ne pregăti nouă locaşuri cereşti.

Cei care vor să separe Pruncul născut de Fecioara Maria, de Hristosul cel Înviat din morţi, încearcă să ucidă Crăciunul. Se aseamănă lui Irod care, pentru a-l ucide pe Mesia, a dat ordin să fie omorâţi cei paisprezece mii de prunci.

Cine se simte stânjenit auzind de Crăciun cuvintele „Hristos a Înviat!” dovedeşte că sărbătoarea sa nu are nimic în comun cu Hristos.

Sunt conştient de faptul că ideile pe care le pun pe hârtie pot părea ridicole, că reprezintă un fir de praf pe balanţa care, la celălalt capăt, poartă tonele de reclame la casetofoane, aparate de epilat, anticoncepţionale, excursii în străinătate, şi toate la un preţ redus: doar se apropie Crăciunul. Mass-me­dia duce o luptă susţinută pentru a transforma omul într-un robot care cumpără, într-un animal care trăieşte numai la nivel de epidermă.

Nimeni nu poate contesta că, în vacarmul vânzătorilor de daruri de Crăciun, glasul Bisericii de-abia se mai face auzit. Unii dintre cei care vin să asculte slujba de Crăciun o fac numai pentru a-şi face norma de duhovnicie pentru jumătate de an, pentru a lua o gură de aer duhovnicesc care să îi ţină până la Paşti. Şi chiar şi ei se lasă ademeniţi de mirosul puternic al mâncărurilor care îi aşteaptă şi de al parfumului suav al băuturilor care le vor veseli inimile.

În înfruntarea dintre Biserică şi mass-media, înfruntare care atinge apogeul de Paşti şi de Cră­ciun, există un arbitru pe care mass-media nu îl poate recunoaşte, deşi uneori îl invocă dezinvoltă: e vorba de Însuşi Dumnezeu.

Dumnezeu e de partea Bisericii, Dumnezeu dă dreptate Bisericii. Şi aceasta nu dintr-o preferinţă accidentală, ci pentru faptul că Biserica este Mireasa tainică a lui Hristos.

Se duce un război crunt pentru ca de Crăciun glasul Bisericii să fie acoperit. Mai precis, diavolul a înţeles că cea  mai iscusită tactică pentru a lovi în Biserică nu este cea de a-i acoperi glasul (aceasta ar fi generat o rezistenţă martirică), ci pentru a include glasul Bisericii în corul unei bucurii generale: înaintea emisiunilor de divertisment, televiziunea trans­­mite secvenţe emoţionante de la slujba ţinută la cine ştie ce mare catedrală, iar colindele sunt prezente cu multă risipă în ambianţa programelor de pe marea majoritate a posturilor de televiziune.

S-a ajuns chiar la hibridul colindelor cântate pe muzică hip-hop sau pe alte ritmuri. Cu voci senzuale, fete tinere cântă despre Naşterea Domnului cu aceeaşi „evlavie” cu care cântă despre ultima iubire de pe plajă. Dar colindele lor nu au nimic din curăţia colindelor adevărate. Oricât ar fi de prelucrate, melodiile lor nu vor trezi niciodată fiorul sfânt pe care îl trezesc în suflete vechile colinde.

Stimaţi părinţi, nu vă scriu pentru a vă face un rechizitoriu al deformării Prăznuirii Crăciunului. Nu urmăresc decât să punctez câteva din caracteristicile sale. Vă scriu pentru  a vă ruga să îi ajutaţi pe copiii voştri să trăiască un Crăciun adevărat.

Asta vă stă în putinţă să le oferiţi, oricât aţi fi de săraci sau de bogaţi. Mă adresez vouă, oamenilor mari, ca şi cum aş fi un prieten al copiilor. Sunt şi eu un om mare. Sunt căsătorit, am doi copii, şi ar trebui să nu mă simt foarte preocupat de problemele copiilor voştri. Nu am nici o vină că am fost şi sunt profesor de religie. Această poziţie mă obligă să mă rog şi pentru copiii cărora le predau, şi pentru toţi copiii din lume. Nu prin altceva decât prin faptul că, iubind copiii, simt nevoia să îi ajut din ce în ce mai mult.

Vă scriu această scrisoare pentru a vă implora: nu le răpiţi copiilor Crăciunul! Cu aceeaşi insistenţă cu care comercianţii vă trag de mâneca hainei pentru a cumpăra două ciocolate la preţ de una, sau cinci pachete de curmale la preţ de două, eu vă trag de mâneca sufletului: nu le răpiţi copiilor Crăciunul!

Nu aveţi dreptul să le răpiţi copiilor Crăciunul, aşa cum nu aveţi dreptul să le răpiţi copilăria.

Poate că rândurile mele par alarmiste, poate că nu înţelegeţi de ce vă cer să nu le răpiţi copiilor Crăciunul: pentru că mulţi dintre părinţii copiilor cărora le-am fost profesor au făcut aceasta. Cum? Foarte simplu: încurajându-i pe copii să înţeleagă prin Crăciun o sărbătoare a plăcerilor, a prăjiturilor şi a distracţiilor, o sărbătoare în care totul este permis şi nimic nu este refuzat.

Copiii sunt învăţaţi să aştepte Crăciunul nu pentru a se bucura de Naşterea Domnului, ci pentru a se bucura de cine ştie ce maşinuţă sau roboţel, dacă sunt băieţi, sau de cine ştie ce păpuşă, dacă sunt fete.

Scrisoarea mea nu este sistematică, aşa că vă rog să nu căutaţi o succesiune logică în rândurile mele. Vă scriu repede, vă scriu grăbindu-mă foarte tare deoarece este 29 noiembrie şi dacă nu vă „trimit” scrisoarea la timp, risc să o citească numai tipografii.

Ce vină au părinţii care au crescut în comunism, şi care nu au avut parte decât de Crăciunuri din care a lipsit Dumnezeu? Cum ar putea ei să îşi înveţe copiii să cunoască o bucurie pe care ei înşişi nu au cunoscut-o?

Iată o întrebare care pare dificilă. Dar nu e chiar atât de dificilă pe cât pare. Părinţii care au crescut departe de Biserică, părinţii care au crescut aşteptându-l iarna pe Moş Gerilă, ar trebui să fie foarte sinceri cu ei înşişi şi să recunoască faptul că vieţile lor au fost triste.

Oamenii nu vor să recunoască acest adevăr, că departe de Biserică nu există împlinire, dar aceasta este realitatea. Viaţa oamenilor mari este o viaţă foarte diferită de a copiilor: pentru copii viaţa este pli­nă de speranţă, este plină de promisiuni. Pe mă­su­ră ce trece timpul această perspectivă se metamor­fo­zează dintr-o imagine de primăvară într-o imagine de toamnă. Viaţa nu este aşa cum vrem noi. Viaţa este dură, viaţa este plină de greutăţi. Nu neapărat financiare, bogaţii nu au probleme materiale dar sufleteşte nu sunt deloc mai împliniţi decât săracii.

