Scrisoare către o mamă al cărei copil merge pe drumuri greşite

Iubită soră în Hristos, nu ne cunoaştem şi nici nu ne vom cunoaşte vreodată,

Îndrăznesc a-ţi spune „iubită soră“ pentru simplul fapt că, citind aceste rânduri, vii în întâmpinarea dorinţei mele de a te ajuta. Suntem fraţi în Hristos, şi aceasta îmi dă curajul de a-ţi scrie. Aceasta nu este o scrisoare savantă, cu cugetări strălucite sau cu citate bine alese. Nu, este o scrisoare foarte simplă, dar o scrisoare scrisă din inimă.

Sunt pe deplin conştient că rândurile mele nu vor putea aduce o schimbare profundă în viaţa ta. Dar nici nu urmăresc acest lucru, care este peste puterile mele. Încerc doar să îţi întind o mână de ajutor gândindu-mă că, spunându-ţi anumite lucruri sau doar repetându-ţi lucruri pe care le ştii deja, tu vei înţelege că, deşi sfaturile mele nu sunt iscusite, deşi nu ţi se potrivesc în totalitate, pun totuşi în evidenţă un lucru real: tu trebuie să îţi schimbi puţin atitudinea faţă de copil. Şi sper că vei şti singură ce anume este de îndreptat.

Încep prin a explica care este cauza care m-a determinat să scriu această scrisoare: durerea pe care am simţit-o atunci când, fiind profesor de religie la o şcoală generală, una dintre elevele din clasa la care eram diriginte a luat-o pe calea desfrâului. Îţi voi scrie mai jos despre ce a fost vorba.

Te previn de la început că îţi scriu având doar experienţa pe care o dă predarea religiei, şi legătura vie cu copiii. Poate totuşi copilul tău a trecut de vârsta liceului. Am avut ocazia să fiu profesor de religie şi la o şcoală postliceală, unde am avut şi eleve trecute de treizeci de ani.

A fost pentru mine o perioadă interesantă. Câteva eleve, şovăind să meargă să se spovedească, mi-au destăinuit câteva dintre problemele lor sufleteşti. Nefiind duhovnic, mi-a fost destul de greu să nu mă smintesc de ceea ce am auzit. Dar încercam să le fiu cât mai aproape, pentru a le risipi rezerva pe care o aveau faţă de trăirea creştină. Destul de repede mi-am dat seama că un mirean nu poate face faţă întrebărilor pe care le puneau în timpul pauzelor, iar uneori chiar şi în timpul orelor. Dumnezeu a rânduit ca în locul meu să vină să le predea religia un preot care poate face faţă problemelor ce i se ridică.

Oricum, timpul petrecut lângă eleve atât de mari (băieţi erau puţini, doi-trei într-o clasă) m-a ajutat să cunosc puţin din sufletul lor şi să înţeleg câteva dintre cauzele care le-au ţinut departe de Biserică.

Îţi voi scrie şi despre aceste cauze. Acum îţi spun un lucru: pe cât de tare te frământă durerea că fiul tău sau fiica ta merg pe un drum greşit, pe atât de bine este că tu ştii cum stau lucrurile. (Ştii, îmi este mai uşor să îţi scriu gândindu-mă că ai fi mama unei fete. Sper să nu îţi fie greu să îţi dai seama unde anume era nevoie de o anumită nuanţare, dacă ai nu fată, ci băiat. Şi îţi scriu ca şi cum tristeţea ta ar fi provocată doar de ea, nu şi de ceilalţi copii ai tăi.)

Vestea că fiica ta a luat-o pe un drum greşit te-a şocat puternic. E firesc acest lucru. Dar, din moment ce l-ai aflat, înseamnă că lucrurile pot fi îndreptate.

Nu ştiu nimic despre tine şi nici despre ea. De aceea, te rog, încearcă să aplici la cazul vostru exemplele pe care le dau eu. Îţi voi scrie ca şi cum fiica ta ar fi căzut în păcatul desfrâului. Poate că a căzut în păcate mai mici sau mai mari. Dar îţi scriu despre desfrâu, pentru că în lumea de astăzi puţine fete ştiu să îşi păstreze curăţia trupească.

Îţi voi spune ce s-a întâmplat cu eleva care mi-a produs cel mai mare şoc din perioada în care am fost profesor. Să spunem că o chema Raluca.

