În Pastorala de Paşti din anul 2004, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania zugrăvea un portret foarte nuanţat al urmaşilor lui Iuda…
„Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate. Isprava lui cea mai mare este aceea că, dintr‑o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe, a făcut o puzderie[1]. Şi continuă s‑o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu. Se adaptează uşor, şi‑a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopţii şi comunică prin unde herţiene[2]. E un iscusit importator de religie, oferind‑o concurenţial pe piaţa bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucrează pe furiş, te invită la dialog frăţesc[3]. Dacă‑l refuzi sau dacă te aperi, te pomeneşti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd[4]. Cunoaşte bine Biblia, are studii universitare, vorbeşte câteva limbi străine. El ştie că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat şi memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăţie şi talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.
A scris‑o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, aşa cum este şi patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură. Toate formele de sincretism religios care ni se propun, începând cu New Age şi terminând cu tot felul de combinaţii între diferite secte neoprotestante, care alcătuiesc federaţii «evanghelice» şi «evanghelizatoare» şi care caută să ne ameţească prin aceste oferte foarte comode, seducătoare, deseori toate acestea sunt forme şi manifestări ale corupţiei spirituale.[5]”
Mărturia ierarhului român este cât se poate de clară, şi nu are nevoie de comentarii[6]. Totuşi, întrucât în ziua de astăzi mărturia patristică este sufocată de pseudo‑teologiile moderniste, trebuie precizat că această poziţie nu este decât o reformulare rigoristă a poziţiei Sfinţilor Părinţi.
Sfântul Paisie Velicicovski spunea cam acelaşi lucru când afirma că „uniaţia este Iuda, care cu linguşitorul sărut a vândut credinţa pravoslavnică”[7] [59; 87]. De fapt, orice formă de trădare a dreptei credinţe este în cele din urmă o trădare a lui Hristos Însuşi. Acest lucru îl mărturisea şi Papa Ioan al VIII‑lea, scriindu‑i Sfântului Fotie cel Mare despre Filioque şi latinii care au cutezat să propovăduiască un alt crez decât cel niceo‑constantinopolitan: „Noi îi socotim pe acei neascultători egali cu Iuda, deoarece ei au îndrăznit să facă acelaşi lucru ca şi el, predând la moarte nu Trupul Domnului, ci pe credincioşii care sunt mădularele Trupului Său, despărţindu‑i şi îndepărtându‑i unul de celălalt şi predându‑i astfel morţii veşnice, dar mai ales pe ei înşişi, aşa cum a făcut în chip nedrept numitul ucenic”[8] [51; 196].
(Comparaţia dintre Iuda şi eretici se poate afla şi în slujbele Bisericii. În Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae, în Icosul al VII‑lea, putem citi: „Mai înainte împotrivindu‑te eresului lui Arie, cel de trei ori blestemat, ai ruşinat a lui fără de Dumnezeu învăţătură şi, ca pe un al doilea Iuda surpându‑l, l‑ai lăsat” [5; 391].)
În articolul În logica lui Iuda, părintele Ion Alexandru Mizgan scria: „Pentru a lovi cât mai puternic în Biserica Ortodoxă, s‑a mers în logica lui Iuda” [57; 25]. Care este această logică a lui Iuda, aplicată în domeniul dogmatic? „Ortodoxia nu poate fi credinţa cea adevărată. Ortodoxia a eşuat, atât în plan religios, cât şi în plan cultural sau politic. Ortodocşii sunt mai păcătoşi decât creştinii de alte confesiuni. Neoprotestanţii au făcut mai multă misiune în ţările africane sau arabe decât ortodocşii. Să căutăm deci un adevăr comun tuturor confesiunilor, depăşind spiritul îngust al Sfinţilor Părinţi…”
În plan misionar, efectele unei astfel de orientări sunt dezastruoase. Mesajul Sfinţilor Părinţi adresat celor din afara Bisericii: „Lepădaţi înşelarea, veniţi
În articolul „Referitor la teologia dialogului” – tipărit în The Ecumenicul Review, organul oficial al Consiliului Ecumenic al Bisericilor –, Wesley Ariaraya prezintă esenţa acestei poziţii spirituale: „Teologia dialogului trebuie înainte de toate să conştientizeze din nou esenţa religiei şi teologiei. Una din greşelile noastre făcute în trecut constă în faptul că am absolutizat religia şi teologia creştină, socotind alte religii false şi nedrepte. […] Toate religiile caută să‑şi mărturisească propria experienţă religioasă în cadrul unui anumit mit despre esenţa lumii, despre om, despre Dumnezeu… E periculos să se creadă că o «legendă» e mai dreaptă decât alta. De exemplu, hindusul poate vorbi despre experienţa religioasă prin mitul care include legea karmei, reîncarnarea ş.a. Iudeo‑creştinul poate mărturisi despre experienţa sa în legătură cu mitul (!) despre facerea lumii, păcatul originar şi răscumpărare. […] Toate aceste legende sunt nedefinite prin ele însele şi sunt limitate în cadrul unor hotare în care credincioşii îşi mărturisesc credinţa şi trăirile” [8; 255].
