Mulţi soţi sau mulţi tineri care se pregătesc să întemeieze o familie citesc cu aviditate cărţi şi articole despre viaţa sexuală. Nu îi arăt cu degetul. Din discuţiile pe care le-am purtat cu tinerii soţi creştini am aflat că pentru marea majoritate există două surse de informare legate de viaţa de familie: pentru cele legate de cele duhovniceşti întreabă preotul sau naşii, iar pentru cele trupeşti se informează singuri – oferta editorială fiind vastă, iar materialele postate pe net fiind variate. Există o incompatibilitate, însă, între cele două surse de informare – una îl consideră pe om fiu al lui Dumnezeu chemat la mântuire, cealaltă un animal înzestrat cu raţiune care face din trăirea plăcerilor scopul vieţii sale.

Elisabeth Elliot arată cum lucrează manipularea mediatică la care suntem supuşi în privinţa sexualităţii: „Totul este «absolut natural», ni se aminteşte, şi de aici rezultă că misterul, tăcerea şi intimitatea sunt total nepotrivite. Am depăşit toate acestea. Am fost eliberaţi. Mă tem foarte mult că această eliberare nu este libertate, ci o nouă robie, demonică. Aruncând la o parte tot ce i-a ocrotit semnificaţia, aruncăm şi lucrul în cauză. Ceea ce cândva era de nepreţuit a devenit acum cel mai ieftin lucru de pe piaţă.  (…) Oricine poate cumpăra manuale, diagrame şi fotografii colorate cu tehnici sexuale. Se aşteaptă de la noi (de la americani – n.n.) să fim o naţiune de virtuoşi ai dormitorului.”[1] Afirmaţia aceasta poate fi extinsă, nefiind valabilă doar pentru americani. Omul secolului XXI este chemat să fie un campion al sexului…

Am văzut, într-o seară, cam zece minute dintr-o emisiune recomandată tinerilor peste 15 ani. Era despre sexul oral. După ce mai mulţi tineri au lăudat avantajele acestei perversiuni a apărut o femeie, specialistă în sex, care încerca să trateze trei cupluri care nu stăteau bine la capitolul oral.

Nu am apucat să văd mai mult pentru că imaginile erau smintitoare. Am rămas pur şi simplu şocat să văd cum a reacţionat primul cuplu – era vorba de tineri necăsătoriţi. Fata era foarte încântată de sfaturile specialistei, iar tânărul era stânjenit că nu îi oferise mai mult sex oral prietenei sale. Se simţea egoist şi avea nevoie să fie îndrumat ca să depăşească această barieră…

Nici prin cap nu îmi trecea că există astfel de emisiuni înainte de miezul nopţii sau că pot fi recomandate tinerilor de peste 15 ani. Astfel de emisiuni te învaţă să fii animal, nu om, te învaţă să îţi perverteşti iubirea printr-un erotism aparent altruist, dar care de fapt se hrăneşte din iubire de sine şi din patima desfrâului.

Acelaşi efect îl au şi cărţile şi revistele care prezintă sexualitatea ca pe o patimă animalică – termenul de animalic fiind apreciativ pentru unii – mai ales pentru femeile care vor ca în pat bărbatul să fie „ca o fiară” şi pentru bărbaţii care vor ca patul să fie un teritoriu neutru, lipsit de orice prejudecăţi morale sau religioase.

Eu consider că manualele care prezintă omul ca pe un animal avid de sex sunt manuale de educaţie anticonjugală, manuale de distrugere a familiei. Soţul sau soţia care le citeşte va avea aşteptări foarte vaste de la perechea sa şi, neajungând la gradul 5 sau 6 de orgasm, va ajunge la concluzia că merge pe o cale a neîmplinirii şi trebuie să îşi refacă viaţa alături de altcineva.

Trebuie să ne dăm seama de faptul că spargerea tabu-urilor sexuale s-a făcut într-o direcţie care nu sudează cuplul, ci îl distruge. Altfel spus, exact motivul dărâmării tabu-urilor sexuale – că ar fi pus bariere fictive între parteneri şi, astfel, i-ar îndepărta – ajunge sursă de hrană pentru slăbirea unităţii cuplului.

Marea revoluţie sexuală nu a avut efectele scontate: nu a dus la apariţia unui tip de cuplu mai armonios, mai stabil, mai trainic. A dus la apariţia unor relaţii pasionale de scurtă durată, a unor relaţii fără prejudecăţi, dominate, însă, de o prejudecată de anvergură: că împlinirea celor doi trebuie să fie la nivel epidermic, familia fiind considerată un produs social depăşit.

