Despre făţărnicie şi fariseism

LA RĂDĂCINILE BĂTĂLIEI PENTRU AGHEASMĂ

(A consemnat diacon Florin IORDACHE – Argeşul ortodox)

Se vorbeşte mult despre secularism astăzi. Care e ramura în care descoperim cel mai „feroce” această racilă?

În Biserica Ortodoxă secularismul îmbracă o sumedenie de forme. De obicei sunt analizate degradarea muzicii bisericeşti, a arhitecturii, a iconografiei… Foarte puţin se vorbeşte însă despre secularizarea credinciosului obişnuit. Despre ruginirea lăuntrică a credinciosului care vine duminică de duminică la biserică din obişnuinţă sau din lipsă de preocupare, şi nu pentru a se întâlni cu Hristos.

Există vreo legătură între ele?

Bineînţeles. De la ruginirea lăuntrică apare, ca un mic monstru, ruginirea celorlalte. De la om, de la depărtarea lui de Hristos. Avem sfinţi imnografi, avem sfinţi iconari – Andrei Rubliov fiind ultimul iconar canonizat… Ar trebui să avem şi reversul medaliei. Cred că, dacă s-ar analiza la rece vieţile unor compozitori de muzică religioasă ai secolului XX, s-ar vedea că au fost la polul opus sfinţeniei. Sau ar fi interesant să putem sonda chiar secole în urmă, să vedem ce fel de oameni au fost la originea desfigurării icoanei, a deziconizării icoanei prin transformarea ei într-un tablou, sau la kitch-izarea muzicii religioase prin înlocuirea duhului smerit cu un duh triumfalist, mândru, de operă… E lesne de făcut o paralelă: dacă un sfânt ca Rubliov picta canonic, un om cu o viaţă duhovnicească îndoielnică simţea nevoia să îşi pună propria pecete pe creaţiile sale. Cum îi puneau comuniştii pe unii să îşi facă autocritica, aşa ar putea scrie astăzi unii: „Secularizarea mea”.

Sunteţi atins de acest virus?

„Nu, eu nu sunt atins, eu sunt imun. Eu sunt bun, ceilalţi sunt răi. Eu sunt infailibil…” Cam aşa sună multe din poziţiile criticilor secularismului. Nu direct, ci indirect. Cred că toţi suntem atinşi de acest virus în măsura în care viaţa noastră duhovnicească e nedesăvârşită… nu vorbesc deci despre o problemă a altora, vorbesc despre o problemă a noastră, a tuturor.

Care e cel mai vădit semn că suntem atinşi de secularism?

În primul rând făţărnicia… Ne place să auzim cum sunt criticaţi de Evanghelie făţarnicii, poate tocmai pentru faptul că nu ne considerăm făţarnici. Dar suntem. Asta o simt cel mai bine cei care stau departe de biserică… Există unii câini antrenaţi de poliţişti să descopere droguri. Ei adulmecă… şi până la urmă află unde sunt ascunse drogurile. Cei din afara Bisericii au un simţ extraordinar de fin în a afla făţarnicii din biserică.

De ce se întâmplă asta?

Din trei motive. În primul rând pentru că ei sunt antrenaţi la aceeaşi şcoală a minciunii şi falsităţii la care sunt antrenaţi făţarnicii. Ei nu fac altceva decât să recunoască la făţarnicii din Biserică aceleaşi simptome pe care le recunosc şi la necredincioşii care duc o viaţă falsă. Cel mai bine ar recunoaşte de fapt acest simptom al falsităţii dacă şi-ar privi sufletul în oglindă… Însă nu fac asta şi preferă să dea cu piatra în făţarnicii din biserică pentru a-şi justfica faptul că stau departe de Hristos. Al doilea motiv este că, trăind în păcate cu o nonşalanţă totală, le este uşor să observe bâjbâielile celor care mimează o viaţă creştină. Şi, când mimii le vorbesc despre Hristos, nu îi ascultă. Pentru că văd pe feţele lor că vorbesc împotriva beţiei cu elan, dar dacă ar avea o sticlă de tărie în buzunar s-ar năpusti asupra ei. Sau vorbesc împotriva desfrâului doar pentru că sunt prea urâţi pentru a fi ispitiţi de vreo fată… Sau pentru că, deşi poate sunt frumoşi, prezenţa lor e de-a dreptul insuportabilă nu pentru că vorbesc prea mult despre Hristos, despre iubire curată şi mântuire, ci pentru că modul în care o fac e unul lăudăros, arogant: „Ia uite ce tare sunt eu că sunt ortodox, voi nu ajungeţi la nasul meu…”