O astfel de poziţie contravine flagrant mărturiei Sfinţilor Părinţi. Duce la falsificarea identităţii creştine[9].
Iată o mărturie nedorită – a lui Miriam Starhawk – despre roadele dialogului interreligios: „Învăţătura despre ceremoniile religioase şi despre istoria religiei zeiţei Thea, predată preoţilor, călugărilor, călugăriţelor, îndrumătorilor creştini a fost o experienţă nouă care ne‑a răsplătit osteneala. I‑am aflat pe aceştia foarte receptivi la noile idei, însetaţi de forme de adorare a lui Dumnezeu şi foarte creativi… Cu mare bucurie descopăr că există în bisericile creştine un curent puternic care priveşte cu simpatie spiritul idolatriei şi doreşte să cunoască învăţăturile Religiei Antice” [78; 165].
Mărturia ei este şocantă. Din ea ne dăm seama că de fapt dialogul interreligios nu este neutru, ci duce la apostazia creştinilor. Iată un exemplu standard de discurs nesincer – e vorba de un fragment din discursul lui Swami Vivekananda de
Dacă de obicei demonstrarea nesincerităţii discursurilor de acest gen este dificilă, în cazul de faţă lucrurile sunt simple. Iată ce a declarat Vivekananda la întoarcerea sa în India: „Acesta este marele ideal care se află înaintea noastră, şi fiecare dintre noi trebuie să se înarmeze pentru aceasta – cucerirea lumii de către India. Noi toţi trebuie să ne înarmăm şi să ne încordăm fiecare nerv pentru acest scop. Ridică‑te, Indie, şi biruieşte lumea prin spiritualitatea ta…” [78; 157].
Trebuie să avem discernământ şi să nu ne lăsăm înşelaţi. Trebuie să ne manifestăm opoziţia faţă de astfel de propuneri diavoleşti… O poziţie care poate fi luată drept reper se poate afla în ultima parte din Pastorala despre „Iuda zilelor noastre” a Înalt Preasfinţitului Bartolomeu Anania:
„E bine să ştiţi că, pe măsură ce aceste invazii (e vorba de invaziile la care ne supun cruciadele misionare heterodoxe – n.n.) devin tot mai radicale, dar ne propun, în mod repetat şi stăruitor, «toleranţa», e bine să ştiţi că toleranţa trebuie să funcţioneze până în clipa când începe abuzul! Din momentul în care celălalt abuzează de toleranţa mea, aceasta încetează şi trebuie să înceteze. De aceea, personal, voi deveni intolerant, chiar cu riscul de a fi catalogat drept fundamentalist. La urma urmei, dacă e vorba de «fundamentalism», primul fundamentalist a fost însuşi Iisus Hristos: «Înapoia Mea, satano!»” [98; 21].