În lumea pe care o vom cunoaşte când vom deveni maturi, când vom avea propria noastră familie –  în această lume dură vor creşte şi copiii noştri. Sunt unii părinţi care vor să îşi pregătească odraslele pentru supravieţuirea în această junglă contemporană crescându-i după principiul „homo homini lupus” – „omul pentru om (e) lup”. Copiii se maturizează foarte repede, cresc purtând în sufletele lor duritatea, şi ajung fiare sălbatice.

Alţi părinţi încearcă să îşi crească copiii într-un răsfăţ maxim, confundând datoria de părinţi cu obligaţia de a transforma copilăria fiilor lor în vârsta tuturor plăcerilor împlinite. „Viaţa le va fi plină de greutăţi, măcar să cunoască acum bucuria dorinţei împlinite.”

Acest răsfăţ nu le prinde bine copiilor. Acest răsfăţ le distruge sufletele, şi îi învaţă că binele este acelaşi lucru cu împlinirea voinţei proprii. Copiii care aşteaptă Crăciunul doar pentru a-şi mări colec­ţia de jucării, sau doar pentru a-şi mări „colecţia” de vizite în parc vor creşte fără a avea cunoaşte bucuria Crăciunului.

Ce este bucuria Crăciunului? Este bucuria că Hristos S-a născut pentru mântuirea noastră. Că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca oamenii să cunoască Viaţa cea adevărată, Viaţa binecuvântată de Dumnezeu.

E uşor să spunem vorbe mari, fără acoperire. E uşor să negăm bucuriile lumii acesteia fără a pune ceva în loc. Nu rareori întâlnim „cerberi” creştini care contestă tot ce ţine de prezent, tot ce ţine de lumea în care trăim, şi care au sufletele mai pustii decât ale celor pe care îi ameninţă cu înfricoşătoare chinuri ale veacului. Aceşti falşi profeţi contemporani fac rău Bisericii pentru că prezintă credinţa creştină ca pe o utopie, ca pe o filosofie care încearcă să răstoarne celelalte sisteme de gândire numai pentru a-şi afirma o superioritate pe care nu este în stare să o demonstreze.

Vom face încă două-trei observaţii despre trăsăturile acestor profeţi de ocazie tocmai pentru că ei, sau mai bine zis înaintaşii lor, sunt în mare măsu­­ră vinovaţi de declinul spiritual al lumii în care trăim. Aceşti „creştini aleşi” nu înţeleg că Hristos a venit în lume pentru a modela vieţi, pentru a le arăta oamenilor calea spre cer şi pentru a-i ajuta să mear­gă pe această cale: ei vor ca toată lumea să ţină cont de sfaturile lor, şi confundând aceste sfaturi izvorâte mai mult din propria înţelepciune decât din Evanghelie (chiar dacă sunt îmbrăcate în poleială evanghelică) cu înţelepciunea supremă, încearcă să fie inchizitori care convertesc cu sabia cuvântului o lume apostată.

Ei vorbesc despre bucuria pe care o aduce Hristos, dar nu cunosc această bucurie. Ei vorbesc despre pacea pe care o dăruieşte Hristos, dar sunt plini de tulburare. Ei vorbesc despre iubirea vrăjmaşilor, dar se mânie pe oricine nu vrea să le acorde o importanţă deosebită. Cuvintele lor sunt lipsite de putere. Cuvintele lor nu conving. Ei nu fac altceva decât să nască în minţile celorlalţi teama de credinţa creştină: „A fi creştin înseamnă: unu – să nu faci asta; doi – să nu faci nici asta şi nici asta; …” şi tot aşa până când lista faptelor interzise depăşeşte imaginaţia unui om normal. Dacă i-am ruga pe aceşti profeţi să ne spună părerea lor despre cum trebuie petrecut Crăciunul, nu ar trebui să ne mire dacă ne-ar înmâna o broşură plină de fraze lungi şi plictisitoare, care ar începe fiecare cu cuvintele „Nu cumva…” sau „Nu trebuie să…”.

Aceşti „aleşi”  reduc credinţa creştină la un „Nu…” înalt de doi metri şi jumătate, care îi depă­şeş­te pe toţi. Dar credinţa creştină este viaţă. Şi viaţa nu se poate reduce la interdicţii. Viaţa nu se poate reduce la nimic altceva, viaţa nu se poate ciunti sau deforma. Viaţa este viaţă. Viaţa creştină este să Îl iubeşti pe Dumnezeu, gustând încă de pe pământ bucuriile veşniciei, şi să îţi iubeşti aproapele, pregustând comuniunea cu toţi îngerii şi sfinţii. Viaţa creştină începe cu un „Da…” mare, cu un „Da…” pe care Dumnezeu l-a rostit atunci când, din multa Sa dragoste, l-a creat pe om.

Atunci când vorbim despre bucuria Crăciunu­lui, oricât de mult s-ar îndepărta oamenii zilelor noastre de trăirea duhovnicească a acestui praznic, nu ar trebui să pornim de la „Nu” -uri. Chiar dacă omul este iubitor de patimi, chiar dacă omul îşi doreşte raiul numai prin vorbe, prin fapte arată contrariul.

Scurta mea scrisoare vrea să vă ceară un singur lucru: lăsaţi-i pe copii să se bucure de Sărbă­toarea Naşterii Domnului. Şi dacă apare şi un „nu”, adică rugămintea de a nu le fi furată această bucurie, motivul este că prea mulţi părinţi le pregătesc copiilor un Crăciun din care nu lipseşte decât Hristos.

Nu îmi doresc să mă asemăn „creştinilor aleşi” despre care am scris puţin mai sus, şi nu am de gând să fac un rechizitoriu al neopăgânismelor promovate de mass-media cu ocazia sărbătorii creştine. Nu pentru că îmi e teamă că voi fi ironizat (sunt situaţii când ironia celorlalţi dovedeşte faptul că spusele tale îi zgârie). Ci pentru că vreau doar ca dragostea părinţilor să fie mai tare decât această lume care încearcă să dezbine tot ce e frumos.

Ştim în ce lume plină de minciuni, plină de compromisuri şi de greutăţi creştem noi. Tot în ea vor creşte şi copiii noştri. „Nu suntem îngeri, şi nici copiii noştri nu sunt.” E adevărat, dar la fel de adevărat este şi faptul că nimic în lumea aceasta nu poate împlini sufletele decât Dumnezeu.