Venise de curând în şcoala noastră, fiind mutată din cauza faptului că era un copil problemă, având o formă de epilepsie. Nu au mai acceptat-o la şcoala la care învăţase în anul anterior, pretextându-se că locuia departe de şcoală.

Venind la noi, imediat copiii au început să îmi spună că fata face prostii cu ţiganii de lângă şcoală. Am vorbit cu ea, dar, cu lacrimi în ochi, mi-a spus că, deşi era îndemnată să facă prostii, nu a făcut. Că totul este bârfă.

Mama fetei a venit la şcoală şi a vorbit cu mine despre acest subiect: „Staţi liniştită, doamnă, dacă s-ar întâmpla ceva, aş afla imediat!“, i-am spus mamei, convins să totul e minciună.

Încercam să am grijă ca fata să aibă cât mai puţine necazuri. Când venea la mine să se plângă că iar a bătut-o vreo elevă mai mare, mă duceam şi încercam să o conving pe fata aceea să nu mai răspundă la provocările Ralucăi.

Stăteam de multe ori de vorbă în pauze, şi eram convins că am reuşit să fiu aproape de sufletul ei. Până când, într-o zi, am intrat în clasă la o oră la care elevii mei terminaseră orele de curs. Am auzit nişte voci aprinse. Nici când am deschis uşa nu s-au potolit. În clasă, Raluca, înconjurată de vreo cinci golănaşi din şcoală. Unul dintre ei o ameninţa: „Fă, dacă zici că te-am lăsat gravidă, te omor cu mâna mea“.

Scena m-a şocat. Puştiul se credea în filme. Chiar şi de faţă cu mine făcea pe durul cu ea, deşi erau de vârste apropiate. Vreo două minute i-am mai lăsat să se certe, fiind mirat de faptul că nici nu mă luau în seamă.

Apoi am luat-o de mână pe Raluca şi am scos-o pe hol:

„Cum s-a întâmplat?“

„M-au dus în spatele şcolii şi m-au violat”.

Am intrat în clasă foarte mâhnit:

„M-aţi dezamăgit tare. Degeaba v-am predat religia. Să vă bateţi joc de săraca fată… De ce aţi violat-o?“

Pe Raluca o lăsasem pe hol să se liniştească din plâns.

„Ea a vrut, nu am forţat-o. De ce a venit cu noi până în Militari (adică în partea cealaltă a Capitalei)?“

Am adus-o pe fată în clasă, vrând să aflu cine minte.

„Auzi, ei zic că ai plecat de bunăvoie cu ei. Cine are dreptate?“

Raluca şi-a schimbat expresia feţei şi mi-a zis cu o satisfacţie aproape diabolică:

„Ştiţi ceva, mama ştie că fac prostii…“

Am simţit că intru în pământ de ruşine. De fiecare dată când mama ei mă suna, îi spuneam ce năzbâtii a mai făcut fiica ei, dar îi spuneam că sunt convins că încă e cuminte. Nu mi-am dat seama că femeia avea o voce destul de reţinută. Ştia mai bine decât mine care este situaţia.

După ce m-am mutat cu catedra la şcoala postliceală, am aflat că în clasa a şaptea Raluca a născut. M-am întristat tare gândindu-mă că, dacă aş fi fost un profesor mai priceput, aş fi ajutat-o să nu cadă în păcatul desfrâului.

Se poate spune că nu e vina mea. Că e a părinţilor ei care au lăsat-o să fie crescută de bunici şi au pierdut-o din mână. Debarasându-se de un copil bolnav pentru a se bucura de viaţă, nu au avut parte nici de bucurie şi nici de dragostea copilului lor.

Dar nu e numai vina părinţilor, e a tuturor celor care nu am ştiut să ne ocupăm mai bine de Raluca. Şi lucrul acesta mi-a stat ca o greutate pe suflet multă vreme.

Raluca, nefiind un copil normal, a căzut în desfrâu foarte uşor. Dar oare ce se poate spune despre fetele care cad de bunăvoie, fiind în deplinătatea facultăţilor mintale?

