Cineva m‑a întrebat: „Am primit cadou de ziua mea cartea Evanghelia după Iuda. Ştiu că nu e bine să ţin o astfel de carte în casă. Ce să fac cu ea? Să o arunc?”

Întrucât mulţi oameni îşi pun întrebarea ce să facă cu căr­ţile eretice pe care le au, voi încerca să prezint răspun­sul ortodox oferit de Tradiţie. A şaptea poruncă biseri­ceas­că ne cere: „Să nu citim cărţile ereticilor” [6; 337]. Omul de astăzi, învăţat să îşi trăiască libertatea la maxim, ve­de în aceasta o sufocare a cunoaşterii. Nu înţelege că toc­mai această poruncă îl ajută să nu se otrăvească. Aşa cum s‑a otrăvit şi Adam când a călcat în rai porunca lui Dumnezeu…

În cartea Scripta aramaică, Constantin Daniel scria: „Ese­nienii nu sunt pomeniţi nicăieri în Talmud, întrucât nu­mele ereticilor era un nomen odiosum, «nume vrednic de ură», şi de aceea nici nu era voie să fie scris şi pro­nun­ţat[1], la fel ca acela al divinităţilor păgâne. Un mare ra­bin din secolul I e.n., Aqiba, interzice iudeilor să citească Apo­crifele, ameninţând pe cel ce le citeşte că va pierde drep­tul la viaţa de apoi. Aceasta e o dovadă sigură că aces­te scrieri erau întocmite de eretici şi singurii eretici care au scris atât de mult au fost esenienii. Talmudul ba­bilonian care con­si­de­ră Apocrifele cărţi eretice…” [19; 117].

E clar că nu Biserica a inventat lupta împotriva cărţi­lor mincinoase. De fapt, în fiecare tradiţie religioasă au exis­tat conflicte între susţinătorii textelor considerate ca­no­nice şi cele considerate eretice. Adevărul este însă Unul singur, chiar dacă fiecare tradiţie religioasă pretinde a fi autentică. Numai prin raportarea la acest Adevăr, care este Hristos, şi la Trupul Său, care este Biserica Orto­do­xă, se poate înţelege care sunt singurele scrieri ne­min­ci­noa­se. Iar celelalte nici nu au ce căuta în bibliotecile noastre…

***

Trăim într‑o lume plină de cărţi, de ziare şi reviste. Ma­rea majoritate a oamenilor are în casă o bibliotecă, mai mică sau mai mare. Îndrăznesc să spun că una din oglin­zile sufletului este biblioteca… Proverbul „Spu­ne‑mi cu cine eşti prieten, ca să‑ţi spun cine eşti” poate fi în­­ţeles şi astfel: „Spune‑mi ce cărţi ai în bibliotecă, ca să‑ţi spun cine eşti…”

Această afirmaţie nu este valabilă pentru cei care îşi cum­pără cărţi doar din snobism, pentru a fi consideraţi in­te­lectuali de către cei care le calcă pragul casei. Şi nici pentru cei care cumpără cărţi doar pentru că au fost seduşi de reclamele care li s‑au făcut acestora. Nu este valabilă nici pentru cei care au biblioteci moştenite de la cine ştie ce rude.

E valabilă însă pentru cei care şi‑au adunat cărţile din bi­bliotecă cu multă grijă, cu pasiunea unui colecţionar de an­tichităţi. E valabilă şi pentru cei care, neavând „patima” ci­titului, îşi îmbogăţesc totuşi biblioteca, încet, dar sigur.

Nu am de gând să fac o analiză teologică a tipurilor de bi­blioteci casnice, mă voi rezuma însă la a face o cla­si­fi­ca­re a felurilor de bibliotecă din casa creştinilor. Împărţi­rea mea nu este făcută în urma unor cercetări sociologice sa­vante, ci este pur şi simplu rezultatul unor constatări di­rec­te… Criteriul după care voi face împărţirea este sim­plu: valoarea dogmatică a cărţilor cu conţinut religios. (O ana­liză exhaustivă, din perspectivă creştină, a literaturii ar tre­bui să ţină seama în primul rând de acest aspect, dar de li­teratura laică nu ne ocupăm acum.)

Există biblioteci care au numai cărţi ortodoxe, există al­tele care au cărţi amestecate – şi eretice, şi ortodoxe – şi exis­tă biblioteci în care există numai cărţi eretice[2]. Des­pre a treia categorie nu vom vorbi, puţine fiind cazurile în care un or­todox are în bibliotecă doar cărţi eretice.