Şi nu avem dreptul de a-i lipsi pe copiii noştri de cunoaşterea lui. Dacă ei vor simţi dragostea dum­ne­zeiască, dacă ei vor înţelege Taina Pruncului născut în staulul Betleemului, atunci în inimile lor se va aprinde un foc care va arde toate gunoaiele pe care lumea aceasta încearcă să le îngrămădească: focul credinţei.

Copiii au nevoie de Crăciun. Şi noi avem nevoie. Cu toţi avem nevoie de împlinire.

Să fim sinceri cu noi înşine: putem să ne minţim soţii sau soţiile, putem să ne minţim prietenii sau rudele, dar pe noi nu putem să ne minţim (dacă am ajuns să ne minţim şi pe noi, nu mai suntem oameni, ci suntem roboţi a căror libertate „programată” nu înseamnă alegerea între bine şi rău, ci alegerea între diferitele forme ale răului).

Viaţa fără Dumnezeu este o viaţă stearpă. Şi, dacă noi, din cauza patimilor noastre, nu vrem să cu­noaştem această viaţă, cel puţin să nu le răpim co­pi­ilor noştri posibilitatea de a o cunoaşte. Să nu le trans­formăm Crăciunul într-o sărbătoare a cadourilor.

„Şi atunci, să renunţăm la cadouri?”

Nu, nu asta e soluţia. Soluţia este de a le da cadourilor atenţia cuvenită, fără ca această atenţie să gonească importanţa prăznuirii Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Peste câţiva ani de zile, maşinuţele şi păpuşile de astăzi nu îi vor ajuta să reziste în jungla înconjurătoare. Da, copiii noştri au nevoie de jucării (dar de jucării care să le dezvolte capacitatea psiho-mo­­torie, nu să le spele creierul cum fac majoritatea jocurilor pe calculator). Dar mai mult decât de jucării au nevoie să cunoască mila lui Dumnezeu. Şi, cunoscând dragostea lui Dumnezeu, vor şti şi să se bucure de cadourile primite, şi vor şti şi să aprecieze eforturile făcute de părinţi pentru a le procura aceste cadouri.

Există părinţi bogaţi care risipesc banii pe toate prostiile, şi care consideră că, dacă şi-au îngropat copiii în teancuri de jucării, aceştia nu vor mai avea nevoie nici de prieteni, nici de dragoste, nici de Dumnezeu.

Îndrăznesc să le spun că nu îşi cunosc copiii. Am rămas foarte mirat când unul dintre copiii ai cărui părinţi sunt printre cei mai înstăriţi din grădi­niţă mi-a spus: „Ce bine că vin la grădiniţă… Acasă mă simt ca într-o închisoare, numai jucării, numai jocuri pe calculator. Aici am prieteni, am cu cine să mă joc…” Şi peste câteva minute a continuat: „Ce mult îmi place când ne vorbiţi despre Dumnezeu. Simt linişte în suflet.” Îmi părea foarte bine că astfel de vorbe izvorau din mintea lui. Citisem şi auzisem multe despre modul în care este sufocată copilăria astăzi, despre influenţa nefastă a jocurilor pe calculator sau despre modul în care patima iubirii de sine îi strică pe copii. Dar vocea sinceră a băiatului de la grădiniţă (care cu altă ocazie m-a rugat să îl duc la biserică, să vadă şi el o slujbă, că părinţii nu l-au dus niciodată) mi-a confirmat că cele citite şi auzite sunt reale.

Chiar dacă unii părinţi nu vor să înţeleagă, copiii au nevoie de Dumnezeu. Predând religia la o grădiniţă simt din ce în ce mai clar acest lucru.

Părinţilor care sunt săraci, care nu pot să le ofere copiilor darurile pe care şi le doresc de Crăciun, le spun că, dacă îi vor creşte în dreapta credinţă, peste câţiva ani se vor bucura clipă de clipă de ei: bucuria Crăciunului, ca şi bucuria Sfintelor Paşti, nu va lipsi din casele lor: pentru că, prin vieţile lor, creştinii sunt dovezi vii ale Învierii lui Hristos. Peste ani, copiii lor vor păstra o curăţie sufletească pe care bogaţii necredincioşi nu o vor putea procura copiilor lor nici cu saci de bani.

Sunt părinte, am copii, şi poate că nu voi fi în stare să le ofer un Crăciun aşa cum cred că ar trebui să aibă. Spovediţi şi împărtăşiţi vor fi (şi mi-aş dori să ştiu că se vor putea împărtăşi şi când vor ajunge la vârsta liceului), daruri vor primi. Dar asta nu este de ajuns. S-ar putea ca priceperea mea şi a soţiei mele să nu dea rezultate bune. Dar eu nu încerc să vă conving să vă creşteţi copiii cum mi-i cresc eu. De aceea nici nu vă dau prea multe sfaturi. Nădăjduiesc că, dacă veţi înţelege câtă nevoie au nevoie copiii voştri de bucuria Crăciunului, Îl veţi ruga pe Dumnezeu să vă lumineze cum să îi ajutaţi să simtă această bucurie.

Un singur lucru vă mai spun: mi-aş dori ca, văzând voi bucuria Crăciunului pe feţele lor, să vă daţi seama că şi voi puteţi fi părtaşi acestei bucurii. Îmi doresc să fiţi geloşi pe bucuria copiilor voştri şi să vă doriţi să trăiţi (sau să retrăiţi) această bucurie. Se apropie praznicul. Veniţi cu inimile deschise. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă. Primiţi-L pe Hristos în inimile voastre. Acum nu mai vin magii cu daruri la Hristos, ci Hristos vine la magii care au plecat din diferite părţi ale lumii păcatului, ca să Se dăruiască fiecăruia dintre ei în întregime: Hristos bate la uşa inimilor voastre. Deschideţi-I.

„Deschide uşa, creştine…”

(in format Word piesa poate fi descărcată de pe http://www.danionvasile.ro/bucuria-craciunului.php)

 

PERSONAJELE:

BALTAZAR, crai

MELHIOR, crai

GAŞPAR, crai

GAVRIIL, arhanghel

NATAN, păstor

ABIRON, păstor

ABIUD, păstor,

IROD, regele Iudeei

STRATIOT, soldat

JUSTUS, general la curtea lui Irod

OZIA, mare preot la templu

RAHILA, femeie din popor

MIRIAM, femeie din popor

IUDITA, femeie din popor

BARTIMEU, şchiop

 

ACTUL I

La răscruce de drumuri aşteaptă unul dintre magi. Alături de el, cortul este pregătit pentru a găzdui călători. În spate, dealuri. Deasupra stă o stea. În dreapta se văd nişte oi. Hainele magilor sunt specifice ţărilor de unde aceştia vin: Baltazar din Egipt, Melhior din India, Gaşpar din Grecia.