Cum să depăşească cei din afara Bisericii handicapul provocat de făţarnicii din Biserică?

Înţelegând că Hristos a fost şi este cel mai mare duşman al făţărniciei… Astăzi e idolatrizat un Hristos caricaturizat, un Hristos diluat, un Hristos cenzurat, un Hristos pe placul înţelepciunii acestei lumi, un Hristos care îi iubeşte pe toţi şi nu critică pe nimeni. La limită, o organizaţie neoprotestantă făcuse şi nişte afişe cu Hristos cu o ţigară în colţul gurii, iar organizaţiile gay spun că Hristos a fost bisexual sau homosexual… Ne facem fraţi cu toţi ereticii, în numele unei iubiri extraordinare, paraevanghelice, pentru care călcăm în picioare chiar învăţătura evanghelică despre apărarea adevărului… Ce se uită de fapt? Că Hristos cel blând a fost în acelaşi timp şi Hristos cel aspru. Se tâlcuiesc la nesfârşit pericopele evanghelice cu spălarea picioarelor ucenicilor sau cu salvarea vieţii desfrânatei condamnate la moarte prin uciderea cu pietre, dar nu se tâlcuieşte aproape deloc pericopa în care Hristos pune mâna pe bici pentru a-i alunga din templu pe cei care îl transformaseră într-o casă de tâlhari. Ei sunt prototipul fariseilor de astăzi, care pur şi simplu substituie casa Domnului cu o casă de teatru telenovelist, în care fiecare mimează la nesfârşit smerenia, cuviinţa, iubirea de aproapele, dar cum au plecat de la biserică şi au intrat în casele lor leapădă straiele actoriceşti şi revin la feţele lor standard. Şi să vezi acolo certuri, ţipete, înjurături… Asta în cazurile fericite încă, pentru că în cele nefericite scandalul poate începe chiar din curtea bisericii – biserica fiind, mai ales la ţară, locul în care se întâlnesc fără să vrea rudele care se ceartă pentru vreo moştenire sau din alte pricini.

Dar nu trebuie să ne închidem ochii, să nu vedem aceste lucruri care ne pot sminti?

Ideal e să închidem ochii… Dar, practic, foarte puţini închid ochii în numele Domnului. De obicei, ochii se închid pentru că dacă am ţine ochii deschişi am vedea nu numai că celălalt păcătuieşte, am vedea că şi noi păcătuim. Dar am intrat în zodia toleranţei totale, în care nu îl judec pe păcătosul de lângă mine nu pentru că aşa mi-a cerut Hristos, ci pur şi simplu din instinctul de autoconservare. La acest capitol, nu e greu de observat că una dintre afirmaţiile preoţilor cel mai des luate în râs este: „să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa…” Preoţii, nu toţi, dar destui, sunt cap de afiş în topul făţărniciei. Oricum, problema nu este nouă, găsim încă din scrierile Sfinţilor Părinţi din primele veacuri cuvinte foarte dure la adresa clericilor care se îndepărtează de calea cea dreaptă.

Problema fiind veche, de ce totuşi i se acordă atâta atenţie astăzi?