Despre prima categorie vom constata doar că e o mul­ţi­me cu puţine elemente… Cei mai mulţi posesori ai unor ast­­fel de biblioteci sunt creştini sporiţi în viaţa duhovni­ceas­­că sau creştini cu o conştiinţă dogmatică verticală. E de dorit să înţeleagă că trebuie să aibă grijă de bibliotecile lor şi să nu le pângărească prin amestecul cu cărţi minci­noase.

În ce priveşte cea de‑a doua categorie, subiectul e prea de­licat pentru a da eu însumi vreun verdict. Aşa că voi lă­sa să vorbească Predania însăşi…

Una dintre cele mai importante cărţi ale Tradiţiei orto­do­xe, Limonariul[3], ne pune în faţa ochilor minţii o întâm­pla­re minunată, relatată de Avva Chiriac, preotul la­vrei lui Calamon, de lângă Iordan:

„Într‑o noapte, văd în vis o femeie vrednică de respect, îmbrăcată în porfiră, împreună cu doi bărbaţi sfinţi şi cin­stiţi, că stă la uşa chiliei mele. Am luat pe femeie drept Stă­pâna noastră Născătoare de Dumnezeu, iar pe cei doi băr­baţi care erau cu ea, drept Sfântul Ioan Teologul şi Sfân­tul Ioan Botezătorul. Am ieşit afară din chilie şi i‑am ru­gat să intre înăuntru, ca să facă o rugăciune în chilia mea. Femeia însă n‑a vrut. Şi m‑am rugat mult timp stă­rui­tor de dânsa, spunându‑i: «Să nu mă întorc ruşinat şi în­fruntat» şi multe altele. Când ea a văzut că stărui încă în cererea mea, mi‑a răspuns cu asprime:

– Ai în chilia ta pe duşmanul meu. Cum vrei să intru?

După aceste cuvinte a plecat. Când m‑am deşteptat, am început să mă vait şi să mă gândesc dacă n‑am păcă­tu­it cu ceva cu mintea împotriva ei, căci nu era nimeni alt­ci­neva în chilie decât numai eu. Deşi m‑am chinuit multă vreme, totuşi nu m‑am găsit vinovat cu nimic faţa de ea. Vă­zându‑mă învăluit de tristeţe, am luat o carte să citesc, ca prin citit să‑mi îndepărtez tristeţea. Cartea pe care am lua­t‑o era a lui Isihie, preotul Ierusalimului. Când am des­chis cartea, găsesc scrise la sfârşitul ei două cu­vântări ale ne­legiuitului Nestorie. Îndată am cunoscut că acesta era duşmanul Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dum­ne­zeu[4]. Atunci m‑am sculat şi am plecat şi am dat cartea ce­lui care mi‑o împrumutase şi i‑am spus:

– Ia‑ţi, frate, cartea! N‑am avut folos din ea câtă pa­gu­bă, şi i‑am povestit cele întâmplate. El, plin de zel, a rupt în­dată din carte cele două cuvântări[5] ale lui Nestorie şi le‑a pus pe foc[6] zicând:

– Să nu rămână în chilia mea vrăjmaşul Stăpânei noas­tre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Ma­ria” [109; 60].

Râvna aceasta pentru adevăr ar trebui să o avem fie­care dintre noi. Pentru că, altfel, ţinând la loc de cinste căr­ţile eretice, vom avea parte în iad cu cei care le‑au scris. Sfântul Ioan Gură de Aur întreba: „Unde e Marcion, unde Valent, unde Mani, unde Vasilide, unde Nero, unde Iu­lian, unde Arie, un­de Nestorie, unde sunt toţi cei ce s‑au împotrivit adevăru­lui, despre care Biserica a strigat: «În­conjuratu‑m‑au câini mulţi» (Ps. 21, 17)? Nu au pierit toţi?” [83; 175‑176].

