O problemă destul de „spinoasă” a tinerilor: muzica. În afară de muzică religioasă, mai asculţi şi altfel de muzică?

Da, ascult. După ani de zile în care am ascultat aproape exclusiv muzică religioasă, în care puneam casetele de psaltică una după alta, una după alta, una după alta! Pentru că simţeam că trăiesc şi că îmi dă viaţă muzica respectivă. O simţeam ca pe un tonic, ca pe un întăritor, fizic. Aşa cum acum, când mi-e rău, mă duc şi mănânc ceva dulce sau beau un suc dacă sunt pe stradă, aşa simţeam cum mă hrăneşte în mod special muzica psaltică, şi psaltica sârbească şi psaltica grecească, mai ales cea athonită. Cea de la Simonos Petra mi-a rămas în suflet la loc de cinste. Însă au trecut anii, şi a venit întâlnirea cu Grecia, când am plecat la doctorat, şi cu muzica Greciei, şi cu muzica pe care o ascultau prietenii mei, fie că sunt diaconi, fie că sunt preoţi – muzică foarte variată, aproape toate genurile muzicale. De altfel, în căminele teologice se ascultă muzică foarte, foarte variată.

Chiar zilele trecute ascultam întâmplător Nirvana, după ani de zile în care n-am mai avut ocazia să ascult, nu s-a întâmplat să aud, n-a pus nimeni, nici în autobuz, şi nu văzusem nici întâmplător la televizor, că nu stau să mă uit pe canalele de muzică, ascultam The Man Who Sold the World – melodie cântată de Kurt Cobain, care s-a sinucis. Ascultam melodia asta, The Man Who Sold the World, şi încercam să găsesc ceva rău în ea, ceva murdar în ea, şi nu reuşeam… Mă depăşeşte sensibilitatea melodiei!

N-am reuşit să găsesc ceva care să mă convingă că muzica respectivă mă face mai depresiv. Nu mă face nici mai violent, nu simt că mă face în nici un fel mai rău. Sau mă uitam la clip-ul Frozen, al Madonnei, şi soţia mea s-a supărat şi a zis: „Uite, Madonna are pe mână, pe palmă, semnul AUM, deci melodia are un anumit substrat ezoteric ocult şi vatămă şi..”. Eu nu-mi dau seama ce efect are Frozen asupra sufletului. Am ascultat-o şi mi-a plăcut, n-a trezit în mine nici o patimă, nimic rău. Însă e discutabil ce simţim că ne face rău, că aşa rockerii ascultă rock şi nu se simt cu nimic mai agresivi, maneliştii nu simt că manelele îi tâmpesc, nimeni nu e conştient de răul pe care îl face muzica pe care o ascultă… Am observat însă unii tineri creştini care nu ascultă decât muzică psaltică şi au nişte probleme de comunicare foarte, foarte serioase. Nu doar că sunt cu nasul pe sus. Se simt foarte inhibaţi, se simt foarte nesiguri şi s-au refugiat în muzica psaltică şi din cauză că n-au nici un fel de deschidere socială. Ori că fetele sunt prea urâte, ori că băieţii sunt prea urâţi, ori că nu sunt în stare să poarte o discuţie, preferă să se refugieze în muzica religioasă pentru că nu sunt capabili să ducă o viaţă nu lumească, ci să ducă o viaţă în care să asculte şi puţină muzică fără să fie determinaţi să cadă în cine ştie ce păcate.

Avem o paletă destul de variată şi în muzica religioasă. Care genuri de muzică religioasă sunt mai abordabile pentru tinerii de astăzi?

Cred că problema se pune greşit. Ce înseamnă abordabile? Dacă vorbim despre muzică religioasă, trebuie să ne gândim cine sunt autorii care au compus melodiile şi textele respective. Sunt oameni cu viaţă sfântă, dacă ascultăm, de exemplu, muzica psaltică. Şi melodiile, cele opt glasuri, sunt compuse de sfinţi, textele sunt compuse de sfinţi.

Pe când, dacă ascultăm compoziţii recente, în care nu ştim decât numele autorului, dar nu ştim ce viaţă a dus, nu ne putem da seama cum ne modelează, sau ne putem da seama numai după ce am ajuns la o anumită trăire duhovnicească.