SCENA I

(Baltazar, Melhior, Gaşpar)

Baltazar (singur):

Vor veni aceia oare

Despre care mi s-a spus?

Oare Dumnezeu i-aduce

Cum pe mine m-a adus?

De un ceas mă uit în zare,

De un ceas aştept să-i văd,

De ce nu mai am răbdare?

S-o-ntâmpla vreun prăpăd?

Oameni buni trăiesc aicea,

Dar stăpânul lor e crunt.

Seamănă doar spaimă-n ţară,

Mai bine să nu-l înfrunt…

Melhior (intră încet, obosit de drum):

Pace ţie, frate, care

Pe Dumnezeu preamăreşti,

Şi din lumea asta-ntreagă

Spre El azi călătoreşti!

Baltazar:

Numai Dumnezeu e mare

Mare e şi mila Lui.

Noi o să-I dăm ascultare,

Ne-om supune Domnului.

Melhior:

Fericirea este plata

Pentru cei care-L cinstesc,

Şi voiesc în orice faptă

Să-I slujească, şi-L măresc.

(intră Gaşpar)

Dar iată că drumul aduce

De prin alte depărtări

Alt rege care-i condus

De aceeaşi stea din zări.

Gaşpar:

Pace vouă, crai puternici

Bine v-am găsit acum.

Nu credeam că steaua sfântă

Va uni al nostru drum.

Facă-se de-aci-nainte

Voia sfântă a Domnului,

Căuta-vom în cuvinte

Să slăvim numele Lui.

Baltazar:

Duhul m-a adus aicea

Mai întâi, deci, mă lăsaţi

Să vă găzduiesc în corturi.

Azi, aicea înnoptaţi!

Dar cum ştiu că cel ce vine

De pe drum e şi flămând,

Iată, veţi mânca cu mine!

V-aşezaţi, vă rog, pe rând.

(Se aşază. Baltazar scoate trei pâinişoare pe care le pune pe un prosop)

Să cunoaştem fiecare

Nume, rang, ce-am părăsit;

La o singură chemare,

Către Domnul am venit.

Gaşpar:

Mai întâi eu iau cuvântul,

Şi vă cer să mă iertaţi,

Dacă voi să fiu eu primul

Pe care să-l ascultaţi.

Nici măcar nu ştiu de unde

Ar trebui să vorbesc,

M-ascultaţi, vă rog! Acuma

Încep să vă povestesc.

Vă spun că nu-s încă sigur

Şi nu pot să înţeleg.

Am plecat de zile multe.

Taina nu pot s-o dezleg…

Ştiu doar că-s chemat de Domnul,

Voia Sa să o-mplinesc.

Şi nimic în lumea asta

Mai fierbinte nu-mi doresc!

Ţara mea este Elada,

Nici nu ştiu cum am plecat,

Aşteptând, şi zi şi noapte,

Un semn de la cer lăsat.

Muntele acela falnic

Stă mereu cu fruntea-n nori.

Mulţi zic că, acolo, zeii

Stau ascunşi de muritori.

Multă vreme prin coclauri

Rătăcit-am după ei,

Nemâncat şi fără apă,

N-am văzut urmă de zei!

Atunci am găsit o grotă

Unde zilnic m-am rugat

Să cunosc sau să descopăr

Zeul cel adevărat.

Şi-am cerut pentru credinţă

Din cer să coboare semn,

Să îmi fie scut în rugă,

Veşnic să-mi fie îndemn…

Melhior:

Şi cum ţi-a răspuns? Primit-ai

Vreun semn tainic de la zei.

Ia, spune-ne, frate Gaşpar,

L-ai găsit pe Dumnezeu?

Gaşpar:

Cum stăteam privind în zare

Am văzut un om beteag,

Ce vroia să treac-o stâncă

Ce-nchidea un biet drumeag.

M-am gândit să-l iau la mine,

Să-l ajut, să văd ce vrea.

Cum de s-a urcat în munte,

Pe acolo ce căta?

El, ce credeţi că îmi spuse:

Că se-nchină unui zeu

Care este viu, vorbeşte

Şi e mare: Dumnezeu!

L-am crezut şi mare milă

La Dumnezeu am găsit,

Căci, nu după multă vreme,

El mi S-a descoperit:

Am văzut o stea frumoasă

Cum deasupră-mi s-a oprit.

Frica m-a cuprins atuncea

Şi un glas am auzit:

„Cale bună astă dată

Ai ales şi ai găsit.

Domnul Cel Prea Sfânt, în taină,

Azi ţi S-a descoperit.

Vei pleca la drum departe;

Pe alţi doi vei întâlni.

Şi pe Fiul Domnului

Într-o iesle-L veţi găsi.

Mergi, întâmpină-i pe-aceia

Cu care ai să te-nchini,

Steaua-ţi va fi călăuză

Şi prin ploaie şi prin spini.”

(tac)

Melhior:

Eu sunt Melhior, brahmanul.

India e ţara mea.

Am plecat chemat de Domnul,

Vreau să fac doar voia Sa.

Eu crescut-am printre temple,

Multe cărţi sfinte-am citit,

Dar simţeam în suflet golul

Şi ştiam că n-am găsit

Acea dulce-nţelepciune

Ce mă va elibera.

Căutând prin cărţi, găsit-am

Chiar în biblioteca mea.

Printre sutele de suluri

Ce le-aveam strânse-ntr-un loc,

Una veche, prăfuită,

Ce purta vorbe de foc.

Un iudeu mi-o dăruise,

Şi curând uitai de ea,

Iar acum descoperisem

Slova care mă uimea.

Căci dacă ştiam din templu

Că-n văzduh sunt zeci de zei,

Am descoperit într-însa

Că sunt falşi şi sunt mişei…

Am descoperit profeţii

Şi pe Unul Dumnezeu

Care veşnic ne-ocroteşte,

Care e cu noi mereu.

Din acel moment, doar cartea

Asta am citit, şi chiar

Am plecat din templul unde

Pierdusem vremea-n zadar.

Lângă Gange-am stat o vreme.

Şi în carte-am găsit

Rânduri ce vesteau că omul

Va fi grabnic mântuit.

Apăsat şi zi şi noapte

De singurătatea grea,

Am strigat la cer cu lacrimi:

„Unde-i mântuirea mea?”

Atunci noaptea mă cuprinse

Şi văzui o stea lucind

Chiar deasupră-mi. Şi, deodată,

Auzii un glas rostind:

„Steaua-ţi va fi călăuză.

Să porneşti ca să te-nchini,

Într-o ţară-ndepărtată,

Dumnezeieştii lumini.”

Baltazar:

Dacă mai aveţi răbdare,

Vă voi spune cine-s eu:

Ca şi voi, sunt mag în ţara-mi

Şi-L caut pe Dumnezeu.