Şi, odată cu răspunsul, sfântul ne şi face o descriere pro­fe­tică a vremurilor noastre: „Au fost risipiţi din pri­ci­na hu­lei lor şi au fost alungaţi ca nişte lupi. [Şi aceasta] pen­tru că au găsit ca luptători împotriva lor şi răz­boinici cu­rajoşi, şi păstori adevăraţi pe fericiţii băr­baţi care atunci stă­teau în frun­tea Bisericilor. Însă mul­tă deo­se­bire văd între păstorii de atunci şi cei de acum. Aceia erau război­nici, aceştia dau bir cu fugiţii. Ace­ia se îm­po­do­beau cu cărţi şi dogme, aceş­tia cu haine şi lu­cruri de ni­mic. Aceş­tia lasă oile ca niş­te simbriaşi şi fug, ace­ia îşi pu­neau su­fle­tul lor pentru oi, urmând Păs­to­ru­lui celui bun” [83; 175‑176].

E lesne de înţeles că atitudinea păstorilor reflectă în mare măsură atitudinea păstoriţilor (căreia îi şi este ca­u­ză). Credincioşii de astăzi trec cu vederea multe din în­vă­ţă­turile Sfinţilor Părinţi. Aceasta se vădeşte şi din atitu­di­nea faţă de cărţile eretice.

Întâmplarea descrisă în Limonariu ne arată clar însă că fap­tul de a avea astfel de cărţi în bibliotecă implică o for­mă de părtăşie cu duhurile ereticilor care le‑au scris şi im­pli­cit cu ale diavolilor care i‑au inspirat.

Chiar dacă din ce în ce mai puţini oameni vor fi dis­puşi să mai accepte faptul că întâmplările descrise în Li­mo­nariu (şi în cărţile similare) sunt adevărate, aceasta nu mă împiedică să mărturisesc că sunt convins de cele is­to­ri­site acolo.

Cred deci că e bine ca în bibliotecile creştinilor să nu se afle nici o carte eretică. Preoţii sau profesorii de reli­gie[7] pot avea astfel de cărţi numai pentru a şti ce anume să com­bată. Nu poţi combate o învăţătură fără să o cu­noşti…[8]

Să revenim la întrebarea: „Ce să facă un creştin care are cărţi eretice în bibliotecă?” Pentru a răspunde, să ve­dem ce ne spun canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice: „Po­runcim ca patimile mucenicilor (chinurile mucenici­lor), martirologiile, cele plănuite de către vrăjmaşii ade­vă­­rului, în chip ca să‑i defăimeze pe mucenicii (martiri) lui Hristos şi ca să‑i aducă la necredinţă pe cei ce le as­cul­tă[9] – să nu se răspândească prin Biserică, ci acela să se dea focului. Iar pe cei ce le primesc pe acestea, sau le cin­stesc pe ele ca adevărate, îi dăm anatemei” – Canonul 63, Si­nodul Trulan [30; 142].

Iar Canonul 9 al celui de‑al şaptelea Sfânt Sinod Ecu­me­nic spune: „Toate jucăriile copilăreşti şi glumele ne­bu­neşti, scrierile mincinoase şi cele care s‑au făcut (al­cătuit) îm­potriva cinstitelor icoane trebuie să se predea epis­co­pu­lui Constantinopolului, spre a fi puse la o parte (scoase din circulaţie) împreună cu celelalte cărţi ere­tice[10]. Iar da­că s‑ar afla cineva ascunzându‑le pe acestea, de ar fi epis­cop, ori presbiter, ori diacon, să se cateri­sească, iar de ar fi laic ori călugăr, să se afurisească” [30; 168].

E lesne de înţeles că sub aceleaşi osânde se aflau şi cei care primeau sau ascundeau şi alte tipuri de scrieri minci­noa­se, nu doar falsele martirologii sau textele iconoclaste.

Comentând canoanele de mai sus, episcopul Nicodim Mi­laş scria că „practica veche a Bisericii referitoare la con­damnarea cărţilor potrivnice credinţei şi păgubitoare este în deplină vigoare şi astăzi”[55; 437].

Mai mult decât atât, trebuie precizat faptul că această prac­tică era mai veche de secolul al VII‑lea, când s‑a ţinut Si­nodul Trulan. Tot episcopul Nicodim scrie că la primul Si­nod Ecumenic s‑a condamnat şi s‑a interzis citirea une­ia dintre cărţile principale ale lui Arie. Împăratul Con­stan­tin a poruncit printr‑un decret special ca toate cărţile scri­se de Arie şi de discipolii lui să fie nu numai interzise, ci şi arse[11].

Un gest similar au făcut un grup de preoţi şi credin­cioşi din Rusia, când au ars într‑o piaţă cărţile mai multor teo­logi moderni[12] care au amestecat dreapta credinţă cu idei străine.