Să dau un exemplu: un prieten de-al meu s-a dus de curând la părintele Arsenie Papacioc şi l-a văzut pentru prima dată în viaţa lui – e actor, prietenul de care vorbesc. Părintele Arsenie l-a prins de mână şi s-a uitat în ochii lui cu atâta dragoste, încât acela a început să plângă. După care a intrat în biserică şi, acolo, la mănăstirea părintelui Arsenie, venise să slujească şi cineva care mai confundă dreapta credinţă cu învăţături heterodoxe. Şi actorul a întrebat: „Ăsta e ortodox? Că nu seamănă deloc modul în care spune rugăciunile cu slujba ortodoxă”. Adică, deşi era actor, venind dintr-un univers foarte viciat, tânărul respectiv a simţit că privirea care-l făcuse să plângă nu era din acelaşi spaţiu cu vocea aceea care citea rugăciunile bisericeşti într-un duh neortodox. Cred că aşa e şi cu muzica religioasă. Dacă nu suntem atenţi care e muzica pe care o ascultăm, vom fi modelaţi până şi în viaţa duhovnicească într-un mod greşit.

Ce muzică să nu ascultăm?

Eu am scris şi am vorbit despre Enya, că a luat un mare premiu New Age şi e între cântăreţele de factură new-age-istă, adaptând melodii pre-creştine, celtice, şi am fost foarte mirat să văd că la posturile de radio religioase Enya e la mare cinste. Şi mi s-a părut că sunt puţin ridicol. E adevărat că Enya are şi melodii depresive, dar are şi melodii frumoase, cum sunt cele puse în valoare de posturile de radio religioase. Nu putem să spunem nici: „Ascultaţi Enya!”, nefiind muzică care te modelează creştineşte, nu pot spune nici: „Renunţaţi complet la Enya!”, câtă vreme sunt unele melodii foarte sensibile.

În primul rând, încearcă să nu asculţi muzica care-ţi schimbă mintea astfel încât să te îndepărteze de Hristos, să te îndepărteze de mântuire. Îmi povestea un grec cum un străin a mers la o biserică în Grecia, a ascultat slujba, i-a plăcut, după care a ascultat muzică grecească tradiţională şi a zis: „Cum, ăştia şi la horă tot muzică religioasă pun?” Este o legătură strânsă între muzica psaltică şi muzica tradiţională grecească, folclorul grecesc. Eu nu zic să asculţi muzică grecească. Dar se poate ca muzica grecească să te bucure mult.

Într-o seară am fost să mă închin la moaştele Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir – era chiar praznicul său – şi apoi m-am dus la un concert al unuia dintre cei mai cunoscuţi muzicieni din Grecia, Stamatis Spanoudakis, un fel de Vangelis care a făcut şi adaptări ale melodiilor bisericeşti, din Prohod, din diverse slujbe… Şi să auzi o sală întreagă de spectacole cum cântă Prohodul, nişte adaptări foarte frumoase, e impresionant. Eu nu zic acum că trebuie să adaptăm muzica bisericească şi să se apuce toţi s-o cânte prin concerte. Depinde însă şi cum reuşeşti s‑o adaptezi. Am fost într-un magazin ortodox, în Grecia, la raftul muzică era numai psaltică, psaltică, psaltică, psaltică, plus acest Spanoudakis - adică e o muzică cu adevărat ieşită din comun. Avea una din melodii pe care, ascultând-o cu ochii închişi, aveam senzaţia că sunt călare pe un cal care aleargă… Am călărit puţin la viaţa mea, dar melodia respectivă mi-a dat o senzaţie de libertate. Simţeam o senzaţie de libertate extraordinară şi mă simţeam, fizic, călare pe un cal. Am deschis ochii şi am văzut pe ecran imagini cu oameni călărind – muzica era Alexandros, cu Alexandru cel Mare – or, o melodie care reuşeşte să-ţi transmită atât de precis anumite trăiri e o muzică reuşită. Nu ştiu în ce sens, pozitivă sau negativă, pentru că pe unii - nu-i vorba de respectivul Alexandros – îi poate vătăma, trezindu-le dorinţe de mândrie, de înălţare, depinde ce-ţi trezeşte aceeaşi melodie. Văd o mie de oameni un film şi unii îl înţeleg creştin, alţii îl înţeleg necreştin. Pe mine, Cidul m‑a marcat foarte tare. Pe alţii nu i-a marcat deloc. Aşa şi cu Alexandros. Pe unii poate să-i bucure melodia asta cu adevărat, pe alţii poate să-i vatăme.

Muzica clasică e o alternativă completă?