Pur şi simplu pentru că astăzi lipsesc vocile puternice ale Sfinţilor Părinţi care să pună degetul pe rană. Astăzi e la modă sloganul: „lasă-mă să te las”. Şi roadele se văd. O singură dovadă: procente din ce în ce mai mari se îndreaptă spre secte sau spre alte credinţe… Am văzut o carte cu mărturii ale preoţilor catolici care au ales să treacă la protestantism dezgustaţi de problemele dinăutrul catolicismului. Bine cel puţin că la noi fenomenul lepădării preoţilor de Ortodoxie nu e la fel de vast…

E corect însă să ne canalizăm atenţia doar asupra secularizării vieţii preoţilor?

Nu, dimpotrivă. E însă explicabilă. Oameni care stau departe de biserică se întâlnesc cu preotul în situaţii rare, la botezuri, nunţi sau înmormântări, şi atunci pun sub lupă comportamentul preotului: cât mănâncă părintele, cât bea părintele, câţi bani cere părintele şi multe altele. Ei caută pur şi simplu noduri în papură pentru a se convinge pe ei înşişi că nu le face bine prezenţa preotului, că ei sunt mai virtuoşi decât preotul, chiar mai iubitori de Dumnezeu decât preotul. Şi uită pur şi simplu că preotul nu a aterizat în Biserică de pe altă planetă, ci că preotul este slujitor al lui Hristos hirotonit de episcop, care e urmaşul Sfinţilor Apostoli. Ei preferă o credinţă nebisericească, personală, de tip sectant.

În ce măsură mirenii ortodocşi le favorizează această atitudine?

Priviţi ce înghesuială este în bisericile ortodoxe la împărţirea sălciilor, de Florii. Sau chiar în biserică, la împărtăşire, în marile praznice… Am fost şocat la o biserică în Grecia să văd în ce rânduială s-au dus să se împărtăşească aproape toţi creştinii. Mai întâi copiii, apoi adulţii. Abia după ce se împărtăşea cineva se mai aşeza altul la coadă, ca să nu fie aglomeraţie. Că doar preotul tot cu aceeaşi viteză împărtăşeşte, indiferent cât de tare se împinge lumea care stă la coadă. E anormal însă că auzim uneori cum se jignesc chiar şi cei care stau la coadă la împărtăşit, de parcă ar conta cine se împărtăşeşte primul şi cine al doilea. Recordul penibilităţii este stabilit, neîndoielnic, la cozile la închinarea la sfintele moaşte, la marile praznice, dar mai ales la bătălia pentru agheasmă mare, de Bobotează. La unele biserici a fost nevoie de intervenţia organelor de ordine pentru a linişti spiritele… Nu spiritele rele, care sunt alergice la orice slujbă de sfinţire, ci spiritele oamenilor care folosesc tehnici de arte marţiale pentru a-i imobiliza pe cei care încearcă să ia agheasmă forţând rândul.

Oferă astfel de scene o imagine reală a vieţii ortodoxe?

A vieţii autentice ortodoxe, nu. A vieţii ortodoxe secularizate, da. Nu găsim însă critici ale unor astfel de secvenţe decât foarte rar în predici sau articole. Şi omul care vrea să se apropie de biserică citeşte un catehism şi două cărţi care îi mângâie sufletul, vrea să pună început bun vieţii creştine, dar se loveşte de aceste scene ca de un zid. Şi spune: „Azi ortodoxia nu mai există. Ce a fost a fost extraordinar, dar azi e numai figuraţie”. Nu e deloc aşa. E însă greu să depăşeşti handicapul primului contact cu biserica, sau al primelor contacte chiar, şi să înţelegi că dacă reuşeşti să nu te poticneşti în astfel de minusuri baţi un record pentru care vei fi răsplătit de Hristos. E nevoie de un curaj foarte mare, dar şi plata e pe măsură. Dacă ar vedea ce pierd cei care judecă Biserica şi pe preoţi rămânând pe baricadele judecării, s-ar da cu capul de pereţi de supărare. Dar Hristos nu vrea să piardă pe nimeni. Le spune şi lor: „Veniţi la Mine măcar acum, oricât de mult aţi stat departe. Veniţi, e şi pentru voi un loc…”

Vă mulţumim şi vă mai aşteptăm în paginile săptămânalului nostru!