„Asta e Inchiziţie… Mai rămâne să ardeţi şi pe autorii căr­­ţilor pe care le consideraţi eretice…” Am auzit replica asta de la mulţi oameni care nu înţeleg motivul pentru care Biserica cere arderea cărţilor eretice.

E o mare diferenţă între arderea unor cărţi şi arderea unor oameni. Inchiziţia a aparţinut lumii catolice. Bise­ri­ca Ortodoxă nu cere moartea ereticilor, oricât de tare ar că­dea în erezie. Biserica vrea întoarcerea păcătoşilor, nu moar­tea lor.

E ciudat însă că duşmanii ei sunt în stare să falsifice chiar şi istoria pentru a‑i îndepărta pe oameni de Hristos. În cartea Evanghelia pierdută este reprodusă mărturia lui Da­vid Brakke în care Sfântul Atanasie cel Mare – care a pre­cizat într‑un canon care sunt cărţile nou‑testamentare pe care Biserica le recunoaşte ca fiind autentice – e acuzat că şi‑a impus cu violenţă punctul de vedere: „Este adevă­rat că în timpul încleştărilor pe care le‑a avut cu ad­ver­sa­rii săi din cetatea Alexandriei se pare că[13] ar fi recurs la vio­­len­ţă (bătăuşi care să îi lovească pe oameni), numai că este improbabil ca asemenea tactici să‑i fi convins pe toţi creş­­tinii din Egipt să nu citească sau să nu folosească alte scrieri” [43; 217].

Această mărturie este o mărturie mincinoasă. Nu exis­tă dovezi istorice care să o ateste[14]. E o răstălmăcire a is­to­ri­ei bisericeşti care facilitează promovarea ereziilor. De fapt, cine citeşte cu atenţie restul afirmaţiilor lui Da­vid Brak­ke poate înţelege că Atanasie cel Mare a fost un alt­fel de om: „Pentru creştinii egipteni era un erou, astfel în­cât fiecare succes pe care l‑a repurtat în a‑i convinge pe oa­meni să se conformeze regulilor lui şi să renunţe la căr­ţi­le «eretice» (şi este într‑adevăr greu de măsurat di­men­siu­nea reală a succesului pe care l‑a avut) se dato­rează în primul rând autorităţii sale personale” [43; 217‑218].

E greu de crezut că un om care ar fi instigat la violenţă ar fi avut atâta autoritate asupra celor care credeau în Hris­tos, a Cărui propovăduire a fost o lecţie de iubire a tu­turor, chiar şi a vrăjmaşilor. E şi mai greu de crezut că oa­menii erau dispuşi să primească doar Evangheliile se­lec­tate de un astfel de păstor…

E adevărat, aşa cum arată Sfântul Chiril al Ierusali­mu­lui[15], şi în Biserică erau anumiţi păstori care făceau tul­bu­ra­re: „Să nu te tulburi dacă vei auzi că merg până la văr­sa­rea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici îm­po­triva clericilor şi popoare împotriva popoarelor. […] Da­că în­tre apostoli a fost vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi?” [120; 251]. Numai că astfel de păs­tori făceau sminteală în poporul cre­din­cios, şi nimeni nu îi cinstea ca pe nişte eroi.

Sfântul Atanasie cel Mare a fost un rob al lui Hristos, care a dus o viaţă de rugăciune şi de nevoinţă deosebită, în­cercând să urmeze pilda cuvioşilor pe care i‑a întâlnit în pus­tia Egiptului[16]. El nu a folosit forţa pentru a impune anu­mite Scripturi. A folosit doar puterea cuvântului pen­tru a da mărturie despre adevăr. Să ne dăm seama că un atac împotriva Sfântului Atanasie şi a Canonului scrip­tu­ris­tic pe care l‑a fixat în scris este de fapt un atac îm­po­tri­va Bisericii lui Hristos. Biserica adevărului, care nu fo­lo­seş­te violenţa pentru a triumfa. Biserica cea una, sfântă, so­bornicească şi apostolească, e cea care se luptă prin cu­vânt pentru mântuirea credincioşilor. Iar împotriva căr­ţi­lor eretice luptă tot spre binele acestora…

***

Acum, un răspuns la întrebarea: „Ce să fac cu Evan­ghe­lia după Iuda”. Eu cred că trebuie arsă… Chiar dacă din ce în ce mai puţini oameni sunt dispuşi să facă acest lu­cru, to­tuşi trebuie să ascultăm ce au învăţat Sfintele Si­noade.