Baltazar este-al meu nume,

Şi din Egipt am pornit,

Steaua m-a condus prin lume

Şi aicea v-am găsit.

Eu am venerat pisica,

Boul Apis şi pe soare,

Şi mi-am dat la urmă seama

Că-s, ca toate, trecătoare.

Căutând în piramide,

Am văzut cioplit în piatră

Un om luminos la faţă

Ce din apă se deşteaptă.

Am citit viaţa lui Moise

Şi am vrut să mă închin

Dumnezeului de care

Totdeauna-am fost străin.

Când stăteam la rugăciune

Un cutremur s-a pornit

Şi-un glas puternic din ceruri

Către mine a grăit:

„Baltazare, Baltazare,

Tu îndată să porneşti.

Alţi doi magi din lumea largă

Pe cale o să-ntâlneşti.

Cu aceia tu te-nchină

Pruncului ce S-a născut

Într-o peşteră-n Iudeea,

În ţinut necunoscut. (ridicându-se)

Haideţi fraţilor să mergem,

Pe Mesia să-L găsim,

Şi aşa cum se cuvine

Daruri să Îi dăruim. (ies)

 

SCENA II

(aceiaşi, Natan, Abiron, Abiud, Gavriil, Justus)

(Corul cântă colinda Mărire-ntru cele nalte…

Intră păstorii)

Natan:

Abiroane, ia ascultă

Glas din ceruri cum coboară!

Tot văzduhu-i plin de cânturi,

Numai îngeri ne-nconjoară.

Abiron:

Îi văzui, Natane, iată-i,

Plin e cerul şi oriunde

Poţi privi, sunt oşti de îngeri,

Cerul nu se mai ascunde.

(către Abiud, care doarme în picioare, rezemat în bâtă):

Abiud, te scoală iute!

Haide, cum poţi să visezi?

Tu n-auzi? Mai lasă somnul!

Uită-te şi o să vezi!

Abiud:

Eu nu-s vrednic! Pe aceia

Nu-i aud, nici nu-i zăresc,

Poate-s năluciri. Zadarnic

Mă-ndemnaţi voi să privesc.

Natan:

Abiude, Abiude,

Nu fi surd, ascultă bine,

O s-auzi corul de îngeri

Uită-te şi-apoi ne spune

De avem sau nu dreptate

Când voim să ne-nchinăm.

Nu degeaba vrem spre ceruri

Ochii să ni-i îndreptăm.

Abiud (se uită spre cer mirat):

Măi, dar voi aveţi dreptate!

Uite, văd, sunt peste tot!

Ce-or cânta, ce-or spune-acolo?

Să-i aud, eu nu prea pot.

Gavriil:

Sunt trimis la voi din ceruri

Gavriil eu mă numesc.

Sunt Arhanghel printre îngeri

Şi pe Domnul preamăresc.

Acum S-a născut Mesia,

Mergeţi, dar, să Îl slăviţi.

Lăsaţi turma-n grija noastră,

Şi la peşteră v-opriţi.

Plata voastră este-n ceruri,

Căci aţi fost aleşi de sus

Ca-n umila voastră grotă

Să Se nască, azi, Iisus.

Hai, fugiţi, în calea voastră,

Veţi vedea, o să-ntâlniţi

Trei magi ce din Răsărituri

La-nchinare sunt veniţi.

Voi s-aveţi grijă de dânşii,

Să le spuneţi că Irod

Îi şi caută prin ţară

Pregătindu-le prăpăd.

Corul cântă colinda Trei păstori.

(Păstorii pleacă şi se întâlnesc cu magii).

Natan:

Pace vouă, crai puternici

Ce-aţi venit din Răsărit

În aceste locuri sfinte

Către Domnul preamărit.

Dacă vreţi s-ajungeţi iute

Colo unde S-a născut,

După noi veniţi în taină:

Drumul ne e cunoscut.

Baltazar:

Mulţumim de-atâta grijă,

Prea cinstiţilor păstori,

Mare ne este mirarea

Cum de ne-aţi aflat în zori?

Cum de ştiţi unde ne ducem,

Cum vi s-a descoperit?

Care este semnul vostru

După care aţi venit?

Abiron:

Înger sfânt, în astă noapte,

În câmp ni s-a arătat,

Vestindu-ne că Se naşte

Mesia cel aşteptat.

Abiud:

Vezi, ieşit-a o poruncă:

Orice om va să se scrie

În cetatea lui, căci Cezar

Vrea-n a lui împărăţie

Să ştie câţi oameni are,

Câţi stăpâni şi câţi supuşi,

Câţi stau acasă, la vatră,

Şi câţi sunt la oaste duşi.

Astfel, deunăzi, sosit-a

O familie la noi,

Să ne ceară găzduire,

Plină de griji, de nevoi.

Căci cetatea toată-i plină

De lumea care-a venit.

Forfotă e pretutindeni

Şi gazdă n-au mai găsit!

Noi, văzând-o pe femeie

Că este însărcinată,

Milă ne-am făcut cu dânsa

Şi-n peşteră a fost lăsată.

N-am ştiut însă că este

Cea care avea să nască

Pe Hristos-Domnul din ceruri,

Căci n-a vrut să ne vestească.

Natan:

Despre ea ne spun proorocii

Că Fecioară s-a aflat,

Chiar de a născut pe Domnul

Ce-n lume S-a arătat.

Melhior:

Noi cunoaştem proorocia

Ce ne-ai spus, dar tot nu ştim

Cum de aţi aflat acuma

Că la peşteră venim.

Abiron:

Iată, îngerul acela

Ce de toate ne-a vorbit,

Ne-a mai spus să aveţi grijă

Căci Irod v-a urmărit.

Oho, el deja vă ştie

Că sunteţi în ţara sa,

Şi-a pus gărzile prin sate

Să vă prindă de-ar putea.

Gaşpar:

Cine e Irod acesta

Despre care ne vorbeşti?

Ce putere are-n ţară?

Poţi tu să ne lămureşti?

Natan:

Of, Irod este crud rege,

Mai bine să vă feriţi.

Încercaţi în drumul vostru

Pe el să îl ocoliţi. (apar gărzile)

Justus:

V-am găsit! De când vă caut!

Regele meu v-a chemat

Să veniţi la curte-n grabă.

Hai! V-aşteaptă la palat.

Baltazar:

Noi voiam în altă parte

Să ne ducem. Nu putem

Să îndeplinim dorinţa

Regelui; deşi mă tem

Că mâhnirea l-o cuprinde

Când va şti că nu venim;

Voia Domnului acuma

Mai întâi o-nfăptuim.

Justus:

De nu respectaţi porunca

Trebuie să v-arestez.