Cred că e o neputinţă în a te refugia exclusiv în muzică clasică. E mult mai nobilă muzica clasică decât genurile muzicale pe care le promovează mass-media actuală. E clar o muzică mai fină, mai aleasă, mai greu de digerat.

Cea mai mare parte a muzicii clasice e făcută de catolici.

Şi asta se şi simte foarte puternic. Pecetea aceasta a unei anumite înălţări a minţii şi a unei anumite mândrii şi a unei anumite răceli. Iar pe de altă parte, tot în muzica clasică găseşti anumite anumite concerte foarte sensibile care nu-ţi tulbură mintea. De exemplu, părintele Sofronie, fiind bătrân, a cântat la pian când s-a dus la rudele sale din Rusia. Stareţii de la Optina iubeau muzica de pian. Asta pentru că, datorită curăţiei lor, mintea lor nu era vătămată de muzica respectivă de pian, tot aşa cum faptul că le plăceau anumite icoane necanonice nu-i vătăma în evlavia pe care o aveau faţă de Mântuitorul reprezentat în ele. Dar asta nu înseamnă că e bună icoana necanonică, nici că e bună neapărat muzica clasică. Faţă de surogatele contemporane, da, e de preferat. Eu nu zic că am ajuns la o măsură la care să pot spune: „Muzica asta e bună, muzica asta nu e bună!” La măsura la care mă aflu, spun că omul trebuie să încerce să aibă foarte mare grijă ce gen de muzică ascultă.

Mi-aduc aminte o întâmplare cu un părinte pe care-l invitasem să ţină o conferinţă la Liceul de Informatică din Bucureşti şi părintele a zis la un moment dat: „Toată muzica rock e satanică!”, dar rockerii din sală au zis: „Daţi-ne un argument că toată muzica rock e satanică!”, şi părintele n-a fost în stare să le dea un singur exemplu, deşi în broşurile astea cu satanismul în muzica rock există zeci de exemple de melodii şi formaţii explicit satanice. Faptul că părintele n-a fost în stare să dea un exemplu a produs, aşa, o nemulţumire, în sală, şi un rocker a zis: „Părinte, hai să vă cânt eu ceva…” , Fată verde, nu mai ştiu ce a cântat, s-a suit la un pian şi a început să cânte şi pian şi solo şi am cântat şi eu pe lângă el.

Şi l-am întrebat: „Părinte, ce e satanic în Fată verde?” „Sunt ritmuri care trezesc patimile..”. Părintele s-a supărat puţin că eu am ţinut hangul rocker-ului, cântând alături de el. Eu de ce am cântat alături de el? Pentru că la biserica la care mergeam duminica erau doi preoţi. Uneori, unul dintre ei, duminica, după Liturghie, începea să cânte, un cântăreţ de la strană lua chitara, şi cântau Phoenix şi altele asemenea. Cântau, când aveau timp şi stare. Or, mi s-a părut puţin exagerat să spui că Fată verde e satanic… Nu sunt la măsura la care să nu ascult Fată verde cu plăcere. Nu-mi dau seama cum mă vatămă. N-o ascult decât accidental, am puţine casete în maşină şi, când plec la drum, uneori, mai pun casetofonul şi ascult muzică. Nu spun că am fineţea aceea duhovnicească să spun că îmi dau seama că mă vatămă. E clar că pe un om sporit în viaţa duhovnicească îl vatămă şi Phoenix, îl vatămă chiar şi muzica clasică, îl vatămă orice fel de film, că el e doar cu Hristos.

În perioadele în care ziceam de dimineaţa până seara Doamne, Iisuse, nu ascultam nici Phoenix, nu mă uitam nici la televizor decât foarte, foarte rar, pentru că mă vătăma, mă rupea de unirea aceea pe care o aveam cu Hristos. Acum, ca tată, mi-e mult mai greu să zic Doamne, Iisuse, de dimineaţa până seara. Trebuie să mă joc cu copiii, să fac multe lucruri care mă risipesc. E adevărat că uneori zic Doamne, Iisuse şi când mă joc cu ei, dar alteori nu zic. Acuma mă aflu în perioada de acomodare duhovnicească cu viaţa de familie, după nouă ani de căsnicie, simt că încă n-am priceput cum trebuie să se acomodeze asprimea luptei pentru dobândirea rugăciunii inimii cu viaţa de familie. Fac un slalom: ba mai mult cu Doamne, Iisuse, ba mai mult cu joaca cu copiii. Nu ştiu unde voi ajunge, dar nu vreau nici să-L pierd pe Hristos, nu vreau nici să pierd dragostea de copiii mei.