Trebuie totuşi precizat un lucru: că în ziua de azi ob­ştea nu mai e dreptcredincioasă, societatea nu mai e creş­ti­nă. Trăim într‑o lume iconoclastă[17]. E foarte important să înţelegem diferenţa dintre viaţa de azi şi viaţa din ob­ştea descrisă în atâtea capitole din Limonariu şi în alte cărţi vechi.

Maica Domnului nu a vrut să intre în chilia Avvei Chi­ri­ac din pricina cărţii care conţinea câteva pagini cu în­vă­ţă­turi eretice. Să nu înţelegem de aici că Împărăteasa Ce­ru­rilor nu intră sau că nu ocroteşte în nici o casă în care există cărţi care o hulesc.

Avva Chiriac era stăpânul chiliei sale. El stabilea ce cărţi să ţină în ea. Astăzi, mulţi creştini trăiesc în familii multi­confesionale, sau chiar – mai rău – multireligioase[18]. Sunt obligaţi deci să trăiască lângă cărţi nu doar catolice sau protestante, ci şi musulmane, budhiste sau aparţinând al­tor religii. Ei nu trebuie să se lupte cu aceste cărţi, nici să facă tulburare. Nu aruncând vreo carte pe foc îi vor aju­ta pe ceilalţi să îşi înţeleagă greşeala. Dimpotrivă, dacă vor face aşa ceva vor fi consideraţi extremişti şi mărturia lor nu va fi înţeleasă. Ei trebuie să îi convingă pe casnicii lor prin mărturia propriei vieţi sfinte…

[1] Cf. Constantin Daniel, Orientalia mirabilia, Editura Ştiinţifică şi En­ciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 143.

[2] În vremuri de prigoană, cum a fost cea comunistă, ereticii în­cearcă să răspândească scrierile lor folosind filiere surprinzătoare. Lidia Stă­ni­loae, fiica părintelui Dumitru Stăniloae, povesteşte cum odată tatăl ei „a venit de la Institutul Biblic cu ochii în lacrimi. «Ia mai slă­beş­te‑mă! – i‑a spus directorul de atunci al editurii. Ia mai termină cu toa­te cărţile astea! Ce tot vrei să tipăreşti atâtea? Am al­tceva de făcut acum. Trebuie să scot Biblia baptistă, pentru care iau valută. N‑ai altă trea­bă?» «Chiar aşa să mă bruftuluiască? Chiar acolo să am greu­tăţi?»” [110; 304], întreba cu tristeţe părintele. Totuşi părintele Stă­ni­loae nu s‑a descurajat, ci a scris şi a tipărit mai departe, oricât de mari au fost greutăţile şi piedicile.

[3] De care s‑au folosit şi Sfinţii Părinţi la al VII‑lea Sfânt Sinod Ecu­me­nic.

[4] Avva Chiriac ţinea în chilie această carte fără să ştie că ea con­ţine în­văţături eretice. Greşeala lui nu a fost intenţionată. Dacă ar fi ţi­nu­t‑o ştiind ce conţine, poate că pentru mândria cugetului lui Maica Dom­nului nu l‑ar mai fi cercetat şi părintele ar fi rămas lipsit de aco­pe­rământul ei. Aşa cum sunt toţi sectanţii contemporani, care îi hu­lesc fecioria şi nu o recunosc drept Născătoare de Dumnezeu.

[5] E important de observat că doar o parte din carte era eretică, iar res­tul era ortodoxă. Încă din vechime ereticii şi‑au amestecat învăţă­tu­ri­le lor cu cele ale Bisericii, pentru a‑i putea înşela pe creştini. În ziua de astăzi găsim cărţi pretins ortodoxe în care, într‑un capitol sau în câ­teva pagini, e prezentată o învăţătură ecclesiologică deformată. Iar pa­ginile respective întinează întreaga carte.

[6] Un Sfânt Sinod Ecumenic (Sinodul Trulan, în Canonul 63) a ce­rut ex­plicit arderea cărţilor mincinoase.

[7] E adevărat că şi unii creştini, cunoscători ai învăţăturii Biseri­cii, pot ci­ti astfel de cărţi, pentru a‑i ajuta pe cei de lângă ei să se le­pede de anu­mite erezii. Dar pentru o astfel de lucrare misionară tre­buie să aibă binecuvântarea şi sprijinul duhovnicilor lor. Altfel, pot cădea ei înşişi în gropile de care încearcă să îi ferească pe alţii.

