(”Lumea credinţei” - noiembrie 2007)

Tudor Pricestnicu

 În luna iunie a anului 1963, patriarhul Iustinian Marina a făcut o vizită la Sfântul Munte Athos. Despre frământările prin care trecea schitul Prodromu se ştiu puţine lucruri astăzi, dar din însemnările făcute de patriarh în Condica oficială se simte nelinişte şi frământare:  „Starea duhovnicească, din cauza dezbinărilor stiliste din sobor, lasă foarte mult de dorit. Cei care refuză să se mai roage în sfânta biserică, unde au depus voturile călugăreşti, îşi vor primi plate de la Dumnezeu, care este Dumnezeu iubirii şi al dragostei şi nu al neorânduielii şi al dezbinării. Cei care au rămas credincioşi voturilor monahale de deplină ascultare faţă de Biserică, în frunte cu conducătorul Schitului, părintele Veniamin, se străduiesc, din toate puterile, pentru păstrarea nestinsă a făcliei rugăciunilor în sfânta biserică. Bunul Dumnezeu să le sporească puterea, să le întărească râvna şi să le fie ocrotitor şi sprijinitor”.[1]

Puţini mai ştiu astăzi ce s-a întâmplat atunci la Prodromu. Din cauză că schimbarea calendarului nu fusese făcută prin hotărâre sinodală panortodoxă – aşa cum ar fi trebuit pentru o problemă atât de importantă, ci printr-o comisie de discuţii la care au lipsit delegaţiile unor Biserici Ortodoxe, unii părinţi athoniţi refuzau să rămână în comuniune cu Biserica oficială. Printre alte argumente invocau Sigilion-ul – documentul semnat la Sinodul din 1583 de patriarhii Ieremia al Constantinopolului, Silvestru al Alexandriei şi Sofronie al Ierusalimului, dimpreună cu toţi sinodalii, s-a hotărât aşa: „Orişicine nu ar urma hotărârile Bisericii statuate în cele Şapte Soboare Ecumenice şi Sfintele Paşti socotite pentru a le urma, ci vrea să urmeze noua invenţie a pascaliei şi a noului calendar al astronomilor atei papişti, şi vor să răstălmăcească şi să distrugă dogmele şi tradiţia Bisericii care noi le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi, anatema unora ca aceştia şi să fie îndepărtaţi de Biserică şi de împărtăşirea credinţei.” Unii părinţi athoniţi, printre care şi o parte dintre vieţuitorii Schitului Prodromu, au considerat că schimbarea calendarului atrage după sine osânda prevăzută în Sigilion, şi au considerat Biserica oficială schismatică. Deşi în Muntele Athos se ţinea calendarul vechi - singura mănăstire care a trecut pe calendarul nou pentru o vreme fiind Vatopedul – miza era comuniunea sau ruperea comuniunii cu patriarhia de Constantinopol şi cu cei care considerau schimbarea calendarului ca pe o problemă strict astronomică, fără implicaţii religioase. Protestele părinţilor zeloţi invocau şi faptul că schimbarea calendarului s-a făcut doar pentru a produce dezbinare în Biserică – întrucât praznicul Sfintelor Paşti se ţine şi acum, ca şi înainte, şi ca şi până la sfârşitul veacurilor, după stil vechi. Bisericile de stil nou au schimbat doar sărbătorile cu dată fixă, ceea ce, de altfel, nu a avut ca efect decât ruperea unităţii liturgice a Bisericii. Cu totul altfel ar fi stat însă lucrurile dacă schimbarea calendarului ar fi fost discutată la un sinod pan-ortodox, la care să vină delegaţii tuturor Bisericilor Ortodoxe.

Patriarhul Iustinian Marina şi-a dorit ca în Schitul Prodromu părinţii să lase dezbinarea şi să caute să ducă o viaţă de linişte şi rugăciune, aşa cum se cuvine. El era însă nu doar iubitor al liniştii, ci încerca să mărturisească dreapta credinţă, aşa cum făgăduise la hirotonia întru arhiereu: „Mărturisesc că voi păstra şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea mea cea mai de pe urmă, toate canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale celor locale şi învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi tradiţiile Sfintei Biserici ortodoxe…”. Dar înainte de a mărturisi acestea, el a repetat: „Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!”[2]. (Pentru a rămâne în duhul Sfinţilor Părinţi, fiecare dintre arhiereii Bisericii Ortodoxe au spus, pentru a fi hirotoniţi episcopi, această mărturisire de credinţă).

Mărturia pe care patriarhul Iustinian a dat-o în Condica Schitului Prodromu arată, încă o dată, că păstorul adevărat este cel care se mâhneşte pentru dezbinările care apar în turma sa. Şi se străduieşte ca, prin duhul lui Hristos, să alunge această dezbinare…

[1] Ieromonah Petroniu Tănase, „Chemarea sfintei Ortodoxii”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 201.

[2] „Arhieraticon - adică rânduiala slujbelor săvârşite cu arhiereu”, E.I.B.M.B.O.R., 1993, p. 93