„Sectanţii ştiu că atacurile lor rămân de cele mai mu­lte ori publicistic nesancţionate; poţi defăima Bi­serica după cum ai chef, poţi falsifica Evanghelia după cum te taie capul, fiindcă nimeni nu va avea curajul să îţi răspundă” [46; 206].Diaconul Andrei Kuraev

În momentul redactării acestui capitol, în Ro­mâ­nia se pune problema scoaterii icoanelor şi a sim­bo­lu­rilor religioase din şcoli. Articolul de faţă a fost in­clus în volumul Evanghelia versus Iuda doar pen­tru că lupta pentru apărarea icoanelor este în esen­ţă aceeaşi cu cea a apărării Sfintelor Scrip­turi…

Imediat ce Evanghelia lui Iuda şi Codul lui Da Vinci au început să întindă plaga înşelării duhovniceşti, s‑a fă­cut simţită nevoia unei reacţii creştine. Ortodocşii, catoli­cii, protestanţii şi neoprotestanţii şi‑au precizat poziţia faţă de aceste cărţi şi faţă de filmele care le‑au făcut şi mai cunoscute.

Lumea ortodoxă a protestat în mod diferit, în funcţie de modul în care a fost percepută amploarea fenomenului. Mi­tropolia Basarabiei a avut o atitudine care ar putea fi luată drept reper în astfel de situaţii:

„Mitropolia Basarabiei s‑a solidarizat acţiunii de pro­­test faţă de difuzarea în Republica Moldova a fil­mu­lui Co­dul lui Da Vinci. Într‑un comunicat de presă di­fu­zat ieri, Mitropolia le recomandă credincioşilor să ma­ni­feste re­zerve şi discernământ faţă de film şi men­ţio­nea­ză că preoţii din această mitropolie, în predicile lor, vor atenţi­o­na enoriaşii despre mesajul dăunător şi ne­creş­tin al fil­mu­lui. Tot ieri, Episcopia de Edineţ şi Bri­ceni a Mitropo­liei Mol­dovei, condusă de P.S. Dori­me­dont, a adresat con­du­ce­rii ţării o scrisoare deschisă în care cere: interzi­cerea ne­condiţionată a difuzării fil­mu­lui pe teritoriul Re­publicii Moldova, după exemplul Gre­ciei, Poloniei, Ior­daniei şi al sta­tului Singapore, pre­venirea editării cărţii Evanghelia după Iuda, inter­zi­ce­rea sectelor totalitare ş.a. Episcopia aver­tizează că, în ca­zul în care aceste cerinţe nu vor fi în­de­plinite, creş­ti­nii ortodocşi din toată ţara vor organiza am­ple acţiuni de protest” (P.P.)[1].

Omul modern înţelege cu greu de ce ar fi nevoie de „am­ple acţiuni de protest” faţă de promovarea unor filme sau a unor cărţi… Poziţia sa sună cam aşa: „Dacă Evan­ghe­lia lui Iuda e rea, atunci să o contrazică teologii şi pre­oţii. Dacă sunt greşeli în Codul lui Da Vinci, atunci să le semnaleze slujitorii Bisericii şi să le combată cât îi ţin pu­terile… Suntem liberi, nu are nimeni voie să cenzureze un film sau o carte…”

Problema e că astfel de filme sau cărţi sunt blas­fe­mia­toa­re. Sunt o formă de batjocură a credinţei creştine şi a creş­tinilor. Să vedem cum ne învaţă un sfânt al vre­mu­ri­lor noastre, Cuviosul Paisie Aghioritul[2], să pro­testăm faţă de astfel de blasfemii.

În Grecia, când a început să ruleze filmul Ultima ispită a lui Hristos, făcut după cartea cu acelaşi nume a lui Ni­kos Kazantzakis[3], s‑a făcut multă tulburare. (Compar cele două texte – sau cele două filme – şi datorită faptului că şi Kazantzakis l‑a prezentat pe Iuda ca pe un erou – care Îl mustră pe Hristosul care Îşi lepădase chemarea, stri­gân­du‑I chiar: „Trădătorule”.)

