Răspuns la o scrisoare
„Vai celor care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai celor care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi” [90; 20].
Sfântul Efrem Sirul
După ce într‑o conferinţă am combătut „Evanghelia lui Iuda”, am primit scrisoarea următoare: „
Textul scrisorii m‑a ajutat să înţeleg nevoia omului contemporan de a face faţă provocărilor la care societatea civilă îl supune. Cred că răspunsul meu va fi de folos şi altora…
***
Cel mai simplu răspuns ar fi citarea unui pasaj din Sfintele Scripturi: Unii farisei din mulţime au zis către El: „Învăţătorule, ceartă‑ţi ucenicii”. Şi El, răspunzând, a zis: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19, 39‑40).
Au tăcut oare ucenicii lui Hristos de teama fariseilor? Nu. Vor tăcea oare ucenicii lui Hristos de astăzi de teama noilor farisei care vor face legi prin care apărarea dreptei‑credinţe va fi considerată extremism? Nu, evident, nu.
Cât priveşte interdicţia de a folosi termeni precum anatema, ea nu va putea fi respectată de Biserică, întrucât face parte din strategia ei de apărare a adevărului.
Simplu spus: orice mirean, preot sau ierarh care mărturiseşte o învăţătură străină Ortodoxiei se află sub anatema. Întrebare: e sau nu Evanghelia lui Iuda o Evanghelie diferită de cea vestită de Sfântul Apostol Pavel şi de ceilalţi Sfinţi Apostoli? Răspuns: Este. Atunci toţi cei care o vestesc se află sub osânda anatemei. Niciodată Biserica nu va avea o altă poziţie…
Completând cuvântul Sfântului Apostol din Epistola către Galateni 1, 8, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu‑l credeţi”. „Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă‑te de el, nu numai ca de un om, ci chiar şi înger din cer de‑ar fi. […] După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai această unire, când, dintr‑o râvnă nechibzuită, neluând în seamă hotărârile noastre şi dând mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept învăţători care merită o încredere mai mare decât Părinţii noştri” [90; 23‑24].
E adevărat că astăzi unii, considerându‑se iubitori de pace, acordă mai multă încredere mai marilor lumii acesteia decât Sfinţilor Părinţi, dar, după cum ne arată Sfântul Ioan Gură de Aur, aceasta se întâmplă în detrimentul păcii celei adevărate a lui Hristos.
Toţi cei care sunt creştini trebuie să cunoască faptul că nu există nici o evanghelie adevărată care să contrazică Evangheliile Bisericii. Ce înseamnă asta? Cum adică un înger din cer să vestească o altă evanghelie? Doar un diavol ar putea vesti altceva… Şi atunci, de ce Apostolul neamurilor nu i‑a spus pe nume? Pentru că, luminat de Dumnezeu, ştia că diavolii vor lua chip de îngeri de lumină şi vor răspândi scrieri mincinoase (cum sunt cele dictate prin spiritism şi alte forme de creştinism sectant – gen Pucioasa sau Vladimireşti). Pentru că ştia că vor veni vremuri în care creştinii vor fi ispitiţi să primească drept adevărate scrieri mincinoase (cum sunt cele pe care diferiţi specialişti în istoria religiilor sau în istoria Bisericii le promovează pentru a contrazice Sfânta Tradiţie). Şi ştia că ispita va fi mare – ca şi cum învăţăturile respective ar fi fost propovăduite chiar de îngerii „din cer”.
Sfântul Apostol Pavel însuşi ştia că mărturiseşte Adevărul şi că, dacă vreodată ar fi dat o mărturie care să contrazică acest Adevăr, ar fi făcut voia diavolului… Apostolul a rămas însă până la sfârşitul vieţii sale în Adevăr, a rămas al lui Hristos şi în Hristos.