Eu am fost mirat citind odată într-un ziar că, fiind duse elevele unei clase de liceu la control ginecologic (nu mai ţin minte din ce motiv, dar controlul fusese cerut de poliţiştii care cercetau un caz special), s-a constatat că numai trei fete din clasa respectivă mai erau fecioare. Chiar dacă nu  s-a făcut public numele celorlalte, totuşi mă întreb oare cum s-au simţit părinţii acelor fete. Una este când ştii că sunt fete de liceu care au început viaţa sexuală, şi alta când ştii că în clasa în care învaţă fiica ta sunt numai trei fecioare.

Ştiu că nu se poate generaliza situaţia, că sunt licee în care sunt multe fete cuminţi. Dar ştiu şi că desfrâul în rândul tinerilor este din ce în ce mai mare şi nu se poate compara deloc cu cel de acum douăzeci-treizeci de ani.

Nu este greu de observat că libertatea pentru care au murit atâţia tineri în 1989 nu are nimic în comun cu libertatea pe care o vor tinerii de astăzi. Pentru ei, revolta anticomunistă a avut drept efect deschiderea spre valorile îndoielnice ale Occidentului. Ce vor tinerii de astăzi? Petreceri, desfrâu, patimi.

Vrem nu vrem, drumul pe care merg tinerii de astăzi este un drum greşit. Abia acum se culeg roadele prigoanei comuniste. Adică diavolul a lovit treptat. Mai întâi a lovit în credincioşi. Ateismul s-a răspândit ca o lepră. Şi acum, tinerii atei de altădată au devenit părinţi. Iar copiii lor sunt crescuţi departe de Biserică.

Sunt puţini tineri în biserici. După ce în ultimii ani s-a început predarea religiei şi în şcoli, şi în licee, prin parohii s-a simţit un aer proaspăt: au apărut tinerii. Înainte de 1989 rar mai vedeai vreun tânăr duminica la slujbă. Tinerii erau chemaţi de multe ori la diferite acţiuni organizate de şcoală, de exemplu la muncă patriotică.

Apariţia tinerilor la slujbe a fost considerată un fapt providenţial. Dar nu s-a ţinut seama de numărul mic al tinerilor care duc viaţă creştină. Deşi nu este potrivit să facem statistici aproximative, cred că nici măcar a zecea parte dintre elevi nu merg la biserică.

Şi atunci, în mod firesc, inimile lor se lasă pătate de noroiul patimilor. Locul lui Hristos este luat de o muzică ameţitoare, de dansuri pătimaşe şi de dorinţa exagerată de a nu ţine seama de nici o constrângere.

Ce să facem, să negăm realitatea? Ar fi un nonsens.

Principalul motiv pentru care cred că tinerii stau departe de Biserică – dacă facem abstracţie de faptul că diavolul este cel care îi ţine departe de Hristos – este că tinerii nu înţeleg ce legătură ar putea avea propria lor viaţă cu Biserica.

Faptul că nu a existat o continuitate între generaţii, că în comunism nu au mai fost tineri care să ducă o viaţă duhovnicească, are ca urmare indirectă convingerea tinerilor de astăzi că viaţa creştină e bună, doar pentru cei mai în vârstă. Consideră că tinereţea nu are vreo legătură cu credinţa. În sufletul lor mulţi cred în Dumnezeu, dar în acelaşi timp afirmă că o viaţă de evlavie    le-ar sugruma elanul tinereţii.

E interesant în ce constă acest elan. Dacă prin elanul tinereţii înţelegem dorinţa de senzaţii tari, dorinţa de a nu ţine seama de nici o barieră morală, atunci, într-adevăr, evlavia sugrumă un astfel de elan. Dar dacă tinereţea înseamnă prietenie, dacă înseamnă încredere în ceilalţi, dacă înseamnă dorinţa de a învăţa să duci o viaţă curată, atunci evlavia nu mai poate fi considerată un ghimpe.

Tinerii nu vor să aibă obsesia păcatului. Nu vor ca faptele lor să fie judecate după criterii exterioare. Şi atunci, fug de Dumnezeu. Şi se ascund de El cât pot de bine. Dumnezeu îi vede însă, şi Se mâhneşte.

Aici ar trebui să intervină părinţii. Să le explice copiilor că nu există o perioadă a vieţii pe care Făcătorul cerului şi al pământului să nu o poată înfrumuseţa.