***
Despre dialogul dintre creştini şi musulmani, Arhiepiscopul Anastasie Yanoullatos dă mărturie din proprie experienţă: „Nu trebuie să vedem lucrurile prea romantic. Dialogul presupune că ambele părţi doresc relaţia şi căutarea. Această dispoziţie a fost însă cultivată până astăzi mai mult în lumea creştină. Nu am putea să spunem acelaşi lucru şi despre cea musulmană; cu foarte puţine excepţii, în lumea musulmană nu este prezentă o disponibilitate analogă. În paralel, avem suficiente exemple ale unei noi exaltări a fundamentalismului (din partea adepţilor «epurării islamice») şi de intoleranţă (de exemplu, în Iran, Liban, Turcia, Algeria). De aceea, în loc să vorbim despre un dialog al Creştinismului – sau fie şi al creştinilor – cu Islamul, este mai corect să vorbim despre dialogul unor creştini cu puţini musulmani. […] Crucea rămâne «sminteală» şi «nebunie» pentru modul de gândire musulman clasic. În plus, acesta (acest mod – n.n.) reacţionează negativ la adresa experienţei liturgice esenţiale a creştinilor, dumnezeiasca Liturghie, această trăire personală a comuniunii cu Hristos. Atunci când musulmanii au transformat impunătoarele locaşuri creştine în moschei, s‑au grăbit să elimine mai ales trei elemente: simbolul Crucii, Sfânta Masă şi iconostasul cu chipurile sfinţilor care au trăit «în Hristos»” [106; 142].
Nici în ce priveşte dialogul cu evreii rezultatele nu sunt îmbucurătoare… Părintele Andrei Kuraev scria: „Unirea creştinilor cu evreii poate duce nu numai la pierderea lui Hristos cel euharistic, ci şi la pierderea lui Hristos al Evangheliilor[10]. Ne‑am afla în situaţia de a elimina din Biblie Evanghelia şi să rămânem doar cu cărţile Vechiului Testament. Este evident că o asemenea operaţie nu va putea îmbogăţi viaţa creştinilor, ci, dimpotrivă, o va sărăci” [46; 194].
Trebuie să apreciem sinceritatea Şef Rabinului Moses Rosen, care considera că un dialog teologic iudeo‑creştin nu este de folos nici unei părţi şi că, de fapt, colaborarea dintre cele două părţi exclude aspectul spiritual: „Evreii au o experienţă nefericită a dialogurilor cu bisericile creştine. Cred că aceasta este principala reacţie pe care mi‑o provoacă orice menţionare a ecumenismului şi a necesităţii lui. Din punctul meu de vedere, dialogul cu biserica creştină nu este necesar. Nu ajută nici uneia din părţi. […] Concepţia creştină este că toţi evreii care şi‑au păstrat iudaismul şi nu au acceptat propovăduirea lui Iisus sunt nişte păcătoşi. Această perspectivă nu este întotdeauna mărturisită de către predicatorii creştini, dar în genere toţi conducătorii bisericii îi sunt devotaţi. […] Am cunoscut şi chiar m‑am împrietenit cu un număr de episcopi distinşi, dar atitudinea lor faţă de evrei era tot de «aşteptare»[11]. De aceea, cu toate că am avut relaţii bune cu biserica română, niciodată nu am putut intra într‑un dialog teologic. Desigur, puteam avea discuţii şi o cooperare strânsă iudeo‑creştină pe teme legate de problemele umane în general, de pace şi război, de dreptate socială, împotriva pericolului atomic, dar nu mai mult”[12] [65; 293].
[1] Existenţa acestei „puzderii” de biserici nu implică faptul că Trupul lui Hristos S‑a împărţit în multe părţi. După cum mărturisea Sfântul Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, în deplin acord cu toţi ceilalţi Sfinţi Părinţi, „există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor” [90; 29]. Iar părintele Stăniloae a afirmat: „Biserica Romano‑Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, adică o singură Biserică. Deci, noţiunea de Biserici surori este improprie” [93; 61]. Improprie, deci greşită.
[2] Şi nu numai. Întreaga mass‑medie îi stă la dispoziţie…
[3] Cuvântul acesta pare a rezuma punctul de vedere al Conferinţei Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care a avut loc
[4] Sfântul Ignatie Briancianinov: „Potrivnicii lui Antihrist vor fi socotiţi făcători de tulburare, vrăjmaşi ai binelui obştesc şi ai rânduielii sociale, vor fi supuşi prigoanei pe faţă şi într‑ascuns, vor fi supuşi la cazne şi pedepse” [13; 18].