Eu îndrăznesc să completez cuvintele sale: aşa cum oricine vesteşte (sau primeşte ca adevărată) o altă evanghelie decât cea a Bisericii se află sub osânda anatemei, tot aşa cei care resping falsele evanghelii şi rămân credincioşi Evangheliei celei adevărate pe care o păstrează Biserica se află sub binecuvântarea dumnezeiască. Pe cât de mare e deci osânda celor care primesc evangheliile mincinoase sau celelalte scrieri eretice, pe atât de mare va fi bucuria celor care, trăind în Biserică şi împărtăşindu‑se în chip tainic de Hristos prin Sfânta Evanghelie, cunosc Adevărul şi pregustă harul Împărăţiei Cerurilor…
Opunându‑se parcă înţelepţilor acestei lumi care vor să şteargă din vocabular cuvântul anatema, Sfântul Teofan Zăvorâtul explica ce reprezintă acesta pentru Biserică: „Sub aspectul ei de societate, Sfânta Biserică a fost alcătuită şi dăinuie ca orice altă societate. Aşa s‑o şi priviţi, ca pe orice societate, şi n‑o lipsiţi de drepturile care sunt date oricărei societăţi. Să luăm, de pildă, societatea de luptă împotriva alcoolismului. Aceasta are reguli proprii, pe care orice membru se obligă să le îndeplinească, şi orice membru este membru tocmai fiindcă acceptă şi îndeplineşte aceste reguli. Dacă vreun membru nu numai că refuză îndeplinirea regulilor, ci are multe puncte de vedere diferite de ale societăţii, dacă se revoltă chiar împotriva scopului societăţii şi nu numai că bea, ci îi îndeamnă şi pe alţii să facă asta, defăimând abstinenţa şi răspândind concepţii mincinoase împotriva ei, ce face de obicei societatea cu unul ca acesta? La început îl avertizează, apoi îl exclude. Poftim anatema! Şi totuşi nimeni nu se revoltă, nimeni nu mustră societatea pentru neomenie; dimpotrivă, toţi recunosc că a acţionat absolut legal şi că, dacă ar fi procedat altfel, n‑ar fi putut să‑şi continue existenţa. Şi atunci, de ce să fie mustrată Sfânta Biserică pentru că acţionează în mod asemănător? Doar anatema nu este altceva decât excludere din Biserică, altfel spus excluderea din mediul ei a celor ce nu îndeplinesc condiţiile unirii cu ea, care încep să gândească altfel decât ea, altfel decât au făgăduit singuri când au intrat în ea” [87; 122].
Totuşi să nu înţelegem că Biserica trebuie să tacă numai pentru că hotărârile şi canoanele Sfintelor Sinoade din vechime sunt suficiente pentru a face faţă rătăcirilor contemporane. Iată, de exemplu, două atitudini diferite faţă de învăţătura potrivit căreia toate confesiunile fac parte din Trupul lui Hristos, aşa‑numita teorie a ramificaţiilor: „Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei hotărăşte: […] 5. Că neortodoxa şi eretica învăţătură, plămădită în sânul teologiei moderniste, privitoare la existenţa Harului de viaţă dătător dincolo de hotarele canonice ale Bisericii, ca şi expresia ei extremă, aşa‑zisa «teorie a ramurilor», care socoteşte toate tendinţele felurite din creştinismul actual drept felurite ramuri unificate sau uniforme ale adevăratei Biserici a lui Hristos, având Dumnezeiescul Har în egală măsură[2], nu poate fi primită. 6. Că rugăciunile comune şi săvârşirea Tainelor laolaltă cu neortodocşii nu pot fi primite”[3] [94; 12‑13].
(Această poziţie arată că duhul Sfinţilor Părinţi este viu în Biserica Ortodoxă astăzi. Chiar dacă Sinodul Greciei nu a avut până acum o declaraţie atât de fermă, iată ce a declarat întâi‑stătătorul acestui sinod, Arhiepiscopul Hristodul al Atenei: „Într‑adevăr, ecumenismul, aşa cum se obişnuieşte să fie numit, cu siguranţă este erezie, pentru că el neagă principiile de bază ale Credinţei Ortodoxe. Un exemplu în acest sens este acceptarea teoriei ramurilor, care susţine că fiecare Biserică deţine o parte de adevăr şi de aceea trebuie să se unească toate şi să pună pe masă aceste părţi pentru ca acesta să se poată întregi. Dar noi credem că Ortodoxia este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Iar despre aceasta nu mai încape discuţie. Aşadar, oricine are păreri contrare se poate numi ecumenist şi prin urmare eretic” [84; 41]. Numai o Ortodoxie care continuă mărturia patristică are putere, iar cea care o contestă nu poate fi numită Ortodoxie…)
Aşa cum arăta Sfântul Ioan Maximovici în articolul „Cuvântul «anatema» şi sensul său”: „În vreme ce în cazurile «despărţirii de comuniunea cu Biserica» şi ale altor epitimii sau penitenţe puse asupra unei persoane, aceasta a rămas membră a Bisericii, chiar dacă participarea ei la har a fost limitată, în schimb, cei ce au fost daţi anatemei au fost cu totul tăiaţi de la ea până în clipa pocăinţei. Conştientizând că îi este cu neputinţă să facă ceva pentru mântuirea lor, dată fiind încăpăţânarea şi învârtoşarea inimii lor, Biserica primară îi lasă la judecata lui Dumnezeu” [92; 18].