Ce gusturi muzicale ai? Ce fel de muzică preferi, cu predilecţie?

Muzica pe care o ascult are foarte mare legătură cu ceea ce fac. Când scriu cărţi pentru tineri, încerc să ascult o muzică care să mă ţină într-o stare psihică cât mai relaxată. De exemplu: lucrez acum la o carte despre unirea trupească în viaţa de familie, iar rugăciunea, canonul pe care îl fac, mă face să am o atitudine foarte sobră. Atitudinea foarte sobră se vede şi în ceea ce scriu şi nu are impact la oamenii care vor citi cartea respectivă. E nevoie de un limbaj mai diluat duhovniceşte. Şi atunci, încerc să mă „virusez” cu muzică grecească, de exemplu, şi fac un efort real de a avea o atitudine cât se poate de degajată. Pe când, dacă aş asculta muzică psaltică – am încercat să ascult muzică psaltică lucrând la cartea asta, şi scriam numai despre lupta cu patimile şi despre dobândirea lui Hristos. Or, eu trebuia să tratez în cartea aceasta unirea trupească a soţilor. Că sunt capitole duhovniceşti, sunt. Dar oamenii vor fi nemulţumiţi, pentru că n-au aflat răspuns la întrebările lor.

Ce muzică ai ascultat şi nu mai asculţi?

În copilărie am fost fan Michael Jackson. Atât de fan, încât tremuram când ascultam muzica lui. Era un fana­tism dus la maxim. Când aveam camera plină de postere cu Michael Jackson, abţibilduri… Nu mai ascult, pentru că mi-am dat seama că muzica lui Michael Jackson e o muzică foarte rece, plină de mândrie. Eu am ajuns foarte mândru şi datorită modului în care m-a modelat Michael Jackson şi muzica lui şi dansul lui, pentru că foarte puţini ştiau să danseze ca el. Ascultam muzică de dans foarte multă, pentru că-mi plăcea să dansez. Eram între cei mai buni la dans în discotecile în care mă duceam, dar acum muzica de discotecă mi se pare efectiv gargară. Totuşi, nu pot spune ce muzică nu mai ascult. De exemplu, îmi plăcea să ascult o melodie de rock mai dură a formaţiei Scorpions. Acum n‑aş mai asculta-o, dar Holiday da… Sau îmi plăcea Alice Cooper, House of Fire, sau Poison: „I want to love you but I better not touch, I want to hold you but my senses tell me to stop, I want to kiss you but I want it too much, I want to taste you but your lips are venomous poison” - „Buzele tale sunt de otravă…”. O muzică foarte agresivă. Şi nu-mi dau seama de ce mi-a plăcut atunci, dar mi-a plăcut.

Manele asculţi?

Dacă prin manele înţelegem ce se cântă la noi, ce cântă fraţii mai bronzaţi puţin, cu refrene de doi bani, obscene de-a dreptul, nu ascult! Dacă manele numim muzica pe care o cântă Ana Vissi sau Despina Vandi, un fel de Loredana Groza grecoiacă, da, ascult! Numai că nu seamănă cu manelele de la noi. Muzica grecească îmi place, mai ales de când stau mult prin Grecia. A fost o secvenţă colosală la televizor, legată de furatul muzicii de la greci. Un compozitor român cunoscut pentru plagierile sale tocmai prezenta ultima lui creaţie. La emisiunea respectivă era invitat şi un cipriot, care nu înţelegea ce se discută în română şi nu înţelegea că românul afirma că a compus o nouă melodie. Şi credea doar că românul a adaptat melodia. Şi spune cipriotul: „A, ce frumoasă e melodia! Ştiţi cum sună în greacă?” Şi a început să o cânte în greacă. S-a cam făcut de râs compozitorul nostru, care tocmai îşi lansa ultima melodie, că s-a văzut că nu era deloc compoziţie proprie, ci era adaptare ieftină, piraterie 90%. Şi a încercat compozitorul s-o scalde, că: „Ia uite, până şi alţii se folosesc de compoziţiile mele!”, dar n-a ţinut, a fost penibil plagiatul.