Ieromonahul Isaac, biograful Avvei Paisie Aghioritul, scria că: „Biserica a hotărât ca pe data de 6‑7 noiembrie a ace­luiaşi an să aibă loc un protest organizat. S‑a cerut şi par­ticiparea Sfântului Munte. Dar destul de mulţi s‑au îm­po­trivit. Nu considerau a fi atât de duhovnicesc faptul de a se ocupa de astfel de subiecte. Ei spuneau că mai de­gra­bă desconsiderarea acestui film îi va micşora popula­ri­ta­tea (să observăm că o atitudine similară au mulţi din­tre cei care, temându‑se să dea mărturia cea bună împo­triva ere­ziilor şi rătăcirilor contemporane, găsesc tot felul de jus­tificări duhovniceşti pentru a‑şi ascunde frica – n.n.). […] Stareţul Paisie considera protestul împotriva filmului hu­litor ca pe o mărturisire de credinţă, pentru aceasta s‑a gră­bit să participe la lupta dusă de Biserică” [42; 287].

Şi noi trebuie să ne mărturisim credinţa ori de câte ori este nevoie[4]. A protesta faţă de Evanghelia lui Iuda sau faţă de Ultima ispită a lui Hristos este unul şi acelaşi lu­cru. Cuviosul Paisie ne propune un model de mărturisire greu de înţeles, dar cu atât mai pre­ţios: „În perioada ico­no­clasmului zece creştini au apărat cu tărie icoana lui Hris­tos ce era aşezată deasupra Porţii de Aramă şi au su­fe­rit mucenicia pentru ea. Cu atât mai mult acum, când este hulită persoana lui Hristos, nu tre­buie să rămânem ne­păsători” [42; 287].

Mulţi, foarte mulţi creştini nu ştiu însă despre ce creş­tini şi despre ce icoană este vorba. Este foarte important să înţelegem care este pilda de rezistenţă pe care Cuviosul Pai­sie Aghioritul, noul făcător de minuni, ne‑o propune pen­tru vremurile noastre[5]: „Luând sceptrul stăpânirii gre­ceşti, împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai nu­mea şi Conon, şi fiind de neam isaurean, a ridicat pri­go­nire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un nou eres, adică numind sfintele icoane idoli. Deci, a poruncit ca pretutindeni din bisericile lui Dumnezeu, din toate ca­se­le şi din locuinţele omeneşti să se lepede sfintele icoa­ne, să le sfărâme şi să le dea foc sau să le arunce în apă, iar cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi tri­mi­tea în surghiun îndepărtat, iar pe alţii îi muncea şi îi uci­dea în multe feluri. Astfel, la început, Preasfinţitul Gher­mano, patriarhul Constantinopolului, care se împo­tri­vea, a fost gonit de pe scaun cu necinste şi cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el.

În acea vreme mulţi dreptcredincioşi, stând împotriva rău­tăţii ereticeşti, se făceau mucenici[6], precum au fost şi aceşti sfinţi de care vorbim şi a căror pătimire s‑a început astfel: În Constantinopol era o poartă oarecare ce se nu­mea «Poarta de Aramă», zidită în zilele marelui Constan­tin. Deasupra acelei porţi era chipul Mântuitorului, de ara­mă, stând de mulţi ani acolo. Pe acel chip, împăratul şi pa­triarhul[7] porunciseră să‑l dea jos. Deci, răii credincioşi pu­seseră o scară pe care se suise un ostaş, cu dregătoria spă­tar, iar poporul care se adunase acolo, bărbaţi şi femei, vă­zând aceea, s‑a pornit cu râvnă după dreapta credinţă şi, apucând scara cu ostaşul care era pe dânsa, a aruncat‑o jos, iar pe ostaş l‑a omorât.