Eşecul revoluţiei sexuale era previzibil întrucât pornea de la o abordare antropologică denaturată şi de la o abordare a relaţiei dintre bărbat şi femeie lipsită de realism. „Să dărâmăm tabu-urile, să transformăm strada într-un mare pat şi să arătăm triumful sexului”, au strigat într-un glas înnoitorii. Dar triumful pe care scontau s-a dovedit un eşec. George Steiner arăta că „relaţiile sexuale sunt, sau ar trebui să fie, una din citadelele intimităţii, locul din noapte unde trebuie să ni se permită să adunăm cioburile şi elementele distruse ale conştiinţei noastre într-un fel de ordine şi de răspuns inviolabil. Noii susţinători ai pornografiei subminează această ultimă intimitate vitală; ei îşi imaginează totul în locul nostru. Ei iau cuvintele ce aparţineau nopţii şi le strigă de pe acoperiş făcându-le fără valoare. Imaginile ce descriu modul în care facem dragoste, gângăveala la care recurgem în intimitate, toate acestea vin preambalate… Visele noastre sunt vândute en-gros.”[2]

Visele noastre sunt cucerite de visele fabricate de alţii. Asistăm la o manipulare masivă ale cărei efecte în timp – deşi greu de precizat – par a duce la dispariţia familiei tradiţionale. Ajungem, la limită, să nu mai trăim noi propria poveste de iubire, ci să trăiască în noi autorii ale căror cărţi le-am creditat.

Elisabeth Elliot scria: „Când eram la colegiu, într-una din grupele mele de greacă era un student care, când discutam în detaliu o particulă sau un mod dintr-un pasaj nou-testamentar, obişnuia să murmure: «Dacă devenim prea tehnici pierdem binecuvântarea.» La fel e şi cu sexul. Fereşte-te de manualele de tehnică sexuală. Există un anumit pericol în analiză. Nu poţi învăţa semnificaţia unui trandafir rupându-l în bucăţele. Nu poţi învăţa semnificaţia unui cărbune aprins rupându-l în foc. Se va stinge. Există ceva fatal în cercetările ştiinţifice asidue privind mecanismele vieţii sexuale – lumânările, camerele de luat vederi, organele artificiale şi instrumentele, observatorii care iau notiţe şi rapoartele oribil de amănunţite publicate pentru delectarea lumii – ca să nu mai vorbim despre voluntarii care participă la experimentele colective expunându-se de bună voie pentru cauza ştiinţei şi reducând acest preţios dar nu numai la o simplă banalitate, ci şi la funcţii trupeşti la fel de lipsite de semnificaţie pentru fiinţa umană cum sunt pentru un animal”[3].

Nu suntem nişte animale, suntem mai mult decât atât. Dar, în măsura în care sub aspect sexual vrem să ne considerăm animale, degradarea ne va afecta întreaga fiinţă. Dacă ne considerăm tauri în călduri sau iepuroaice aflate în căutare de mascul arătăm că ne închinăm zeului Playboy şi nu lui Dumnezeu.

Lucrând la pregătirea mai multor articole pe tema vieţii sexuale am parcurs diverse materiale care încercau să mă convingă că scopul vieţii mele este împlinirea sexuală, că viaţa este un antrenament pentru un orgasm în plus şi că în acel orgasm se află concentrată toată poezia iubirii. Poate că, dacă aş fi fost neîmplinit la acest capitol, m-aş fi lăsat pus în lesă de autorii manipulatori în speranţa că voi ajunge la raiul sexual de care, dintr-un motiv sau altul, aş fi fost privat.

Citind, însă, materialele respective cu un ochi critic, nu pentru a-mi spori recordurile şi nici pentru a afla răspunsuri ultime legate de taina iubirii, pur şi simplu am fost deziluzionat.

Am înţeles că asistăm nu doar la o abordare deviantă a sexualităţii, ci pur şi simplu la o pervertire a sexualităţii. Pervertire care, pe de o parte, dă apă la moară puritanilor care văd un diavol oriunde se face vreo referire la unirea trupească dintre bărbat şi femeie, iar pe de alta modifică aproape încontinuu graniţa dintre ceea ce este considerat normal şi anormal.

Trebuie să înţelegem că măsura în care avem încredere în cărţile pe care le citim este măsura în care ne lăsăm modelaţi de ele… Altfel spus aproape fiecare carte ne pune o pereche de ochelari cu lentile colorate prin care vedem universul altfel decât este. Cărţile pe tema sexualităţii nu ne învaţă să facem dragoste, ci ne învaţă să facem dragoste după indicaţiile, perspectivele şi mentalităţile autorilor respectivi.

Îmi permit să fac o comparaţie cu muzica bisericească. Aşa cum în materie de dogme importantă este predania, învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade Ecumenice, tot aşa în ce priveşte muzica în biserică se păstrează muzica psaltică – o muzică ale cărei glasuri au fost compuse de sfinţi, ale cărei versuri au fost alcătuite de sfinţi. Ascultând muzica psaltică omul se lasă modelat de Duhul Sfânt care i-a insuflat şi pe Sfinţii Evanghelişti, şi pe Sfinţii Apostoli, şi pe Sfinţii Părinţi. Unii Sfinţi Părinţi au fost imnografi.