Veţi veni acum cu mine

Lui să vă încredinţez.

Vă opuneţi? Eu cu forţa

Vă voi duce la palat.

Ca să îi daţi socoteală

De ceea ce s-a-ntâmplat. (ies)

Corul cântă colinda O pricină minunată…

 

ACTUL II

În palatul lui Irod; regele aşteaptă magii; lângă el un ostaş care ţine în mână o suliţă.

SCENA I

(Irod, magii, Stratiot, Justus)

Irod (viclean):

O, ce feţe minunate!

Ce statură, şi ce port!

Pe lângă-a voastre palate

Casa mea poate-i un cort!

Cum se face că-n cetate

Şi în ţară mi-aţi venit,

Făr-a vă gândi cu mine

Mai întâi să fi prânzit?

Eu sunt bucuros de oaspeţi

Şi regeşte îi primesc

Pe acei ce-mi sunt prieteni,

Totdeauna-i preţuiesc!

Baltazar:

O, rege scump al Iudeei,

Între despoţi preacinstit

Să ne înfăţişăm degrabă,

Iată noi n-am îndrăznit.

Irod:

Care este neamul vostru?

Din ce ţară aţi plecat?

Oare ce v-a pus pe drumuri?

Vreau să ştiu ce s-a-ntâmplat!

Gaşpar:

Ia, mărite, după astre

Ne-am tot luat şi am ajuns

Până aicea, în cetate

Unde steaua s-a ascuns.

India, Egipt, Elada,

Ne sunt patrii. Şi-am plecat

Către-această ţară sfântă

Unde Domnul S-a-ntrupat.

Căci ni s-a vestit din ceruri,

Că aici mare Împărat

Se va naşte printre oameni

Să îi scape din păcat.

Melhior:

Am venit şi noi cu daruri

La Dânsul să ne-nchinăm;

Să luăm binecuvântare,

Lângă El un pic să stăm…

Astfel eu i-aduc tămâie,

Gaşpar smirnă, Baltazar

Din tot aurul din lume

I-a adus puţin în dar.

Irod (mânios):

Crai netrebnici, fără minte!

Spuneţi-mi, cum aţi crezut

Că puteţi intra în ţară

Fără să vă fi văzut?

Baltazar:

Nu te supăra, o, rege,

Nu am vrut să te jignim.

Iată-ne, supuşi, iertare

Să îţi cerem îndrăznim.

Irod:

Ce iertare? Vai, sărmanii

Nu ştiţi cu cine v-aţi pus!

N-aţi aflat cum eu în luptă

Orice duşman am răpus?

Credeţi că mă-ncurc acuma

De un prunc pe care voi

Îl vreţi rege. Ce speraţi?

Să ajung eu în nevoi?

Nu, un singur rege este-n

Astă ţară şi va fi!

Că nu vorba, ci puterea

Pe mine m-o sprijini!

Ce veniţi să spuneţi lumii?

Că nou stăpân S-a născut,

Când eu sunt spiţă de despot,

În neam, El regi a avut?

Baltazar:

Ce tot spui, Iroade, ce crezi,

Că acestea nu le ştim?

Să nu crezi că ne e teamă

Să îţi spunem ce gândim!

Ce tot spui, că ai putere?

Că te tragi din neam de rege?

Crezi că noi nu ştim că ţara

O conduci fără de lege?

De îţi place sau nu-ţi place

Că aicea S-a născut

Un nou rege, nu ne pasă.

De nu-ţi vesteam, n-ai fi ştiut.

Irod:

O, voi nu ştiţi ce v-aşteaptă,

De-mi vorbiţi mie aşa!

Sunt stăpânul vieţii voastre

Scăpare nu veţi avea.

Melhior:

Ţi-am mai spus că nu ne temem,

Orice putere-ai avea.

Nu ne poţi atinge-un deget

Dacă Dumnezeu nu vrea.

Gaşpar:

Deşi te consideri rege,

Cel Ce S-a născut acum

Îţi va lua iute coroana,

Palatu-ţi va face scrum.

Şi ştii cum te va învinge?

Cu-ajutor dumnezeiesc!

Iar acum, dă-te de-o parte

Nu vreau să mă necăjesc.

Rege, noi plecăm acum

Căci voim să ne-nchinăm!

Nu mai pierdem vremea, iute

Degrabă spre El plecăm.

Irod:

Destul, destul. Blasfemia

Nu voiesc s-o mai ascult,

Stratiot, închide-i iute,

Căci m-au supărat prea mult.

(magii ies mânaţi de la spate de ostaşi; Irod se frământă şi urlă)

Irod (urlând):

Justus, general destoinic,

Unde eşti? Să mă ajuţi!

Vino repede la mine

Am nevoie să m-asculţi!

Justus!…Justus…! (intră soldatul)

Stratiot:

Gata, i-am închis, Stăpâne

După cum mi-ai poruncit.

În temniţa cea mai rece

Drumul lor a luat sfârşit.

Irod:

Bine, vezi, te rog, acuma

Justus, unde e? Căci vreau

Să mă sfătuiesc cu dânsul

Nu am linişte să stau…

(soldatul vrea să iasă, intră Justus)

Justus:

Mă supun Măriei Tale.

Mi se pare, m-ai strigat?

Sau auzul meu netrebnic,

Şi-astă dată m-a-nşelat?

Irod:

Generale, generale,

Chiar dac-ai îmbătrânit,

Am încredere în tine;

Te-am chemat, căci eu cumplit

Ei, m-am supărat acuma

Pe-acei magi ce-s călători

Şi colindă a mea ţară

De cu seară până-n zori.

Crezi că-i vreun complot la curte?

Ştii, ei caută-ne-ncetat

Un rege născut aicea

De care eu n-am aflat.

Justus:

O, duci gândul prea departe!

Ai uitat că te veghez?

Tot ce mişcă în cetate

Pot să ştiu, te-ncredinţez!

Irod:

Justus, te rog mult să afli

Ce mi-au spus… e adevărat?

De curând în ţara asta

S-a născut alt împărat?

Ce mă sfătuieşti cu magii?

Să-i bat sau să-i ispitesc

Până când mi-or spune unde

S-a născut? Vreau să-L găsesc!

Justus:

Poţi să faci ce vrei cu dânşii,

Oricum n-au oştiri cu ei,

Poţi să-i dai la chinuri grele

Ca pe orişice mişei.

Eu cred, însă, că blândeţea

Este arma cea mai bună,

Doar vorbind cu viclenie

Poţi să-i faci uşor să-ţi spună.

Irod:

Ai dreptate generale!

Imediat îi voi chema;

Unde S-a născut vreun rege

O să vezi că voi afla…

SCENA II

(Irod, Stratiot şi magii)

Irod:

Stratioate, fugi degrabă,

Adu magii înapoi,

Îi voi ispiti într-altfel,

Nu prin chinuri şi nevoi.