Cred că manelele vatămă foarte mult, pentru că pro­mo­vează o iubire de doi bani, promovează o iubire tru­peas­că foarte pătimaşă şi mi-e milă sincer de cei care as­cultă manele fiind decepţionaţi sentimental. Alături de câ­teva melodii care au versurile sensibile – şi dacă ai adap­ta pe alte ritmuri versurile respective te-ar mişca – sunt tone de gunoi. Deci, căutând ce e frumos în maneaua respectivă, primesc de fapt reversul: un ritm de doi bani. Mi se pare muzică de repetenţi, până la urmă, maneaua, aşa cum e cântată la noi.

În acelaşi timp, e o muzică plină de lacrimi, de durere, de lamentaţii…

Mie uneori mi se par de zece ori mai sensibili maneliştii decât fanii Sepultura, care nu văd în iubitele lor decât animale cu care fac sex. Faţă de violenţa unor melodii dead-metal, poate că sensibilitatea aceasta pe care o găseşti în manele e mai bună, însă şi unii şi alţii tot o mentalitate necreştină au, aşa că nu fac o ierarhie între ei… E adevărat, muzica rock e totuşi o muzică mai serioasă, mai provocatoare, mai profundă decât manelele… Rockerii zic că maneliştii sunt de doi bani, maneliştii zic că rockerii sunt de doi bani… Trebuie să avem foarte mare grijă şi să încercăm să fim de mai mulţi bani.

Există genuri de muzică pe care nu le-ai abordat şi nu le vei asculta niciodată?

Nu-mi imaginam că o să ascult hip-hop creştin, cum cântă trupa „Pocăiţii”, de fapt hip-hop sectant, dar au unele texte zdrobitoare. Eu nu cunosc preot ortodox care să ştie să ajungă la tineri cum ajung „Pocăiţii” cu textele lor. Eu m-am simţit depăşit când am auzit „Pocăiţii”. Am zis: „Iată că sunt corigent la misiunea făcută între tineri!” Aş fi ipocrit să zic: „Ei sunt sectanţi, deci textele lor nu sunt bune şi nu merg pe calea cea bună nici ei şi nici cei care-i ascultă..”. Nu pot să spun asta, pot doar să spun că mi-aş fi dorit să am iscusinţa lor de a ajunge la tineri. În trupă cântă tineri care s-au convertit de la proxenetism şi dependenţă de droguri la o formă de creştinism care i-a schimbat.

Pe de altă parte, protestanţii şi neoprotestanţii au şi o experienţă mare în ceea ce priveşte misiunea prin canale, cu păcătoşi de toate sortimentele, pe când noi suntem Biserica cea adevărată, dar nu facem nici misiune în afară şi nici pastoraţie înăuntru şi credem că ne mântuim doar pentru că suntem ortodocşi. O să batem la uşa Raiului, poate, şi o să zicem: „Doamne, deschide-ne, suntem ortodocşi!” şi răspunsul va fi: „Şi ce dacă?” Pentru că degeaba am fost ortodox, dacă prin fapte n-am arătat asta.

Noi nu avem nevoie de misiune, suntem o ţară majoritar ortodoxă, pe când ei sunt în expansiune, în minoritate, şi trebuie să-şi facă …

Eu cred că suntem majoritar ortodocşi doar pe hârtie şi aşa, ca să ne păcălim noi cu statisticile, dar dacă vedem câţi oameni intră duminica în bisericile ortodoxe, vedem că suntem minoritari, mult minoritari, faţă de masa heterodocşilor care merg la aşa-zisele lor biserici…

La finalul acestui capitol, dacă ar fi să-ţi pui o dorinţă în privinţa muzicii…

Le-am scris celor din trupa Pocăiţii, le-am scris deja: „Vreau să mă întâlnesc cu voi!” Aş vrea să le explic că sună spectaculos ce fac ei, dar hai să facă şi în adevăr. Şi dacă asta fac cel mai bine - să cânte hip-hop -, măcar să încerce să nu ducă oamenii spre sectarism. Spuneau într-un refren ceva gen: „Preoţii se iau de noi că facem misiune greşit pe străzi, dar ei de ce nu fac deloc?” Întrebarea e foarte serioasă!

Dacă ar fi să îţi propui să renunţi la un anumit gen de muzică, care ar fi acesta? Ai simţit vreodată nevoia?