Împăratul, aflând de acel lucru, a scos fără de veste os­taşi înarmaţi cu săbii asupra poporului cel drep­tcredincios şi au tăiat pe mulţi de parte bărbătească şi fe­meiască, bă­trâni şi tineri, al căror număr numai singur Domnul îl ştie, iar pe cei mai mari i‑au prins vii. Numele lor sunt acestea: Iu­lian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Pe­tru şi Leontie. Pe aceştia, bătându‑i cu toiege fără de cru­ţa­re, i‑au aruncat în temniţă. Sfinţii au fost ţinuţi în le­gă­turi şi bătuţi cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia din­tr‑înşii i se dădeau câte cinci sute de lovituri pe zi. Ei, în­tărindu‑se cu puterea lui Hristos, răbdau cu vitejie acele chi­nuri, neslăbind cu trupurile. Ighemonul, văzând acest lu­cru, a poruncit să le ardă fe­ţele cu fiare arse, apoi să‑i scoa­tă în uliţe şi să‑i ucidă. Astfel şi‑au sfârşit ei păti­mi­rea. O dată cu ei a fost tăiată şi una din femeile cele slă­vi­te, anume Maria Patrichia, pentru dreptcredincioasa cin­sti­re a sfintelor icoane, iar trupurile lor le‑au aruncat în adân­cul mării.

Când sfinţii mucenici fuseseră prinşi pentru chi­nuri, atunci a fost prinsă şi cuvioasa Teodosia monahia, că şi ea avea aceeaşi vină, adică luase parte la dărâmarea scării îm­preună cu ceilalţi. Ea a luat cunună mucenicească mai îna­inte de aceşti sfinţi, şi pomenirea ei se cinsteşte la 29 mai[8], unde s‑a pus şi viaţa ei. Toţi câţi au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului au stat împreună îna­in­tea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cu­vine slava în veci. Amin” [102; 107‑108].

În viaţa Sfintei Teodosia aflăm alte amănunte despre aceas­tă întâmplare: „Pe acel chip al Mântuitorului patriar­hul Anastasie vrând să‑l lepede la pământ şi să‑l dea fo­cu­lui, ca un luptător de icoane ce era, a trimis ostaşi cu tes­le la acel lucru; şi, când un ostaş oarecare cu dregătoria spătar s‑a suit cu tesla pe scară spre a lua chipul lui Hris­tos şi a îndeplini lucrul său cel potrivnic lui Dumnezeu, atunci l‑au văzut nişte femei dreptcredincioase, care se în­tâm­plaseră acolo, între acelea fiind şi Cuvioasa Teodosia. Ace­lea s‑au aprins cu râvnă după icoana lui Hristos, în­dem­nate fiind de Cuvioasa Teodosia, care avea mai multă râv­nă şi osârdie spre Domnul şi, fiind insuflate de sfă­tui­ri­le cele de Dumnezeu şi pline de vitejeasca în­drăzneală că­tre Dumnezeu, au alergat la scară, au răstur­nat‑o la pă­mânt împreună cu ostaşul acela, care căzând de sus, a fost ucis, iar ele, trăgându‑l şi bătându‑l, îl batjoco­reau pentru acea nelegiuire.

Apoi, ducându‑se cu sârguinţă la patriarhul Anastasie, îl defăimau pentru păgânătatea lui şi îl ocărau cu vorbe ce i se cuveneau, numindu‑l lup răpitor, eretic şi vrăjmaş al Bi­sericii lui Hristos, aruncând astfel cu pietre asupra lui. Deci, patriarhul Anastasie, umplându‑se de ruşine şi te­mân­du‑se ca să nu se scoale cu mare tulburare poporul în­treg contra lui, a alergat la împărat şi i‑a spus de necin­stea cu care l‑au înconjurat acele femei[9] şi de uciderea spă­tarului lângă porţile cele de aramă. Din această pricină, îm­păratul s‑a umplut de mânie şi de iuţime contra drep­t­cre­dincioaselor. Deci, a trimis îndată pe ostaşii săi cu să­bi­ile scoase, ca să răzbune necinstea adusă patriarhului şi pen­tru moartea spătarului” [102; 471]. După câteva zile, Sfân­ta Teodosia a primit moarte mucenicească… A intrat în Împărăţia Cerurilor. Iar ceilalţi mucenici – Iulian, Ma­vri­chie şi cei dimpreună cu ei – i‑au călcat pe urme…

(Pentru cei care nu cunosc suficient de bine învăţătura creş­tină, trebuie făcută o precizare: îndemnându‑ne să lu­ăm pildă de la cei zece mucenici iconoduli, Avva Paisie nu recomandă uciderea spătarilor contemporani care vor să dea jos icoanele lui Hristos la porunca mai marilor zi­lei. Mucenicii nu au vrut să îl omoare pe spătar, ci să îl îm­piedice să dea jos icoana. Învăţătura creştină e cea a iu­bi­rii, şi nu a crimei[10].)