Viaţa tinerilor creştini nu este o viaţă plicticoasă. Aşa le apare numai celor care înţeleg prin viaţă frumoasă o viaţă pătimaşă. Cum să îi placă unui tânăr care se droghează să meargă la biserică?

Dar cum să îi explici unui tânăr cât de mult îl poate îmbogăţi credinţa creştină? Când prietenii lui sunt de cu totul altă părere, acest lucru este foarte greu. Cei mai mulţi dintre tineri nu au puterea de a alege altfel decât prietenii lor. Originalitatea pe care o caută cu disperare tinerii ar trebui să fie o originalitate plasată într-un interval precis. Graniţele acesteia sunt cuminţenia şi curăţia sufletească.

Să nu te superi că ocolesc oarecum subiectul scrisorii, adică modul în care ţi-ai putea ajuta fiica să se ridice din cădere. Cred că e bine să înţelegi mentalitatea tinerilor de astăzi. A încerca să îţi cunoşti copilul refuzând să îi vezi şi pe cei de lângă el e o încercare cu foarte mici şanse de reuşită.

Trebuie să înţelegem foarte bine momentul în care trăim, să înţelegem care sunt punctele de reper de care se poate folosi fiica ta. Dacă am trăi acum două sute de ani, ar fi simplu. Ar avea destule prietene în jurul ei care să aibă dorinţa de a duce o viaţă curată. Dar nu putem da timpul înapoi. Ci trebuie să ştim să ne trăim credinţa, oricât de mare ar fi păcatele celorlalţi.

Fata ta nu prea are modele în jurul ei. Căderea ei a venit oarecum firesc. Nu caut să îi iau apărarea. Caut doar să îţi explic că nu există vreo alternativă la viaţa duhovnicească, în afară de păcat.

Ştiu că sunt unii care, biruiţi de diavolul mândriei şi al iubirii de sine, duc o viaţă în care idolatrizează morala, şi afirmă că nu contează în ce crezi, contează numai să fii moral. Dar, chiar dacă păcatul lor nu este la fel de evident ca celelalte păcate, totuşi sufletele lor sunt pustii.

Fiica ta nu a căzut prima, şi nici ultima. A căzut pentru că aceasta este moda. Aşa „dă bine“. Cu cât un tânăr vrea să îşi păstreze curăţia sufletească, cu atât este mai luat în râs de ceilalţi.

De ce insist asupra mediului în care trăieşte? Oare ca să îmi exprim acordul cu gestul ei necugetat? Ca să fim obiectivi, cred că ar trebui să acceptăm faptul că alunecarea pe panta desfrâului nu mai este un fapt spontan. Înainte un băiat trebuia să speculeze situaţia pentru ca fata să îi pice în braţe. Astăzi fetele aşteaptă momentul căderii cu multă nerăbdare. Când se simt pregătite, cad.

Trăim într-o lume în care oamenii sunt din ce în ce mai răi unul cu altul. O lume în care tinerii se simt din ce în ce mai trecuţi cu vederea de părinţi, prea ocupaţi cu propria viaţă. Tinerii sunt sătui de relaţiile artificiale şi de conformismele pe care le văd la oamenii mari. Şi caută o altfel de relaţie. Au impresia că dragostea lor curată poate birui orice bariere.

Ei nu caută desfrâul ca pe ceva murdar, ca pe ceva întunecat. De altfel ei nici nu consideră că trăiesc în desfrâu. Ci că trăiesc într-un mod de viaţă pe care părinţii lor nu îl pot înţelege pentru că sunt tributari unor tradiţii învechite.

Ei vor să se exprime, şi se află într-o criză de identitate. Pentru ei oamenii mari sunt oamenii care nu au ştiut să înţeleagă viaţa. Credinţa lor este privită ca ceva artificial.

Tinerii nu vor să înţeleagă că nu se poate confunda credinţa creştină cu credincioşii. Ei se smintesc de lucruri minore pe care le află despre preoţi sau despre credincioşi, şi nu vor să audă de credinţă.

Au ajuns chiar să considere că cele descrise de Vieţile Sfinţilor sunt exagerări. Nu puteau să se declare nemulţumiţi de ceea ce citeau, nu puteau găsi cusururi sfinţilor. Şi, ca să nu se lase biruiţi de frumuseţea vieţilor acestora, au găsit explicaţia: „exagerări, simple exagerări”.