Aceasta e, de fapt, cea mai adâncă înţelegere a rostului anatemei: Biserica nu numai că nu face un lucru rău când pronunţă o anatemă, ci de fapt îl înştiinţează pe cel anatemizat de gravitatea stării în care se află. Dacă Biserica i‑ar fi spus: „Stai în pace, fiule, oricât de mare ar fi rătăcirea ta, tu rămâi mădular al meu şi te vei mântui”, atunci ea ar fi greşit, s‑ar fi abătut de la adevăr. Dar, dacă ea a pronunţat anatema, a făcut‑o pentru a‑i arăta păcătosului că singura lui şansă de mântuire este pocăinţa pentru rătăcirea sa şi reintrarea în trupul lui Hristos. Acesta e adevărul, şi nimic nu va putea împiedica să se folosească de armele sale.
Tot Sfântul Ioan Maximovici scria că „anatema nu e condamnare definitivă: până la moarte, pocăinţa este posibilă” [92; 18].
(Merită menţionată diferenţa dintre anatema pronunţată de Biserică şi cea pronunţată de sinagogă. Iată ca exemplu un fragment dintr‑o anatemă evreiască – cea pronunţată în 1656 împotriva filosofului Baruch d’Espinoza, care fusese acuzat de „erezii înspăimântătoare”: „Ne rugăm bunului Dumnezeu să nimicească un asemenea om şi să grăbească ziua căderii şi pieirii sale. Doamne Dumnezeule, Dumnezeu al duhurilor, coboară‑l mai jos decât pe orice păcătos[4], fă‑l să dispară, nimiceşte‑l, dă‑l morţii, fă‑l să piară. […] Pronunţăm excomunicarea, expulzarea, anatema şi blestemul asupra lui Baruch d’Espinoza… Fie ca Dumnezeu să nu‑l ierte niciodată”[5] [17; 188].)
Cât priveşte pe cei care se vor lupta, prin mijloace lumeşti, să convingă Biserica să renunţe la linia sa apologetică, să facă pace cu ereticii şi să renunţe la folosirea anatemelor, Sfântul Teofan Zăvorâtul le spune un cuvânt de mare folos: „Unora, anatemele bisericeşti li se par inumane, altora – jenante. […] Cui i‑e teamă de lucrarea anatemei n‑are decât să fugă de învăţăturile care îl supun ei; cine se teme de ea din pricina altora n‑are decât să‑i aducă la învăţătura cea sănătoasă. Dacă tu, care nutreşti rea‑voinţă faţă de această lucrare, eşti ortodox, baţi cuie în propria talpă; dacă ai pierdut deja învăţătura sănătoasă, ce treabă ai tu cu ceea ce fac în Biserică oamenii care o ţin? Doar te‑ai despărţit de Biserică, ai propriile convingeri, propriul fel de a vedea lucrurile: n‑ai decât să trăieşti cu ele. Fie că înainte de anatemă sunt rostite numele tău şi învăţătura ta, fie că nu, pentru tine este totuna: eşti deja sub anatemă dacă gândeşti în chip potrivnic Bisericii şi te îndărătniceşti a cugeta în acest fel. Însă va trebui să‑ţi aminteşti de ea când vei zăcea în sicriu, rece şi fără suflare, şi‑ţi va face trebuinţă rugăciunea de dezlegare” [107; 121– 124].
[1] SACRI este Societatea Academică de Cercetare a Religiilor şi Ideologiilor. Mai multe informaţii pe http://sacri.ro/files/aboutus.htm.
[2] Se numeşte teoria ramurilor, sau a ramificaţiilor, tocmai pentru că Biserica este înţeleasă ca un mare copac, din al cărui trunchi ies toate confesiunile creştine.
[3] Hotărârea a fost aprobată de Sinodul Georgian pe data de 8 octombrie 1998.
[4] Niciodată Biserica lui Hristos nu a rostit vreo rugăciune similară.
[5] Colerus, primul biograf al lui Spinoza, a afirmat că în acest caz sinagoga folosise anatema „Schammatha”, cea mai dură dintre cele trei forme de excomunicare pe care le putea folosi.
1 user commented in " „Daca noi vom tacea, pietrele vor striga…” "
Follow-up comment rss or Leave a TrackbackSunt armenii monofiziti ortodocsi? De ce ne rugam impreuna cu ei si ierarhii nostri si preotii nostri din parohii tac si fac slujbe comune sau incuviinteaza? Ar trebui organizate conferinte pe tema asta in tara ca sa stie credinciosii pt ca preotii din parohii le spun ca e bine sa ne rugam impreuna cu ei!
Leave A Reply