Părintele Paisie observă însă cu tristeţe moliciunea ca­re îi caracterizează pe cei mai mulţi dintre creştinii de as­tăzi: „Dacă noi, «cei plini de discernământ» şi «cunos­că­tori», am fi trăit pe atunci, am fi spus celor zece muce­nici: «În felul acesta nu acţionaţi duhovniceşte. Mai bine nu‑l băgaţi în seamă pe spătar, care urcă să dea jos icoana lui Hristos, iar când se va schimba situaţia, vom pune în lo­cul ei altă icoană, şi, desigur, una mai bizantină». Acest lu­cru este înfricoşător! Căderea, laşitatea şi aranjarea noas­tră le prezentăm ca pe o înfruntare mai duhovni­ceas­că” [42; 287].

Avva Paisie are dreptate: dacă ar fi trăit atunci, marea ma­joritate a creştinilor de astăzi ar fi fost de părere că spă­tarul trebuia lăsat să îşi facă datoria de serviciu, as­cul­tând porunca împăratului şi a patriarhului iconoclast. Ne dăm seama de asta văzându‑i pe mulţi cum asistă in­di­fe­renţi la apostazia contemporană, fără să se gân­dească să îi stea împotrivă. Spiritul acesta: „Lasă, că răul va trece şi dacă noi vom sta cu mâinile în sân”, arată însă o în­ţe­le­ge­re greşită a lucrării lui Dumnezeu în istorie: noi nu sun­tem nişte piese de şah cu care se joacă Făcătorul lumii sau pu­terile cereşti. Noi suntem fiinţe libere, avem libertatea de a alege între bine şi rău. Şi, dacă nu simţim nevoia să ne opunem răului, înseamnă că am pactizat deja cu el, fă­ră să ne dăm seama.

Lumea merge din rău în mai rău, şi sunt din ce în ce mai puţine glasuri care să răsune laolaltă împotrivă… Nu este nevoie însă să aşteptăm mitinguri de amploare – cum au fost cele din Grecia când s‑a pus problema modi­ficării bu­letinelor şi zeci şi zeci de mii de oameni au ieşit în stra­dă, alături de păstorii lor.

Părintele Gheorghe Metallinos, unul dintre cei mai mari teologi ai vremurilor noastre, arăta că mărturisirea jert­felnică a lui Hristos trebuie făcută de fiecare creştin în par­te, că „mărtu­ri­sirile individuale sunt cea mai teribilă îm­potrivire, deoarece presupun gândire obştească şi uni­ta­­te a inimilor. Prin urmare refuzul, întru Hristos, al supu­ne­­rii faţă de unele hotărâri îndreptate împotriva lui Dum­ne­­zeu, ca de pildă cele din perioa­da prigoanelor, consti­tuie cea mai explozivă împotrivire. Să nu uităm că întot­dea­una creştinii se împotrivesc cu Crucea, iar nu prin mij­loa­ce lumeşti. Reamintesc exemplul Sfântului Ioan Bote­ză­­torul. Protestul său împotriva nelegiuitului Irod a fost făcut în mod public, însă nu organizând «miting». Nu a or­ganizat un protest de masă, adunări. Martiriul şi măr­tu­ri­sirea sunt, prin urmare, de trebuinţă din partea fiecă­ruia din­tre noi, in­di­vidual[11]. Şi acesta este cel mai straşnic ca­ta­clism, deoa­rece se face de către mulţi, deşi individual, şi ge­nerează un protest obştesc. Iar Cezarul de aceasta se te­mea, mai tare decât de mitinguri de protest”[12] [77; 94].