Cred că ţi-am scris destule despre mentalitatea tinerilor de astăzi. Sper că îţi dai seama că, dacă se va ridica din cădere, fiica ta tot între aceiaşi tineri va trăi. Colegii de şcoală sau de facultate nu se vor schimba. Dacă se va schimba ea, va trebui să dea dovadă de un eroism extraordinar pentru a le rezista.

Încearcă să înţelegi cât de greu i-ar fi să se ridice. Alte mame în locul tău ar fi foarte înţelegătoare, şi nu s-ar amesteca în viaţa ei. Alte mame ar trece cu vederea această cădere, mulţumindu-se să spună că nu pot fi zbiri cu fetele lor.

Tu nu eşti ca ele. Tu ştii că fata ta merge spre iad. Păcatul acesta înseamnă moarte, moarte spirituală. Oricât ar încerca societatea modernă să coafeze diferitele patimi, ele rămân patimi. Nu se pot transforma în virtuţi.

Trei lucruri îţi rămân de făcut: primul este să te rogi cât mai mult pentru întoarcerea ei. Să te rogi Mântuitorului, să te rogi Maicii Domnului şi Sfinţilor la care ai evlavie. Ştiai şi tu aceasta, nu îţi spun ceva nou.

Al doilea lucru este să fii cât mai aproape de sufletul ei. Păcatul nu împlineşte. Oricât de tare ar atrage-o desfătările trupeşti, totuşi sunt momente de mâhnire, momente în care iese la iveală mizeria pe care patima o aduce în suflet. Încearcă să nu pierzi aceste momente. Încearcă să îi dai tu sprijinul de care are nevoie. Şi, în timp, ai mari şanse să o ajuţi să îşi revină. Şi nu cumva să crezi că, dacă ai reuşit să o duci să se spovedească, ai rezolvat totul. Trebuie să ai multă grijă când alegi preotul la care se va spovedi. Spovedania va fi extrem de importantă pentru viitorul ei. Dar după spovedanie va reveni în aceeaşi lume. Nu este uşor să îţi schimbi prietenii sau felul de a te relaxa. Or, scopul nu este numai de a o convinge ca, periodic, ea să se spovedească iarăşi. Important este să o ajuţi să guste din bucuria pe care o dă viaţa în Hristos.

La aceasta o vor ajuta extrem de mult cărţile duhovniceşti. Rupe-ţi de la gură pentru a-i cumpăra aceste cărţi. Dacă nu ai bani pentru ele, rabdă tu foamea ca să îi saturi ei foamea sufletească.

Ştiu că e cam greu cuvântul acesta, dar nu am cum să îl îndulcesc decât spunându-ţi că foamea îţi va fi spre bucurie. Asta e pentru noi învăţătură de aur: „Dăm voinţă, luăm putere!“ Ne jertfim pentru copiii noştri, le va fi bine.

Nu e nevoie de o jertfă exagerată, care să te slăbească atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. Dar e nevoie de jertfă.

Să nu te superi pe mine că îţi vorbesc despre jertfă. E foarte uşor să le vorbeşti altora despre ceea ce tu nu faci. Dar crede-mă că încerc şi eu să fac ceea ce îţi recomand ţie.

Şi ai mare grijă ce cărţi duhovniceşti îi cumperi. Dacă îi cumperi numai Filocalii, s-ar putea să rămână necitite. Cumpără-i cărţi pe care să le citească: vieţi de sfinţi, culegeri de minuni dumnezeieşti, cărţi care să o apropie de calea credinţei. Şi ajut-o să înţeleagă ceea ce nu îi este clar.

Ar fi bine să mergi împreună cu ea la moaştele Sfinţilor sau chiar pe la mănăstiri. Asta o va ajuta mult.

Dar trebuie să înţelegi că libertatea ei nu va depinde niciodată numai de tine. Ea va rămâne liberă să aleagă între bine şi rău. Şi să nu te descurajezi dacă vezi că, după ani de aşteptare, ea nu s-a schimbat.

Du în tăcere crucea răbdării (acesta e al treilea lucru care ţi-a rămas de făcut). Şi aşteaptă ajutorul dumnezeiesc. Poate că, peste ani şi ani, poate chiar după ce tu vei părăsi lumea aceasta, ea îşi va reveni.