(Stratiot iese şi vine cu magii)

Cinstiţi crai, îmi cer iertare

Eu aş vrea să m-ajutaţi

Să vă liberez acuma

Căci sunt bun, să nu uitaţi!

Baltazar:

Şi ce-ai vrea, rege Iroade?

Cum să facem să scăpăm

De-nchisoarea ta cea cruntă?

Spune-ne, te ascultăm!

Irod:

Cum, încă nu ştiţi? E simplu:

Să-mi spuneţi unde-i ascuns

Noul rege, zis Mesia,

Asta-mi este de ajuns.

Baltazar:

Cum să-ţi spunem luminate,

Când în temniţă am stat?

Căci acolo-n bezna groasă

Steaua nu s-a arătat!

Melhior:

Ea ne conducea spre locul

Unde pruncul S-a născut.

Dar cum? Să-L găseşti pe-Acela,

Singur, tu nu ai putut?

Gaşpar:

Chiar de-am şti, noi nu ţi-am spune.

Deci ia-ţi gândul… n-o să poţi…

Vreun cuvânt despre Acela

De la noi nu o să scoţi.

Irod:

Prost vorbiţi, luaţi bine seama

Ce cuvinte folosiţi,

Dacă vă e dragă viaţa.

De nu vreţi să putreziţi

În temniţa-ntunecoasă,

Bine-ar fi să vă gândiţi.

Dacă m-ascultaţi, fiţi siguri

Libertatea dobândiţi.

Gaşpar:

O, Iroade, amăgire

Este tot ce ne grăieşti.

Îţi e teamă! Doar se vede

C-abia poţi să mai vorbeşti!

Ţi se vede-n ochi o spaimă:

Presimţirea c-o să mori

Şi-o să pierzi şi rang şi nume

Şi palate şi comori…

Irod:

Vreţi să-mi încercaţi răbdarea?

Voi de moarte îmi grăiţi?

Luaţi aminte: cu o vorbă

Moartea sigur dobândiţi!

Acum viaţa voastr-atârnă

De cuvântul meu, să ştiţi!

De aceea vă supuneţi,

Nu vă mai împotriviţi!

(aparte):

Am atâta treabă! Ţara

Mă cheamă să-mplinesc

Datoria mea de rege:

Şi pe prunc să Îl găsesc.

Melhior:

Nu-ţi spunem! Şi ţine minte

Că e Fiu de Dumnezeu;

Toate-oştile din lume

Nu-I pot face nici un rău!

Irod (viclean, mieros):

Vai, dar cum aţi putut crede

Că aş vrea să-I fac vre-un rău?

Tot încerc să aflu unde-i,

Să pot să mă-nchin şi eu!

Fiţi atenţi: vă dau poruncă,

Acum că m-aţi înţeles,

Iute să-l găsiţi, oriunde-i.

Cum, la drum nu aţi purces?

Să veniţi să-mi daţi de ştire

Unde-aflaţi că S-a născut,

Să mă-nchin acestui rege

Ce în lume-a apărut.

Căci nu pot să stau deoparte

Dacă ştiu că Dumnezeu

Îl ajută, Îl păzeşte.

Trebuie să-L văd şi eu! (magii pleacă, aparte)

Ce se amăgesc, sărmanii!

Abia aştept să-L găsesc,

Să-L omor, să-L uit degrabă,

Şi în pace să domnesc.

 

ACTUL III

Aceeaşi încăpere la palat

SCENA I

(Irod, Stratiot, Justus, Ozia)

Irod (Se frământă, este foarte nervos):

Nu vin ticăloşii aceia,

Mai bine îi omoram!

Şi acum, în clipa asta,

Mai puţin mă frământam.

Mare frică mă cuprinde

Că poporul va afla.

Zvonul despre noul rege

Sigur îl va răscula.

Of, ce ştie plebea asta?

Doar să judece, să ceară:

Să nu mai plătească birul,

Pe duşman să-l dea afară…

Poţi să faci ceva când Roma

Îţi comandă? Când îţi cere

Aur, multe giuvaeruri,

Şi-ţi dă vorbe efemere?

Stratioate!… Stratioate!…

Fugi, cheamă-l pe general…

Şi pe-arhiereu degrabă,

Scoate-l iute din altar!

(Stratiot iese pentru puţin timp; Irod se plimbă neliniştit; intră cei chemaţi)

Irod (către Justus):

Ce să fac? Vai, generale!

Ce să fac, că nu mai vin

Magii aceia? Crai făţarnici!

Inima mi-e doar venin!

Nici nu ştiu ce fel de vorbe

Vreau să spun. Sunt tulburat

Căci nu pot găsi în ţară

Pe Cel Ce Se vrea-mpărat…

(către Ozia):

Ce să fac, cinstit părinte?

Tu, ce Legea o ştii toată.

Poate-mi dai un sfat. Cu-o vorbă

Mi-aduci liniştea îndată.

Justus:

Nu te văita, Iroade!

Doar muierea plânge-aşa.

Ce, nu eşti stăpân în ţară?

Ce, porunci tu nu poţi da?

Ia dă-mi voie ca la oaste

Eu porunca să-ţi vestesc.

Şi, din munte până-n vale,

Pruncii toţi să ţi-i jertfesc!

Ia gândeşte-te: să moară

Toţi de la doi ani în jos.

Crezi că ar putea să scape

Regele-Acela… Hristos?

Irod (se luminează):

Vorbă înţeleaptă, Justus,

Tu acuma mi-ai grăit;

Nici n-am dat încă porunca

Şi parcă m-am liniştit.

Ozia:

O, Stăpâne ce ispită

Generalul ţi-a adus!

Tu eşti rege-n astă ţară.

Nu te mai lăsa condus!

Ce crezi? Dacă Pruncul Cela

E-ocrotit de Dumnezeu,

Nu poate scăpa din asta?

Tu n-auzi? E ca un zeu!

Irod:

Taci, tu n-ai putea acuma

Sfat mai bun ca el să-mi dai.

Înţelege că degeaba

Pe lângă mine mai stai.

Ozia:

O, stăpâne, fie-ţi milă

De atâţia copii acum.

Tu ştii, doamne, că n-au vină!

Ştii că nu îţi stau în drum!

Nu-i păcat să moară pruncii

Ce oştirea-ţi pregătesc?

Ei vor fi tăria ţării!

Doar la asta mă gândesc!

Irod:

Tu crezi că vreau gândul putred

Să-l aud? Să cumpănesc?

Justus, du-te, dă poruncă:

Pe toţi pruncii prăpădesc!

Vezi, să nu rămână casă

În care să nu intraţi.