Nu, pentru că eu îmi propun ca, în funcţie de ce fac în fiecare din cărţile mele, să ascult muzica cea mai potrivită. Când am scris cărţi duhovniceşti, am încercat să ascult cât mai multă psaltică pentru că din psaltică mă hrăneam. Acuma sunt pe terminate cu cărţile adresate tinerilor şi o să se împuţineze „Voltajul” şi formaţiile similare pe care le ascult uneori. Eu sunt aşa, puţin mirat, că sunt unii care vor să se adreseze tinerilor fără să aibă habar de ce fel de muzică ascultă tinerii, ce fel de filme văd tinerii…

Dar nu e riscant să intri în lumea lor?

E riscul foarte mare ca nu cumva, păcălindu-te că îi ajuţi pe tineri, nu cumva să te vatămi tu de muzica respectivă şi să-ţi furi singur căciula. Dar eu încerc să fiu sincer cu Hristos şi să mă gândesc: „Doamne, e bine sau nu-i bine? Ajută-mă! Arată‑mi unde greşesc!” Se poate să nu mai ascult muzică deloc, dacă voi spori duhovniceşte şi o să scriu numai tâlcuiri la paterice, să nu mai ascult decât muzică psaltică. Atâta doar că mi-aş dori ca, dacă vreodată n‑am să mai ascult muzică deloc, să nu fiu ipocrit şi să le spun tinerilor creştini: „Fraţilor, ascultaţi numai muzică psaltică, pentru că toată muzica cealaltă vă duce în iad!” Nu cred chestia asta acum şi sper să n-o cred nici atunci.

Ce fel de muzică crezi că se va asculta în rai?

A, e greu de spus. Ştim doar că n-o să se asculte deloc muzica asta pe care o avem pe CD-uri. E clar că n-o să asculţi nici disco, nici manele, nici hip-hop. Cred că cea mai apropiată muzică de muzica din rai e muzica bisericească. Dar mă gândesc că în rai e altfel, nu ştiu, nu mă gândesc la lucruri de genul ăsta, cum e în rai, ştiu doar că merită să rabzi orice pentru a ajunge acolo.

Sunt unii atât de preocupaţi de amănunte despre cum e în rai, încât uită să se mai lupte ca să ajungă acolo. Un grec era obsedat de o idee stupidă, lipsită de orice logică, şi anume că în rai se vorbeşte greaca şi în iad româna. Grecul i-a spus unui părinte român treaba asta şi atunci părintele român i-a spus: „Atunci trebuie să iei lecţii de limba română!” – adică să înveţe româna că, cine ştie, poate ajunge prin iad şi nu ştie să se descurce. Astfel de atitudini, în care forţezi naţionalismul şi-l bagi până şi-n viaţa bisericească, nu ţin. În rai n-o să se vorbească nici greacă, nici română, nici ebraică, nici…

Până la urmă, e o atitudine justificată. Trăim într-o societate a economiei de piaţă, dacă ai de ales între rai şi iad, trebuie să ai oferta completă, nu? Să ştii exact la ce să te aştepţi.

Da, e greu să faci faţă marii oferte pe care ţi-o pune dinainte societatea contemporană. Eu cred că, până la urmă, cheia şi cu televizorul, şi cu muzica, şi cu filmele e cât de tare eşti al lui Hristos. Sunt unii care văd un film de doi bani, dar se folosesc de el – când eram în facultate mi s-a întâmplat să văd câteva episoade dintr-un serial de arte marţiale, Kung-Fu se numea parcă, şi încercam să trec în plan duhovnicesc anumite întâmplări din filmul respectiv. Şi m-a impresionat puternic… Totuşi, am observat şi chestia asta, că sunt chiar preoţi care prezintă întâmplări, pilde din diferite cărţi budiste sau musulmane, le adaptează pentru spaţiul creştin şi le prezintă ca şi cum ar fi creştine.

Cred că e foarte dificil un astfel de transfer. Găsim atâtea pilde, dacă ne apucăm să citim toate cărţile noastre creştine, încât nu ne mai trebuie nici o pildă din afară. Până la urmă, cu muzica şi cu filmele, cum e? Dacă nu-L cunoşti pe Hristos, poţi să vezi cel mai tare film, degeaba! Nu rămâi cu nimic! Dar pe măsură ce creşti în Hristos şi-ţi cureţi ochiul lăuntric şi înveţi să deosebeşti încet, încet, binele de rău, exact aia e măsura în care nu mai ai nevoie nici de muzică, nici de filme, pentru că eşti al lui Hristos. Pentru mine ar fi şocant să ştiu că şi la bătrâneţe o să mă mai uit la televizor. Cred că ar fi un mare eşec…