Nu Îi pune lui Dumnezeu termene, că nu îţi este de folos. Ci fii tu o mamă creştină, şi Dumnezeu va vedea nevoinţa ta.

Ce greu este să fii mamă creştină în zilele noastre… Uneori e o formă de mucenicie…

Fac o paranteză. Am la tine o mare rugăminte. Cred că îţi dai seama că dacă fata ta ar fi fost împărtăşită cât mai des cât era mică, altfel ar fi crescut. De aceea, te rog, încearcă să îi sfătuieşti pe părinţii care au copii mici să îi împărtăşească oricât de des. Chiar dacă nu este uşor pentru micuţi să stea nemâncaţi până la ora la care se împărtăşesc credincioşii, le este de folos să aştepte. Şi când sunt bolnavi, părintele îi poate împărtăşi chiar înainte să săvârşească Sfânta Liturghie.

Şi, mai cu seamă, spune-le să îşi ducă în fiecare săptămână copiii la biserică. Chiar dacă este greu, chiar dacă este obositor, chiar dacă unii oameni sunt deranjaţi de prezenţa uneori gălăgioasă a copiilor. Dar nu avem ce face. Dacă vrem ca bisericile să nu se golească, trebuie să îi obişnuim pe copii cu sfintele slujbe. Chiar dacă nu rezistă toată slujba, să îi obişnuim să reziste din ce în ce mai mult.

Şi părinţii, când au timp, după-amiezele de exemplu, să îşi ducă copiii să vadă biserici, să sărute icoanele. Pe copii îi fascinează acest lucru.

Învaţă-i să se roage cu copiii lor şi dimineaţa, şi seara. Şi învaţă-i tot ceea ce crezi că le este spre folos duhovnicesc.

Fă-i să înţeleagă că, oricât de frumoşi ar fi copiii, dacă nu sunt crescuţi aproape de Biserică, se vor veşteji repede.

„Cine îi lipseşte pe copii de Biserică, acela îi lipseşte de Dumnezeu şi de orice fericire“, spunea părintele I. Tolmacev. Preasfinţitul Teofan, episcop de Vladimir, învăţa: „Neglijarea copiilor este cel mai mare păcat şi zace în el cea mai mare nelegiuire“. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Părinţii vor fi pedepsiţi nu numai pentru păcatele lor, ci şi pentru ale copiilor lor, dacă nu îi educă în duhul evlaviei“.

Dar oare nu vor fi răsplătiţi şi pentru virtuţile lor, dacă s-au ostenit să îi crească aşa cum trebuie? Vor fi răsplătiţi, şi nu numai ei, ci toţi cei care i-au ajutat la aceasta.

Dar de ce să fac eu aşa ceva, cine sunt eu să fac această misiune creştină? Eşti o mamă care vrei ajutor ceresc pentru fiica ta. Nu îţi dai seama că, ajutându-i tu pe alţii, Dumnezeu îţi va socoti aceasta ca jertfă? Nu e vorba de un schimb. Nu ne târguim cu Dumnezeu. Dar, văzând jertfa ta, Dumnezeu o va primi ca pe o rugăciune.

Acum te rog să mă ierţi, dar voi întrerupe scrisoarea cam brusc. Cam acestea au fost lucrurile pe care am vrut să ţi le scriu.

Poate ai fi preferat ca sfârşitul să fie mai palpitant, şi citindu-l să poţi exclama: „O, ce scrisoare interesantă…“

Dar nu de aceasta ţi-am scris. Ci pentru a veni în întâmpinarea durerii tale şi a încerca să o liniştesc puţin.

Nu îţi spun că mă rog pentru tine. Nu ştiu dacă te-ar ajuta cu ceva. Dar îţi aduc aminte că şi pentru mine, şi pentru tine, şi pentru fata ta, se roagă în fiecare zi mii de preoţi şi de călugări. La fiecare ectenie la care sunt pomeniţi credincioşii, suntem pomeniţi şi noi. Să credem că rugăciunile Bisericii ne ajută. Să ne punem nădejdea în ajutorul dumnezeiesc şi să mergem pe calea mântuirii.

Hristos a Înviat ca noi să scăpăm din ghearele păcatului, ale durerii şi ale morţii.

Doamne-ajută!

Danion