[8] În astfel de situaţii, Dumnezeu îi păzeşte pe cei care ţin cărţile ere­ti­ce în casele lor. Doar şi Sfinţii Părinţi citau din lucrările eretice pe care le combăteau.

[9] Iată care este scopul alcătuirii unor astfel de scrieri – nu cinsti­rea sfin­ţilor, ci propovăduirea „necredinţei”.

[10] Teodor Balsamon, cel mai mare canonist bizantin, scria: „Este ace­laşi lucru a arde cărţile nelegiuite ale ereticilor sau a le depozita la epis­copia Constantinopolului; căci după cum nimeni nu poate să ci­teas­că cărţile arse, tot aşa nu poate să facă aceasta nici dacă sunt aşe­za­te în acel loc ascuns, unde nimeni nu le poate vedea. Aşadar, cel ce va arde aceste cărţi (cum cere canonul 63 de la Sinodul Trulan – n.n.) şi nu le depozitează la episcopie (în Constantinopol) nu se pedepseşte po­trivit canonului (9 de la al şaptea Sinod Ecumenic – n.n.), deoarece nu a lucrat împotriva lui” [55; 507‑508]. În ziua de astăzi, tipăriturile ere­tice fiind într‑un număr foarte mare, e aproape imposibil ca har­to­fi­lachia constantinopolitană să se ocupe de depozitarea celor pe care creş­tinii le‑au obţinut într‑un fel sau altul. Arderea lor rămâne soluţia cea mai simplă.

[11] Cf. Socrate, Istoria bisericească, I, 9 şi Sozomen, Istoria biseri­ceas­că I, 21. La fel a procedat împăratul Arcadie cu scrierile ere­ti­ci­lor eunomieni şi montanişti. Nu era vorba de o implicare a îm­pă­ra­ţi­lor în stabilirea învăţăturii de credinţă; aceştia înţelegeau doar că ere­zi­ile condamnate de sinoade aduc dezbinare în imperiu, şi atunci lup­tau împotriva lor tocmai în virtutea chemării lor de a ve­ghea la pacea im­periului. Nu trebuie să se considere însă că împăraţii au fost un fac­tor de reprimare constantă a ereziei. Au existat şi mulţi împăraţi pri­gonitori ai învăţăturii Bisericii şi ai cărţilor ortodoxe. Aceştia au mulţi urmaşi printre întâi‑stătătorii lumeşti de astăzi. În timp ce aproa­pe nimeni nu mai ia în serios exemplul împăraţilor cre­dincioşi.

[12] Printre care şi ale părintelui Serghei Bulgakov, care a fost con­dam­nat de Si­no­­dul Rusiei.

[13] Să observăm şi relativitatea afirmaţiei: „Este adevărat că se pare că […]”. Ori e adevărat, ori se pare. Joncţiunea celor două predi­ca­te ar­a­tă superficialitatea argumentării.

[14] E foarte ciudat faptul că volumul Evanghelia pierdută, scris de Her­bert Krosney, nu are nici bibliografie şi nici referinţe bibliogra­fice pre­cise, aşa cum ar fi fost normal pentru un volum de acest gen.

[15] Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost contemporan cu Sfântul Ata­na­sie cel Mare. A trăit între anii 313 şi 386.

[16] Trebuie amintit aici faptul că Sfântul Atanasie a scris cea mai im­por­tantă viaţă a Sfântului Antonie cel Mare, pe care l‑a cunoscut în­dea­proape. Nu e greu de înţeles faptul că Sfântul Antonie, părintele mo­nahismului creştin, nu l‑ar fi primit în preajma sa pe ierarh dacă aces­ta nu ar fi dus o viaţă de sfinţenie.

[17] S‑a văzut acest lucru şi în râvna cu care unii au susţinut scoate­rea icoa­nelor şi a simbolurilor creştine din şcolile din România.

[18] Asistăm la înmulţirea căsătoriilor dintre ortodocşi şi hetero­docşi, sau dintre ortodocşi şi necreştini. Se trece astăzi cu vederea cuvântul Mân­tuitorului: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n‑am venit să aduc pace, ci sabie (e vorba de sabia cuvântu­lui ade­vă­ru­lui, nu de violenţa fizică – n.n.). Căci am venit să despart pe fiu de ta­tăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duş­manii omu­lui (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 34‑36).