Se poate afirma chiar că mitingurile de protest ale creş­tinilor faţă de hotărârile apostaţilor zilei se pot în­toar­ce împotriva Bisericii. Diavolul, Marele manipulator, poa­­te întoarce repede inimile cele slabe ale celor care şi‑au gă­sit puterea mărturiei numai în numărul mare al în­so­­ţi­to­ri­lor. Când se pune problema suferinţei, mulţi dintre ma­ni­festanţi sunt gata să o rupă la fugă… E uşor să scan­dezi lo­zinci, e uşor să porţi icoane, dar e greu să suferi… Sfân­tul Teodor Studitul, în plină prigoană iconoclastă, scria: „Cel care nu e gata de bă­taie, [acela] nu se luptă pen­tru Hri­s­­tos, nu poate să fie creştin” [83; 86]. „Să nu tă­­cem, ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cru­ţăm cele de jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu pu­nem piatră de po­ticnire Bisericii lui Dumnezeu, care poa­te fi li­mi­ta­tă chiar şi la trei ortodocşi, după sfinţi, ca să nu fim osândiţi de hotărârea Domnului” [83; 43].

E înfricoşător acest cuvânt al predaniei, că Biserica ar pu­tea fi „limitată” la trei ortodocşi dacă ceilalţi ar cădea în apostazie; dar, oricât ar fi de înfricoşător, totuşi nu e mai puţin adevărat. Avem datoria de a rămâne tari în ade­văr, oricâţi şi oricare ar fi cei care se vor lepăda.

Să rămânem ai lui Hristos şi, sub îndrumarea duhovni­ci­lor noştri, să dăm mărturia cea bună. Duşmanii Bisericii sunt mulţi şi o lovesc în multe feluri, din multe părţi. Dar, da­că noi iubim Biserica, o vom apăra cu toată puterea. Şi, da­că este nevoie, o vom apăra până la capăt.

Să luăm exemplu de la cei care L‑au mărturisit pe Hris­tos în prigoana comunistă şi să ne hrănim din încu­ra­jă­rile şi din mustrările lor:

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îţi cântă,

ce înseamnă‑n luptă‑un braţ răpus?

Ce‑ţi pasă‑n colb de‑o spadă frântă

când te ridici c‑un steag mai sus?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,

şi nici când ochii‑n lacrimi ţi‑s.

Adevăratele înfrângeri

sunt renunţările la vis.

(Radu Gyr, Îndemn la luptă [116; 20])

Cred că, dacă lumea merge în continuare pe drumul pă­gânizării, va veni vremea în care cărţile duhovniceşti vor fi interzise. Nu toate, pentru că nici în prigoana co­mu­nistă nu fuseseră interzise toate. Ci mai ales cele din care creştinii pot învăţa să se opună duhului apostat şi în­ţelepciunii lumii acesteia. Cred că, atunci, texte precum cel din care e luat sfatul părintelui Paisie de a urma cu­ra­jului celor zece mucenici de la Poarta de Aramă vor fi con­siderate extremiste şi puse la index. Va fi, într‑un fel, o nouă răzbunare a diavolului, pentru că Biserica a lup­tat împotriva cărţilor eretice, ca să îi ţină pe oameni de­par­te de rătăcire.

Da, vor veni vremuri în care cărţile „rezistenţei creş­ti­ne” se vor găsi din ce în ce mai greu… Ar trebui ca as­tăzi, câtă vreme Dumnezeu ne dă şansa de a ţine în mână cărţile de aur ale cuvioşilor şi mărturisitorilor Bisericii lui Hristos, să le apreciem la justa valoare. Nu se ştie câ­te generaţii vor mai avea o astfel de şansă. Poezia de mai jos, al cărei titlu este „Mucenicia Cărţilor”, se vrea a fi un îndemn la aprofundarea unor astfel de „docu­mente”:

Nu s‑au mulţumit să ne ucidă Mărturisitorii;

s‑au hotărât să le ucidă şi Cărţile.

Mai întâi le‑au spânzurat prin pieţe;

dar văzând că oamenii le aduc pe ascuns flori,

ca unor răposaţi, au preferat să le ardă pe rug.

Spre surprinderea noastră, Cărţile au plâns

şi apa vie pe care o ascundeau a stins focul.

„Aceeaşi vrăjitorie care păstrează moaştele nearse

îşi arată puterea şi acum”, au spus ei,

şi au încercat să le decapiteze.

Dar, spre uimirea lor, din rănile Cărţilor

a început să şiroiască sângele, şi ei s‑au speriat:

erau sătui de atâţia martiri.

După ce s‑au sfătuit îndelung,

au încetat să ucidă Căr­ţi­le;

au înţeles că cea mai teribilă prigoană

este sufocarea prin libertate.