[5] www.arhiepiscopia‑ort‑cluj.org/pastorala.htm.
[6] Comentariile ar risca să fie ori foarte dure, alterând nefiresc tonul echilibrat al pastoralei, ori dulcege, şi atunci ar deforma mesajul curajos şi mărturisitor.
[7] Înainte de asta, Sfântul Paisie scrisese chiar că „uniaţia este mlădiţa înaintemergătoare a antihristului, ce ademeneşte cu măgulire pe cei mai neştiutori întru pierzanie” [59; 87]. El a înţeles foarte bine pericolul amestecării dreptei‑credinţe cu dogmele apusene. Din păcate, cuvintele sale s‑au dovedit profetice…
[8] Sfântul Maxim Grecul întăreşte cuvintele papei Ioan al VIII‑lea: „Iată cât de limpede a arătat acel Sfânt Părinte, prin aceste cuvinte scurte, că această erezie este urâtă şi respinsă. El îi compară cu Iuda pe cei care au născocit‑o şi pe cei care au susţinut‑o după ei. Ce pot spune, iarăşi, duşmanii împotriva acestui lucru?” [51; 196]
[9] Ecourile acestei falsificări sunt variate. Iată, de exemplu, un citat din editorialul „Avem noi fraţi”, apărut într‑un periodic creştin ortodox (Învierea, nr. 345 / 1 august 2004): „Întemeietorul de facto al islamului este însă Mahomed, care a primit din mâna îngerului Gabriel textele sfinte pe care apoi le‑a adunat în cartea numită Coran. Oricine, care are curiozitatea, poate cerceta, chiar şi în treacăt, învăţătura de credinţă a islamului pentru a constata cât de multe asemănări există între acesta şi creştinism”. Dacă un creştin afirmă că legea lui Mahomed a fost adusă de „îngerul Gabriel”, adică de Sfântul Arhanghel Gavriil, nu se leapădă de Hristos? Articolul se încheie în acelaşi ton: „Nădăjduim că apariţia unei comunităţi musulmane în Timişoara va duce la apropierea dintre cei care aparţinem celor două mari religii, la înfrăţirea noastră în slujirea aceluiaşi Dumnezeu”. Dacă un creştin salută apariţia unei comunităţi musulmane într‑un spaţiu creştin înseamnă că nu are o conştiinţă ecclesială…
[10] În Platforma de
[11] Iată cum răspunde Israelul misionarilor creştini: „Organizaţia religioasă Iadle‑Ahim («O mână către fraţi»), al cărei scop este lupta împotriva misionarilor străini, a publicat un raport în legătură cu activitatea sa. Conform raportului publicat, în anul curent, organizaţia a primit 1250 de plângeri din partea evreilor nemulţumiţi de faptul că pe teritoriul Israelului activează misionari străini, în special cei creştini. Organizaţia a reuşit «să readucă în sânul iudaismului» 174 de israeliteni creştinaţi. În anul curent, Iadle‑Ahim a «deconspirat» 12 misionari care au sosit în Israel în calitate de turişti. În conformitate cu hotărârea organelor corespunzătoare, aceştia au fost deportaţi în afara ţării. Altor 10 misionari le‑a fost refuzată intrarea în Israel. Conform hotărârilor instanţelor de judecată şi în urma acţiunilor Iadle‑Ahim, pe teritoriul statului au fost închise 18 centre misionare” (22 septembrie 2005). Materialul este preluat de pe http://chisinau.novopress.info/?p=8. Recomand acest site de ştiri alternative (un fel de frate de peste Prut al http://ro.altermedia.info/).
[12] Afirmaţia aceasta nu este făcută de oricine. Lordul Iakobovici, care a fost Şef Rabin al Marii Britanii şi Preşedintele Conferinţei Rabinice Europene, spunea despre Şef Rabinul Moses Rosen că „este cunoscut, respectat şi admirat în toată lumea evreiască, ca un purtător de cuvânt de înalt prestigiu al poporului său” [65; 11].
(din volumul Danion Vasile - Evanghelia versus Iuda, Editura Sophia, 2007)
No user commented in " Iuda si „teologia dialogului” "
Follow-up comment rss or Leave a TrackbackLeave A Reply