Şi cu moartea cea mai crudă

Pământul îl semănaţi…

Iar, voi, Justus, fără milă

Sângele lor să-l vărsaţi.

Asta e singura cale

Ţara noastră s-o salvaţi.

(ţipă):

Iar pe magii cei netrebnici

De-i găsiţi pe undeva,

Să-i închideţi, ca să ştie

Că-n împărăţia mea

Nu e loc de-nşelăciune.

Nu pot ei să-şi bată joc

De un rege care-n viaţă

N-a avut decât noroc!

 

SCENA II

(Irod, Stratiot, Rahila, Miriam, Iudita)

(Se aud glasuri ce se ceartă şi tropote.)

Irod:

Stratioate, ce să fie

Zarva pe care-o aud?

Porţile nu sunt închise?

Se-aud oameni care fug!

(Rahila, Miriam şi Iudita vor să intre; Stratiot încearcă să le oprească)

Rahila:

Lasă-ne, slugă vicleană

De nu, ochii-o să ţi-i scot!

Cu Irod cel ucigaş

Vreau pe loc să mă socot…

Irod:

Lasă, Stratiot, să vadă

Tot poporul cum că eu…

Iudita:

Cum că tu, prea mârşav rege,

Ai uitat de Dumnezeu!

Irod:

Cum vorbiţi? Dar nu se cade…

Sunt obişnuit ca voi…

Miriam:

Eşti obişnuit cu crima,

Nu simţi lipsuri, nici nevoi!

Rahila:

Doar nu crezi că vrem dreptate

Noi la tine să găsim.

Şi când mor pruncii-n Iudeea

Sufletul ţi-e tot hain.

Ne sunt vinovaţi copiii

De soldaţii îi ucid?

Spune-ne, tâlhar nemernic,

Spune-ne, rege perfid!

Irod:

Ia staţi! Voi v-aprindeţi iute.

Ştiţi ce greu este să fii

Rege în ţară străină?

Să omori pe ai tăi fii?

Parcă mie greu nu-mi este

Să văd că acum jertfesc

Toată floarea ţării mele?

Să văd mame cum jelesc?

Miriam:

Spui că-i greu? Ştii tu ce-i aia?

Iată, glas nu mai avem

Să jelim acum toţi pruncii.

De durere noi cădem…

Irod:

Mândre să fiţi de-astă faptă!

Pruncii voştri sunt eroi.

Neamul pururi mulţumeşte

Celor ce-s născuţi din voi.

Miriam, Rahila, Iudita:

Iroade, rău împărate,

Te-ai umplut azi de păcate

Ce nu-ţi vor mai fi iertate

De-i fugi în orice parte.

Să-mi asculte Dumnezeu

Blestemul ăsta al meu:

De viu tu să putrezeşti,

Scăpare să nu găseşti,

În pat să te perpeleşti,

Pielea să ţi-o jupuieşti.

Sufletul să-ţi fie iad,

Niciodată păcii vad.

Fiii să ţi-i vezi cum mor

Când vor fi mai mândri, dor

De ei crunt să te-apuce,

Să-i caţi în orice răscruce…

Orbirea să te cuprindă

Frica morţii să se-ntindă,

Nimica să nu te-mbune.

Rele-n tine să se-adune!

Irod:

Stratioate, fugi, le-nchide!

Le omoară! Sunt nebune,…

Stratiot:

Împărate, suferinţa

Şi durerea le doboară.

Nu-s nebune, -s tulburate,

Şi-au văzut pruncii cum mor…

Lasă-le în plata sorţii,

Nu lua-n seamă al lor dor.

Cred, de-asemeni, că e bine

Şi pe crai să-i slobozeşti.

Înţelept, în felul ăsta,

Ţara de război păzeşti.

Irod:

Fie cum vrei, Stratioate,

De-acum nimic nu-mi pasă,

Sunt puţin mâhnit, vezi bine

Glasul mamelor m-apasă…

(iese Irod; Stratiot merge şi-i aduce pe magi)

SCENA III

(Stratiot, magii, Bartimeu)

Stratiot:

Crailor, să-mi daţi iertare

C-adineauri v-am închis,

Dar porunca e poruncă

Şi înscrisul e înscris.

Iată, vă eliberează

Irod, regele tiran,

Pe care-l slujesc aicea

De mai bine de un an.

Să iertaţi că îndrăzneală

Am la voi şi că vă rog

Să vorbiţi cu-al vostru Rege

Să mă ierte, căci zălog

Mă pun că-I slujesc de-a pururi.

De tiran m-am săturat.

Multor prunci de astă dată

Irod viaţa le-a curmat.

Baltazar:

Stratioate, Stratioate,

Tu poţi să-I slujeşti oricând:

Fii smerit, ai bunătate,

Totdeauna să fii blând.

Regele născut acuma

E Fiul lui Dumnezeu,

Mântuirea o aduce

Pentru-ntreg poporul Său.

(intră Bartimeu sprijinindu-se într-o cârjă)

Bartimeu:

Fraţilor, vă văd cu mare

Bucurie, căci doar voi

Veţi putea din aste chinuri,

De dureri şi de nevoi,

Să scăpaţi pe păcătosul

Ce atât v-a căutat

Prin oraşe şi prin sate

Până, iată, v-a aflat…

Auzit-am că Mesia

S-a născut aici, la noi,

Şi vă caut să mă duceţi

Să mă-nchin, aşa cum voi,

Închinatu-v-aţi la Dânsul.

Eu voiesc ca să Îi cer

Să mă vindece de boală,

Să nu mă mai simt stingher…

Baltazar:

O, sărmane, ai răbdare.

Sigur te va vindeca

Când aici se va întoarce

Din călătoria Sa.

Acum în Egipt se duce.

A scăpat din crud măcel.

Fii sigur că mântuirea

Nu-ţi va fi decât prin El.

(către Gaşpar şi Melhior):

Fraţilor, haideţi cu mine

Pe Hristos noi să-L urmăm.

Către ţara mea Se-ndreaptă,

Hai să I ne-alăturăm!

(ies toţi, se trage cortina)

Danion Vasile şi Editura Agnos vă invită la conferinţa cu tema “Despre problemele tinerilor”.

Se vor lansa volumele “Despre problemele tinerilor” şi “Underground – rebelii generaţiei NU”.

Data: 10 decembrie 2007, orele 18.00 – 21.00,
Sala Dalles – în dreapta librăriei Dalles (lângă Universitate)
Detalii pe www.danionvasile.ro

Vă rog să îi anunţaţi pe toţi cei interesaţi.

PS. Cei din Bucuresti, care pot pune scoate pe imprimanta cateva afise pentru a le lipi la biserici sau in caminele studenteti, le pot salva in format A3 de aici sau A4 de aici