Şi au tipărit grămezi de cărţi,

care de care mai interesante, pline de ştiri senzaţio­nale,

dar care nu zideau cu nimic sufletul.

Pentru ca nimeni să nu mai aibă timp de altceva

au tipărit atât de mult, şi atât de ieftin,

încât uneori restul la pâine se dădea în cărţi.

Ce nu au putut lovi cu sabia, au lovit cu pacea…

„Doamne, Care ştii că există nu doar litere care ucid,

ci şi litere care ascund viaţă,

pentru jertfa celor care le‑au scris,

scoate‑le la lumină! Trimite‑le spre noi!

De când ne‑au ucis mărturisitorii

Suntem cam singuri…” [74; 90].

[1] „Nici Mitropolia Basarabiei nu acceptă «Codul lui Da Vinci»”, în Tim­pul, 17 mai 2006.

[2] Au apărut multe cărţi despre învăţăturile şi minunile părintelui Pai­sie. Una dintre cele mai interesante este Marii iniţiaţi ai Indiei şi pă­rin­tele Paisie, apărută la Editura Egumeniţa în anul 2005.

[3] Pentru scrierea acestei cărţi, Biserica Ortodoxă din Grecia l‑a excomunicat pe Kazantzakis în anul 1955.

[4] Nu trebuie nici să devenim disperaţi ca sectanţii, să ne trâmbiţăm cre­­dinţa cu mândrie la colţ de stradă, dar nici să ne refugiem într‑un fel de ghetou ortodox.

[5] Am considerat necesar să reproduc întregul text despre jertfa celor ze­ce mucenici, pe care Biserica îi prăznuieşte pe 9 august. Mi se pare oa­recum anormal ca lumea să fie interesată mai ales de vieţile sfin­ţi­lor făcători de minuni, şi mai puţin de cele ale mucenicilor, care au udat credinţa noastră cu sângele lor.

[6] Mucenicia fiind suprema formă de protest faţă de iconoclasm şi faţă de orice altă erezie. Oamenii care par frământaţi de lucrarea ereziilor şi care spun: „Nu putem face nimic…”, arată că de fapt evită să ia în se­rios singura opţiune de înfruntare roditoare a ereziei: mărturisirea mu­cenicească.

[7] Din păcate, aşa cum ne arată profeţiile sfinţilor, astfel de păstori vor fi din ce în ce mai mulţi în vremurile de pe urmă. În viaţa Sfintei Teo­dosia citim că hotărârea de scoatere a icoanei i‑a aparţinut doar pa­triarhului Anastasie.

[8] Iată că monahii nu trebuie să se ferească să se opună apostaţilor. Sfân­ta Muceniţă Teodosia ar trebui să fie o pildă pentru monahii con­tem­porani care cred că trebuie să se ocupe doar de rugăciune şi de as­cul­tările din mănăstire, fără să fie preocupaţi de apărarea dreptei cre­din­ţe.

[9] În această relatare amănuntele despre cei zece mucenici sunt trecute cu vederea. E posibil ca motivul să fie faptul că Sfânta Teodosia a pri­mit mucenicia înaintea lor. Nu se face referire nici la oamenii din po­por care au fost ucişi de iconoclaşti imediat după moartea spăta­ru­lui.

[10] Sau, aşa cum e la musulmani, a „războiului sfânt”.

[11] Aceasta nu înseamnă că protestele de amploare nu îşi au rostul lor. Icoa­na de la Poarta de Aramă a fost apărată de mult popor… Ceea ce con­testă părintele Metallinos este faptul de a te feri de mărturisire dacă nu eşti acoperit de o întreagă mulţime care să mărturisească ală­turi de tine. Dacă se vor găsi mulţi care să protesteze faţă de o lu­crare apostată, e bine. Numai că, întrucât în vremurile noastre râvna se ră­ceş­te, e puţin probabil să mai existe proteste masive, şi atunci nu ră­mâ­ne decât soluţia mărturisirii individuale.

[12] Fără să fie un demagog, părintele Metallinos face el însuşi ceea ce le cere altora să facă: vocea sa se face auzită ori de câte ori apare o no­uă ispită.