Ascultând muzică religioasă prelucrată folcloric, compusă şi cântată de oameni care nu trăiesc o viaţă de sfinţenie, ne molipsim de duhul lor, de viaţa lor. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu muzica prelucrată coral. Îmi spunea cineva că, în timpul unei Sfinte Liturghii, după ce corul a cântat Osana…, se aştepta să se tragă cortina. Se simţea ca la operă, nu ca la biserică. Pentru că muzica respectivă era triumfalistă şi nu smerită, înălţa cugetul şi sporea mândria. Adică, se pierdea din vedere tocmai esenţialul…

Aşa cum diferenţa dintre muzica pe care au compus-o sfinţii şi cea pe care au compus-o oameni lipsiţi de o trăire duhovnicească autentică este izbitoare, tot atât de izbitoare ar fi diferenţa dintre abordarea sexualităţii în cărţile unor sfinţi şi ale unor oameni plini de patimi. Neexistând, însă, cărţi despre sexualitate scrise de sfinţi, putem spune că nu există termen de comparaţie pentru literatura de specialitate de pe tarabe. Dar o astfel de afirmaţie nu rezistă…

Cei care citesc cărţile despre viaţa sexuală ale autorilor pe care nu îi pot considera repere morale să înţeleagă că, fără să îşi dea seama, se vor lăsa molipsiţi de o viziune deformată asupra sexualităţii.

Oricum, chiar dacă perspectiva creştină asupra sexualităţii stă retrasă în colţul ei şi nu agasează pe nimeni – cum fac manualele de sex – nu înseamnă că este imposibil de aflat. Şi dacă, în loc să o aflăm, ne mulţumim cu surogatele din librării, de pe tarabele de ziare şi reviste sau de la televizor, facem o alegere cu urmări amare. Amare, prea amare ca să justifice o alegere benevolă…

***

Poate nu întâmplător postfaţa uneia dintre cele mai bine vândute cărţi despre viaţa sexuală, cea a lui Bebe Mihăescu - A face dragoste aproape perfect, se termină, ironic, cu o Scrisoare către Îngerică-Diavolică. Postfaţa începe astfel: „Acum, la sfârşitul cărţii acesteia, trebuie să vă mărturisesc că ea trebuia să fie scrisă împreună cu Îngerică-Diavolică. Nu de alta, dar Îngerică-Diavolică a scris atâtea cărţi despre cupluri şi viaţa sexuală a cuplului. Firesc era să scrie şi la această carte. Dar s-a oprit. I-am spus: «Îngerică-Diavolică, viaţa asta de cuplu, în speţă sexuală, a rămas fără terapie, Hai să scriem împreună o carte nemuritoare»”[4]. Dar diavolul, răspunde „«Cartea de care îmi vorbeşti tu este o nebuloasă pe care nu o simt navigând în apele mele». Îngerică-Diavolică a dispărut în cărţile lui”, afirmă autorul. Dar nu e deloc aşa… Îngerică-Diavolică şi-a pus amprenta asupra cărţii lui Bebe Mihăescu aşa cum a făcut-o cu majoritatea cărţilor ce tratează viaţa sexuală. O dovadă banală ar fi rugăciunea inclusă între terapiile de izbăvire de frică anterioară actului sexual: „Tatăl nostru,/ Tu care le ştii pe toate/ Şi le vezi pe toate/ Dă-mi puterea de a fi/ Un uragan de petale/ De mângâieri catifelate/ În numele iubirii tale/ Şi fă-mă să fiu/ Aşa cum îţi doreşti/ Când la ceasul de taină/ Şi tu, înfiorat, te îndrăgosteşti”. Următoarea variantă propusă de maestrul Mihăescu pentru scăparea de frică constă în practicarea diferitelor asane. Asta nu mă miră, reperele autorului nefiind creştine. Ceea ce mă miră este blasfemierea rugăciunii „Tatăl nostru”. Se pare că maestrul confundă miticele aventuri erotice ale lui Krishna cu mii de femei cu îndrăgostirea „la ceas de taină” a Părintelui Ceresc. Privit la rece, acest Tată Ceresc care se îndrăgosteşte la ceas de taină pare a nu avea nimic în comun cu Părintele Ceresc căruia Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a învăţat să ne rugăm. Eu unul nu voi rosti o astfel de rugăciune. Nu de alta, dar mi-e teamă că mi-ar fi ascultată tocmai de Îngerică-Diavolică. Care, oricât s-ar ascunde, oricât s-ar deghiza, tot „diavolică” rămâne. Vorba proverbului: „Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba…”

(din volumul „Patul şi prejudecăţile” – mai multe articole din acest volum – care va apărea în 2007 – pe http://www.orthoblog.ro/2007/08/07/introducere_la_o_viitoare_carte_semnata_ )

[1] Elisabeth Elliot, Ce înseamnă să fii femeie, Editura Cartea creştină, Oradea, 2006, pp. 146-147.

[2] Apud Elisabeth Elliot, Ce înseamnă să fii femeie, Editura Cartea creştină, Oradea, 2006, p. 146.

[3] Elisabeth Elliot, Ce înseamnă să fii femeie, Editura Cartea creştină, Oradea, 2006, p. 146.

[4] A face dragoste aproape perfect, Editura Humanitas, 2003,